O parte din Turnul Babel
Dumitru Ioncică
02 August 2021
Am
putea începe cu o concluzie: de-a lungul timpului românii au constituit mereu o
miză istorică pentru alții, iar destinul
le-a fost decis de faptele și așezarea
lor geografică. O ispită a binelui și a avuției. O fi un paradox, dar nu e deloc departe de
adevăr.
Nicicând
nu s-a scris o asemenea carte despre limba română. În volumul de acum cinci ani, „Limba română.
Nașterea și falsurile istorice” (L.R.N.F.I.), Lucian Costi a configurat bazele
formării limbii noastre, a demonstrat că
româna este o limbă cerebrală alcătuită din morfeme semantice numite particule
fundamentale de construcție care formează cuvintele și le dau acestora sens,
profunzime și productivitate, adică ușurința de a da naștere la familii de
cuvinte. La rândul lui, cuvântul ca atare poate desemna o realitate naturală,
dar și una magică, irațională dacă i se adaugă o particulă. De exemplu, lucire-nălucire,
zdravăn-năzdrăvan, caz-năcaz. Dacă particula este postpusă, lucrurile se
schimbă și reintrăm în lumea simțurilor, caznă, bocnă. Acolo găsim o înlănțuire
de principii și un inventar impresionant
de aplicații practice ale formării cuvintelor în limba română, aflând
totodată că la început a fost cuvântul și apoi regula gramaticală care a făcut
ordine în masa extraordinar de bogată și diversificată a cuvintelor. Aproape în exclusivitate, cuvintele limbii
române sunt creații interne, împrumuturile și adaptările, firești în orice
limbă, fiind minimale. Totodată,
teoriile oficiale, academice, care nu găsesc în limba română decât împrumuturi,
reprezintă nu doar falsuri grosolane ci și foarte ciudate, dacă ne gândim că
primele dicționare românești, deși au fost create de niște alogeni neprieteni,
au fost însușite și îmbogățite în
falsitatea lor de așa ziși specialiști români.
Aceste teorii servesc interese străine neamului nostru.
Ideea
fundamentală a cărții este că neamul românesc împreună cu limba și credința sa
au străvechime și continuitate istorică.
Limba română este o creație
inteligentă a unui neam sedentar și bine orânduit de-a lungul istoriei,
cu credința într-un singur Dumnezeu și în cinstirea străbunilor, cultura
însușirilor pozitive în viața de toate zilele și respectul celorlalte
neamuri. Un creștinism avant la lettre,
care la români există de când lumea. Un
adevăr care nu prea convine tuturor. Trist este că nici academicilor români
care cultivă falsul de când se știu. Poate fi numită altfel fapta celor care
susțin că terminologia creștină este când de origine latină ori greacă, știind
că atât romanii, cât și grecii erau idolatri, sau slavă, știind că slavii,
păgâni sadea, s-au creștinat abia în secolul IX, la foarte multe secole după
creștinarea formală a românilor, ca să nu mai vorbim de precreștinismul
neamului nostru?
De
data aceasta, Lucian Costi intră pe un teren greu care nu ține doar de
limbă. Româna, limba vechilor cazanii,
volumul 1, explorează bagajul lexical al ortodoxiei române, adică toți termenii
utilizați în mod curent, zi și noapte, în serviciul religios creștin ortodox de
când se știe în România. Prin urmare, vom
avea atât lingvistică, cât și religie.
S-a acreditat ideea că acești termeni provin din așa numita slavă veche
care, deși are o poveste făcută, nu mai preocupă pe nimeni și este luată ca
atare și de lingviști și de teologi.
Să
vedem totuși, pe scurt, cum s-au petrecut lucrurile. Alfabetul chirilic (mai întâi glagolitic,
format din literele mici grecești) a fost făcut cadou în secolul al IX-lea de
către celebrii Chiril și Metodiu (doi frați presupus greci din Salonic, pe
numele lor adevărate Constantin și Mihail) mai întâi, Moraviei, provincie
supusă Imperiului Roman de Răsărit, dar și papalității, de unde ar fi trecut în
Bulgaria și apoi în Rusia kieviană, adică Ucraina de astăzi. A devenit haina grafică a limbilor slave din
acel timp. Popoarele vorbitoare de
slavă, recent creștinate, au început s-o
utilizeze în scrierile religioase.
Ce
era, de fapt, acest alfabet? Vom reproduce mai jos alfabetul chirilic (1)și
trei variante aproape similare, alfabetul grec(2), alfabetul dac din plăcuțele
de la Sinaia(3), alcătuite de B Stefanoski (Hyperboreii și zamolxismul, Uranus
2013, Homer. Istoria pelasgă neștiută. Surprizele lingvistice ale Iliadei,
Uranus, 2019) și alfabetul geto-gotic (4)
al lui Bonaventura Vulcanius (De litteris et lingua Getarum sive
Gothorum, Bruges, 1497). Le-am mai
reprodus odată în prefața primei cărți a lui Lucian Costi, dar sunt necesare și
acum:
Similitudinea
celor patru alfabete este evidentă.
Branislav Stefanoski, citându-i pe Herodot și Platon, arată că alfabetul
grec și limba greacă veche sunt extrem
de îndatorate limbii pelasge. LaAlfabet
cirilic venirea grecilor în zona Mării Tracice, populația de acolo era
pelasgă. În timp s-a creat un mixtum
etnic. Grecii s-au impus ce-i drept,
însă în familiile grecești sclavii iloți traci se ocupau de educație și
sănătate, marcând decisiv și cultura.
Iată
care este originea adevărată a alfabetului chirilic oferit la un moment istoric
dat unor populații slave venite din alte zone geografice și creștinate în
Europa, care s-a transmis și slavilor eurasiatici. Din toate acestea rezultă că
alfabetul chirilic este străvechi românesc! Culmea ironiei este că printre
„beneficiarii” alfabetului chirilic a fost inclusă și România, o patrie a
creștinismului, căreia i s-a oferit propria marfă cu titlu de cadou venit din
partea unora care abia învățau ce este religia creștină. Suntem în plină istorie a falsului.
Am
ținut să fac aceste precizări ca să arăt că efortul lui Lucian Costi nu este
doar îndrăzneț, ci justificat și necesar.
El se ocupă de ce se întâmplă dincolo de haina grafică a limbii, dar și
de religie. Totodată, vă dați seama că
el se opune unui fantastic edificiu cultural marcat de false convingeri,
sprijinite de un munte de scrieri, la fel de false. Pe scurt, în carte se arată
că toți termenii serviciului religios ortodox din România nu au nici un fel de
origine slavă, ci sunt autohtoni și că creștinismul românesc are o vechime de
peste cinci mii de ani, în timp ce Academia Română, mai nou, abia ne acordă o
mie… Proporția demersului autorului împotriva falsului instituționalizat de
către străini și acceptat în mod laș și pervers de autoritățile române
de veacuri până în zilele noastre depășește în mod sigur povestea aceea cu
David și Goliath.
Lucian
Costi reface în această carte istoria universală a cuvântului în datele ei
majore și arată că limba română face parte din limbile de început ale omenirii,
iar creștinismul român este de când lumea. Ruptura și falsurile suferite sunt evenimente care trimit la ce s-a întâmplat în
Turnul Babel unde limbile s-au încurcat din cauza relei credințe. Liberul arbitru pe care i l-a acordat
Dumnezeu omului presupunea responsabilitate și da naștere relației cauză - efect. Dar acestea sunt vorbe mari și în realitatea
concretă se întâmplă altfel. Istoria
arată că oamenii au greșit și greșesc.
Interesele puterilor politice amendează tot timpul liberul arbitru. Așa
s-a întâmplat și în acest caz.
Ceea
ce scrie Lucian Costi despre limba română este unic. Avem o
reconstituire a limbii. El nu inventează
nimic. Doar deduce pe baza unor
argumente extrase dintr-o uriașă bază de date pe care el și-a construit-o. Baza sa de date cuprinde limbi vechi și noi
în istoria lor, toate văzute ca un edificiu de înțelesuri. Fiecare cuvânt are un înțeles care rezultă
din părțile lui componente, morfeme semantice formate din una sau mai multe
litere. În comparație cu altele, limba
română are cele mai multe familii de cuvinte pornind de la cuvântul însuși sau
de la sinonime, dar și de la familiile de morfeme sau coduri.
Să
luăm cuvântul neam de care ne vom ocupa și mai târziu când vom ilustra cele
trei cazuri și etimologiile lor. Acesta,
cu rude dovedite istoric în sanscrită, sumeriană, egipteană, în limba română
are sinonimele: porodiţă, viţă, pojijie, stepenă, tălaie, cimotie, nemotenie,
sânge, nat, seminţie, spiţă, dar și morfeme comune care nasc alte cuvinte neam,
nemeș, nene, nepot, agneț, pâine. Fiecare dintre sinonime are câte o familie. Să luăm cuvântul mai rar stepena care nu se
trage din slavă cum spun dicționarele oficiale,
ci vine din codul st care este în relație cu verbul a sta, iar vocala e se regăsește la rândul ei în: cin-ste, ste-jar, ste-ma, ste-ag unde
ste conferă cuvântului însușiri morale. Mai departe, particula pe din
peste, adică deasupra, iar na provine
din codul N* cu multiple sensuri, de
pildă în sanscrită, om, oameni, dar și bază, temelie. Astfel, stepena, prin congruența
particulelor, devine un concept algebric care înseamnă ceva ce este ordonat, cu
valoare superioară STE care e deasupra PE a unui grup de oameni de sorginte
aleasă NA.
Am
dat doar un exemplu. Toate componentele
limbii astfel reconstituite se încadrează într-un sistem arhitectural
caracterizat prin semnificație și structură de rezistență. În ciuda asimetriei
conflictului - un om contra instituțiilor oficiale care au de partea lor
prejudecata unui sistem educațional practicat în societate insistent și
continuu de aproape două sute de ani, Lucian Costi, arhitect de meserie și
filolog de rasă, își continuă netulburat lucrarea și analizează compunerea și
istoricul instituțiilor ortodoxe române, al slujbelor fundamentale și al
instrumentarului liturgic. Avem, prin
urmare capitole dedicate bisericii și mânăstirii, proscomidiei, agnețului și
prescurii, cădelniței, spovedaniei și botezului, aflăm cum trebuie înțelese
noțiunile de dar, har, iad și rai, duh și spirit, ce înseamnă Precista , ce
înseamnă păgân, neam și adevărat (cuvânt
care se rostește de cinci mii de ani în limba noastră). Toate acestea sunt
conexate cu particulele creatoare
aparținând și altor cuvinte cu care formează familii semantice și dovedesc resursele productive extraordinare
ale limbii române. Fiecare din aceste
noțiuni sunt analizate istoric, lingvistic, tematic, comparativ cu câteva zeci
de limbi, inclusiv hitita, sumeriana, sanscrita sau avestica, atât integral,
cât și în ce privește particulele fundamentale de construcție, ceea ce rezultă
fiind câte o adevărată enciclopedie la îndemâna cititorului sau celui mai
exigent cercetător. Am caracterizat
foarte sumar câteva aspecte din primul volum.
Ca
să ne dăm seama de profunzimea și orizontul
acestei superbe reconstituiri, o să prezentăm pe scurt trei cazuri alese dintre altele asemănătoare. De ce biserica nu provine din
latină? Așa spun savanții, că biserica ar proveni din cuvântul latin basilica,
mai întâi o păcăleală fonetică destinată doar naivilor care cred că ceea ce
seamănă și răsare, pentru că
transformările consoanelor și vocalelor din cuvântul așa-zis originar către
celălalt sunt iluzorii și se petrec doar într-o minte încurcată. Semantic, este o altă păcăleală. Acest cuvânt
desemna în latină un edificiu laic cu o destinație de judecătorie, comercială
sau de promenadă și cu o arhitectură total neadecvată unui lăcaș de cult. Într-o basilică fuseseră condamnați sute de mii de creștini în
perioada idolatrică. Era asimilată unei instituții care în primul rând producea
rău și suferință. Mai târziu, după
oficializarea creștinismului s-a produs schimbarea destinației, doar pentru
patru instituții religioase din
Roma (Sfântul Petru din Vatican, Sfântul
Ioan din Lateran, Sfântul Paul în afara Zidurilor, Sfânta Maria Majoră) şi
pentru una din Constantinopol, basilica Sfinţii Apostoli. Termenul încetățenit
în limba latină și aproape similar în limbile romanice pentru biserică, adică
edificiul special construit și amenajat în care se adună credincioșii creștini
pentru slujbele săvârșite de preoți era ecclesia.
Oricum
termenul de basilica apare către sfârșitul secolului al patrulea, prin anul
380. Dar savanții noștri nu și-au pus
deloc întrebarea legată de cum se numea până atunci edificiul în care slujiseră
discipolii Sfântului Andrei, românii Sf. Niceta de Remesiana, Sf. Ieronim din
Dalmaţia, Sf. Ioan Cassian, Sf. Dionisie Exiguul din Dobrogea?
S-or
fi gândit ei la ce scria N. Densuşianu despre celebrul sanctuar preistoric din
Insula Şerpilor: „În colindele române, imne religioase poporale, a căror
origine se reduce la cele mai obscure timpuri ante-creştine, se celebrează şi
astăzi sfinţenia şi magnificenţa miraculoasă a unui templu preistoric numit
«Biserica cea mare cu 9 altare» sau «Mănăstirea albă sfântă»... această ilustră
Mănăstire, albă, mare și sfântă se afla în părțile de răsărit ale țărilor
române în prundul Mărei negre, în ostrovul mărilor - în ostrovul mărei - sau
într-un ostrovel de mare lină,… mai are 9 stâlpi de ceară, 9 de tămâie şi 9 de
făclie. Ea este foarte veche, pe din
afară e acoperită cu muşchiu, iar pe din lăuntru aurită. Ferestrele sunt în partea despre răsărit
către «sfântul soare»... Întreaga Mănăstire e ca un «mândru soare»” ( Dacia
Preistorică p.105-107).
Să
lămurim totuși de unde vine cu adevărat termenul basilica.
Etimologia nu e latină. Termenul
vine din greaca veche basilikè stoá care înseamnă casă regală. Dar adjectivul basilikè, la rândul lui, este
o combinație care vine de la cuvântul basileus,
care înseamnă domn, rege. Cu
toate că așa înseamnă, basileus nu este un cuvânt grecesc. El vine din pelasgă, adică limba oamenilor pe
care grecii i-au găsit când au venit în insulele Mării Tracilor, într-o traducere
foarte apropiată, pe scurt, vine din limba română. Iată cum ne-am întors de unde am plecat, dar
pe alt plan și pe alt subiect. Oricum
l-ai lua, cu toate metamorfozele lingvistice, istorice sau geografice, cuvântul
tot românesc rămâne. Regele coincidențelor
tot cu românii ține.
Lucian
Costi se apropie mai mult de adevăr și arată, la capătul unei demonstrații de
mare ținută intelectuală și de frumoasă erudiție logică, morfem cu morfem, ce
înseamnă cuvântul Biserica = Clădirea unde se strâng sufletele ca pentru a
adora Soarele R(e) ca să le fie bine - BI.
Apropo
de acest subiect. A apărut de curând în românește, la Editura Basilica, Istoria
Bisericească a lui Eusebiu de Cezareea, scrisă în anul 313. Este cea mai veche
carte din lume despre creștinism și
instituțiile sale. În Cartea întâi, la pag. 55, se face o precizare esențială
despre creștinism pe care trebuie s-o învețe toată lumea. O reproducem: „4. Dar, chiar dacă de fapt noi
nu suntem de mult timp și dacă acest nume într-adevăr recent al creștinilor a
ajuns să fie cunoscut de toate popoarele doar în vremurile mai noi, felul
nostru de viață și chipul petrecerii noastre, precum și învățătura credinței
noastre n-au fost plăsmuite de noi acum, dintr-o dată, ci au fost rânduite, ca
să zic așa, de la prima creație a omenirii de simțul firesc al oamenilor
iubitori de dumnezeire de atunci, după cum vom dovedi-o”.
Am
citat acest mare adevăr despre dumnezeirea creștinismului, care este de fapt și
subiectul cărții lui Lucian Costi, Româna, limba vechilor cazanii. Ce-i drept, subiectul este totodată și o
aplicație, un studiu de caz asupra dumnezeirii creștinismului (este minunată
această expresie!) la români. Este o
foarte potrivită traducere a ante-creștinismului românesc. Nu știu dacă autorul nostru a avut cunoștință
de lucrarea inițiatică a lui Eusebiu de Cezareea, dar intuiesc că n-a citit-o.
Dacă o citea își da seama repede că marele istoric creștin n-a scris acolo nici
o vorbă despre români sau despre străbunii lor.
Savantul creștin era mai întâi grec.
Amestecul
grecilor în viața neamului nostru e mai vechi. Nicolò Zeno în Cărțile geților
(Uranus, 2017) apelând la autoritatea lui Berosos Caldeeanul ne atrage atenția
că nu se poate da crezare nici unei națiuni în ce privește istoria, pentru că
fiecare este subiectivă și interesată și, referindu-se la greci, precizează că
deși sunt ultimii în înțelegerea științelor, se cred primii, și că au
falsificat istoria în interesul lor. Așa
s-a întâmplat cu eroul Hercule pe care ei l-au înzestrat cu însușirile celor
trei înaintași ai lumii cu acest nume (unul dintre ei, Oros Egipteanul, implicat în istoria noastră
a dat naștere neamului get al Balților). Grecul Hercule, ultimul dintre cei
patru, primește ordin de la regele Eurysteus să extermine familia Balților și
să le dezarmeze pe amazoanele gete. Cu Balții nu reușește, iar cu amazoanele
decât parțial.
În
ce privește războiul troian, faptul că Hercule cu cele șapte corăbii ale sale
ar fi distrus Troia, Zeno atrage atenția că aceasta este o nouă minciună a grecilor,
pentru că un oraș așa de mare și puternic nu putea fi distrus de o mână de
oameni și nici războiul propriu zis n-a fost așa cum îl prezintă Homer, Dares
Frigianul și Dite Candianul, iar grecii nu puteau să aibă martori oculari care
să scrie despre războiul troian pentru că, pe vremea aceea grecii nu aveau nici
litere, nici imagini de litere care să consemneze ceva. Ei erau obișnuiți cu
istorioarele lor imaginare pentru că
și-au dat seama că repetându-le acestea devin mai credibile (Cărțile geților).
Asta
înseamnă că grecii au fost printre primii manipulatori din istorie. Asta s-a întâmplat încă de la venirea lor în
Peloponez și în insulele Mării Tracilor din Canan, Fenicia, prin sec.17 î.Hr. în urma conflictului faraonului
Sesostris al II-lea cu geții. Aici,
danaii sau cadmii au găsit populația autohtonă a pelasgilor, aflată și ea în
acea vreme într-o mișcare spre zona de
est tot în urma conflictului cu
Sesostris. S-au amestecat, au conviețuit, o parte din limba pelasgă a intrat în
greaca veche, dar felul lor de a fi le-a dat câștig de cauză. Multe lucruri ale
locului au devenit grecești. Atena, de
exemplu a fost întemeiată de pelasgi. Numele ei vine de la ata care în
makedon-armână, limba muzeu a vechilor pelasgi, înseamnă mumă bătrână. Tot de acolo vine și numele Muntelui Athos.
Substratul pelasgic i-a avantajat. Asta o recunosc și marii clasici greci.
Platon,
în dialogul Cratilos, precizează că
„grecii… multe cuvinte le-au luat de la barbari…“ (cap.421) sunt considerate
barbare toate cuvintele pe care nu le știm și din cauză că acestea au fost
modificate din diverse motive, nu ar fi de mirare să constatăm că vechea
greacă, în comparație cu limba barbară de azi, să nu fie prea diferită“
(cap.425).
La
rândul său Herodot, în Istorii, Cartea
I, cap.58, menționează “…apoi s-a format
limba greacă, fiind folosită împreună cu limba barbară, cum mi se pare mie…..Pe
baza celor prezentate mai sus, putem constata fără niciun dubiu, că începând cu
cele mai vechi timpuri și până la contemporanii lui Homer, așa cum în mai multe
locuri menționează Diodor, limba în care au fost scrise operele era limba
pelasgă, iar literele folosite erau litere pelasge“. Din cele de mai sus, reiese clar că barbarii cărora le sunt îndatorați fundamental grecii
erau pelasgii. În Sparta, de pildă, educația și administrația se afla în mâna
sclavilor iloți care erau tot de aceeași etnie (B. Stefanoski, Homer. Istoria
pelasgă neștiută. Surprizele lingvistice ale Iliadei (Uranus 2019)[1]. Având rezolvate aceste
griji, spartanii puteau să se ocupe de
ce le plăcea, în cazul lor exercițiile fizice.
De
aici trebuie să înțelegem că grecii au învins populația locală pelasgă, dar
și-au dat seama că e bine să utilizeze totuși ce au găsit, cum ar fi această
chestie cu sclavii iloți. Adică de ce să recurgi la forță dacă printr-o
metodă mai blândă, care face oarecum bine și unora și altora, poți să câștigi
mai mult? Poți să le iei și eroii și
să-i transformi în zei pe care să-i vinzi
și romanilor, cum s-a întâmplat.
Este ușor de presupus că lucrurile acestea se petreceau în mod curent pe
o largă arie geografică unde trăiau, într-un mod validat în timp, grecii și așa
zișii barbari.
Ei
bine, din acest amestec, ajuns la maturitate, au ieșit marile minți luminate
care au constituit un tezaur, o referință perpetuă în cultura umanității:
Heraclit, Pitagora, Euclid, Platon, Aristotel, Arhimede, ca să scurtăm lista. Elenismul a reprezentat totodată bunul comercial cel mai tranzacționat din
istorie.
Ajuns
la maturitate înseamnă că această magnifică performanță putea fi trecută în
contul exclusiv al grecilor și nu al componentelor amestecului. A doua componentă, pelasgii, intrase deja în
ceea ce tehnic se numește substrat și în această fază, după așezarea lucrurilor
orice învățat poate să recunoască cu jumătate de gură și contribuția altora
pentru că totul se petrece acum în numele și spre gloria grecilor.
Primul
conflict între greci și cei de sorginte
getică s-a produs înaintea consumării amestecului, în războaiele troiene, tot
în numele gloriei. Atunci s-a văzut și caracterul aheilor. În tabăra lor luptau și Achile cu mirmidonii
săi, dar și Menelau, deși aceștia erau blonzi.
Fuseseră ademeniți prin niște promisiuni care nu s-au concretizat. Conflictul s-a decis printr-un vicleșug,
acela cu calul. Ar mai trebui adăugat că
toată povestea lui Homer despre Troya a
fost scrisă peste vreo patru sute de ani, când grecii au avut cu ce scrie
pentru că atunci când era cazul, nu aveau.
Chiar
așa fiind, mai târziu s-a descoperit că o treime din Iliada nu prea era
înțeleasă de greci pentru că acolo erau
alte cuvinte și alte întâmplări,
într-altă limbă, și pentru asta toate edițiile homerice erau însoțite de câte
un glosar. Glosarul acela era în limba
pelasgă, adică în limba muzeu de astăzi, makedon - armâna. Nici întâmplările și nici eroii nu erau
greci.
Am
ținut să fac aceste mici incursiuni în istoria
veche ca să se vadă mai clar că
civilizația greacă, atât de admirată în lume, nu s-a născut din ea însăși și că
un pilon extrem de solid, acum total nebăgat în seamă, îl reprezintă strămoșii
noștri. Fără ei lucrurile ar fi evoluat
altfel. Să reținem că încă de la
începuturi grecii au fost necinstiți cu noi.
Ce înseamnă când cineva ia ceva care nu-i aparține? E un furt.
Dar când îl trece pe numele lui?
E un fals.
Ceea
ce s-a întâmplat mai târziu nu este decât o continuare a trecutului. Ar fi multe de spus dar nu avem atâta
spațiu. Ajungem în Imperiul Roman unde
erau două cancelarii: scripta romana et scripta graeca. În condițiile în care
țara lor devenise provincie romană, grecii, urmându-și consecvent interesul,
s-au înșurubat bine în coasta romanilor.
Până la urmă a fost bine, pentru că prezența greacă le-a temperat pe de
o parte pornirile agresive ale imperialilor romani, iar pe de alta, asocierea
cu romanii le-a stârnit apetitul imperial
grecilor comerciali. Tot timpul
s-au înțeles bine. De exemplu, în
războaiele dintre Traian și Decebal, doi greci au pus umărul la victoria
romanilor. Bicilis le-a dezvăluit unde era ascunsă comoara dacilor sub apa
râului Strei, iar Dio Chrisostomul i-a arătat împăratului roman care sunt
vulnerabilitățile dacilor. Amândoi fuseseră consilierii lui Decebal și l-au
trădat.
Apariția
creștinismului nu i-a impresionat nici pe greci, nici pe romani pentru că ei se
formaseră și trăiau într-o cu totul altă credință. Ce-i drept, autoritățile imperiale i-au judecat, chinuit și omorât pe
martirii creștini pentru că totul se întâmpla pe teritoriile stăpânite de romani. Mai târziu, când fenomenul a căpătat
proporții și când împăratul Constantin a ridicat opreliștile, idolatrii și-au
uitat zeii și au trecut la credința creștină. Odată cu înființarea Imperiului
Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol, grecii s-au orientat devenind
cei mai sârguincioși creștini, au făcut tot ce se putea să-i înlăture pe daci
din funcțiile oficiale și încetul cu încetul au declarat oficială limba greacă
în cadrul imperiului și au devenit stăpâni.
Schimbându-se istoria în favoarea turcilor, grecii au făcut tot posibilul să ajungă cei mai
utili supuși ai otomanilor și s-au transformat în agenții de legătură ai
Înaltei Porți cu Principatele Române
pentru că aveau o experiență de netăgăduit cu neamul românesc. De îndată ce s-a ivit ocazia au
fructificat-o. Când turcii n-au mai vrut
domni pământeni în Principate, grecii din Fanar s-au oferit să le ia locul și
astfel s-au instituit pe pământul nostru
domniile fanariote cu toate mizeriile umane cunoscute. Au continuat și
după turci, ucigându-l mișelește pe Tudor Vladimirescu. Asta e istoria grecilor cu românii. Creștinismul a fost un interes, iar otomanii,
alt interes.
Spovedania,
slavă sau vedică? Toți lingviștii români, mai vechi sau mai noi, mai pregătiți
sau mai puțin, sunt de acord că vorba creștină spovedanie, nu doar că vine
din vechea slavă bisericească, dar este
răspândită în tot arealul creștin slav cu același înțeles: destăinuire în
vederea iertării. Este, după cum se
vede, legată de taină, discutată deja în L.R.N.F.I.
Lucian
Costi este categoric că spovedanie (ca și taină) este un cuvânt românesc care
s-a născut în practica religioasă în vremurile de demult, pe vremea
matriarhatului ca multe alte slujbe
vechi desemnate prin substantive feminine (utrenie, denie, vecernie,
proscomidie) și tocmai greutatea înțelesului său, curățirea sufletului prin
mărturisire, exclude originea slavă. De
aceea, soluția este următoarea:
“Fonemele
ce-l alcătuiesc au fost intenţionat alese spre a exprima simbolic un adevăr de
credinţă: spovedania este plăcută lui Dumnezeu, ceea ce se oglindeşte prin suma
consoanelor şi a vocalelor sale care este zece.
10 este numărul lui Dumnezeu, cifra divină. De asemenea, spovedania are un echilibru
perfect, numărul de consoane este egal cu cel al vocalelor“ iar morfemele sunt patru, fiecare cu semnificația lui „Spovedania =
S–PO(1)(2)–veda-nia = spunere di8ficilă S prin mijlocirea unui preot-popă (Po1)
către lumea de sus (Po2) în ceremonia religioasă Nia – spre a sevea – Veda.
Morfemul
„po” are un rol dublu, notat în paranteze.
Po este legat de slujba pe care o administrează duhovnicul [PO(1)], ca
persoană cu o funcţie împuternicită de puterile de sus ca să asculte
mărturisirea, dar po mai înseamnă chiar lumea nevăzută din Ceruri către care se
adresează penitentul, preotul fiind doar un intermediar al confesiunii sale, nu
veritabilul recipient [PO(2)]. Primul po
îl regăsim în po-pă, al doilea în po-gorârea Sfântului Duh“. Am reprodus pe scurt din carte unde lucrurile sunt comentate în
detaliu. Veda trimite la Rig Veda
(regele care vede, cunoaștere regală) care îi stabilește și vechimea cuvântului
de 3200 ani, iar po, la propovăduire,
pogorâre. Demonstrația, logică și erudită,
este amplă și trebuie citită. Referitor
la această vechime poate fi făcută doar o singură observație. La cei 3200 ani se mai poate adăuga cel puțin
o mie dacă ne gândim că marele exod al arienilor din zona carpatică spre India
s-a petrecut spre finele mileniului patru
î.Hr., iar călătoria pe drumul deschis în acea direcție de bunul
Dumnezeu prin îmbunătățirea vremii a durat câteva sute bune de ani. Date în acest sens pot fi aflate în
curând, când va apărea în limba română
The Ancient India, din ampla cercetare a Universității din Cambridge despre
India, publicată în Regatul Unit în anul 1922.
Cât
privește originea oficială, nici un cuvânt din limbajul creștin nu poate fi slav pentru bunul și simplul motiv că slavii, fie ei bulgari, sârbi sau ruși care în secolul IX
abia se creștinaseră, n-au cum să dea
termeni nației române care doar în creștinismul propriu- zis avea atunci o
vechime de opt sute de ani. Grecii, ca
și și romanii, fuseseră idolatri, credeau în zei, în timp ce slavii, ca și
mongolii de mai târziu, erau doar niște năvălitori păgâni care nu credeau în
nimic similar iubirii aproapelui.
Lipsa
credinței era compensată de o violență greu de descris dacă ne gândim la
constatările lui Procopius din Cezareea.
N-au fost mulți slavii care au năvălit în zona Dunării, dar efectul a
fost terifiant. Victimele erau mai întâi
jupuite și apoi trase în câte patru țepe.
În felul acesta bieții sedentari n-au mai putut face față. Dacă
tot vorbim de creștinism, ce o fi
fost în mintea celor care ne învață că
slovele bisericii ortodoxe au venit din partea descendenților lui Irod? Slavii n-au nicio vină că s-au creștinat din
interes, ca și ungurii. Așa au fost ei,
sălbatici și păgâni la vremea aceea.
Sigur, nici în ziua de astăzi nu le-au dispărut năravurile. Este ceva care ia mult timp până se
îndreaptă. Cum se poate numi totuși
această manipulare, naivitate, prostie sau mârșăvie? Toate sunt valabile. Depinde de perioada de timp. La început nimeni nu și-a pus această
problemă pentru că asta era haina
grafică a limbii române în care se făcea
slujba. Prostie a fost când a fost
denumită limba veche slavă bisericească la sfârșitul
secolului XIX și a devenit mârșăvie când au venit comuniștii
la putere în România și s-a dezvoltat
toată mizeria pe care o știm. Din
păcate, această mizerie continuă și astăzi.
Neamul
este românesc de când se știe! Pornind de la constatarea lui Gabriel Gheorghe
că „româna este o limbă cerebrală, singura limbă europeană concepută pe familii
logice de cuvinte”, Lucian Costi face un inventar al familiei cuvântului neam
căruia îi găsește în jur de șaptezeci de
semnificații. Faptul că în nici una din limbile romanice sau germanice nu
există vreun cuvânt similar și că s-a putut ramifica în atâtea înțelesuri îi
crea oricărui lingvist de bună credință posibilitatea să afirme fără dubiu că
acesta este un cuvânt get-beget românesc.
Nu s-a întâmplat deloc așa. Toate dicționarele românești vechi și noi
arată că neam este de origine maghiară și provine din nem care
în limba respectivă nici nu este
un substantiv, ci o negație care înseamnă nu sau ba. Mai înseamnă și sex. Abia dacă
i se mai adaugă ceva nemzetség înseamnă neam. Aici avem o caznă a gândirii pe care o găsim
și în dicționarele maghiare curente.
Vădit
iritat de stupiditatea etimologiei
oficiale, Lucian Costi efectuează o amplă cercetare și descoperă că neam și nemeș au rude în
sumeriană, în vechea egipteană, arată cum cei de o credință și o datină
sunt nemzet, și că nimeni nu se supără
dacă neamul se mai cheamă și nat ,viță, nemotenie, cimotie, că are legătură cu
nene, cu agneț și pentru că e de când lumea, este legat și de pâine, adică de
pâinea noastră cea de toate zilele.
Demonstrația
autorului este magistrală, seducătoare ca stil și fără tăgadă. Dar lovitura de
grație vine de unde nimeni nu se aștepta.
În anul 1982 lingvistul maghiar Bakos Ferenc publică la Editura
Academiei din Budapesta o lucrare consistentă despre o seamă de cuvinte
împrumutate de-a lungul timpului din limba română, 2333 la număr. Între acestea se află și cuvântul nyam care a
intrat în limba maghiară din limba
română în anul 1879, taman în perioada când apăreau faimoasele dicționare care arătau că limba română este un amestec
de cuvinte luate de la alții. Lucrarea
lui Bakos Ferenc intitulată A Magyar Szókêszlet Román (Elemeinek
Története/Elemente românești în lexicul maghiar). Privire istorica (Akadémiai
Kiadó, Budapest, 1982) și cuprinde,
între altele, aproape tot bagajul lexical ortodox, utilizat probabil de
credincioșii greco-catolici rămași în Ungaria, din care cităm: kalugyer,
kandela, kopil, beszerika, gard, kolák, kolindál, prezkura, kaksula, nunta,
ispiritus, szurata, monassztéria, inclusiv katrinca. Această lucrare are efectul devastator al
unei bombe asupra lingviștilor noştri academici și arată ce neamuri proaste
sunt.
Pentru
că ne aflăm la capitolul despre neam,
cred că sunt utile unele precizări:
- Cuvântul românesc neam intră în limba
maghiară cu grafia nyam în anul 1879, exact în anul înființării Academiei
Române. La acea dată dicționarele lui Miklosich (1862-65) și Cihac(1870-79)
apăruseră deja, iar Tiktin (1883-1905)
și Gaster(1892) vin puțin mai târziu.
Oricum, aceste lucrări ale unor alogeni au fost îmbrățișate cu entuziasm de către Academie și au devenit
un punct forte în activitatea acesteia.
- Cea de-a doua jumătate a secolului XIX în
Europa este caracterizată prin
consolidarea conceptului de cultură
națională. Actorul principal al
epocii este Germania, o putere politică, economică, militară și culturală cu o
ascendență spectaculoasă.
Unul
din criteriile necesare culturii naționale era și cel istoric, adică
o antichitate dovedită pe care Germania nu o avea. Îi lipsea acest criteriu și încerca pe toate
căile să-l aibă. Carlo Troya tocmai
demonstrase în opera sa Storia d’Italia del Medio - Evo (1844-1857) falsitatea tezei lui Tacit care
în lucrarea sa Germania, scrisă în anul 100,
afirma că neamul goților era același cu al germanilor.
Goții,
spune Carlo Troya, nu pot să fie confundați cu germanii pentru că sunt două
neamuri diferite în primul rând ca
spiritualitate. Goții provin din
geți. S-au numit goți printr-un accident istoric petrecut în anul
212 când împăratul roman Caracalla, un tânăr de 23 ani, l-a omorât pe fratele
său Geta, cu care co-împărățea și ca să i se uite fapta, a instituit o damnatio
memoriae în urma căreia a ucis peste douăzeci de mii de oameni. În acest fel geții, printr-o modificare
fonetică au devenit goți. Aceștia aveau
o spiritualitate istorică străveche
reprezentată de zamolxism și o societate așezată pe valori positive, fără sclavagism, în timp ce
germanii, care au profitat de ajutorul
geților în timpul lui Deceneu, se aflau într-un stadiu de semi-
sălbăticie, încă nu pronunțau articulat sunetele, iar ca repere sociale nu cunoșteau
decât așa-zisul Werfeld sau Guidrigildo, care însemna prețul cu care putea fi vândut un sclav, bărbat,
femeie sau copil.
Ceva
mai mult, Carlo Troya demonstrează că arhitectura gotică pe care toată lumea o
știa ca fiind germană, era de origine gotică în sensul că goții se trăgeau din
geții care o inventaseră, de la arcul frânt până la coloane și rozete și că tot
aceștia construiseră primele biserici în stil gotic, în Spania și Normandia.
Despre
geți și goți a scris getul Iordanes în
compendiul său Getica scris în anul 551,
după ce lucrarea cu același subiect scrisă de Cassiodor la comanda regelui
Teodoric cel Mare care voia o istorie a neamului său getic, lucrare din păcate
pierdută în acea vreme.
Toate
lucrurile astea erau istoricește cunoscute și foarte dezbătute în edificarea
culturii națiunilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Lucrarea lui Iordanes, în absența altor
lucrări despre daci sau geți ascunse sau distruse, a devenit un subiect controversat. Prezența în carte a cuvântului goți, într-o vreme când puțină lume își mai amintea
de geți a fost speculată în fel și chip de către germani, strict în propriul
lor interes. Ca exemplu, în 1846 ,
celebrul Jacob Grimm, altminteri, bun prieten cu Carlo Troya, înaintează
Academiei Germane de Ștințe un raport de 140 pagini (care va vedea în curând
lumina tiparului în limba română), intitulat
Iornandes und die Geto-Goten, în care, mai mult disperat decât
științific, analizează în numele dreptății istoriei cartea lui Iordanes și conchide că atât Burebista, cât și Decebal
erau germani!
De
aici rezultă că într-adevăr la acea vreme germanii aveau o problemă cu istoria.
Iată totuși că, ținând cu învingătorii,
destinul !? le-a oferit o mare șansă germanilor. Ca din întâmplare, în
1866 Carol de Hohenzollern a devenit înlocuitorul lui Alexandru Ioan Cuza mai
întâi ca domnitor, iar din 1881 rege al românilor. În 1876, la inițiativa lui
se înființează Academia Română și în felul acesta spinoasa problemă a istoriei germane s-a mutat pe teritoriul
care trebuia, în competența unei instituții românești aflată exclusiv la mâna
unui neamț, parșivenia destinului constând
în faptul că cei desemnați să constate falsul referitor la antichitatea germanilor să fie
adevărații moștenitori ai geților, adică
amărâții de români. Așa îi aranjase istoria.
Stând
foarte strâmb și judecând pe măsură, el a mutat problema în ograda noastră.
La
începutul domniei lui au fost descoperite tăblițele de la Sinaia care ofereau
informații de aur pentru antichitatea românilor. Academia Română le-a aruncat la gunoi
declarându-le mai târziu niște falsuri, ce-i drept ale unui mare savant roman
care se mutase la ceruri între timp și nu mai avea cum să răspundă.
Oprind
istoria la Decebal, aceeași instituție a decis că românii de astăzi sunt o
adunătură de pripas care n-au nici o legătură cu antichitatea, provenind din
mercenarii romani care s-au aflat pe o mică parte
din teritoriile dacilor și care s-au recalificat fără motiv în agricultori, iar limba pe care o vorbim provine de la aceeași
mercenari care nu cunoșteau latina și că e formată din cuvinte luate de la cei
care au trecut de-a lungul vremurilor prin aceste locuri.
Nu e
de mirare că atunci când au apărut, acele dicționare ale alogenilor au fost
însușite și cultivate cu sârg până în ziua de astăzi. De aici încolo, procesul de falsificare s-a
făcut cu știință academică. Dacă românii
nu știu cine sunt cu adevărat iar limba lor este o corcitură din cine știe ce, este limpede că istoria antică de pe teritoriile unde stăm aparține
oricui. Și iată cum singurul izvor istoric cunoscut până
atunci, acela al lui Iordanes, academicianul Popa-Lisseanu îl falsifică total,
adăugând și tăind din Getica, înlocuindu-i pe geți cu goții.
În
timpul comunismului nu s-a petrecut nimic special. Doar un mic adaos de aproape 40% de cuvinte slave în lexicul românesc pe care Academia Română l-a acceptat din reflex – un stăpân, chiar dacă se
schimbă, oricât ar fi de diferit - nu trebuie
niciodată supărat ci trebuie tratat cu recunoștință, nu-i așa?, ca unul
care ne-a vrut tot timpul binele. Nimeni nu s-a gândit că Mihai Eminescu
avertizase cândva că puterea slavilor este mistuitoare. Ei nu te lasă
până ce nu te digeră!
Astăzi
avem parte de o mică încurcătură. Din capul Academiei ni se spune că suntem un
popor tânăr și avem o limbă tânără, de
cam până într-o mie de ani. Dacă tot de
acolo ne tragem, cum ni s-a tot
explicat, nu ne rămâne decât să ne aranjăm un
pic cu timpul. Am putea invoca
mileniul de întuneric, din moment
ce suntem împinși mereu într-o beznă
academică. Așteptăm cu interes răspunsul și nu ne-ar mira deloc dacă, seduși de
conceptul tinereții, ni s-ar spune că provenim din americani care, nu-i așa,
dacă sunt partenerii noștri strategici,
de ce nu le-am propune să ne adopte? Ar
fi o soluție politically correct, care ne-ar scăpa de toate belelele.
----------------------------------------------
[1]
Numele Sparta nu se poate explica decât prin limba română, fiind participial
trecut (fem.) al verbului a sparge.
https://www.art-emis.ro/cronica-de-carte/o-parte-din-turnul-babel
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu