Ștefan Dumitrescu
NOI VOM MURI ASASINAŢI
Noi vom muri asasinaţi
Într-un apus adânc de soare
Pe ţărmurile unui veac
Gesticulând a disperare!
1970
CU DEZNĂDEJDE TE IUBESC, POPORUL MEU!
Cu deznădejde te iubesc, poporul meu!
Sălbatic, dureros, nebun, sfâşietor
Mi-e dor de tine, neamul meu, cumplit mi-e dor,
Te-aş lua în braţe ca pe Dumnezeu!
Ce se întâmplă neamul meu cu noi?
De am ajuns ruşinea astei lumi?
Să fim noi blestemaţi, proscrişi, nebuni?
Să ne târâm ca viermii prin noroi!
Poporul meu, durerea mea adâncă!
Revoltă-te, ridică-te de la pământ,
Zdrobeşte-ţi trădătorii, blestemând,
Viermii demult adânc în noi mănâncă!
Sălbatic, dureros, scrâşnind, sfâşietor,
Cu deznădejde te iubesc, poporul meu,
Nu ţi-e ruşine oare, nu ţi-e greu?
Să-şi bată joc de tine toţi cum vor?
BRÂNCUŞI
Şi-nvăţătorul neamului cum trece
Înalt ca Dumnezeu prin sate
Şi se lumină curţile de dânsul
Şi zările înnegurate
CÃCI CE EŞTI DUMNEATA,
BIETULE NEAM
ROMÂNESC ?
Căci ce eşti dumneata bietule neam românesc
Decât lacrima căzând a lui Dumnezeu
Care se plânge pe sine din veşnicie
Lumea născându-se astfel mereu
ŢARÃ MICÃ ŞI SINUCIGAŞÃ
Ţară mică şi sinucigaşă!
Vai de capul tău, sărmană ţară,
Toţi te jefuiră şi scuipară,
Iar la urmă o făcuşi şi tu!
O istorie întreagă căutară,
Să te ardă şi să te sfâşie,
Nici ţărâna să nu-ţi mai rămâie,
Numai amintirea-ţi de ocară!
Şi ce n-au putut să-ţi facă-n veac,
Liftele păgâne şi străine
O făcuşi tu, ţara mea, mai bine,
Cu o sete fără de egal!
Vai de capul tău, nenorocito!
Din tot ce-am fost nimic n-o să rămână,
Nici măcar o mână de ţărână,
Care să spună că am fost aici!
DOAMNE, IISUSE CRISTOASE, STRIG !
Doamne,
Iisuse Christoase
Turlă de izvoare
Şi chiparoase!
Mi-ai spus că stai
La uşa mea
Cum tremură pe zare
O stea
Şi baţi în lemn
Cu mâna Ta de catifea
Numai să aud eu
Şi să zic, intră, Doamne !
Vorbeşte cu mine
Ceaţă de miere
Murmur de izvoare
Intră, Doamne,
Turn de lumine!
Isuse, Iisuse.
Te strig, Iisuse!
Nu mai pot!
Doar eu stau
De treizeci de ani
Ca un schilod şi netot
Şi nu spun
Intră Hristoase,
Ci urlu ca un nebun,
În gura mare.
Intrăăăăă, Hristoaseeeeee !
Ca un văzduh, ca o mare
De mătase
Ca o pădure
Ca un munte de sare.
Clocotesc
Ca un Ocean în picioare!
Numai vino o dată!
Mângâiere dulce
Catifelată.
Miluieşte-Te de mine,
Blândule Tată,
Turn Împărătesc
Nu mai pot
Hohotesc !
De durere
Se rupe carnea pe mine
Mă prăbuşesc
De ani de zile Te chem !
Urlând în gura mare
Ca un nebun.
Ca o turlă pe zare
Din toţi rărunchi
Urlu şi ţip
Ca un Munte
Ca un deşert de nisip.
Intră Iisuse
Numai intră o dată,
De-atâta suferinţă
Nu mai pot.
Sunt ca o baltă.
De mocirlă, de viermi,
De borhot.
O, Doamne, Iisuse Christoase,
Deal de petale
Şi de mătase.
Mal înalt de oase.
Vino, intră
În carnea mea.
Ca licoarea de stea.
În sufletul meu
Ca puroiul de zeu.
Ca o mireasmă de tei.
Nesfârşită şi alizeu!
Ca-ntr-un lac.
Iisuse Christoase fie-ţi milă,
Fii bun.
Ajută-mă acum!
Floare albă de prun!
Aripă pe zare
De fum.
Acum ! Acum!
Am eu nevoie de ajutor.
De iertarea şi de
Bunătatea Ta!
Acum ţip eu
Şi urlu
După ea!
Acum când urlu şi
Când gem.
Când îmi este sufletul
De iască şi de lemn.
Doamne Iisuse, fii bun!
Catapeteasmă şi azimă
De bunătate.
Iartă-mi Tu păcatele.
Toate!
Şi salvează-mă
De această suferinţă cumplită.
De parcă mi-ar fi inima
Pusă pe plită
Încinsă
Şi de ruşinea
Care mă omoară
Mă chinuie ca
Mălura amară!
Doamne Iisuse
Întinde-mi mâna
Şi salvează-l pe robul Tău!
Mă târâi pe pământ.
Aş urla, aş plânge.
Mi-e rău!
Te mai strig iar
Şi iar
Mireasmă de cleştar
Clipocit
De mărgăritar.
Urlu către tine.
Iisuse, Iisuse ! Vină
Aşternut de miere
Crâng de lumină.
Salvează-mă o dată,
Nu mai pot,
Tatăăăăăăăă!
O rană sunt
Care Te strig,
Te cheamă!
Îţi urlă Numele.
Ţi-L şopteşte,
Ţi-L pipăie cu limba
Împărăteşte!
Ţi-l descântă,
Ca pe peşte!
Ţi-l mângâie
Cu dragoste.
Doamne fereşte!
Iisuse Christoase, mi-ai promis
Că Tatăl ceresc este Iubire
Şi bunătate!
Te mai strig încă o dată.
Şi încă o dată,
În noapte!
Parcă eu aş fi o jumătate
Şi Tu cealaltă jumătate.
Din muntele de petale,
Ameţitoare, înmiresmate.
Te strig şi iar te strig,
Vino Hristoase
Mi s-a depus suferinţa,
Ca rugina pe oase !
Doamne, ajută-mă.
Nu mă mai lăsa mult,
Să strig.
Sunt secătuit.
Îmi e urât.
Îmi e frig.
Îmi este ruşine,
Fie-Ţi Iisuse
Milă de mine!
De tot,
Ajută-mă,
că nu mai pot!
DOAMNE , CE SE ÎNTĂMPLĂ CU NOI?!
Doamne, ce e cu noi, ce se întâmplă cu noi?
Ce se petrece, Ţara mea, cu dumneata?
Istoria a devenit demult o hazna,
Ne târâm gemând până la gât în noroi!
Îmi vine să plâng, să urlu, să blestem,
M-aş sinucide, îmi este ruşine, vomit,
Politicienii te cred un
popor tâmpit,
Scârbit Dumnezeu nu ne mai dă nici un semn!
Cum de am ajuns în halul acesta, neamul meu?
Nu te doare, nu-ţi e milă de tine, nu ţi-e ruşine?
Că ţi-ai pune ştreangul de gât mai bine,
Nu ţi-e silă de tine, nu ţi-e frică de Dumnezeu?
Neamul meu asasinat, ce ne facem acum?
Îţi pleacă oamenii din ţară ca şobolanii,
Îşi freacă mâinile de bucurie duşmanii,
Doamne, ce frig e în istorie, ce urât! Şi ce fum !
O ŢARA MEA, O ŢARA MEA INFIRMÃ!
O, ţara mea, o, ţara mea infirmă,
Frumoasă ca un ţipăt orbitor
Mi-e groază, ţara mea, în tine şi mi-e dor,
Pe noi doar deznădejdea ne animă!
O, ţara mea, jelanie adâncă!
Mai strălucind o clipă în neant
Răsună vast tărâmul celălalt,
Viermii în noi tăcuţi şi grav mănâncă!
Doar hoţii şi lichelele la noi prosperă
E-o tragedie să te naşti valoare
Totul în tine, ţara mea, mă doare,
Mai bine-aş fi trăit în altă eră!
Mă-nchid în cochilia mea şi plâng!
Ferice fie hoţii astei naţii,
Se-ntreacă în urale şi ovaţii,
Poet nefericit, popor nătâng!
O, ţara mea, o, ţara mea infirmă,
Frumoasă ca un ţipăt
orbitor
Mi-e groază, ţara mea, în tine şi mi-e dor,
Pe noi doar deznădejdea ne animă!
INTELECTUALITATEA ROMÂNEASCĂ
Intelectualitate de lichele, de criminali,
De parveniţi, de curve morale,
E-n ţara aceasta atâta jale,
Că-ţi vine să urli o mie de ani!
Clasă nenorocită tu i-ai dat
Pe aceşti politicieni blestemaţi,
Se cutremură de silă munţii Carpaţi
Ţara aceasta a devenit un iad blestemat!
Cum ai putut să dai asemenea orori,
Asemenea scârbe, jigodii, hoţi şi borfaşi,
Popor inconştient,
sinucigaş şi laş,
Să nu urli de durere, neamul meu, să nu mori ?
Ce Ţară e aceea ce-şi bate joc de ea,
De oamenii ei cinstiţi şi de valori?
Care-şi pupă în fund jigodiile de mii de ori,
Intelectualitate asasină, scursori de mucava !
TOŢI ŞI-AU BÃTUT JOC
DE TINE, ŢARA MEA!
Toţi şi-au bătut joc de tine, ţara mea!
Parcă-ai fi fost o cârpă nu o stea,
Nu e vecin să nu fi rupt din tine
Câte-o îmbucătură, când i-a fost lui mai bine,
N-a fost anotimp să nu te trăsnească
Trădarea şi iubirea de iască
Nici n-apucaseşi bine să te fi născut
Şi-i erai Europei scut,
Iar ea, drept răsplată şi mulţumire,
Te-a înjunghiat pe la spate, să-ţi vii în fire,
Şi când îţi era lumea mai dragă, şi mai bine,
Te-a vândut ca o curvă, fără ruşine!
Vai de capul tău a fost din început,
Mai bine nu te-ai fi născut!
Asia şi-a trimis scursorile sale
Să se odihnească în tine, ca-ntr-o vale
Pe de o parte te lăudau toţi,
Pe de alta, te jefuiau, ca nişte hoţi,
Trăsni-i-ar Dumnezeu să-i trăsnească,
Pe limba ta, a românească,
Şi când le-o fi lumea mai dragă
Să le dea otravă şi podagră!
Şi ca şi cum nu ţi-ar fi fost de-ajuns,
Te-ai răstignit tu singură, Iisus!
De fiecare dată când îţi dă Dumnezeu câte-o minte bună,
Ai pizmuit-o, şi-ai
înjunghiat-o pe lună,
Nici un neam nu şi-a asasinat geniile sale,
Cum ai făcut-o, neamul meu, Dumitale!
Poate şi de aceea Domnul te-a blestemat,
Să mergi ca racul, prin timp, împiedicat!
Toţi şi-au bătut joc de tine, ţara mea!
Parcă-ai fi fost o cârpă, nu o stea,
Ci măcar acum, în ceasul din urmă,
Să nu rămâi de turmă,
Să te pierzi, să dispari din Istorie, fără rost,
Ca şi cum n-ai fi fost!
Fă-ţi din trudă şi din geniu, căpătâi,
Să ajungi naţia Dintâi!
Doamne, Tată Ceresc, Bunule Dumnezeu,
Ai, Doamne, milă, de neamul meu!
CE ŢARĂ, DOAMNE, ŞI CE NEAM TRIST !
Ce ţară, Doamne, ca un pahar.
Şi ca un strigăt. Şi ce neam trist!
Răstignit pe munţii Carpaţi ca un Christ,
Vieţuind pe pământ în zadar!
Două mii de ani de umilinţă adâncă.
Degeaba. Degeaba atâtea războaie,
S-ajungem un popor de buboaie,
Pline de ură ca o speluncă!
Degeaba Eminescu. Degeaba
Ştefan.
Dacă ne mâncăm între noi ca nişte hiene,
Săraci că n-avem pe fund nici izmene.
Două mii de ani de istorie-n van!
Ce ţară, Doamne, ca un pahar.
Şi ca un strigăt. Şi ce neam trist.
Răstignit pe munţii Carpaţi ca un Christ.
Vieţuind pe pământ în zadar!
ŢARA SE DUCE, ŢARA SE SCUFUNDĂ
Ţara se duce, Ţara se scufundă,
S-a descompus ca un hoit şi miroase,
I-au intrat viermii în ficaţi şi în oase,
Istoria este o cloacă imundă!
Plâng strămoşii noştri zguduitor în morminte,
Le e ruşine de urmaşii lor, hoţi şi laşi,
Dumnezeu s-a prăbuşit în hohote peste oraş,
Timpul nu mai vrea să curgă-nainte!
Ce ne facem, Doamne, acum?
Suntem ai nimănui, ultimii cerşetori pe pământ,
Se răsucesc Ştefan şi Mihai în mormânt,
Sfinţii orbecăiesc cu lumânări în mâini pe drum!
IISUS
Cu recunoştinţă, Anei Blandiana
M-aş tot pierdea prin neguri şi lumine,
Căzând prin mine veşnic m-aş tot duce,
Eu răstignit pe Tine ca pe-o cruce,
Tu răstignit pe ţipătul din mine.
Te simt în mine ca melancolie,
Sfâşietoare, naltă, dureroasă,
Murmură dulce firea-mi de mătasă,
Un urlet sunt, înfipt în veşnicie!
N-afară şi-nlăuntrul lui răsfrânt,
Silabă sunt şi literă cu care,
Vorbeşti cu Tine. Naltă întrebare,
Ecou însângerat al unui gând.
M-aş tot pierdea prin neguri şi lumine,
Căzând prin mine veşnic m-aş tot duce,
Tu răstignit pe mine ca pe-o cruce.
Eu răstignit pe ţipătul din Tine!
POETUL
Eram poet si plângeam
Mergeam pe străzi frumos luminate
Se mira lumea şi se-ntreba
Cine e domnul cu marea în spate!
ŞTEFAN DUMITRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu