sâmbătă, 22 aprilie 2017

UN INTERVIU DEOSEBIT - BURGHEZIA SPIRITULUI




"Traim azi intr-un mediu semicultural si parvenit, impulsiv si brutal.
Suntem departe, foarte departe de ce am fost candva. Iar eu nu pot sa fiu decat frustrat si trist.
Ma simt exponentul unei lumi in destramare.

Dar am credinta ferma ca ceva se va schimba intr-o zi, ca vom ajunge la o societate cu respect pentru valoare, prin care sa construim alta Romanie, la nivel spiritual. Asta e ceea ce ne lipseste la momentul actual".

Sunt vorbe spuse de intervievat, dar parca le-as fi spus eu insumi...



Un interviu captivant cu muzicologul Viorel Cozma

Un personaj fabulos: Enescu

- As porni dialogul nostru de la o curiozitate. Cum va explicati ca cea mai mare inflorire a muzicii din istoria romanilor a avut loc in epoca interbelica?

       - Ca sa ai cultura, trebuie sa ai intai bunastare. Dupa unirea din 1918, romanii o duceau bine si tara intreaga era cuprinsa de un mare avant patriotic, de o dorinta puternica de a face ceva concret pentru aceasta Romanie Mare. Atunci au aparut institutii importante, care ne lipseau si care au creat, prin prezenta lor, un cadru favorabil.
        In 1920, Filarmonica se modernizeaza, sub conducerea dirijorului George Georgescu, care se intoarce de la Berlin si aduna in preajma lui crema absolventilor de Conservator.
In 1921, Opera Romana devine institutie finantata de la buget. Apar Conservatorul si Teatrul National de la Cluj. Apar radioul si discul si, odata cu ele, posibilitatea de a-i asculta pe interpretii preferati si in saloanele de acasa.
         Dar poate ca adevarata explicatie pentru spiritul extraordinar de emulatie care a existat pe scena muzicii interbelice este fabuloasa prezenta a compozitorului George Enescu.
Enescu a reusit sa coaguleze in jurul lui personalitatile de varf ale epocii. El este cel care, prin muzica, a sincronizat cultura romana cu cea occidentala. A avut extraordinara dorinta de a ridica nivelul culturii romane si al muzicii in special.

             Facea circuite obositoare, mergea in douazeci, douazeci si cinci de orasele de provincie sa cante Bach si, daca era intrebat la ce bun, ca lumea simpla nu intelege o muzica atat de profunda, el raspundea: "Nu-i nimic ca nu pricepe Bach, sa-l ia ca pe un medicament!". In 1913, a instituit un premiu national de compozitie pe care l-a acordat anual, pana in 1946, cand a parasit definitiv Romania
Mai mult, el si dirija compozitiile castigatoare, pentru a le populariza. Enescu a fost un far calauzitor pentru intreaga generatie interbelica, a ridicat nu doar nivelul epocii respective, ci si al celei care i-a urmat.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, am avut un manunchi de muzicieni adevarati, care au fost recunoscuti peste hotare si care i-au dus lui Enescu faima mai departe. 
      Despre ei s-a vorbit ca despre Scoala lui George Enescu: Anatol Vieru, Stefan Niculescu, Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Pascal Bentoiu, Theodor Grigoriu, Dumitru Capoianu, Miriam Marbe.

- Ati putea sa-i faceti un portret artistului si omului Enescu?


George Enescu
 
- Enescu a fost o faptura cu totul exceptionala. Avea o memorie fantastica. Bela Bartok i-a dat odata in tren o partitura. Enescu a citit-o atent de cateva ori, pana la destinatie, apoi i-a returnat-o. A doua zi a cantat-o din prima, fara s-o mai deschida.
            Canta cincizeci si doua de volume de Bach pe de rost. Dirija Wagner pe dinafara. Era parca venit din alta lume. Canta din gura, canta la fluier, la pian, la vioara, la violoncel, la flaut, la corn, la orga. Era un poliinstrumentist. Avea tot timpul ce povesti. Era glumet, spontan, facea poezii, epigrame si cuplete. Avea dar literar si dar de desenator. Era un excelent caricaturist.
          Era tipul renascentist, cumula un talent fabulos. Avea maniere, stia sa fie elegant cand se cerea, dar era si nepretentios, de o mare modestie. Cand pleca in turnee, nu-si lua bilet la vagonul de dormit. Se culca la clasa a doua, intins pe scaune, asa cum era imbracat. Mergeau colegii lui si-l rugau pe seful de vagon sa nu mai bage pe altcineva in compartiment, fiindca "maistrul doarme un pic ca ari concert la Botsieni".
           Cand ajungea, cu pantalonii necalcati, suia direct in trasura si gonea la hotel. Era gurmand. Ii placea mancarea buna. Si ii placeau mult femeile.
            Era un barbat foarte frumos si dorit. Cand se terminau concertele, navaleau femeile pe el sa-l invite la ele, sa ia masa. In mare parte din fotografii, apare alaturi de femei frumoase din societatea inalta. A avut nu stiu cate propuneri de casatorie. A avut si o fata din flori, despre care nu s-a stiut nimic in timpul comunismului.

- Despre cine e vorba? 

Maruca Cantacuzino
 

- Fata lui a fost croitoreasa la Opera Romana, de unde a iesit la pensie. A murit in Bucuresti. A fost o fiinta foarte modesta, care nu s-a batut niciodata cu nimeni sa demonstreze nimic. S-a multumit cu conditia ei.

- Enescu s-a casatorit, totusi, dar foarte tarziu. Avea 57 de ani. De ce tocmai atunci?

- Marea lui dragoste a fost Maruca Cantacuzino, pe care a iubit-o ca un nebun. A cunoscut-o, din cate se pare, la Peles, prin 1911-1913, in cercurile Reginei Maria, de care ea era foarte apropiata. Maruca era casatorita cu Misu Cantacuzino, care se pare ca stia de idila ei cu Enescu. Misu a murit in 1928, intr-un accident de automobil.
          Tot atunci, Maruca l-a cunoscut pe Nae Ionescu, de care s-a indragostit, la randul ei, nebuneste. Langa el, cum marturisea in jurnalul ei, simtea cum ameteste, ghicind, sub pielea lui, pe insusi Lucifer.
             Relatia lor a durat sapte ani, iscand gelozii cumplite din partea lui Enescu, cu care a intrerupt si reluat legatura de foarte multe ori. Enescu a asteptat-o insa rabdator. Ce fascinatie trebuie sa fi exercitat aceasta femeie asupra acestor barbati, ambii mai mici ca ea! Enescu cu 3 ani, Ionescu cu 12! Cand acesta din urma a parasit-o, Maruca s-a imbolnavit de nervi. Enescu s-a intors din strainatate, a intrerupt toate concertele ca sa se ocupe de ea si a dus-o la tratament, la Viena.
            De abia in 1938 i-a acceptat Maruca cererea in casatorie. A fost o nunta foarte mica. Au locuit impreuna la Palatul Cantacuzino, mostenit de la Misu, dar nu in odaile mari, somptuoase, ci in casuta din spate, in fostele camere ale servitorilor. Apoi au plecat la Paris.


"Pe Calea Victoriei mirosea a parfum frantuzesc"

- Ne-ati vorbit de aristocratia vremii, dar cum era Bucurestiul oamenilor modesti, din cartierele cu tramvai si cismea?

- Sa stiti ca intreaga societate era marcata de o usoara burghezie. Dupa Unire, agricultura mergea excelent in tara. Oamenii se instarisera. Ii vedeai frecvent in restaurante, cofetarii si baruri. Lumea nu statea seara in casa.
           La 8 seara se pregateau de iesit. Mergeau cu familiile in cate doua locuri pe seara. Ieseau, de exemplu, la restaurant, unde mancau si ascultau muzica, iar apoi intr-un bar, unde beau si dansau. Vara mergeau la gradini. Duminica ieseau toti la plimbare, imbracati frumos.
            Pe Calea Victoriei mirosea a parfum frantuzesc. De la Palat pana la CEC curgeau rauri de oameni. Unii se opreau la cofetarii, sa comenteze pe cine au vazut, descantau cate trei ore o cafea, alaturi de prieteni vechi. Si nu costa o avere sa faci asta! Burlacii, pe atunci, mancau numai in oras!
               Nu trebuia sa fii om bogat ca sa-ti permiti.

- Unde se putea asculta muzica in vremea aceea?


Viorel Cosma
 
- Depinde de tipul de muzica. Intre razboaie, Bucurestiul rasuna de muzica. Da-i rusului vodca, francezului cafea si ziare si romanului muzica si mancare! Vor fi toti fericiti!
             Cine voia sa asculte muzica culta mergea la Ateneu si la Opera Romana. Sau la Sala Dalles, unde aveau loc concerte de muzica de camera si lieduri.
             Puteai sa-i asculti pe compozitorii si dirijorii Theodor Rogalski, Paul Constantinescu, Martian Negrea, Mihail Andricu. Oamenii astia mi-au fost profesori la Conservator, imediat dupa razboi. Erau toti scoliti la Paris, aveau eticheta si maniere. Adevarati intelectuali de rasa.
            Tot asta a fost perioada marilor nostri interpreti: pianistii Dinu Lipatti si Cella Delavrancea. Pe atunci se mai putea asculta muzica culta si in saloanele mondene ale marilor doamne, care dadeau serate muzicale. Chiar Cella Delavrancea organiza astfel de seri, la care chema lume buna, oameni de litere, muzicieni. Se serveau tot felul de prajiturele, de sendviciuri.
              La inceput erau prezentate tinerele sperante muzicale, care isi faceau numarul. Apoi urma un recital adevarat al unui artist deja afirmat. Cella era casatorita Lahovary, avea mari posibilitati financiare, isi permitea astfel de serate.

- Ati cunoscut-o pe Cella Delavrancea?

- Da, am fost si la ea in casa, pastrez si acum scrisorile de la ea. Era adorabila, inteligenta, sclipitoare, un om cu care puteai sa stai de vorba ore in sir si sa nu te plictisesti. Putea sa cante un repertoriu de 5 ore fara sa oboseasca. Avea o forta barbateasca aproape. Foarte buna prietena cu dirijorul George Georgescu, mi-a fost colega de catedra la Conservator. Ea i-a luat locul Marucai in inima lui Nae Ionescu. A trait 104 ani.

"Sa mananci peste batog si sa-ti cante Zavaidoc"

- Tot atunci insa e si perioada marilor succese ale muzicii usoare, perioada din care ne-au ramas cele mai bune romante, cea mai buna muzica lautareasca. Unde s-au lansat marii interpreti?


Cella Delavrancea
 

- Muzica usoara se asculta numai in restaurante. Existau in epoca saizeci si trei de restaurante cu muzica! Va dati seama ce pleiada de artisti la atatea localuri! Interpretii cantau la cel putin doua, trei restaurante si o gradina, pe seara. Faceau toti tururi. In felul asta, la un restaurant vedeai mai multi artisti.
            Restaurantele erau frecventate, si ele, de clase sociale diferite. Erau, pe de-o parte, cele de langa gara, unde cantau tarafurile Julea, Fanica Luca, Maria Lataretu. Catre centru erau gradinile de vara ale boierimii: la Bufet, la Sosea, la Bonaparte (Floreasca) sau terasa Otetelesanu, unde-i puteai intalni adesea pe Camil Petrescu, pe Sadoveanu, pe George Calinescu.
             Scriitorii erau oameni de lume, erau o breasla cu mult mai mondena decat a compozitorilor, de exemplu. Dar in fiecare cartier erau zece, cincisprezece carciumi, asa ca nu era nevoie sa pleci de acasa pana nu stiu unde, daca voiai sa mananci.
          La restaurantul Continental, unul din cele mai selecte (azi vizavi de hotel Novotel) canta Grigoras Dinicu. Daca, de exemplu, seara era concert cu Herbert von Karajan sau Yehudi Menuhin la Ateneu, impresarii ii duceau dupa aceea la Continental, unde ii lua in primire seful de sala, care le oferea un meniu gastronomic romanesc foarte rafinat si apoi ii invita sa asculte muzica. Si canta Dinicu numai muzica clasica pana la 11 seara, apoi trecea, treptat, la populara, la hore, sarbe, veneau guristii.
             Dupa 1 noaptea, se puneau pe dansat: tango, foxtrot, cha cha. Si daca respectivii mai voiau sa petreaca, se duceau la barul Zissu, unde era numai dans pana la 3 dimineata. La Zissu se beau numai bauturi scumpe, sampanii, vinuri frantuzesti, lichioruri. Acolo canta Jean Moscopol. Era un tip megaloman Moscopol. Vorbea frantuzit, se imbraca in culori tipatoare, ca la Paris, umbla cu esarfe si palarii de fetru. El nu canta decat in locuri bune, la cofetaria de pe Calea Victoriei, la Zissu la bar, la Parcul Trandafirilor. Nu canta niciodata in carciumi si bodegi.


Cristian Vasile
 
           Acolo il gaseai pe Zavaidoc. Zavaidoc a cantat la Berbec si la Ciresica, langa Cismigiu, unde se golea tramvaiul. I se facea reclama: "coboara neamule, sa mananci peste batog si sa-ti cante Zavaidoc". Era un om mai simplu Zavaidoc, venit de la Pitesti. Dar avea o voce formidabila, de opera, cu niste acute de tenor.
           In alte restaurante cantau romante Ioana Radu sau Mia Braia. Erau surori. Ioana era o femeie simpla, nu era culta. Nu stia sa scrie decat cu litere de tipar. Mia facuse insa facultate. Erau fete de plutonier major, venite de la Craiova. Mia s-a casatorit cu Petre Alexandru, cu care a si cantat duete.
               Ioana a avut cinci barbati cu cununie. Avea o voce fantastica. Fuma cate un pachet de tigari pe ora si bea cafele pana nu mai putea. I se ingrosase vocea ca la barbati. La romante, n-a egalat-o nimeni, niciodata. Vedeti, lumea stia sa se si distreze pe atunci. Se muncea pe branci, dar aveau si bucurii.
             A ramas celebru in epoca un personaj cu bani si foarte petrecaret, care obisnuia sa mearga seara pe la 10 pe Soseaua Kisseleff, unde era un sirag de terase si restaurante: la Bufet, la Visoiu. Lua taraful cel mai bun, angaja sapte, opt trasuri, instala cantaretii in doua din ele si in restul pe ceilalti cheflii din restaurant si mergea la margine de Bucuresti, unde el avea o vie, sa chefuiasca toata noaptea cu vin de Valea Calugareasca. Si avea si o tacaneala omul asta: urca lautarii sa cante in cei doi stejari din curtea casei. Va puteti imagina ce chefuri se incingeau!

"Cand incepea sa cante Maria Tanase, toata lumea lasa lingurile jos"

- L-ati amintit pe Grigoras Dinicu, varful muzicii lautaresti, cel care a influentat atatea generatii de interpreti. Ii dedicati multe pagini si in cartile dvs.

               - Pe Dinicu l-am cunoscut tarziu, in 1946, era deja bolnav de cancer la laringe. Suferise si doua operatii. Am mers de mai multe ori la el acasa, sa stam de vorba, dar in ultima perioada, nici nu mai putea vorbi, ne scriam intrebarile si raspunsurile pe bloc-notesuri.


Maria Tanase pe scena
 
               Dinicu era un lautar umblat, un om care se scolise, care facuse Conservatorul, intalnise multa lume buna, canta pe la ambasade, pe la festivaluri. Hora staccato a lui e inegalabila si azi.
              La inmormantarea lui Dinicu, era asa de multa omenire, ca s-a intrerupt circulatia de pe strada Finlanda, unde locuise, si pe Soseaua Stefan cel Mare, pana la Lizeanu. Au venit 400 de lautari din toata tara cu tambal, contrabas, violoncel, viori, si de la casa lui pana la cimitir i-au cantat tot repertoriul. A fost fabulos. Parca a explodat tot Bucurestiul de muzica. Nici Maria Tanase n-a avut asemenea funeralii.

- Cu Maria Tanase ati fost coleg de catedra la Liceul de Muzica. Era asa de teribila precum se spunea?

- In 1953, cand a fost numita profesoara la scoala de muzica, Maria canta la optsprezece restaurante pe noapte. Avea sofer care o astepta in fata. In spate, pe bancheta, era Faramita Lambru cu acordeonul - unul mic, negru, prost si gaurit. Ii zicea Maria: "Da-te, mai, mai incolo, ca ai acordeonul spart si-mi faci curent". Pana la urma, i-a cumparat ea unul mai bun.
              Faramita era peste tot umbra Mariei. La 9 seara, erau la Cina, la 9.20 la Continental, la 10 fara un sfert, la Bufet. Cand incepea ea sa cante, toata lumea lasa lingurile jos. Nu misca nimeni, timp de cincisprezece, douazeci de minute.
            Faramita ii stia perfect repertoriul, nu trebuia sa i se spuna decat: "do diez!", "sarba!", "fa!". La restaurantele bune, avea un repertoriu elevat. La miezul noptii, ajungeau si la carciumi.


Faramita Lambru
 
               La Maria Bortoasa, in Calea Grivitei, canta cantece porcoase, din vremea lui Anton Pann. Fiindca erau multi care o stimau si o invitau la masa, spre dimineata, se intorcea la cate un restaurant, cu Faramita alaturi. Mancau si cantau amandoi, pentru cate zece prieteni. Era o femeie teribila Maria, sclipitoare, captivanta.
              A fost casatorita cu mosierul Clery Sachelarie, dar Maria nu era o femeie de tinut in frau. Era o sfarleaza. A trait cu prim-ministri, cu ambasadorul Germaniei la Bucuresti, a fost implicata in spionaj, chemata in Turcia de presedintele Turciei. Era o femeie arzatoare, care se daruia mult. Nu se intalnea cu tine doar ca sa te sarute pe frunte.

- Tot in vremea cand Maria Tanase fascina Bucurestii cu vocea ei grava, orasul fremata sub acordurile "Zarazei". Cum s-a nascut legenda acestei femei atatatoare?


Ioana Radu
 

- "Zaraza" a devenit celebra in interpretarea lui Cristian Vasile, pe care l-am mai prins in viata. In 1929, in Uruguay, s-a tinut un concurs de compozitii, iar premiul doi a fost castigat de aceasta melodie, compusa de un oarecare Benjamin Tagle Rara. De acolo, melodia a ajuns la Paris si a fost auzita de lautarii romani, care i-au cerut lui Nicolae Kiritescu sa scrie niste versuri.
            Kiritescu nu a facut o traducere. A pastrat din textul initial doar cuvantul Zaraza, care nu era, in original, decat un indemn de manat boii, un fel de "hais, cea!" Nu stia el asta atunci! Cum nu a stiut nimeni. El a facut din Zaraza "un poem de nebune dorinti", portretul unei femei irezistibile.
              Tot el a inceput, la un pahar, sa raspandeasca legenda ei: Cristian Vasile s-ar fi indragostit nebuneste de o femeie, pe care apoi cineva, intr-o noapte, ar fi omorat-o. Scriitorul Mircea Cartarescu a dus legenda la rafinament. Zaraza ar fi fost incinerata, iar urna cu cenusa ei ar fi fost furata de insusi Cristian Vasile, care, in amintirea iubirii lor, a inghitit cate o lingurita din ea, in fiecare zi, timp de un an de zile.

Foarte departe de ce-am fost candva...

- Domnule profesor, in incheiere as vrea sa va mai adresez o intrebare. Credeti ca Romania va ajunge vreodata sa egaleze perioada aceasta, interbelica? Mai poate fi luata de romani drept reper sau e mai degraba un model depasit?

          - Din nefericire pentru poporul roman, ne aflam intr-un stadiu cu mult inferior epocii de atunci. Nu mai avem in primul rand bunastarea de odinioara, care permitea oricarui om de rand accesul la cultura si la viata mondena. Am pierdut constiinta patriotica, iar asta e una dintre cele mai grave pierderi. Nu ne mai intereseaza tara asta, probabil pentru ca nu mai avem nimic de revendicat.
             Ne-am pierdut valorile, traim intr-o confuzie totala a lor, asa cum se poate vedea si la evenimentele astea, de tipul Zece pentru Romania. Ne-am pierdut simtul estetic, dorinta de a trai frumos. Am pierdut respectul pentru oamenii cu adevarat valorosi, care au realizat ceva pentru omenire.
            Marii inventatori, marii doctori, muzicienii, scriitorii, pictorii nu mai sunt azi respectati si recunoscuti. In Academia Romana exista un singur membru corespondent in domeniul muzicii.
           Ne-am pierdut modelele, care azi traiesc retrase si refuza sa apara la televizor, de teama sa nu se compromita.


Un obicei care s-a pierdut: dansul in restaurante
 
                 Ne-am captusit cu modele false, modelul omului care reuseste usor, care se descurca, care stie sa faca bani. Ne-am pierdut moralitatea. Ne-am pierdut manierele si educatia. Am uitat sa ne mai imbracam frumos, sa ne mai purtam elegant.
                Am pierdut - nu burghezia materiala, ci burghezia spiritului, nobletea spirituala. Traim azi intr-un mediu semicultural si parvenit, impulsiv si brutal. Suntem departe, foarte departe de ce am fost candva. Iar eu nu pot sa fiu decat frustrat si trist.
               Ma simt exponentul unei lumi in destramare. Dar am credinta ferma ca ceva se va schimba intr-o zi, ca vom ajunge la o societate cu respect pentru valoare, prin care sa construim alta Romanie, la nivel spiritual. Asta e ceea ce ne lipseste la momentul actual.

                La 30 martie, Viorel Cosma va implini 88 de ani. Este doctor in muzicologie si, de-a lungul timpului, a fost distins cu Premiul Academiei Romane, cu Premiul International al Criticii Muzicale Artjus din Budapesta si de zece ori cu premiile Uniunii Compozitorilor.
             Este autorul a 99 de carti de muzicologie, lexicografie si critica muzicala. A cunoscut personal aproape zece mii de interpreti, compozitori, dirijori, lautari si muzicologi din Romania.
             Lucreaza in prezent la "Enciclopedia muzicii romanesti", lucrare de proportii, programata pentru 10 volume a cate 500 de pagini fiecare, in formatul "Enciclopediei Britanice".


RODICA F
Sursa: John Gionea













Un comentariu:

  1. Un interviu de exceptie. O adevarata lectie de istorie, despre muzica si Bucurestiul interbelic. Un sumum de informatii total necunoscute generatiilor de dupa 1950.

    Cu stima, Peter Brian

    RăspundețiȘtergere