 |
| D. Draghicesco |
NOUA CETATE A LUI DUMNEZEU,
Paris, 1929, p. 621-638
Traducere din limba franceză: George Anca
CONCLUZIE
Disoluția formelor sociale,
morale și ideologice, de care am luat cunoștință pretutindeni, probează că o
nouă lume se află în gestație. Formele sociale, culturale și intelectuale ale
lumii moderne, realizate pe planul Statelor naționale, sunt, ca să spunem așa,
pe cale de a cădea în pulbere.Este un haos penalizat să se reorganizeze pe un
plan nou, în cadrul unui sistem social în care se vor integra toate Statele și
toate popoarele moderne, așa cum s-a făcut în imperiul roman, acum, în curând,
două mii de ani. Constituirea imperiului care integra aproape toate popoarele
cele mai importante ale lumii antice a pus în mișcare o transformare radicală a
tuturor concepțiilor și a tuturor formelor de viață istorico-socială a acelor
timpuri. Lumea abandonă politeismul republican, sceptic și raționalist, pentru
a se converti la misticismul creștin, dogmatic și absolutist. Mișcarea creștină
fu noul suflet al lumii transformate, în jurul căreia se cristaliză activitatea
civilizației antice.
Totul conspiră astăzi, ca la
începutul creștinismului, spre o mare transformare, socială, economică, morală,
intelectuală și religioasă a umanității, a cărei unitate se schițează și se
afirmă în Societatea Națiunilor, echivalent modern al imperiului roman. În timp
ce dogmatismul raționalist al științei și filosofiei se ruinează prin el
însuși, în timp ce relativismul total și universal este recunoscut și predicat
peste tot, setea unei credințe noi agită și torturează un număr de conștiințe
mereu mai mare. În absența unei astfel de credințe religioase, gânditorii
liberi, ca altădată masele populare ale primelor secole ale erei creștine, se
abndonară celor mai rele superstiții spiritiste, teosofice sau altele. Cât
despre sufletele cultivate, cărora le repugnă să se dedea tablelor turnante și
dansante și construcțiilor fumegătoare ale teosofiei, din ce în ce ele înclină
spre misticism.
Dacă ne raportăm la psihologia
misticismului, așa cum deja am rezumat-o după analiza magistrală făcută de
Emile Boutroux, misticismul contemporan va apărea ca manifestarea unei crize
care este esențialmente preludiul unei conversiuni. Lumea modernă este în acest
moment
pe cale să se convertească la o
nouă concepție, poate la o religie nouă pe care o elborează în profunzimea
conștiințelor sale, iar convertirea sa urmează exact etapele parcurse de
conștiințele primului secol al erei noastre. Mecanismul psihologiei mistice, cu
derularea logică a fazelor sale, funcționează în vremea noastră cum a
funcționat acum douăzeci de secole. Astăzi, ca în timpul lui Cezar, August și
Virgiliu, vedem în jurul nostru aspirația către necunoscut, „către un bine
necesar inimii, dar ireprezentabil pentru inteligență”, „stare de dorință vagă,
neliniștită, foarte reală”.
Precum în lumea greco-romană a
sfârșitului de republică, astăzi de asemenea lucrurile apar sub o altă lumină;
„ceea ce ne fermeca înainte se decolorează, ceea ce admirăm se bagatelizează.
Tot ce se vede este ca o imagine vană, ternă și moartă a unui model viu,
perfect, infinit. Se concepe ca un obiect suprem al dorințelor sale infinitul,
eternul, perfectul, Dumnezeu. Această idee inconștientă a unui obiect infinit
este cea care creă indispoziția indefinisabilă în legătură cu posesiunea
tuturor obiectelor finite.” Această psihologie mistică a convertirii care nouă
ni s-a părut a fi formula însăși a conversiunii lumii antice la creștianism se
aplică încă mai exact la starea morală și psihologică a timpului nostru. Epocii
noastre i se aplică vorba celebră a sfântului Rémy care rezumă psihologia
conversiunii: Ea începe să adore ceea ce a ars și să ardă ceea ce a adorat. -
Amintim, în acest sens, întrebarea aceasta care păru plăcută: dacă trebuie sau
nu ars muzeul Louvre și această atitudine a artiștilor pictori, sculptori și
muzicieni pe care i-am menționat și care se întoarce contra tot ce este farmec
și seducție în arte, pentru a se complace în liniile sparte, fețele unghiulare
și formele fruste, austere și discordante, analoge celor ale artei care precedă
Renașterea și în principal arta bizantină. Nu vedem același lucru în politică?
În toate formele și pe toate terenurile de activitate, se caută o scară nouă de
valori. Fanatismul național n-a început să piardă teren atunci când mulți
oameni dintre cei mai cultivați și marea majoritate a muncitorilor devin
indiferenți la patrie și înclină spre internaționalism și universalism? Și
acest entuziasm pentru libertate care animă atâtea generații, iată cum începe
să se răcească, și asta în țara clasică a liberalismului: un liberal englez a
constatat-o. Nu vorbim de cazul a ce se face în Rusia din democrația liberală
și din sufragiul universal.
Considerăm că antipodul
bolșevismului este fascismul. Cine nu cunoaște cuvântul celebru al lui
Mussolini, că oamenii n-au nevoie de libertate, ci de autoritate, sau mai ales
opinia sa despre sufragiul universal? Ce este comnuinismul care ni se predică,
dacă nu reluarea într-un plan infinit mai larg a comunităților primilor
creștini, care evoluară în ordine religioase și în mănăstiri ale evului mediu?
Amintim și înverșunarea unor geometri și matematicieni împotriva spațiului în
trei dimensiuni pe care ei îl consideră perimat și cultul lor pentru spațiul în
patru dimensiuni. Ce sens trebuie atribuit pragmatismului și intuiționismului
lui Bergson, dacă nu cel al unei profunde repulsii contra raționalismului
discursiv, clar și precis? Perimat este catolicismul în ochii lui Loisy, ca
societatea capitalistă în ochii partizanilor lui Marx. Acesta ne anunță
catastrofa politico-socială care s-a produs deja în Rusia, în același timp când
Schopenhauer ne predica fericirea în neant. Suveranitatea Statului, a legii, a
contractului, și sfințenia proprietății individuale, ieri încă, dogmele vieții
juridice, noi le vedem decăzute și declarate perimate, și ele, de juriștii din
școala lui Duguit și a lui Le Roy. - Vorbind de Hoffding, finul analist care fu
Georg Simmel, și el a arătat și explicat inchietudinea religioasă și, în
general, neliniștea proprie epocii noastre, prin faptul că noi nu mai putem să
ne mulțumim cu formele vechi ale civilizației și că n-am știut încă să ne dăm
pe cele noi (p 1/46). „Cadrele vechi nu mai pot satisface spiritele.” „El a
arătat de-o manieră foarte interesantă cum s-au prăbușit formele pe care viața
le crease până acum și cum viața, nerăbdătoare pentru că, neavând forme noi la
dispoziția sa, se umple de ostilitate pentru orice formă.” (Conception de la
Vie, p.68.) - Dar pentru că noi contemporanii am cunoscut deja forme noi, cele
ale unui drept nou, a unei politici noi, a unei arte reînnoite, a unui stat
universal, a unei noi vieți economice, a unei științe mai largi, care nu se mai
mulțumește cu formele actuale, realizate, finite, ale lumii morale, sociale,
politice și ideologice. Lumea modernă se află în zilele noastre în acest moment
precis, în chiar această fază, când trebuie să facă efortul transformării
inerente în sensul formelor întrevăzute și concepute clar.
Acest efort este tocmai ce indicase
Boutroux: o luptă între ce a fost și ce se vrea să devină, o luptă pentru a
renunța la toate aceste lucruri, pe care încă le ținem, deși ele și-au pierdut
tot farmecul în ochii noștri, o luptă între o idee care nu este încă decât o
abstracție și sentimente care n-au pierdut nimic din forța și din realitatea
lor. Ne gândim la pacifiști și la adversarii lor, la partizanii Societății
Națiunilor și a contrazicătorilor ei. Această luptă va dura până când
schimbarea se va opera interior prin triumful noii concepții care se traduce
printr-o nouă orientare dată judecății și conduitei. De acum înainte,
schimbarea împlinită în interiorul sufletului se exteriorizează și provoacă
schimbarea de acțiune și de conduită, care vor crea formele exterioare ale
vieții noi. (1)
(1) Iată un pasaj dintr-o carte
recentă a lui Ferdinand Lot, despre care e dificil de spus dacă nu se aplică
mai bine la epoca noastră decât la cea din primele secole creștine la care el
se referă: „În istoria umanității există perioade în care omul nu-și mai
înțelege străbunii, tatăl, pe el însuși. Pare a fi ca o ruptură a continuității
psihologice.” - „Omul s-a deturnat cu indiferență sau dezgust de la obiectele
pe care le păstrau cei mai apropiați strămoși ai săi; el nu mai înțelege
scrierile antice pentru că nu le mai plac; însăși forma pe care i-o transmit,
limba, îi scapă; arta încântătoare a plasticii a încetat să-i mai farmece
vederea. Zeii sunt morți, uciși de Dumnezeul unic ale cărui porunci impun o
regulă de viață atât de nouă încât de acum înainte lumea de aici de jos va
trece pe planul al doilea; înțeleptul îmbibat de 'noua filosofie' va fixa
obiectul dorinței sale în domeniul de acolo de sus. Între omul timpurilor noi
și omul timpurilor antice nu va mai exista o gândire comună.” Ferdinand Lot, la
Fin du Monde Antique et le Début du Moyen Age, pp.2-3)
O asemenea schimbare se afirmă
deja în sufletul intelectualilor timpului nostru, ca o veritabilă conversiune.
Nimic mai simptomatic la acest
subiect decât o carte recentă de Julien Benda, care este un apel plin de
reproșuri adresate celor pe care el îi numește clerici. Ceea ce Benda
reproșează amar intelectualilor timpului nostru este de a fi trădat
universalismul și umanismul propriu evului mediu și creștinismul în general, și
de a fi adoptat, cultivat și exagerat egoismul național sau de clasă, precum și
materialismul politic și practic al vieții. În ochii săi, „clericii trebuie,
prin natura vocației lor, să se întoarcă de la interesele concrete și temporale
și să spună cu Iisus: 'Regatul meu nu este al acestei lumi', căci destinația
lor este să cultive adevărul dreptății. Pentru clericii veritabili, „mișcarea
naționalităților ar fi trebuit să fie un rest de păgânism și să predice cu
sfântul Augustin 'topirea tuturor patriotismelor în îmbrățișarea cetății
permanente '. Ceea ce îl revoltă pe Benda este că clericii „a căror misiune
este să dizolve orgoliul uman, pledează aceleași mișcări ale sufletului ca
șefii de armată”. Clericii trebuie să dea laicilor „spectacolul unei rase de
oameni pentru care valoarea vieții stă în dezinteresarea lor și înfrânarea,
sau, cel puțin, rușinea pentru pasiunile lor politice”, în timp ce el constată
că, pentru ei, dimpotrivă, „inteligența care se dezinteresează de scopurile
sale este o activitate de disprețuit”. Pentru el, „exercițiul vieții spiritului
pare a conduce necesearmente la universalism, în sensul eternului, cu puțină
vigoare în credința ficțiunilor terestre”. Și de aceea, pentru Benda, este
scandalos ca clericii Bisericii să fi aderat la sentimentul național și să fi
încetat să dea spectacolul inimilor preocupate numai de Dumnezeu (1). Este,
egal, un scandal că Statul, Patria, clasa să fie astăzi sincer Dumnezeu și, mai
mult, singurul Dumnezeu (2). Nu vorbește Maurras, întocmai ca Victor Hugo,
despre zeița France?.
În rezumat, trădarea clericilor
consistă în cultivarea pasiunii de clasă și a pasiunii naționale în loc de a se
opune acestui realism al maselor. „A fost confuz, spune el, a-i vedea ignorând
că moralistul este un utopist prin esență și că propriu acțiunii morale este cu
precizie a crea obiectul său și a-l afirma (3).” Benda gândesște că această
trădare se remontează în trecutul destul de îndepărtat al secolului al
treisprezecelea, când a început să apară realismul național pe care clericii
acelor timpuri l-au combătut, „străduindu-se să fondeze, la întâlnirea
națiunilor, un mare imperiu universal și de principiu spiritual”. Dar, cu
timpul, realismul spiritual a prevalat și a fost impus clericilor, care își
trădară din ce în ce mai mult veritabila lor vocație. În aceasta, viziunea lui
Benda este justă. Ea a fost confirmată de tot ce am expus în această carte, pe
subiectul disoluției religioase a epocii noastre (4)
La Trahison des Clercs, p.67.
P. 52.
P.150.
Referindu-se la Societatea
Națiunilor, acest gânditor observă just că „dacă ea nu este impusă națiunilor
decât din interes și din teama de război și daunele sale, fondarea ei nu e
deloc sigură, căci ea lasă intact spiritul de război și nimic nu dovedește că
un popor care nu respectă un contract decât din rațiuni practice nu-l va viola
în ziua când va găsi violarea mai profitabilă.” El are dreptate să spună că
această instituție trebuie fondată pe o schimbare a moralității publice.
„Pacea, dacă vreodată ea există, nu se va sprijini pe teama de război ci pe
iubirea de pace; ea nu va fi absența unui act, ea va fi apariția unei stări de
suflet... pacea nu e posibilă decât dacă omul încetează de a-și pune fericirea
în posesiunea bunurilor care nu se partajează... ea nu poate fi obținută decât
printr-o ameliorare a moralității sale.”
Ceea ce predică Benda este așadar
o conversiune. Ca atare, această carte și discuția pe care a provocat-o capătă
o importanță extraordinară. Cu această carte, începe o mișcare de reacție
contra naționalismului și interesului de clasă. Este primul gest energic care
schițează întoarcerea către universalism, este primul pas făcut pe calea unei
noi ideologii universaliste. Este, în ochii noștri, un act de conversiune
publică, izolat fără îndoială, care cade într-o atmosferă ostilă și care
descoperă foarte bine ipocrizia, fariseismul intelectualilor, contemporanii
săi. Singura greșeală a autorului este de a fi adresat acest reproș clericilor
francezi, care o merită, în general, cel mai puțin.Intelectualii francezi
fanatici ai patriotismului sunt atât de puțini numeroși că se pot număra. În
Anglia, dar mai ales în Germania, fariseismul este mult mai răspândit. Nimic nu
este mai aproape de ceea ce fu naționalismul îngust al farisienilor evrei decât
acest naționalism literar și filosofic atât de exagerat de unii scriitori și
savanți germani, care, mai ales înainte de război se complăceau în perfecțiunea
a tot ce este național și sacrifica totul legii naționale ca o culme a
perfecțunii. Gestul lui Benda amintește deci de cel al primilor apostoli
creștini, pentru care nu exista nici evreu, nici grec sau scit, nici sirian, el
ne oferă, și el, ceva ce este echivalent cu imperiul cerurilor, cu Cetatea lui
Dumnezeu (1)
(1) În locul acestui „realism
integral profesat de umanitatea actuală”, care duce la „inter-uciderea
organizată a națiunilor și a claselor” se poate, scrie Benda, concepe
concilierea lor, bunul de a fi posedat devenind pământul însuși, de care ele în
sfârșit ar înțelege că o bună exploatare nu este posibilă decât prin unirea lor,
în timp ce voința de a se pune ca distinctă ar fi transferată de la națiune la
spațiu, orgolios îndreptat contra tot ce nu este ea. Și, de fapt, o astfel de
mișcare există; există pe deasupra claselor și națiunilor.Adăugăm că acest
imperialism al spațiului est chiar fondul a ceea ce predică marii rectori ai
conștiinței moderne. Omul, nu națiunea sau clasa, este cel pe care Nietzsche,
Sorel și Bergson îl exaltă în geniul său de a se face stăpân al pământului.
Umanitatea și nu o astfel de fracțiune din ea este cea pe care Auguste Comte
invită să se afunde în conștiința de sine și să se ia în fine drept obiect al
religiei sale. Se poate gândi că aceasta este calea pe care se vor opri
războaiele inter-umane; se va ajunge astfel la o fraternitate universală. Prin
aceasta însăși „umanitatea va ajunge la mari lucruri, vreau să spun, la o
înșfăcare grandioasă a materiei, cu adevărat bucuroasă de puterea și grandiarea
sa”.
Universalismul care înlocuiește,
pentru credincioșii gen Benda, divinitatea antropomorfică se apropie mult de
asemenea de Dumnezeul pe care-l concepe Wells și la care contemporanii noștri,
după părerea sa, sunt pe cale să se convertească. Iată în ce consistă obișnuit
această conversiune, după ilustrul scriitor englez: „Ea este o stare prealabilă
în care se suferă de inanitatea și cruzimile vieții, și, în particular, de
futilitatea vieții individuale, o stare de iremediabil dezgust de sine însuși,
de incapacitatea de a se trasa un plan de viață satisfăcător. Aici este
preludiul obișnuit, cunoscut multor genuri de creștini sub numele de 'sentiment
al păcatului'; aceasta este, în toate cazurile, conștiința intimă a unei
învălmășeli fără ieșire. Atunci, nu se știe prea bine cum, gândirea lui
Dumnezeu se prezintă sufletului în deznădejde; în prima fază, nu e nicio idee
care să implice vreun element pozitiv, vreo credință... Pentru toți adepții
credinței noi, căreia îi cunoasc intim experiența personală, ideea de Dumnezeu
râmâne un timp latentă și plutitoare în spiritul nesatisfăcut. Nu se crede în
Dumnezeu, dar se ține seama ca dacă ar exista un suflet asemănător, acesta ar
furniza consolarea și direcția de care e nevoie, fermul său desen ar concentra
efortul dispersat al vieții, imortalitatea sa ar înlătura îndemnul morții (1).
”
(1) Dumnezeu, Invizibilul rege,
p. 150.
Se trece de la o concepere a
lumii la alta, cum se trece de la scepticismul raționalist la credința în
Dumnezeu: în fondul său, actul convertirii rămâne același și convertirea
propriu religioasă rămâne tipul de convertire la o nouă concepție a lumii și a
vieții. Mecanismul psihologic intim al acestei convertiri este insesizabil,
fiind subconștient, sediul său fiind chiar profunzimile a ceea ce se numește
eul subliminal. Chiar când cineva are un sentiment puternic al mecanismului
său, nu poate să-l exprime și să-l explice cu toată precizia și claritatea
dorite. Cum se face că filosofi sceptici, raționaliști și cultivați până la
rafinament s-au putut converti peste noapte la creștinism. Câți din Părinții
Bisericii care se culcaseră atei, seara, s-au trezit creștini a doua zi! Ce se
petrecuse în eul lor subliminal? Niciun eveniment exterior nu părea să fi
intervenit. Ce a putut fi așadar determina în conștiința lor o schimbare atât
de radicală încât aceleași rațiuni, care-i făceau mai înainte atei, să-i facă
de acum încolo creștini?
Se petrece probabil în astfel de
convertiri subite un lucru analog cu ce se întâmplă într-o simplă experiență a
vieții curente, pe care toată lumea o poate face. Când vă aflați într-un tren
staționând într-o gară și un alt tren se oprește în fața dumneavoastră,
mascându-vă gara și tot orizontul, dacă trenul din față se urnește, timp de
câteva momente, dumneavoastră sunteți convinși că al dumneavoastră este cel
care a pornit, pe urmă vă îndoiți și trec câteva momente de perplexitate
penibilă până când puteți să decideți între cele două trenuri. Ați avut o
foarte puternică impresie și absoluta convingere că este trenul dumneavoastră
cel care pleca, și cu cât erați pregătit pentru iluzia bine-cunoscută a
călătorului unui tren în mers care vede fugind peisajul de-o parte și de alta.
Și de data asta, un sentiment obscur vă contrazice impresia. La un moment dat,
convingerea dumneavoastră se schimbă în sens contrar; vă dați seama că trenul
celălalt este cel ce a plecat, nu al dumneavoastră. Nu s-a schimbat nimic în
acest interval. La baza acestor două convingeri se află aeleași percepții și
aceeași rațiune. Ce vă determină să treceți de la o credință la alta? De
obicei, nu se poate realiza noul dat care a produs acest sort de convertire.
Dar analizând situația, se observă că, pentru a se regăsi în confuzia acestei
mișcări relative, a trebuit să fie văzut un punct imobil, un colț de acoperiș
al gării, sau orice alt lucru fix. Cât timp trenul din față vă maschează
întregul orizont și cât vederea dumneavoastră se fixează numai asupra lui, este
absolut imposibil a distinge care din cele două trenuri s-a pus în mișcare.
Singurul mijloc, în acest caz, pentru a ieși din îndoială, când îndoiala a
început, este întoarcerea ochilor de la celălalt tren și fixarea privirii în
partea opusă: instantaneu, iluzia încetează, la vederea orizontului imobil, și
convertirea dumneavoastră la noua credință e făcută.
Nu este ceva amalog ceea ce se
petrece în convertirea raționalistului ateu? Atâta timp cât el fixează exclusiv
ochii pe lucrurile acestei lumi, această realitate concretă și prezentă îi
marchează orizontul și-i face de neconceput pe aceea a lui Dumnezeu și a
eternității viitoare. Dar dacă el privește în partea cealaltă, dacă scapă, fie
și un singur moment (cu condiția să fie de fason complet), acestei obsesii a
lumii imediate, spiritul său se trezește și, dincolo de realitatea concretă și
prezentă, el vede deodată eterna realitate a lui Dumnezeu acolo sus.
Astfel pare a fi experiența pe
care o face și trebuie s-o facă generațiile noastre și generațiile următoare.
Așa este, în orice caz, experiența pe care a făcut-o autorul acestor rânduri.
Eu cred în realitatea lui Dumnezeu acum, pentru aceleași rațiuni pentru care,
înainte, nu credeam în el. Și de aceea niciodată rațiunile singure nu vor
converti pe nimeni. Odată convertit, toate rațiunile care negau pe Dumnezeu se
întorc spontan de partea sa pentru a-l afirma. Înainte, rațiunea era negația
lui Dumnezeu. De acum înainte, ea este organul însuși al lui Dumnezeu în noi.
Creștinismul, cu universalismul
său esențial, ar putea oferi obiectul de cult noilor convertiți. O întoarcere
la creștinism ar apărea deci a fi în ordinea logică și naturală a lucrurilor.
Dar nu e mai puțin logic și natural a gândi un creștinism renovat, pentru a se
acorda cu nevoile conștiinței și spiritului moderne. Fără îndoială, dogmatismul
raționalist al științei nu mai este aici pentru a-l paraliza; dar raționalismul
științific rămâne destul de puternic pentru a-l modifica. Poate că va fi
suficient să-l facă să avanseze cu un pas, și atunci acest pas ar fi la fel de
important cum fu monoteismul evreiesc în ambianța elenismului devenind
creștinism. Creștinismul se fa raporta la știință ca scopul la mijloace; el va
indica scopurile și destinația umanității în lume, și știința cu tehnica îi vor
furniza mijloacele de realizare. Nicio opoziție nu va subzista între cele două
mari aspecte ale spiritului uman conciliat în sfârșit cu el însuși într-o
încredere egală dogmelor esențiale ale credinței și progreselor infinite ale
științei. Din contră, cu cât sunt mai mari progrsele științei, cu atât mai mult
ele fac plauzibile promisiunile creștinismului. Cu cât mai fermă va fi credința
în aceste promisiuni, oricât de grele sau absurde ar fi, cu atât credința ar putea
intensifica eforturile științifice, care, se va sfârși prin a fi observate,
sunt destinate realizării integrale a acestor progrese.
Ce va trebui luat și lăsat din
creștinism?
Se răspunde ușor că se va păstra
ceea ce este esențial în el. Dar, astăzi, cine va decide asupra ce este
esențial și ce nu este? Singure, exigențele cele mai imperioase ale conștiinței
moderne vor putea face alegerea. Se va lua ceea ce va răspunde cel mai bine
nevoilor morale a căror satisfacere este pentru popoarele moderne o condiție de
viață și de moarte.
Cum rezultă din generalizările și
considerațiile formulate în capitolele acestei cărți, ideea de Dumnezeu
remunerator într-o viață ce va să vină, sau ceva echivalent, sau mai degrabă
idei echivalente și apropiate, vor fi esențiale Neo-Creștinismului.
Dumnezeul care încarnează în el
concepția juridică a istoriei moderne va prezida judecata finală unde vor fi
pronunțate sentințele transcendente pentru crime sau pentru merite, într-o
cetate a lui Dumnezeu reînnoită după spiritul vremurilor moderne. Acolo este
singurul remediu care poate evita sinuciderea umanității care o așteaptă sub
trei forme: războiul între națiuni, războiul între clase, și epuizarea rasei
prin dezmățurile de sensualism neînfrânat. Nu există, într-adevăr, decât credința
în sancțiunile transcendente – procurând dreptatea pedepsirii crimelor
nepedepsite și compensarea meritelor și a sacrificiilor consimțite dar ignorate
și disprețuite în această viață – care să poată disciplina și îmblânzi toate
egoismele pe care universalismul social le exală fără măsură.
Aceste sentințe vor fi fără
îndoială reluate, scrutate, examinate, aprofundate de conștiințe, îndată ce
obsesiile și sfâșierile luptelor politice, sociale și naționale vor fi încetat
să acapareze și să tortureze spiritele. Timpul necesar și pacea sufletului,
indispensabile acestor preocupări, vor fi în fine obținute. Conștiința umană,
liberată de atâtea poveri și obsesii meschine, se va putea lansa într-o
ascensiune vertiginoasă spre cele mai înalte creste ale vieții morale și
religioase. Scăpată de grija politicii, conștiința se va atașa mai ales marilor
probleme ale destinului său.
Dar, pentru a începe, va trebui
inițiatorilor și agenților credinței reînnoite curajul de a predica un Dumnezeu
remunerator în viitoarea Cetate, pentru a împlini astfel destinele lumii
potrivit dreptului. Ce trebuie să fie aceste destine? În ce sens se pot,
de-acum și deja, concepe aceste adevăruri religioase pentru ca ele să poată în
sfârșit să se impună conștiințelor moderne cele mai sincere și cele mai
scrupuloase? Vom încerca să le arătăm într-un studiu viitor, și putem anunța,
de pe acum, că dogmatismul științei, astăzi căzut în praf, a pierdut forța ei
incoercibilă de negație. Se poate atribui, de acum înainte, realității lui
Dumnezeu atâta credință câtă le acordă știința atomilor și electronilor și,
imoralității și resurecției oamenilor în Regatul lui Dumnezeu, cel puțin atâta
validitate cât știința modernă recunoaște ipotrzelor cosmogonice ale formării
sistemului nostru planetar și teoriile care schițează evoluția sa viitoare. Așa
cum mecanismele, aplicate materiei, ajută să se construiască teorii ale
mecanicii celeste și a evoluției sale, tot astfel principiile mecanicii și ale
justiției sociale ne vor permite să demonstrăm rațional pentru conștiințele
cele mai scrupulos științifice și raționaliste, veritatea lui Dumnezeu și a
vieții viitoare ca sancțiune supremă a legilor morale de justiție și iubire.
Credința în Dumnezeu monoteist,
în care se alegea ideologia religioasă a cetății universale, analogă celei a
cosmopolisului roman și credința în sancțiunile transcendente, în viața de
dincolo, în Cetatea lui Dumnezeu, iată dogmele esențiale ale religiei
viitorului.
(Se va petrece cu credința lui
Dumnezeu precum cu pictura lui Picasso. De secole, se anunță că s-a sfârșit cu
Dumnezeu, că nu mai există Dumnezeu. Noi vom încerca, în studiul nostru
următor, să arătăm că, parafrazând cuvântul lui Picasso, dacă nu mai există
Dumnezeu, există încă, totdeauna, dar că nu mai este Dumnezeu, fiind în același
timp același.)
Pentru cel ce există pace și
justiție reale în lume, trebuie ca justiția empirică să fie finisată,
redresată, completată de justiția sancțiunilor transcendentale, și aceasta este
de neconceput fără Dumnezeu, care-i este organ și garanție. Dumnezeu și
justiția sa sunt contrapartea, pandantul obligatoriu al Instituției de la
Geneva cum fură cândva contra-partea Imperiului roman.
*
* *
Cu credința reînnoită în Dumnezeu
și în justiția sa, lumea, existența umanității și istoria vor recăpăta
semnificația pe care o pierduseră. Concepția mecanistă a universului și a
vieții le-a eliminat. Efectiv, de când credința în Dumnezeu s-a eclipsat, viața
omului și cea a întregii umanități nu mai avea niciun sens: totul venea din
neant, prin voia hazardului, pentru a se întoarce în neant. Viața nu era decât,
după Tarde, „urmărirea imposibilului prin inutil”. Această perspectivă îngrozea
sufletele reflexive și chestiunea sensului vieții și a existenței lumii devenea
cu fiecare zi mai angoasantă. Or, noi vom vedea că noua credință va procura
omului posibilitatea unei vieți superioare și senine și prin adăugarea noilor
rațiuni de a trăi precum și sensul vieții și al existenței pe care-l pierduse.
Omul va găsi în Dumnezeu însuși sensul vieții umanității și al existenței
lumii, pentru că el nu-l pierduse decât de când își pierduse credința în
Dumnezeu și în viața de dincolo.
Precum secolele iluminate ale
antichității, lumea modernă a gândit frumos că timpul credinței este depășit și
definitiv trecut, pentru că rațiunea critică a luat locul religiei revelate.
Or, tot ce am spus și amintit anterior arată că raționalismul nostru sceptic și
pesimist alunecă vertiginos și el către o religie nouă, fructul unui
raționalism lărgit, mai suplu și mai substanțial, așa cum raționalismul lui
Democrit și al platonicienilor, relaxat de stoici, epicureeni și
neo-platonicieni, a rezultat în creștinismul lui Ireneu, Origen, și sfântul
Augustin.
Este mai degrabă raționalismul
sceptic și ateu cel care este o fază tranzitorie a gândirii. El este produsul
unei credințe perimate sau caduce și chiar prin aceasta simptomul unei credințe
noi. Spiritul ateilor este convertit în profunzimile sale la o religie nouă și
superioară care-l face să nege și să urască vechea credință. Nimic nu pregătește
mai bine drumul noii credințe decât cu precizie ateismul și scepticismul
rațiunii critice. Ei au făcut mai mult și mai bine decât a-i fi pregătit calea;
ei dau prin anticipare rațiunile în chiar rațiunile pe care le opun credinței
perimate. Ateii sunt veritabilii precursori, veritabilii Ioan-Botezătorul ai
lui Iisus care va veni, și ei botează cu apa îndoielii și a criticii.
În rest, în toate domeniile
gândirii și ale vieții, traversăm o epocă critică și, ca să zicem așa,
inorganică, fiindcă totul este și a fost pus la îndoială, criticat, negat.
Instituții, constituții, doctrine juridice și politice, concepție de artă, de
filosofie și de metafizică, chiar cele mai fundamentale adevăruri științifice,
totul se clatină și se prăbușește. Am arătat pe larg și am explicat de ce.
Spiritele cele mai reflexive ale
vremurilor moderne, începând cu Kant, Saint-Simon, A. Comte mai ales,
ultimamente Renouvier, foarte recent încă Durkheim și Leon Brunschwieg au
observat și s-au alarmat. Ei au vrut să acționeze și să furnizeze gândirii și
vieții o concepție organică. Fiecare în maniera sa a oferit o religie sau unele
lucruri apropiate. Problema n-a fost încă rezolvată, dar trebuie să fie fără
întârziere și va fi. Viața istoriei este o mișcare ritmică trecând de la o epocă
organică și stabilă, la o epocă critică și revoluționară tranzitorie,
instabilă, cât că cei ce-o trăiesc gândesc că ea este stabilă și definitivă.
Or, îndoiala, metoda critică presupun și conțin deja noua credință, noua
religie, căci ea conține criteriul rațiunii care se îndoiește și critică,
etalonul în raport cu care se apreciază realitatea actuală. Nu te îndoiești de
un adevăr decât atunci când presează și se concepe un lucru mai adevărat și nu
se critică o religie pozitivă decât atunci când este deja pe drum o credință
mai bună. Îndoiala, scepticismul și critica ce caracterizează timpul nostru
sunt deci cele mai bune și mai sigure garanții ale noii credințe care ne va
converti, pentru că ele sunt cele ce creează și pregătesc accesul în spirite.
Ca întotdeauna, îndoiala și scepticismul se distrug ele-însele, plătesc în
afirmația cea mai dogmatică și se fac urmate de epocă organică și stabilă care
trebuie să închidă epoca inorganică și tranzitorie.
Va fi deci un nou adevăr, și, ca
urmare, o nouă credință în Dumnezeu. Acest adevăr se proiectează în fața
ochilor celui care-l caută anxios pe toate bulevardele din istorie. Filosofia
istoriei este calea largă, calea regală, care-i conduc. Evoluția recentă a
tuturor ideologiilor este ca o busolă care ne orienteză către noul adevăr.
Toate noutățile artistice, literare, filosofice, științifice, juridice,
politice și economice sunt orientate în direcția adevărului nou; ele sunt ca
niște poteci care se deschid în aceeași cale și ca săgeți dirijate toate de
manieră a ne conduce infailibil către ele.
SFÂRȘITUL PRIMULUI VOLUM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu