Insula
Șerpilor - strop de lacrimă românească pe obraz străin (1)
General-locotenent
(r) Dr. Grigore Stamate
04
Septembrie 2022
Multe, foarte multe sunt cele legendate,
în fel și chip, de către cei care au mai avut răbdare să deplângă în tăcere
acest strop de lacrimă românească împietrit pe chip străin. Realități și
povești vălurite pe potriva timpurilor, așa cum le-a perpetuat înspumat și
istoria Mării Negre. Din timpuri îndepărtate, cu subiectivismul de rigoare,
bineînțeles. Și, desigur, în raport de sursele oferite adesea trunchiat de
către dominațiile la care Insula
Șerpilor, ca și întreg bazinul Pontului Euxin, au fost supuse direct ori expuse
indirect. Fără ca cineva să se poată pronunța exact asupra începutului,
denumirilor și regimului care, la rându-le, au fluctuat precum valurile mării
și zbuciumul furtunilor.
Cât despre înfățișare - depinde cum simți,
resimți ori iei în considerare aspectele: pentru unii are formă de „X”, pentru
alții de „cetate”, pentru unii are formă de cerc, pentru alții, altfel[1].
Pentru noi însă are forma gingașă de fluture. De fluture din plai mioritic,
peste care hălăduiesc interese străine. Ori, și mai exact, de ie străbună, sub
care încă se zbate un piept puternic, ca de stâncă, o bucățică de sân matern
sub care mai tresaltă, înăbușit de împrejurări, un mare suflet românesc.
Fără să facem notă aparte, în prezentrea
nostră, ne aliniem la considerentele pe care stăpânitorii mării și, de urmare,
cercetătorii vremii, le-au avut în vedere, tocmai pe când marea de azi era
„bazin persan” sau, poate, cu mult mai înainte. Și, cum dovezile la dispoziție
nu ne permit să fim prea categorici în susținere, ne limităm la afirmație, fără
să plusăm dincolo de ceea ce credem că reprezintă certitudine. Fără să extindem
mult în temă, pentru că sunt destule lucrările care tratează un asemenea
subiect. La care, noi încercăm să adăugăm și alte aspecte, la fel de interesante,
inedite, chiar dacă unele dintre acestea sunt de resort personal, având suport
nemijlocit în activitatea și preocupările noastre în domeniu. Cu deosebire,
când am făcut parte din comisiile interguvernamentale, în care - alături de
iluștri diplomați - am avut onoarea să ne perfecționăm, ca expert în dreptul
internațional.
Un aspect, dintr-un început, se cuvine a
fi amintit: autorul acestor rânduri a pășit
pe pământul stâncos al Insulei Șerpilor și, dacă la vremea respectivă nu
poate garanta că era locuită în sensul real al noțiunii, dar atestă că, pe
insulă, se aflau amplasamente strategice. De altfel, sovieticii acelor timpuri
ne-au confirmat lejer această supoziție.
Îmbarcarea într-un elicopter militar s-a
efectuat în Ismail, de unde am survolat o parte însemnată din Delta Dunării,
inclusiv Canalul Musura-Musuna, și - după un scurt tur aerian - am aterizat pe
insulă. Prilej, cu care am putut constata că heliportul era amenajat, ca de
altfel și baza militară, pe care nu am fost invitați să o vizităm. Din cele
două debarcadere despre care se zicea că ar fi, n-am observat decât unul.
Impresionantă ni s-a părut ușoara
înclinație a formațiunii cu pante line, care se circumscria unei înălțimi de
circa 40-41 m, în partea centrală, ca și bruma aceea de verdeață palidă, cu
care aceasta era brodată de către natura prea puțin îngăduitoare. Ca și aerul
marin, care te izbea peste față, de cum puneai piciorul pe terenul stâncos,
extrem de susceptibil față de intențiile vizitatorilor nepoftiți.
Este greu, foarte greu să-i explici cuiva
simțămintele încercate, mai ales când te năpădesc amintirile istoriei,
răscolite de puținele fotografii prezentate de către un „băștinaș” în haine
kaki, în care am observat perimetrul fostei construcții antice de formă
pătrată, iar în teren am văzut și câteva urme, respectiv rămășițe, care
întăreau legenda templului lui Ahile[2]. Față de care, unul dintre acei omologi
sovietici, ne-a încredințat că bucățile împrăștiate fac parte din marmura albă, cu care au fost placate
blocurile din calcar. Ocazie cu care ne-a asigurat că la muzeul din Odessa,
s-ar afla artefacte, care susțin o parte dintre teoriile în materie. Îndeosebi,
numele de „Insula Albă” sau de „Insula Laptelui”, așa cum se oglindea aceasta,
în zilele însorite, celor dinspre largul mării. Și tot de la el am aflat și
despre povestea podului de ceară albă, care, cândva, ar fi unit țărmul cu
insula, iar sub nu știu ce impact amoros, odată cu topirea dragostei, s-a topit
și acesta. Un alt mit, categoric, alături de cel al Insulei Fericiților
(Makaron, în greaca veche) sau al mult prea forțatului „Atlantis”.
Până și Regina Maria - care se pare că a
fost aici împreună cu Grigore Antipa - profund impresionată de caracteristicile
insulei, i-a rezervat o legendă, în stilul său inconfundabil: „În largul mării,
lângă coasta unei țări - știți bine care - se află o mică insulă, numită Insula
Șerpilor. Ea seamănă cu o uriașă stâncă, prăbușită acolo, nimeni nu știe cum,
nici când. Nu se știe nici măcar pentru ce o cheamă așa, deoarece nu-s șerpi pe
ea! Cum însă eu știu, am să vă povestesc și vouă, căci e un basm tare ciudat și
cred că mult are să vă placă”[3]. După care începe să detalieze O poveste, cu
tâlc, despre iubire și izbândă, în care eroii sunt bătrânul paznic al farului
de pe insulă și nepoata sa, venită aici să-i aline din singurătate, ocazie cu
care îi destăinuie și câte ceva din frământările personale. Respectiv, despre
aventura sa în lumea paralelă a vrăjilor și transformărilor umane.
Dar, așa cum anticipam, legendele - ca și
opiniile referitoare la istoria insulei - abundă cantitativ, mulți fiind cei
care s-au învrednicit în evidențierea unuia sau altuia dintre elementele care
se circumscriu acestei interesante formațiuni, cu trecerile sale, când de o
parte, când de cealaltă, în echilibrul marilor puterii. Într-o balanță haotică,
în care prea puțin au avut greutate și interesele românimii.
În privința denumirii[4], respectiv a
feluritelor nume, așa cum au fost înregistrate de-a lungul secolelor, amintim
că, în mod cert, pe insulă - favorizată și de condițiile naturale - a trăit o
specie de reptile. După unii, din clasa năpârcilor, după alții, din cea a
șerpilor de apă, cărora li s-au exagerat dimensiunile, încât au ajuns la peste
doi metri, lungime. Și, tot la fel de sigur, este și faptul că, sub aceeași
intervenție brutală și nesocotită a omului, tot ceea ce a însemnat viață pe
insulă a fost dat pieririi. Asta, ca să nu mai amintim de vestigiile
arheologice, folosite local ori împrăștiate în fel și chip. Începând de la
construcția altor edificii și până la scoaterea lor de pe insulă. Oricum,
credem că misterele care i-au fost atribuite acesteia, începând de la faptul că
ar fi fost „rămășiță a fostei Atlantide” și până la cele similare „Bermudelor”,
exced într-o nețărmurită și impresionantă fantezie. Ceea ce, ca legendă, nu are
de ce să-i dăuneze nici istoriei, după cum nici statutului insulei, ambele
fiind dependente în expunere de cumsecădenia și folosința urmașilor, cu
deosebire a megieșilor.
La faptul că până și la nivelul anilor ’80
ai secolului trecut existau indicii clare, care atestau indubitabil existența
unor construcții pe insulă, încă din perioada antică, se adaugă rezultatului cercetătorilor ruși S.
B. Okhotnikov şi A.S.Ostroverkhov, care - la nivelul lui 1991 - relevau că: „Pe
ici, pe acolo se văd şi acum rămăşiţele zidurilor fostelor construcţii din
antica Leuke!”[5]. Cât despre templul sau mausoleul lui Ahile (Achile, Achille
ori Achilleis), acel semizeu al zeiței Thetis, locotenentul-comandor rus
Kritzky, despre care se spune că ar fi fost cel dintâi care a cercetat insula,
acesta descria ansamblul, în notele sale din 1823, astfel: „Impunător şi
monumental, de o frumuseţe şi o eleganţă aparte, templul închinat lui Achille
în insula Leuke (Alba) a fost, totodată, o veritabilă capodoperă a arhitecturii
antice”[6].
Noi nu suntem convinși că el ar fi fost
primul care a cercetat insula – dacă ținem seama numai de faptul că pe aceasta,
cu secole înainte, au debarcat atâția alții – dar, cu siguranță, trebuie să fim
de acord că lui îi datorăm prima hartă a formațiunii, ca și prima schiță a
planului antic al templului, realizate pe baza datelor arheologice. Și, la fel,
trebuie să fim de acord că tot acestuia îi revine meritul de a fi primul care a
adus la cunoștință lumii științifice a timpului său rezultatul cercetărilor
(1827).
În sprijinul afirmației noastre vine și
istoricul Gheorghe I. Brătianu, care ne asigură că: „Unul dintre popasurile
cele mai vechi (aflat în Marea Neagră - n.a.) este cel din insula Albă, Leuké
sau Achilleis, mica stâncă ce se înalță în plină mare, în largul gurilor
Dunărei, și se numește astăzi Insula Șerpilor. Acest punct de escală al
milesienilor[7] (secolele VII-VI î.d.Hr. - n.a.) era garnisit cu un sanctuar
ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigației și
comerțului”[8].
Se spune, documentat sau mai puțin
documentat, că până înspre epoca modernă, Insula Șerpilor a trecut, pe rând,
dintr-o stăpânire într-alta, urmând același regim, la care a fost supusă și
Marea Neagră, în apele căreia se află aceasta. Nimic spectaculos, și oarecum
firesc până ici, dacă adăugăm la considerații și specificul reglementărilor.
Dar - ca să nu intrăm brusc în subiect -
evidențiem că: „Despre acest petic de pământ fără nicio importanță fizică
(bogății naturale, mărime - doar 17 hectare) au scris un număr enorm de autori
clasici: poeți, scriitori, geografi, istorici, în diferite etape istorice. De
exemplu, Homer, Pindar, Arctinus din Milet, Euripide, Dionis Chrysostomi,
Philostrat, Scylax din Chios, Dionis Periegetul, Piiniu, Priscian, Ptolemeu,
Iordanes etc.)”[9]. Fapt, care întărește latura indiscutabilei importanțe, pe
care acest mic „petic” de pământ românesc - desprins abuziv din cămașa
pământului nostru strămoșesc - a prezentat-o dintotdeauna și încă o mai
prezintă, chiar și dincolo de aspectul strategic, dacă luăm în considerare
faptul că insula este dispusă pe una dintre cele mai importante rute comerciale
din Marea Neagră. Și, nu numai.
Așadar, urmând îndeaproape, îndeosebi,
cercetările unor mari istorici români ca Nicolae Densușianu, Vasile Pârvan,
Nicolae Iorga, D. M. Pippidi și ale geografilor Banu, Brătescu, Murgoci, Vâlsan
și alții - fără a distinge asupra altor perimetre - ne oprim doar la vara lui
1891, atunci când „în Insula Şerpilor ajungea primul specialist român, Grigore
G. Tocilescu (1850-1909), profesor de istorie antică şi epigrafie la
Universitatea din Bucureşti, o să fim încunoștințați și mai profund în materie.
Pentru că, împreună cu Tocilescu, a sosit și eruditul George Popa-Lisseanu (cel
care a făcut câteva observații - n.n), precum şi un grup de studenţi de la
Facultatea de Litere din Bucureşti, aceştia aflându-se într-o «excursiune
arheologică»”[10]. Oricum, în anul 1904, căpitanul de marină M. D. Ionescu
întărește scrierile lui Lisseanu, din anul 1894, susținând că: „În mijlocul
platoului se mai găsesc urmele unui Templu de o întindere neobişnuită", adăugând
şi „rămăşiţele a trei ziduri şi două edificii”[11].
Din toate cele menționate, este de
certitudine că respectiva construcție a existat, iar ruinele din cauza
intemperiilor, au dăinuit peste vremuri, până când cei care au venit, succesiv,
să instaleze far pe insulă le-au rupt în bucăți, folosindu-le la înălțare. Pe
potriva judecății și al interesului ori al dezinteresului privind proprietatea
insulei.
Revenind la istoricul insulei, față de
multitudinea susținerilor de care, în timp, am luat cunoștință, ne vom rezuma
la cele de notorietate, cu intervențiile de rigoare. Tot ce se poate, la fel de
subiective, ca și ale celorlalți, deși - în ceea ce ne privește - ne-ar plăcea
să credem că nu ne depărtăm prea mult de adevăr. De adevărul istoric,
bineînțeles - așa cum a fost acesta perceput și dezvoltat peste milenii -
aprofundând succint, și atât cât se poate, ca să nu ne îndepărtăm prea mult de
specificul situației, dar să putem contribui și la clarificare unor aspecte
trebuitoare temei abordate.
Din cercetările noastre, putem întări,
fără temerea de a greși, că potrivit studiilor în materie frontalieră „limitele
statului dac, în vremea lui Burebista, atingeau spre apus Cadrilaterul boem,
Dunărea de mijloc și Morava, spre nord Carpații Păduroși, spre răsărit Bugul și
Marea Neagră, iar spre miazăzi lanțul Balcanilor”[12]. Fie și din economia
prezentării, avem reprezentarea a ceea ce presupunea întinderea dinspre răsărit
a redutabilului stat dac, înspre Marea Neagră, cu insulele adiacente țărmului
străbun, din triunghiul format de la vărsarea râului Bug înspre lanțul
Balcanilor din miazăzi și oricare punct de pe litoralul aflat sub stăpânire
dacă. Iar, de aici, întreaga evoluție, care s-a stabilizat în perioada
cnezatelor, voievodatelor și a celui dintâi stat feudal românesc sub Basarab I
(1322-1352), „care reușește să întindă stăpânirea sa spre răsărit și asupra
teritoriului de la nordul gurilor Dunării, teritoriu, care se va numi
Basarabia”[13]. Cu extindere categorică și asupra insulelor maritime. Și,
pentru că este vorba de întemeierea unui stat românesc, le reamintim celor care
încă mai au îndoieli că „Tradiția istorică românească fixează ca an al
întemeierii primelor state românești la nord de Dunăre anul 1290”[14]. Mai
mult, Bogdan Petriceicu Hașdeu atestă că, cu peste 60 de ani în avans, chiar
„Înainte de 1230, o populație românească reușește a se așeza departe peste
Nistru în regiunea Volâniei, fondând acolo câteva principate confederate,
cunoscute în cronica rusească (probabil, a lui Nestor[15] - n.a) sub numele de
«Principi Bolohoveni»”[16].Insula Serpilor
După Basarab I, urmează Radu I Mușat, care
în 1332 se intitulează „mare domn al Moldovei, de la munte până la mare”[17] și
Mircea, zis și cel Bătrân „mare voievod și domn stăpân a toată țara
Ungrovlahiei și părțile de peste munți, încă și spre părțile tătărăști și
Almășului și Făgărașului herțeg și Banatului de Severin domn și de amândouă
părți de peste Dunăre și până la Marea cea mare și cetății Dârstorului
stăpânitor”[18]. Iată cum, stăpânirea importantei porțiuni de mare, cu insulele
amintite, de către domnitorii români, s-a prelungit peste timp. Fără să
necesite intervenție nici măcar din partea Sublimei Porții, care este știut că
transformase Marea Neagră în lac turcesc, fără să afirme aceasta, până la
intersectarea intereselor lor cu cele ale rușilor.
Pe timpul lui Ștefan cel Mare și Sfânt -
în 1484, cum însuși Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, își
prezenta întinderea hotarele imperiului, în partea dinspre Țara Moldovei:
„Raiaua Cetății Albe (Akerman) se întindea de la limanul Nistrului spre vest,
până la apa Cogâlnicului și de la mare până la o linie care, de la apa
Cogâlnicului, atingea Nistrul în satul Purcari, localitate care despărțea țara
turcului de țara Moldovei”[19]. Nicio referire la Insula Șerpilor, unde
domnitorul Moldovei își adăpostea navele comerciale, deși unii istorici se
raportează la acest an când spun că insula a devenit turcească. Chiar și în
pofida cronicilor care vorbesc de faptul că Ștefan cel Mare transformase marea
în „lac moldovenesc”, amintind de capturarea în dreptul Insulei Șerpilor a
vaselor care duceau în robie un grup tinere genoveze, laolaltă cu bunurile
prădate în Caffa. După cum, nici mai târziu, pe timpul sultanului Soliman
Magnificul, care în 1538 smulge sudul Basarabiei[20] și-l transferă Hanatului
Crimeii, stăpânirea nu se extinde efectiv asupra insulelor din largul mării.
Poate în 1595, când zona din jurul Ismailului este transformat în raia
turcească[21].
În referire la ruși și la apropierea lor
de Moldova, menționăm că, până și aceștia, nu ridică dintr-un început pretenții
asupra vreunei insule din apropierea țărmului, aspect reieșit din recunoașterea
pe care o Rusia o acordă domnului Gheorghe Ștefan, când confirmă frontiera cu
Moldova pe râul Nistru. Fapt întărit, ulterior, și de Petru cel Mare, în anul
1711, prin Tratatul de la Luțk. Ca, mai apoi, să nu fie ignorată nici în anul
1793, când are loc a doua împărțire a Poloniei.
În fine, din anul 1812, începând cu
Tratatul de pace de la București (urmare a războiului ruso-turc din 1806-1812),
situația se schimbă radical, odată cu împingerea frontierei de apus a Rusiei,
mult înspre Moldova. Oficial, se stabilea că: „Prutul de unde acest râu
pătrunde în Moldova, până la vărsarea lui în Dunăre, apoi, din acest loc, malul
stâng al acestui fluviu până la Chilia și vărsarea sa în Marea Neagră va face
hotarul între cele două împărății - Rusia și Turcia”[22].
Interesant, cum își susține poziția
„intransigentă” marele vizir turc, în fața rușilor, la masa tratativelor, când
dăruia ceea ce nu avea nimic turcesc în conținut. Iată ce le spunea rușilor:
„Vă dau Prutul, nimic mai mult. Prutul sau războiul, am jertfit prea mult până
acum. Ismailul singur vă plătește războiul și mai mult încă patru cetăți - adică,
Chilia, Akkerman (Cetatea Albă - n.a.), Bender și Hotin - și o strălucită
provincie Bugeacul, împreună cu ținuturile Iași și Cârlibaba”. Ce simplu și
ușor au fost rostite aceste vorbe. Dar ce tragedie aveau ele să producă din
1812 până astăzi[23]. În schimb, nici de această dată, nu găsim vreo stipulație
în referire la Insula Șerpilor.
În fapt, Rusia anexează întreg teritoriul
românesc dintre Prut, Dunăre și Nistru, și, deși nu foarte explicit, de astă
dată, și Insula Șerpilor, extinzând însuși numele de Basarabia asupra
întregului ținut ocupat. Așa, putem spune că a început sarabandă, care a adus o
gravă atingere drepturilor românilor asupra teritoriilor transferate cu japca,
despre care Nicolae Titulescu scria în 1939[24]: „Prin această concesie, Turcia
a violat pur și simplu contractul său de vasalitate (din acest punct de vedere,
sunt oferite mai multe repere, vasalitatea față de turci, începând cu anul
1456, față de care istoricii încă nu ajuns la un acord[25], cel puțin pentru
domnia lui Ștefan cel Mare - n.a.) și Rusia a devenit complicele violării unui
contract de drept internațional”.
Dar, cine să mai ia în seamă josnica
mojicie și faptul că „Orice complicitate la violarea unui contract de drept
internațional nu poate crea dreptul”[26], când la contact se aflau interesele a
două mari puteri. Și, de aici, sorgintea blestemului viitorimii.
Șaptesprezece ani mai târziu, în urma
altui război ruso-turc, prin Tratatul de la Adrianopole din 2-14 septembrie
1829, pe lângă retrocedarea cetăților de pe malul stâng al Dunării se
stabilește arbitrar frontiera între malul Basarabiei ocupată de ruși și
Dobrogea, pe Brațul Sfântu Gheorghe. Delta fiind în întregime ocupată de ruși.
Iar, de această dată, spre deosebire de anul 1812, în articolul 3 al tratatului
a fost înscris expres faptul că: „Insula Șerpilor revine Rusiei, care
instalează aici un far”.
Peste douăzeci și opt de ani, în virtutea
Tratatului de la Paris din 30 martie 1856, care pune capăt Războiului Crimeii,
i se redau Moldovei sudul Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad și Ismail) și
Delta Dunării. Însă Insula Șerpilor e atribuită Dobrogei, încă ocupată de turci
(deși, prin art.11 din același tratat, Marea Neagră era declarată neutră).
Ulterior, prin Protocolul din 6 ianuarie 1857 - ca să nu mai încapă discuție -
de jure, gurile Dunării trec total sub control turcesc, Turcia fiind obligată,
pentru a doua oară, să întrețină un far pe insulă, în interesul navigației.
Prin Tratatul de la San Ștefano din 3
martie 1878, României (art.5) i se recunoaște independența, dar este obligată
să-i cedeze Rusiei sudul Basarabiei (Cahul, Reni, Ismail), în schimbul Deltei
Dunării și a unei părți din Dobrogea, pe o linie hotărnicită undeva la sud de
Mangalia.
Nedreptățită, ca și alte state din Europa,
România li se alătură acestora și cere revizuirea tratatului. Astfel, se încheie un nou tratat, la Berlin, în 13
iulie 1878, prin care i se recunosc României: Dobrogea, Delta Dunării și Insula
Șerpilor. În articolul 46, stipulându-se că: „Atât insulele formând delta
Dunării, cât și insula Șerpilor și sangeacul Tulcei sunt alipite României”.
Celelalte teritorii rămânând Rusiei.
În contextul general al tratatelor
încheiate după Primul Război Mondial - prin restabilirea granițelor românești,
cu Bulgaria pe traseul antebelic și cu Rusia pe râul Nistru, până la mare -
apartenenței Insulei Șerpilor la teritoriul românesc rămâne certă. Adică, în
posesia României Mari. Nici după raptul teritorial din 26 iunie 1940, când,
prin ultimatum, U.R.S.S., își însușește partea de Moldovă românească, dintre
Prut și Nistru, Ținutul Herței și Bucovinei de nord, nu se amintește despre
Insula Șerpilor. După cum, nici în cadrul Conferinței de Pace de la Paris ori
cu prilejul semnării Tratatului de Pace în 1947, la 10 februarie.
Peste un an însă, într-un februarie geros,
în data de 4 - aflat într-o vizită oficială la Moscova - prim-ministrul Petru
Groza este „convins” de către Viaceslav Molotov, ministrul de Externe al
U.R.S.S., să semneze, fără niciun fel de tratative în prealabil, „Protocolul
referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și
U.R.S.S.” care, deși invoca Tratatul de pace din 1947, în pofida dispozițiilor
acestuia, se dispune că „Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit
de gurile Dunării, intră în componența U.R.S.S.” (art. 1, lit. b).
Legalitatea protocolului respectiv, ca si
a procesului-verbal de predare a insulei rămâne discutabilă, pentru că actele
au fost ratificate doar de către Consiliul de Stat al Republicii Populare
Romane, nu și de către Marea Adunare Națională a României, așa cum cerea
Constituția. Prin urmare, fiind astfel întocmite și semnate, sunt nule de
drept. Aspect, pe care, de fiecare dată, delegația părții române în Comisia
mixtă interguvernamentală româno-sovietică le-a reiterat, atunci când se punea
problema delimitării frontierei în sectorul maritim. Categoric fără sorți de
izbândă, înspre nicio parte, dacă ținem seama de circumstanțele momentului.
Meritul delegației române însă a fost
acela că nu a cedat în fața amenințărilor dure, care i s-au adresat. Delegația
sovietică, acuzând-o direct că încalcă Tratatul de pace din 1947 și alte
invective asemenea. Procesele-verbale ale sesiunilor comune – îndeosebi din
perioada anilor 1988-1990 - fiind cele mai relevante, fiind la un pas de a
degenera într-un conflict diplomatic.
După destrămarea Uniunii Sovietice (în
1991), insula, împreuna cu baza militară și celelalte componente, trece în administrarea
Ucrainei, care se proclamă de îndată succesor al U.R.S.S., în materie de
teritorii. Asta, în pofida României care, cu prilejul referendumului ucrainean
din 1991, prin Parlamentul țării, își declară abținerile sale.
„Problema dacă insula este sau nu
românească se pune și astăzi. Ne-o punem noi, românii, dar și-o pun și alții.
Așa că, fără divagații în timp, trebuie să recunoaștem că, abia în urma
Tratatului de la Adrianopole din 1829, insula este ocupată efectiv de ruși,
pentru 27 de ani, odată cu gurile Dunării, al cărei regim îl precede (aspect
arhicunoscut și de necontestat, inclusiv de către literatura și jurisprudența
sovietică - n.a.), iar după Războiul Crimeii din 1856, scapă de sub ruși, trece
temporar sub turci, ca în 1878 să redevină românească (cum a fost și înainte -
n.a.) pentru încă 70 de ani”[27]. Deoarece, dacă este să fim corecți pe deplin,
nici măcar în 1940, nu se face vreo referire la statutul insulei. Abia în 1948,
când îi este cedată U.R.S.S, insula intră în atenția sovietică, prin protocolul
încheiat prin Petru Groza și Viaceslav Molotov și prin procesul-verbal semnat
de către Eduard Meznicescu și N. P. Șutov, ulterior.
Astfel, sfidându-se realitatea istorică -
cel mai probabil, forțat de împrejurări - Petru Groza acceptă ca în protocol să
fie introdusă sintagma „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de
gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste”. Cum
și în ce fel, nu mai este loc de comentat.
Până aici, situația totdeauna neclară devine,
oarecum, clară, în sensul că lui Petru Groza nu i s-au mai lăsat alte opțiuni.
Și-apoi, la data semnării, el se afla în biroului lui Molotov - recunoscut
pentru duritatea manifestării - la Moscova. Și, mai neclară însă este poziția
lui Eduard Meznicescu care, în prezența lui Nikolai Pavlovici Șutov,
prim-secretar al ambasadei sovietice la București, în 23 mai 1948, chiar pe
tărâmul românesc al multimilenarei insulei, acceptă ca expresia „intră în
cadrul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste”, din protocolul de bază, să
fie înlocuită cu o alta, pe cât de inexactă, și mai împovărătoare „ a fost
înapoiată U.R.S.S.”[28]. Ca și când insula ar fi fost acaparată cumva abuziv de
la „proprietarul de drept”. Aspect, categoric, de neadmis. Iată însă cum explică
Eduard Meznicescu respectiva „predare-primire”:
„În ’48 sovieticii au venit şi au cerut
guvernului român să retrocedeze Insula Şerpilor, aşa că într-o bună zi am fost
chemat de Ana Pauker[29], care mi-a spus că la trasarea frontierelor după
războiul cu Uniunea Sovietică s-a omis să li se cedeze sovieticilor Insula
Şerpilor, că sovieticii au ridicat recent problema, că s-a hotărât să li se dea
insula. «Profir din partea Guvernului [României] - era ministrul Lucrărilor
Publice - şi tu, Eduard Mezincescu, veţi merge la Tulcea, de la Tulcea la
Sulina, şi de la Sulina până la Insula Şerpilor şi veţi efectua
predarea-primirea insulei părţii sovietice!» Ceea ce am făcut. Am mers cu un
avion la Tulcea. La Tulcea ne-am suit într-o navă de transport - şi am mers la
Sulina. La Sulina ne aştepta o ambarcaţiune sovietică. Ne-a transportat pe
Insula Şerpilor. Pe Insula Şerpilor erau sovieticii prezenţi. Nu mai ţin minte
ce demnitari. Probabil un ambasador, un adjunct al ministrului, cadre
grănicereşti cu grade superioare şi cu grade mai mici. Era instalată o masă în
aer liber, pentru că nu exista nici o construcţie. Nici vegetaţie nu exista.
Era pregătit un proces verbal de predare-primire în baza hotărârii cutare din
partea guvernelor respective. Noi, cutare, am predat [insula]. Noi, cutare, am
primit [insula]. Am fost invitaţi acolo să semnăm. Eu, am spus că înainte de a
semna, vreau să văd ce predau. Şi am obligat în mod neplăcut întreaga asistenţă
să facă turul insulei pe jos. Şi am făcut turul insulei pe jos. Trebuie să fi
durat trei sferturi de ceas. Pe urmă am semnat documentul. Pe urmă a fost
bufetul. Ne-am omenit şi ne-am felicitat reciproc pentru ispravă. Apoi ne-am
suit pe navă şi ne-am întors”[30].
Din nonșalanța destăinuirii, lesne
desprindem că Meznicescu habar nu a avut ce semnează. Și, cu toată lauda sa că
le-ar fi cerut sovieticilor să vadă ce urma să predea, mai bine citea
procesul-verbal și vedea ce semnează. Asta, dacă n-au fost cumva și alte
rațiuni, ceea ce nu ne poate surprinde.
În privința imputărilor, care i s-au adus,
ulterior, că el ar fi predat Insula Șerpilor printr-un simplu proces-verbal,
credem că se exagerează. Insula era deja predată prin acel protocol semnat
între Groza și Molotov, iar ceea ce a executat Meznicescu nu a fost decât un act
de punere în aplicare a protocolului respectiv, o formalitate în plus.
Rămâne totuși inexplicabil - nu cum
dispozițiile protocolului au fost puse în aplicare cu întârziere, prezumând că
încă mai erau patrioți și la acea vreme, cel puțin în rândul consilierilor
români, care tergiversau în temă - ci cum au fost ținute secret, atâta vreme,
respectivele documente, așa încât atunci când trupele sovietice au debarcat pe
insulă, în luna august 1949, au întâmpinat reacția grănicerilor români.
De reținut și un alt aspect, despre care
credem că face obiectul altor mașinațiuni: potrivit lui Gheorghe Gheorghiu-Dej,
Iosif Visarionovici Stalin a pregătit raptul teritorial, cu timp înainte,
aducându-și aminte că la întâlnirea din 4-13 septembrie 1945: „s-a pus chestiunea
cu Insula Șerpilor, ceva chestiuni teritoriale au fost și cu totul incidental
s-a ridicat și chestiunea cu armistițiul”[31]. De semnalat că, cu acea ocazie,
„Stalin, la un moment dat, a pus chestiunea cu Transilvania[32]” afirmând că
„este pe veci a României”[33]. Fapt dovedit ulterior de poziția intransigentă a
Rusiei, la Conferința de Pace, în pofida susținerilor contrare ale Marii
Britanii și ale S.U.A., îndeosebi.
- Va urma -
-----------------------------------
[1] Prof. Dumitru Rusu, Insula Șerpilor, o
istorie complicată, în Mesagerul de Neamț, 11 martie 2022 subcapitolul „Un
petic pe hartă”, insula discordiei .
[2] Templu este mentionat și de către
poetul roman Publius Ovidius Naso, precum si de către geograful grec Ptolomeu
si istoricul grec Strabon. Filozoful grec Maximus din Tir (secolul al II-lea
dupa Hristos), afirma în lucrarea „Discuții” că: „Achile locuiește într-o
insula drept în fața Istrului, în Marea Pontică. Acolo se afla templul și
altarele lui Achile.
[3] Poveștile Reginei Maria a României
(13), Ed. Curtea Veche, București, 2011.
[4] A se vedea și Dominuț I. Pădurean,
Insula Șerpilor, Ed. Muntenia, Constanța, 2004.
[5] Okhotnikov S.B., Ostroverkhov A.S.,
The Sanctuary of Achilles on Leuke Island, Kiev, 1993.
Apud Dominuț I.Pădurean, capitolul Templul
lui Achille de pe Insula Șerpilor, op.cit., p.159.
[6] Okhotnikov S.B., Ostroverkhov A.S.,
op.cit., p.55.
[7] Milesienii sau greci din Milet, care
le-au urmat pe mare pe ionienilor (primul val migrator elenic);
[8] Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră, de
la origini până la cucerirea otomană, vol. I, Ed.Meridiane, București, 1988,
p.148;
[9] Ce mare secret ascunde Insula
Șerpilor. Descoperirea uluitoare din secolul XIX, www.
Facebook.com/secretelelui lovendal din 26 iulie 2021, accesat în 6 august 2022;
[10] Dominuț I. Pădurean, idem, p.164;
potrivit acestuia, unul dintre studenți, Rașcu, a scris un volum despre insulă,
publicat, ulterior, de către fiul său I. Rașcu;
[11] Gheorghe I. Brătianu, op.cit.
[12] I.H.Crișan, Burebista și epoca sa,
ediția a II-a, București, 1978, p.532.
[13] I.C.Drăgan, Istoria românilor, Ed.
Europa Nova, București, 1993, p.84.
[14] Nicolae Dabija, Moldova de peste Prut
– vechi pământ românesc, Ed. Hyperion, Chișinău, 1990, p.6.
[15] Cronica călugărului Laurențiu Nestor,
1377. Apud G. Popa Lisseanu, Izvoarele Istoriei Românilor, vol. VII, Tipografia
„Bucovina”, I. E. Torouțiu, București, 1930.
[16] Grigore Stamate, Frontiera de stat a
României, Ed. Militară, București, 1997, p.82.
[17] Documente privind istoria României,
veacurile XIII-XV, Ed. Academiei, București, 1950, p.51.
[18] C.C.Giurescu, Dinu C.Giurescu,
Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed. Albatros,
București, 1971, p.281.
[19] Ion Nistor, Istoria Basarabiei,
Editura Humanitas, București, 1991, p.63.
[20] Nicolae Ciachir, Basarabia sub
stăpânire țaristă (1812-1817), Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1992,
p.11.
[21] Idem, p.12.
[22] Victor Crăciun, Pierdem Basarabia?
Ed. Fundația Hercules, Chișinău, 1992, p.69;
[23] Idem, p.69 și următoarele.
[24] Dr. Aurel Preda-Mătăsaru, Forța
cinisnului și cinismul forței, Colecția „Revista de istorie militară”3,
București, 1995, p.109.
[25] Gheorghe Gonța, Viața politică a
Țării Moldovei în epoca domniei lui Ștefan cel Mare și a urmașilor săi,
Chișinău, Editura Cartdidact, 2004, p. 58.
[26] Idem.
[27] Grigore Stamate, op.cit., p.151.
[28] Sursa: Cum a fost Insula Șerpilor
înapoiată URSS, după cel de-Al Doilea Război Mondial, în Historia, redacția.
[29] Potrivit aceleiași surse, Ana Pauker
era în relații dependente de N. P. Șutov, ale cărui ordine și recomandări le
executa prompt. Ceea ce îndreptățește și ideea noastră că aceasta nu era străină
de respectiva răsturnare de situație.
[30] Octavian Silvestru, Insula Şerpilor a
fost dorită de U.R.S.S. din considerente militare, Agenția de presă RADOR,
articol pe baza interviului realizat de Nicolae Fotino și Silvia Iliescu, în 6
mai 1994, la Radio România.
[31] Sursa: Cum a fost Insula Șerpilor
înapoiată URSS, după cel de-Al Doilea Război Mondial, în Historia, redacția.
[32] Idem.
[33] Ibidem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu