Traducere din limba franceză de
George Anca
D. Draghicesco
Introducere
La începutul acestui secol,
Rudolph Eucken declara că sarcina cea mai presantă și mai dificilă a timpului
nostru este de a da o religie umanității. Cam în aceeași epocă, și chiar puțin
înainte, o renaștere catolică se desena în Franța, manifestată mai ales prin
convertirea scriitorilor iluștri: Huysmans, Francois Coppee, Claudel, Paul
Bourget, Ernest Psichari, Peguy etc. În același timp, filosofi cu tendință
spiritualistă sau pragmatistă, ca Boutroux, Bergson sau William James, ca
Eucken însuși dădeau problemelor religioase o atenție cu totul nouă. „Mai putem
noi încă să fim creștini?” se întreba Eucken, și concluzia sa era că nu numai
că putem fi creștini, dar că nu putem, sub pedeapsă cu moartea, să nu fim,
precizând de altfel că nu era vorba în gândirea sa de fondarea “unei religii
noi” ci de “a însufleți creștinismul în toată profunzimea sa”. Totodată, lui
nu-i scăpa că unui număr de spirite moderne îi repugna creștinismul și
eforturile pe care le cere. De asemenea el prevedea că această necesară
renaștere morală nu se va produce fără a fi pregătită de o tulburare profundă.
“Trebuie mai întâi, scria el, ca umanitatea să fie scuturată de această lene
spirituală, fie prin sentimentul devenit intolerabil al vidulului situației
mijlocii, fie prin mari catastrofe publice.” Atunci scopul ar putea fi atins:
nu prin “o simplă întoarcere la vechile forme ale creștinismului” nici
“atenuarea” lor sau „interpretarea liberală” a lor: „o formă de creștinism
esențialmente nouă, corespunzând stării istorice a vieții spirituale”.
Aceste rânduri au fost scrise
puțin înainte de război. Astăzi cele două condiții ale lui Eucken puse pentru
scuturarea în sfârșit a torporii sale spirituale au fost realizate peste
previziunile lui. De multe ori, ateii și scepticii au confesat „vidul
intolerabil” al existenței lor și cel mai adesea cu accent de angoasă. Acesta
este sentimentul care a condus sau a adus înapoi în același timp un mare număr
de intelectuali. Să ne limităm la două exemple caracteristice. Iată câteva din
mărturisirile pe care Jacques Riviere le adresa în 1907 lui Paul Claudel: „...
o neliniște, o neliniște îngrozitoare, care mă urmărește de-o viață, și mă
ridică neîncetat, și neîncetat mă împiedică a mă satisface; o neliniște care mă
ridică în transporturi de voluptate, în transporturi de disperare, o neliniște
neobosită.” - ”Într-o seară, spiritul sătul de a se fi distrat atâta, am simțit
din nou explozia anxietății mele, strigătul interior, chemarea, revolta,
pasiunea mea.” - „Vă voi spune cel mai teribil și tot răul meu: această
deșteptare, această izbucnire, această revoltă, această dorință, această
neliniște, această nelmulțumire mă sfâșie, dar le ador” - „Neantul. Iată ce mă
otrăvește... În unele momente, îi simt brusc prezența, îi resimt prezența și
toată ființa mi se tulbură. Este ceva care nu este și care, deodată, fără un
cuvânt, îmi spune: iată-mă. În spatele a ce văd, deodată oribila față a ceea ce
nu este. Monstru, formă informă, prezență pe care aș vrea s-o resping și nu
pot, nu pot” - „Simt că 'acesta tot' este în van, nu are sens, nu vrea nimic,
nu tinde spre nimic, e acolo pur și simplu, pus fără intenție, fără scop, fără
dorință – e acolo, ba încă de un fason atât de precar, abia acoperind oribila
prezență a ceea ce nu este” - „Mă resemnasem demult a nu vedea decât neantul și
haosul în fața mea, vanitatea, fără-de-rațiunea în tot; nu vreau să înțeleg,
pentru că nu e de înțeles, pentru că acest univers, despre care nu știu măcar
cu certitudine dacă el există, este cel mai inutil, cel mai gratuit zadarnic ce
se poate visa”. - Invers, un alt convertit, M. Henri Gheon, ne va descrie
sentimentul de plenitudine și de echilibru moral care-i umple sufletul de când
credința veni să-l ilumineze:”În ziua când îmi strig 'cred', sau încerc,
rațiunea mea și-a găsit ghidul, limitele, un teren ferm pe care se poate
spijini; atunci ea devine liberă de ea însăși și munca ei începe.” - „Actul de
credință pus, plantat, asemeni stâncii lui Moise, toată doctrina susură ca o
apă transparentă și salvatoare pentru toți. Cel ce va bea-o nu va mai afla
tenebre, nu numai în Dumnezeu, dar nici în el însuși, și nici în destinul
omului, și nici în istoria popoarelor, și nici în imensa creație.” - „Un astfel
de om nu mai este pietricica pe pantă care acumulează învârtindu-se zăpada
frumoasă ce se va topi, ci o fixeză piatră de edificiu, solidară tuturor
celorlalți, vinovată față de toți ceilalți, dacă le va lipsi.”
Dar catastrofa nemaiauzită care
fu războiul va reașeza și mai complet previziunile lui Eucken. Nu se va spune
nicicând tot ce a distrus acesta și, în același timp, tulburarea pe care a
zvârlit-o în spirite. Cu doi ani înainte de a se termina, în 1916, M Paul Otlet
putea caracteriza războiul în acești temeni: „Douăzeci de milioane de soldați
sub arme. Război pe mământ; război prin dreadnoughts, submarine și mine
flotante, război în aer. Însumate, armatele lui Gengis-Khan, Timur, Xerxes,
Hanibal, Cezar, Saladin, Napoleon, armate pitice comparate cu cele din prezent;
200 milioane franci bogății distruse în fiecare zi... Comorile acumulate prin
secole de muncă la mila bombelor și incendiilor. Mai multe victime decât în
toate războaiele adiționate ale omenirii. Cel mai mare eveniment după potop.”
Acest eveniment este astăzi
destul de departe pentru noi încât să putem medita asupra cauzelor sale cu o
anume libertate de spirit, destul de aproape încă pentru a le putea cunoaște
exact. Chestiune capitală pentru problema care ne ocupă: este clar într-adevăr
că, pentru ca, războiului, să poată urma o renovare religioasă, trebuie ca
înainte ireligiunea să fi apărut ca una din cauzele determinante ale imensei
catastrofe.
Se vorbea mult, înainte de
război, de „experiențele religioase”. Războiul avea să fie cea mai vastă și mai
intensă pe care umanitatea a făcut-o vreodată. Noi căutăm în altă parte cauzele
sale îndepărtate. Pentru a rămâne aici la cauzele secundare, este incontestabil
că dezvolatrea unui egonism care punea în conflict marile popoare europene, în
același timp cu dezlănțuirea în interiorul statelor a luptei claselor, trebuie
ținut drept responsabil al uciderii universale. Dar acesta nu putea să se
dezvolte decât pe un teren de scepticism total, de o ireligiune ireductibilă.
Astfel, dacă este adevărat că religia este unul din atributele esențiale ale
umanității, niciodată ca în acest început de secol omul nu fu mai aproape de
bestialitate. Legea naturală a selecției, a luptei excesive, cu supraviețuirea
celor mai feroce, care domnește peste viața animală, fu singurul dumnezeu care
prezidă acest eveniment monstruos.
Scepticismul care afectează
gândirea eurupeană de trei secole, care dizolvă toate conceptele și toate
tradițiile, trebuia să ducă la un dezastru. Războiul fu ca un imens abces în
care toate toxinele scepticismului se strânseră înainte de a-l elimina. Liberat
de Dumnezeu și de dogme, omul se liberă progresiv de toate restricțiile
moarale, de toate obligațiile de fraternitate, de justiție și caritate.
Egoismul, setea de juisare materială, senzuală, nu mai cunoscură frână. Acolo
unde Dumnezeu și prescripțiile sale fuseseră găsite deja insuficiente, nu
rațiunea era cea care-l putea reține.
Războiul apărea astfel ca o
consecință directă a zguduirii credinței creștine, cauză și în același timp
operă a Renașterii și a Reformei, ale căror efecte vor crește de la Montaigne
până la secolul luminilor, pentru a atinge vârful la Revoluție. Spiritul
libertin, contra căruia încercă să acționeze Pascal și jansenismul, și pe care
iezuiții îl tolerară, își dădu fructele, printre care trebuie socotit, la fel
de bine ca războaiele lui Ludovic al XIV-lea și cele ale Revoluției și ale lui
Napoleon, războiul din 1914.
S-ar putea prezenta această
evoluție a spiritelor de maniera următoare:
La origine, se observă zguduirea
credinței, căreia îi vom determina apoi cauzele. Slăbirea credinței liberă
rațiunea care, cu Bacon, Galileo, Descartes dădu avânt filosofiei și științei.
Dar ea liberă de asemenea instinctele, setea de posesiune și putere, pe care
religia le conținea, și relaxarea moravurilor, sub conduita rațiunii
discursive, contribui la rândul său la ruinarea a ceea ce rămăsese din credința
religioasă. Atunci, bătută în breșă în același timp de spiritul critic și de
libertinaj, conștiința religioasă se eclipsă și, mai vie și mai puternică, se
ridică peste ruinele sale, lumina rațiunii, ale cărei fructe aveau să fie
filosofia critică și științele naturale.
Din aproape în aproape,
progresiv, insensibil, ateimul Renașterii avea să se soldeze cu război; cel din
1914 fu absolut punctul culminant săvârșit, fructul său cel mai proaspăt și cel
mai complet.
Un tablou rapid al situației
generale în ajunul războiului va confirma net această analiză a cauzelor.
În timpul întregului secol al
nouăsprezecelea, scepticismul ruinase credința la intelectuali. Socialismul –
mai ales socialismul care își zicea științific și materialist - își îndeplini
opera și o făcu să coboare în popor. Vechile tradiții morale, toate formele de
datorie creștină deveniră din ce în ce mai puțin eficace. În locul lor,
autorizându-se prin darwinism, lupta pentru viață luă o acuitate implacabilă și
sub toate formele: concurență, luptă pentru posesiuni materiale și pentru
putere, și, în fine, ceea ce se înțelege astăzi prin imperialism, se
exasperară.
În același timp, și anume grație
emulației provocate de concurență, cercetările științifice se multiplicară.
Setea de juisanță, de confort și de putere suscită și încurajează aplicațiile
tehnice ale științelor fizico-chimice. Progresele industriei devenind cu
fiecare zi mai formidabile, pământul întreg fu luat în posesiune de europeni.
Dar această augmentare
extraoerdinară a puterii omului, această acumulare nemaiauzită a posesiunilor
și bogățiilor, pe care secolele trecute nu și le-ar fi imaginat niciodată, nu
aduceau deloc satisfacție poftitorilor. Aceștia crescură în același timp, și
încă mai rapid, și atât între clase cât și între popoare, concurența, pe care
nicio doctrină morală sau religioasă n-o tempera, multiplica ocaziile de
conflixct. Veni momentul când, sub amenințarea acestor conflicte iminente,
descoperirile științei luară o destinație nouă; ele fură organizate –
mobilizate s-ar putea spune – în vederea luptei. Puteri necunoscute de
distrugere se acumulară și toate națiunile se pregătiră să le folosească unele
contra altora.
S-ar spune că Europa era ca un
copil care se juca cu bombe. Această speță de atotputernicie și bogății
infinite de care dispuneau popoarele puteau fi folosite la fel de bine pentru
rău ca și pentru bine; erau un mijloc de fericire sau de sinucidere.
Dar într-o stare morală în care
scepticismul și egoismul împingeau vertiginos la conflict armat , problema era
dinainte rezolvată. Miza era atât de mare încât învingătorul în posesia tuturor
bogățiilor pământului devenea invincibil: aceasta fu probabil perspectiva
mincinoasă ce se deschise concurenților acestui război. Se cunoaște rezultatul:
ceea ce ar fi putut reprezenta pentru Europa un sort de paradis aproximativ,
fu, pentru o duzină de ani, cel mai cumplit infern.
Aceste reflecții ne par a da o
greutate particulară pronosticului emis de Benoit XV, în timpul primelor luni
de război:„Dumnezeu permite ca națiunile care și-au plasat toate gândurile în
lucrurile acestui pământ să se pedepsească unele pe altele, prin carnagii
mutuale, pentru disprețul și neglijența cu care ele l-au tratat; alte
evenimente li se vor adăuga pentru a constrânge oamenii să se umilească sub
puternica nână a lui Dumnezeu.” Contra acestui limbaj, M Loisy nu s-a putut
împiedica de a protesta, dar el însuși, totuși, chiar liber de orice dogmă
religioasă, nu emite o previziune mult mai puțin sumbră: „Aceste științe
(naturale) au realizat foarte mari progrese, au modificat economia exterioară a
vieții contemporane, au lansat umanitatea pe calea unei imense dezvoltări
industriale, a unei intense exploatări a planetei pe care trăim și pe care
materialmente omul pare să fie din ce în ce mai mult stăpân. Cu toate acestea,
excelente spirite s-au întrebat dacă, avansându-se impetuos pe această pantă,
umanitatea nu merge către pierderea sa, dacă nu vor rezulta rivalități teribile
între popoare, în fine dacă avantajele exterioare care vor proveni din această
efervescență a civilizației materiale nu se va acompania de o decadență care va
compromite ansamblul evoluției umane și, pe drumul științei astfel înțelese și
aplicate va întoarce omul direct la barbarie.”
Marea lecție a războiului mondial
este că umanitatea nu trebuie să dobândească prin știința sa o atât de
formidabilă putere înainte de a fi realizat alte moravuri. Atâta timp cât un
spirit de justiție și de fraternitate nu se va fi dezvoltat, atât cât va domni
egoismul național și individual, progresele științei nu vor face decât să
multiplice instrumentele măcelului. Or, nu trebuie să ne facem iluzii: fără
religie, această morală superioară nu are nicio șansă să se nască și să
înflorească. Suntem astfel duși într-o dilemă: sau trebuie oprit net (și este
ceea ce nu pare deloc posibil) orice progres științific și tehnic și toată
prosperitatea economică, sau trebuie creată o religie, a se întoarce la religia
creștină, adică la un creștinism compatibil cu starea socială și intelectuală a
umanității prezente, care să-i permită să acceadă la o moralitate mai înaltă.
Iată de ce ni se pare că Eucken vorbea cu gură de aur. Se poate spune că imensa
experiență religioasă care fu războiul a contrasemnat opinia sa și cele ale
tuturor filosofilor care, precum Renouvier, Boutroux, M. Blondel, au proclamat
iminenta necesitate a religiei.
În absența unei moralități noi,
inspirată de o religie nouă, popoarele civilizate sunt candidate sigure la
sinucidere. Ultimul război fu pentru ele ca o tentativă de suicid nereușit:
dacă moralitatea actuală persistă încă doar un secol, este inevitabil ca ele să
o reia, și atunci poate cu succes astfel ca toată umanitatea civilizată să
piară. Să nu pară că noi întunecăm tabloul din plăcere. De multe ori,
specialiștii au încercat să calculeze ce ar însemna un război nou, cu tehnici
perfecționate pe care le întrevedem. Ei au de considerat catastrofe care să
înspăimânte imaginațiile cele mai cinice. Nu vor mai fi distruse numai
armatele, ci popoarele întregi, și acest război nu se va sfârși din lipsă de
combatanți, ci din lipsă de oameni. „Se promite civilizației noastre rafinate,
zice Ferrero, de a vedea distrusă orice specie de viață în câteva minute,
într-un oraș mare ca Parisul, prin douăsprezece bombe mari încărcate cu
Lewisitevésicant și aruncate de un aeroplan... Acest gaz diaboic e greu, cade
la nivelul solului, pătrunde în profunzimi și urmează linii subterane; distruge
și viața vegetală și otrăvește fântânile. ”
„Progresele științei, spunea M.
Branly, marele fizician francez, de-acum în douăzeci și cinci sau treizeci de
ani, vor face din următorul război o ucidere analogă celei pe care am văzut-o
și suferit-o, și incomparabil mai rapidă și mai masivă; în loc de 8 la 10
milioane, el va culca 100 milioane, adică va aneantiza o parte a rasei umane;
toată producția muncii umane va trece cu el și civilizația umană nu-i va
supraviețui; omul se va întoarce fără îndoială la starea sălbatică de unde îl
văd revenind lent, toate clasele nivelate, sub un regim social de genul celui
al albninelor sau al furnicilor, al căror instinct minunat ar putea bine să nu
fie în scurt decât o inteligență veche pe jumătate sfărâmată de vreun cataclism
îngrozitor... Nu contați pe ceea ce se cheamă unde herziene pentru a împiedica
distrugerea onului... nu contați pe ele, nici pe tot ce a realizat și va
realiza știința, decât pentru a distruge.”
Rezumăm: Exasperând poftele
egoismului și aservind omului imensele energii ale naturii, progresele științei
au o altă consecință: multiplicând ocaziile de conflict între popoare, ele le
pun în mâini, în același timp, mijloacele de a se inter-distruge. Adică
dezvoltarea actuală a tehnicii științifice are exigența unei umanități mai
bune. Sau altfel, s-ar putea spune că rațiunea, după ce a contestat religia,
dogmele sale și moralitatea sa tradițională, contestă astăzi indirect viața,
prin intermediul științei și al tehnicii.
Fiind în particular vizibile în
catastrofa care este un război universal, efectele scepticismului nu sunt deloc
mai puțin ucigătoare în timp de pace. Dar atunci sunt de o manieră mai secretă
și perfidă, ca printr-o intoxicare lentă.
Pentru omul pe care nu-l ghidează
nicio doctrină religioasă, pentru omul care a putut sufoca în el aspirațiile la
o viață transcendentă, viața terestră nu are nicio rațiune de a fi în afară de
ea însăși și nu are, în ea însăși, nicio valoare. Ea nu este decât un fenomen
natural. Un singur scop: plăcerea; evitarea durerilor și căutarea posesiunilor.
Solidaritatea unui asemenea om cu semenii săi nu are altă sancțiune decât
interesul său mai mult sau mai puțin imediat; ea nu constituie pentru el o datorie
– să zicem mai bine: o înțelepciune – decât în limitele acestui interes, pe
care nicio preceptă nu-l invită să-l limiteze. Și de ce interesul altora ar
trece în ochii săi înainte de al său? Nu există deci nicio rațiune pentru ca
sentimentul solidarității să-l rețină de la urmărirea plăcerii sale în
detrimentul celei a celorlalți, pe măsura forțelor sale și până la un punct în
care legile țării sale ar risca să-l pedepsească. A nu se scandaliza nici a se
mira de această morală: dacă totul se termină cu această viață, nu mai este
nimic mai logic decât de a o vrea cât mai plină posibil de toate juisanțele.
Dar natura umană este astfel
făcută încât juisanța să se tocească prin repetare. Urmează de aici că în timp
ce mijloacele de satisfacție cresc în progresie geometrică juisanța le urmează
abia în proporție aritmetică. Bogăția cere totdeauna mai multă bogăție, puterea
o putere mereu mai mare în vederea satisfacerii dorințelor cu fiecare zi mai
exigente. Și nu numai că nu sunt niciodată satisfăcute, dar curând setea de
plăceri și de putere conduc omul la abuz, căci abuzul este termenul inevitabil
al juisanței fără restricție. Abuzul duce la uzură, la oboseală și dezgust.
Finalmente, viața popoarelor și a indivizilor este minată de o intoxicare
nemiloasă.
Lucru remarcabil: ceea ce
contribuie cel mai mult la pierderea omului este ceea ce face superioritatea sa
asupra animalului. Dublu mărginit de exiguitatea mijloacelor sale și de
simțurile sale, animalul nu poate abuza. Dimpotrivă, inteligența sa dă omului
posibilitatea de a lărgi, a intensifica, a varia indefinit satisfacțiile sale.
Spiritul uman, conștiința conține în ea infinitul. Ceea ce se aplică la
satisfacerea simțurilor și a nevoilor sale, ea le multiplică printr-o exigență
infinită. Dar mașina fizică a omului nu e mai puțin mărginită materialmente și
ea pocnește ca și cum i s-ar fi introdus un exploziv foarte puternic, fiindcă
finitul nu poate conține infinitul fără a se distruge. Exiguitatea și limitele
simțurilor neputând conține infinitul juisanței pe care inteligența vrea să-l
introducă în ele, mașina umană și organele sale crapă ori se detrachează.
Juisanța se transformă în vicii și viciile descompun organismul.
Este aici o superioritate a
omului asupra animalului care are urmări nefaste. Se pare, până în prezent, că
între viață în general și spirit există ca un divorț și o veritabilă
incompatibilitate. Animalul nu ajunge la acesta, iar omul piere de el.
Inteligența, introducând în juisanța senzuală, pe care omul o are în comun cu
animalul, infinitul ce îi este inerent, dezlănțuie abuzurile senzuale,
destructive pentru viață, pe care animalele nu le pot cunoaște. Când spiritul
nu reușește să-și subordoneze simțurile, el cade sub dominația lor. Când,
dimpotrivă, inteligența reușește să se impună simțurilor, ea ne dă veritabilii
filosofi și sfinți.
Când simțurile au reușit să
stăpânească inteligența și să facă din ea un instrument de intensificare, avem
ceea ce păgânismul concepea prin satiri, Iar Biserica prin demoni. Aceste
ființe contradictorii, cu cap de om și corp de animal, simbolizează în fapt un
adevăr empiric, inconștient sau subconștient, omul în care atributele naturii
animale au pus sub ordinele lor inteligența, atribut al naturii umane. Diavolul
este expresia figurată a omului în care animalitatea a învins natura umană și
în care resursele de inteligență aservită au fost puse la dispoziția simțurilor
pentru a le intensifica juisanța până la infinit. Ceea ce este strigător la cer
și neînfrânat în sensualism se alfă la infinitul ineligenței căruia se
datorează.
Reamintim o polemică, pe această
temă, care a provocat o carte de M. Benda: Belphégor. După M. Benda, societatea
contemporană trăiește sub semnul acestei oribile divinități senzuale și
devorante a vieții umane, căci semnul cel mai distinctiv al timpului noastru
este senzualismul neînfrânat, consecință nefastă a decadenței spirituale, a
regresiunii intelectuale a epocii noastre. Printre cei care au conbătut teza
lui M. Benda, M. Gaetan Barnoville a putut face facil proba că este,
dimpotrivă, Minerva divinitatea dominantă a timpului nostru. M. Bernoville,
făcut cu ușurință vizibil că, dacă senzațiile și imaginile domină în operele
literare și artistice ale acestor ultime timpuri, este grație inteligenței care
le-a accentuat relieful și culoarea..
Or, cum rezultă din cele tocmai
spuse de noi, cei doi autori au abordat îndeaproape marele adevăr care domină
epoca noastră, dar, fără a observa, ei au trecut pe lângă. Da, societatea
contemporană este dominată de senzație și senzualism, adică de Belphégor; și,
egal, de inteligență, adică de Minerva. Dar ceea ce ei nu au observat este că
Minerva s-a aservit lui Belphégor, că inteligența a intensificat sensibilitatea
și cu precizie această aservire este cea care face triumful complet și
definitiv al lui Belphégor, în atmosfera morală în care avea să izbucnească
uraganul cel mai formidabil pe care l-a cunoscut istoria.
Dacă omul nu era decât
sensibilitate, dacă, în umanitatea contemporană, Belphégor nu ar fi reușit să
aservească pe Minerva, dezlănțuirea neănfrânată a senzualismului, pe care o
constată M. Benda, nu s-ar fi putut produce pentru a face să zdrobească
popoarele în marele război și să ruineze moravurile și moralitatea în timp de
pace. Omul în care simțurile aservesc inteligența este totdeauna amenințat de
aceste pericole. Animalul, el, nu cunoaște pe Minerva, nu-i este expus și de
aceea nu există animal vicios. La el, orice funcție fiziologică se îndeplinește
normal, regulat. Poate de aceea nu există pentru el problema natalității, ca
pentru popoarele inteligente în măsura în care inteligența lor se dezvoltă. Cu
regularitatea anotimpurilor, fecundarea și natalitatea își urmează normal
cursul la ei: nicio nevoie de intervenție rezonată a legilor. La om,
dimpotrivă, inteligența, în serviciul simțurilor, îi dă mijlocul de a disocia
plăcerea de scopul său natural și, pe această cale încă, senzualismul
dezlănțuit de scepticism atacă însăși originea vieții.
Considerați numai satisfacția
alimentației la om: toate comorile naturii sunt puse la dispoziția noastră
pentru a varia plăcerile gurii noastre, dar și petru a ruina sănătatea corpului
nostru. De asemenea, pe această cale, progresele științei împing omul spre
propria destrucție.
Trebuie să conchidem că
dezvoltarea inteligenței, când o disciplină morală și religioasă nu vine să-i
regleze folosirea, este cel mai sigur mijloc de destrucție a vieții.
Nenorocirea este că inteligența și rațiunea, dacă ele fac religia în particular
necesară, au ca prim efect distrugerea credinței. Poate de aceea trebuie ținută
ca primă beatitudine pe aceea care proclamă:
Fericiți cei simpli, cei săraci
de spirit.
Abuzul juisanțelor senzuale nu
atacă mai puțin direct funcțiunile superioare ale spiritului. Este bine
cunoscut că o viață mateială foarte bogată diminuează viața spirituală și
inteligența, în același timp cu sufocarea conștiinței morale și obnubilarea
conștiinței religioase. Nu este cel mai adesea aici explicația faptului că
cultul științelor, artei și filosofiei este mai răspândit în mica burghezie
decât în cea foarte mare? Mâncarea bună este aproape incompatibilă cu viața
austeră care cere cultul înaltelor facultăți intelectuale și al lui Dumnezeu.
Se poate deci spune că știința și
rațiunea nu pot fi asigurate decât prin mijlocirea unei discipline morale solid
stabilite, care, la rândul său, nu se poate dispensa de o religie vie care s-o
sprijine și s-o consolideze. Viața, morala, știința și rațiunea nu se pot
dezvolta și menține decât pe terenul unei credințe vii. Scepticismul care
decurge dintr-o rațiune dizolvantă este opera morții.
Aici este fără îndoială una din
rațiunile pentru care religia creștină a privit totdeauna cu puțină simpatie
avântul științelor și al rațiunii. De asemenea, tot de aceea, din toți arborii
paradisului terestru, Dumnezeu a interzis lui Adam să guste din cel care dădea
fructle cunoașterii. Nu i se poate face unui om lipsit de moralitate un
serviciu mai rău decât a-i da să guste din fructul acestui arbore. Gustându-l,
străbunul nostru deveni conștient, inteligent, se excluse pe el însuși din paradis.
Îngerul cu sabie de foc, care-i interzicea accesul, era această știință
dobândită, sursă abundentă a tuturor viciilor și abuzurilor posibile.
Religia creștină, care fără
îndoială fu cea mai vivifiantă din toate, nu putea să nu observe consecințele
distrugătoare ale cunoașterii și ale rațiunii. În aceasta, credința creștină a
fost atât de clarvăzătoare încât există un savant contemporan dintre cei mai
stimați și mai autorizați, care face dreptate în acest punct, iar acest savant
fu însuși Marcelin Berthelot: „Într-adevăr, spune el, legea științifică este
fatală și indiferentă. Cunoașterea naturii și puterea care rezultă din ea pot
fi îndreptate spre rău ca și spre bine... Posesiunea lor, chiar legitimă,
corupe oamenii. Și spiritele mistice au avut totdeauna o tendință de a privi
știința, și mai ales știința naturii, ca sacrilegiu, pentru că ea induce omul
să rivalizeze cu Dumnezeu.”
Iată deci un adevăr religios
confirmat de unul din cei mai mari savanți ai epocii noastre. Creștinismul a
construit în jurul acestui adevăr o lungă serie de legende pentru a-l ilustra
și a atrage atenția asupra lui, începând cu aceea a arborelui interzis al
cunoașterii. Între alte legende, pe care Berthelot le menționează, cităm pe
cele după care „unii îngeri, îndrăgostindu-se de femei, coborâră pe pământ și
învățară operele naturii... Din acest comerț se născu rasa giganților... cartea
din care ei au învățat artele este numită Chéma.” După Enoch, spune Berthelot,
și îngerii păcătoși revelă muritorilor artele și științele oculte: „ei se
obișnuiră cu ele și îi învăță vrăjitoria, descântecele, proprietățile
rădăcinilor și arborilor, semnele magice, arta de a observa stelele... folosire
brățărilor, a picturii, a pietrelor prețioase, toate sorturile de vopsele, așa
fel că omul fu corupt.” - „Tertulian asimilează acești îngeri discipolilor lor,
magii și astrologii și matematicienii, și stabilește o paralelă între
expulzarea acestora din Roma și cea a îngerilor din cer.”
Este deci vechi ca știința și
religia acest conflict care le pune astăzi în luptă. Dacă Galileo fu strămoșul
inventatorului grosse Bertha, care făcu atâtea victime într-o sfântă vineri în
biserica Saint-Gervais, și al celui care inventă gazele asfixiante, se pare
clar că episcopii care au eșuat punerea sub tortură a acestui precursor al
științelor erau vizionari mai puțin imbecili decât aveau aerul.
Dar creștinismul a avut totdeauna
un presentiment al ce poate deveni știința în mâinile omului, el niciodată n-a
luat o cunnoștință clară și n-a spus veritabilele rațiuni ale ostilității
contra științei, dacă el însuși le-a știut bine. El a persecutat știința pentru
motive absurde și jalnice și este ceea ce îl făcu realmente odios. Dar, în
fond, el avea dreptate. Numai că nu pedepsind știința se rezolva problema. Era
mai bine să încerce să amelioreze omul și morala sa, și să deriveze din această
parte energia pe care o risipește în pură pierdere pentru a opri cursul fatal
al științei, care nu este fatal decât pentru că de asemenea este de origine
divină, ca tot ce este mai nobil în om. Căci nu este cunoașterea fructul
arborelui divin din Paradis? Pentru ce s-o combată atunci? Știința nu este rea
decât în mâinile omului imoral sau amoral. În acest caz, e bun cadou celui
ticălos, căci este făcut omului pentru răul, nu pentru binele lui; și de aceea
secole de amoralitate savantă, cum fu cazul optsprezecelui și nouăsprezecelui,
fură cele ale lui Satan-Mefistofel.
Mai mult ca niciodată, este
urgent, acum, ca conștiința să țină seama de pericolul de moarte în care o
știință fără morală și fără religie conduce omul. Numai aceasta ne poate
asigura binefacerea științelor și garanta contra abuzului pe care-l fac
egoismul și senzualitatea. Știința și rațiunea au contribuit odinioară la
ruinarea credinței; le revine acum să contribuie la readucerea acesteia printre
oameni. De aceasta depinde nu numai soarta, viața și fericirea umanității, dar
și existența însăși și progresul științei. Iată lecția acestui război pe care
l-am eșapat frumos. Știința noastră ne omoară dacă o credință vie și pozitivă
nu i se adaugă și nu-și reglează uzajul.
Nec sine te, nec tecum esse
possum
Științei ca și religiei, iată
cuvântul pe care-l adresează umanitatea; și toată problema este de a le
concilia.
Noi conchidem în două cuvinte. Cu
rațiunea noastră și știința noastră, dacă religia nu ne dirijează, noi suntem
hărăziți neantului. Trebuie ca rațiunea și știința să ne dea o religie în locul
acesteia pe care ele ne-au alungat-o.
Este posibil? Cele mai eminente
spirite contemporane nu se îndoiesc. S-au multiplicat indicațiile și
tatonările. Această carte ar vrea să aducă clarificări și precizări în această
chestiune. Dar ne trebuie pentru aceasta să căutăm în istorie situații analoge.
Analogia perioadei greco-romane cu a noastră nu a scăpat nici unui gânditor cu
adevărat liber (1), adică liber chiar de ceea ce s-a numit până în prezent
gândirea celor libres-penseurs: de aici trebuie să pornim.
-----------------------------------------
„Există, spune Paul Valery, în
istorie momente și locuri unde ne putem introduce, noi modernii, fără a tulbura
excesiv armonia acestor timpuri, fără a le părea obiecte infinit curioase ...
ființe șocante, disonante, neasimilabile. Sau intrarea noastră ar face mică
senzație, acolo noi suntem la noi. Este clar că Roma lui 'Traian' sau că Alexandria
Ptolemeilor ne-ar absorbi mai facil decât multe localități mai îndepărtate în
timp” (Variétés, p. 18)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu