Petre Dobrescu - Când Dobrogea a devenit românească

 

Când Dobrogea a devenit românească

Petre Dobrescu

 

 

Când Dobrogea a devenit românească, nimeni nu voia să aibă de-a face cu «populațiile ei sălbatice». 140 de ani de la «schimbul» care ne-a redesenat țara.

 

Când au primit Dobrogea, românii nu și-au dorit-o pentru că, în schimbul ei, erau obligați să renunțe la alte trei județe românești din sudul Basarabiei. La vremea aceea, Basarabia era românească.

De ce însă politicienii și societatea românească nu au vrut Constanța și Tulcea? Pentru că erau niște sate sărace și pustii, locuite de “populațiuni sălbatice”, așa cum scria Mihai Eminescu la 1878, dar și pentru că modernizarea și alinierea lor la Moldova, Țara Românească și Transilvania ar fi însemnat costuri enorme. Mai mult, românii se temeau că populațiile minoritare foarte numeroase din Dobrogea, astăzi sarea și piperul acestei regiuni unice în România, vor însemna motiv de război sau conflicte interne în anii următori. Astăzi, la 140 de ani distanță, istoria a demonstrat tuturor că Dobrogea, una dintre cele mai dezvoltate regiuni ale țării, este un model de conviețuire etnică exemplară. CONTEXT: Până la 1878, Dobrogea a aparținut Imperiului Otoman.

Este greșit să spunem că această zonă a fost pașalâc pentru că nu a fost niciodată guvernată de un pașă – așa cum a fost, spre exemplu, Buda (astăzi Budapesta). Dobrogea a fost doar o regiune care se afla în subordinea otomanilor. E drept că, în ultimii ani, a existat o reședință pașală la Tulcea, fostul palat al Pașei, care a funcționat în clădirea actualului Muzeu de Artă. Dar nimic mai mult. În 1877, România condusă de regele Carol I, de origine germană, a intrat în război, culmea, de partea rușilor și a aliaților acestuia: francezii și englezii. Era penultimul dintre cele 12 războaie pe care Imperiul Rus și cel Otoman, rivali seculari care se băteau pentru dominația asupra Mării Negre, le-au purtat de-a lungul a patru secole, din 1568 și până în 1914, când a început Primul Război Mondial. În urma acestui război, ambele imperii s-au destrămat și, pe hartă, au apărut URSS și Republica Turcia.

Numim războiul din 1877-1878  “de independență” pentru că, în urma lui, România a devenit un stat independent, care nu se mai afla nici sub influența Imperiului Otoman, nici sub cea a Imperiului Rus. Era prima oară când, practic, eram liberi să ne conducem singuri, după bunul plac.  Cahul, Ismail și Bolgrad în schimbul Dobrogei Dobrogea n-a fost dintotdeauna a noastră. Dimpotrivă, Constanța și Tulcea sunt printre cele mai noi teritorii românești. Au început să ne aparțină abia din 1878. În 14 noiembrie 1878 Armata Română a intrat în Dobrogea, iar pe 23 noiembrie s-a instalat în Constanța prima administrație românească.

Astăzi sărbătorim 140 de ani de când această regiune a fost integrată în România. Înainte să intrăm în Războiul de Independență, am pus condiții Imperiului Rus, printre care cele mai importante au fost: să nu ne anexeze regiuni care ne aparțineau la momentul intrării în război și să ne recunoască independența dacă vom ieși învingători din război. Nu am cerut să primim Dobrogea. Însă ne-au oferit-o ei, rușii, singuri, dar nu din prea multă dragoste de noi, ci pentru că ne cereau la schimb sudul Basarabiei, deci ne încălcau astfel integritatea teritorială, una dintre condițiile puse de noi când le-am devenit aliați. Astfel, la finalul războiului, în urma Congresului de la Berlin, România devenea independentă, dar trebuia să cedeze către Imperiul Rus județele Cahul, Ismail și Bolgrad. Primea, în schimb, Dobrogea. ”O isterie generală”

Un schimb avantajos ați spune, astăzi, nu? Sigur că da. Doar că, la acel moment, nici clasa politică, nici societatea nu au fost încântate de oferta rușilor. Dimpotrivă, o isterie generală a cuprins societatea românească din următoarele motive:   Dobrogea era locuită de “populațiuni sălbatice” care puteau fi ținute sub control doar cu “o armată considerabilă”, credeau ai noștri în 1878.   Apoi, Dobrogea era populată de minorități într-o proporție covârșitoare. Pe români îi speria îngrozitor că, din cauza turcilor, a tătarilor și a bulgarilor care locuiau în Dobrogea vor izbucni conflicte ulterioare pe care țara proaspăt independentă nu va putea să le gestioneze, iar integritatea statului va fi pierdută. Pe de altă parte, alinierea legislativă, drepturile minorităților, acordarea cetățeniei și împroprietărirea cu pământuri în noua provincie erau alte provocări de neacceptat pentru clasa românească. Nu în ultimul rând, să nu uităm că, la vremea aceea, Dobrogea era, de fapt, o adunătură de sate sărace, fără infrastructură și cu segmente economice și educaționale precare. Populația neșcolită, lipsa drumurilor și a instituțiilor moderne, pustietatea locurilor și faptul că Dobrogea era ruptă de restul provinciilor românești din cauza Dunării le dădeau bătăi de cap suplimentare politicienilor români.  

 Așa că românii nu au vrut Dobrogea și credeau că sudul Basarabiei, adică județele Cahul (astăzi în Republica Moldova), Ismail și Bolgrad (astăzi în Ucraina), reprezintă o pierdere de neacoperit cu Constanța, Tulcea și Delta Dunării. Mihai Eminescu, un critic înfocat Însuși Mihai Eminescu, care era un critic acid la adresa clasei politice de la acea vreme, susținea că a primi Dobrogea în granițe românești înseamnă o irosire enormă și inutilă a banului public: “Deja ni se spune despre lefile mari pe cari au de gând să și le croiască patrioții; deja a început a se ivi prin ziare planuri de poduri peste Dunăre, canaluri între Dunăre și Marea Neagră, deja, cu ficțiunea și sub pretextul de a crea un Eldorado, se fac încercări de a îndupleca opinia publică în favorul unor cheltuieli cari vor fi enorme”. (Ziarul Timpul, 5 octombrie 1878)

Tot Eminescu scria despre “populațiunile sălbatice” din Dobrogea care ar fi putut fi “ținute în respect” doar cu ajutorul armatei, fapt care însemna multe “milioane cheltuite pentru șederea în această țară băltoasă”, cum numea poetul național regiunea Dobrogei: “Pentru a ţine în respect şi în ordine populaţiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreţinem acolo o armată considerabilă. O armată considerabilă în Dobrogea va să zică mai multe milioane ce se vor cheltui pe fiecare an, va să zică o cauză de slăbiciune economică a statului român. Pentru a face şederea în această ţară băltoasă posibilă, pentru a o face productivă, trebuie să cheltuim zecimi şi poate sutimi de milioane. Cheltuielile ce vom face pentru Dobrogea vor fi mult mai considerabile decît veniturile ce ne va putea da. Cînd, în fine, după 10 ani 15 ani, vom fi cheltuit sutimi de milioane pentru a face Dobrogea productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretest ca să ne ceară Dobrogea şi … daca aceasta va conveni şi Rusiei… Dobrogea ne va fi luată cu mult mai mare înlesnire decît ni se ia astăzi Basarabia”. (Ziarul Timpul, 2 august 1878).

Unul dintre puținii oameni care l-au încurajat pe regele Carol I să vadă dincolo de problemele de suprafață care veneau la pachet cu integrarea Dobrogei a fost tatăl lui, Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. Bătrânul german și-a sfătuit mai tânărul fiu să privească în perspectivă și să conștientizeze ce câștig enorm ar însemna pentru țara lui Constanța, Tulcea și Delta Dunării, dacă ar face investiții în infrastructură. Ce ieșire la Marea Neagră, ce șansă să ai două porturi și capătul Dunării, ce înseamnă să ai transport maritim și fluvial: “Înfierbântarea fanatismului național în chestiunea Basarabiei ar deveni ridicolă mai la urmă. Să protestați și să cedați, acesta e lucrul cel mai înțelept.

Teritoriul neproductiv al Dobrogei nu răsplătește, desigur, pierderea Basarabiei; totuși Dobrogea, cu Constanța d-împreună, se poate primi, deoarece dobândirea acestui port la Marea Neagră va fi, poate, de cea mai mare importanță pentru viitorul comerțului României”. (Memoriile Regelui Carol I de un martor ocular, partea a IV-a, volumul XIII). Surprinzătorul drum al Dobrogei către inima țării Așa se face că România pierde Basarabia, chestiune căreia oricum nu i se putea împotrivi în fața colosului rus de la sfârșit de secol XIX, însă Armata Română intră în Dobrogea în 14 noiembrie 1878 și, de atunci, Constanța și Tulcea sunt românești. Prima administrație românească, condusă de prefectul Remus Opreanu, se instalează la Constanța în 23 noiembrie 1878. În anii ce au urmat, în Dobrogea se fac investiții masive: se construiesc podul peste Dunăre și Portul Constanța, proiectate de inginerul Anghel Salingy, se construiesc primele hoteluri, stațiunea Mamaia, Cazinoul și așa mai departe. Pe-atunci, nimeni nu-și imagina o Românie fără sudul Basarabiei.

Astăzi, atât de aproape de momentul acela, la doar 140 de ani distanță, probabil că puțini dintre noi mai știu câte ceva despre Cahul, Ismail și Bolgrad. Dar sigur nici unul dintre noi nu își imaginează cum ar arăta România fără această Dobroge mereu surprinzătoare, fără ale ei județe Constanța și Tulcea și fără Deltă. Pentru că așa-i în istorie.

 

https://www.libertatea.ro/stiri/cand-dobrogea-devenit-romaneasca-nimeni-nu-voia-sa-aiba-de-face-cu-populatiile-ei-salbatice-140-de-ani-de-la-schimbul-care-ne-redesenat-tara-2463686

Sursa: RADU GABRIELA