POEZII
PENTRU SÂMBĂTA SEARA
Motto:
Sufletul
să vă-nfioare,
Mângâindu-l
ca o boare,
Din cea
vară ce-i plecată
Cu
cocorii laolaltă,
Într-o
vreme, azi visată.
ARĂMITE
FRUNZE-N TOAMNE
În zi
de zi, din pomi se scutur frunze,
Îngâlbenindu-mi
crânguri și alei,
Se țes
pe câmpuri brumele în pânze,
Foșnind
prin ele-n șoapte pași mei.
Apoi,
sub ploi mi se topesc în humă
Și-acol’vor
veșnici la nesfârșit,
Se
învechesc în toamnele cu brumă,
Și-n
primăveri noiesc înmugurit.
*
Mai
toate-așa-s întâile iubiri
Ce stau
în gându-ți încă neuitate,
Înmuguresc
mereu în amintiri,
Și
veștejesc în vremuri îmbrumate.
Cu ele
tăinuite-n al meu gând
Înfiorezi
clipite îndulcite,
Mi le
trezesc așa, din când în când,
Din
amintiri rămase nepierite,
Să-mi
facă zile dulci, îmbucurate,
Când
visuri se întoarc în vremi pierdute,
Ce mi-s
rămase vii și-adevărate,
Din
raiul unor timpuri azi trecute.
Mircea
Dorin Istrate
SOMNUL
NOPȚILOR DE TOAMNĂ
În zile
reci se nimg din ramuri frunze,
Se reaprind
în vetre stinse spuze,
Spre
cer îmi urcă fumuri către nori
Ce le
săgeată cârduri de cocori.
Ce-a zi
din ce în ce mi se micește,
Aicea-i
seara,frigul mi-o răcește,
Pe Vale
ceața-ncet mi se se prelinge,
Când
larma celor ulițe se stinge,
Că noi copiii,
fala ăstui sat
Înzgribuliți
spre case am plecat.
Ne
cheamă cina, caldul din odaie
Și
patul cu stăjacul plin cu paie,
Și
somnul cu visarea-i mincinoasă,
Îmbietoare,
dulce, lunecoasă.
*
Feștila
lămpi-abia mai pâlpâiește,
În
umbra nopții totul se topește,
Jăraticul
se stinge-ncet în vatră,
Iar
raza lunii întră pe fereastră
Să ne
mângâie somnul nostru lin,
Ca-n
raiul unei clipe, de divin.
Mircea
Dorin Istrate
TOAMNA ÎN
ARDEAL
Miroase-a toamnă
lăfăită, pe dealuri, prin livezi, prin lunci,
De suflet dânsa se
lipește să nu poți încă s-o alungi,
S-a învățat și-acum îi
place al nostru câmp întins și dealul,
Că rai e-aici în timp
de pace, c-așa mereu a fost Ardealul.
Pe huma lui, împărăție
făcut-au moșii din străbuni,
Să veșnicim pe astă
glie, ne fie anii lungi și buni,
Iar când hulpavii de pe
lături ne cer bucăți din ea să dăm,
Cu viața noastră pusă
vamă, Ardealu-n veci îl apărăm.
Așa va ști viitorimea
că suntem neam de luptători
Și că Ardealului
smerelnic, noi nu-i vom fi nicicând datori,
Mai bine-n carne de
Columne și-n monumente presărați,
Decât să ne robească
alții, și-n cartea lumii-n veci uitați.
Căt iarbă și cât
frunze-n codri, pe-aici vremelnic mi-au trecut
Străini cu gânduri să
îmi prade, averi ce noi ni le-am făcut,
Cum au venit, așa se
duse puhoi la rând după puhoi,
Dar noi mereu aici
rămas-am, să trecem munte de nevoi.
*
Când plugul scurmă cea
țărână, ori urma carului cu boi
Se-afundă-n frământata
tină, ajungem încă pân’ la voi,
Ca să mai știți că încă
suntem aici, să ne-apărăm Ardealul,
Cu-a sa câmpie
roditoare, cu vii și pruni ce-mbracă dealul,
Cu codrii sunători din
frunză, cu crânguri verzi ca-n paradis,
Cu râuri unduindu-și
valul ce scaldă câmpuri ca de vis,
Cu stâne-n dealuri cu
frăguțe, însemn de lungă veșnicie,
Cu țintirime vechi,
bătrâne, înveșmântate-n colilie.
Și ca însemne de
credință sub crucea Ta, Mărite Doamne,
Bisericuțele bătrâne
își uscă lemnu-n calde toamne,
Lăsându-și sfinții cei
smerelnici de pe pereții zugrăviți,
În paza candelei să-mi
steie, că mi-s de-acuma scorojiți.
**
Așa că-n tihna ta de
miere, ne lasă toamno mulțumiți,
Să viețuim cât dat ne
este, de-a tale zile ocrotiți,
Și-apoi mai vino și la
anul să-mi ruginești via din deal,
Să-ndestulezi cu toate
cele, trăirea bunului Ardeal.
Mircea Dorin Istrate
DESPRE TOAMNĂ
A căzut o nucă din
bătrânul nuc,
Semn de toamnă lungă,
bună și-mbuibată,
Lasă-mi Doamne încă
multe să apuc,
Treacă de la Tine, încă
de-astă dată.
A căzut o frunză din
bătrâna vie
Cu ciorchini de miere galbeni-aurii,
Lasă-mi Doamne încă din
a Ta vecie
Toamne după toamne,
treacă-mi printre vii.
A trecut o clipă din a
mea trăire
Într-o toamnă dulce
mirosind a sfânt,
Ducă-se de-acuma gând
de rătăcire
Prin trecute timpuri,
care nu mai sunt.
Lăcrimatu-mi suflet iar
se întristează
Că din timp ce fost-a a
rămas puțin,
Iarna care vine
zilele-mi scurtează
Și-n clipita vieții, e
de-acum pelin.
Tu, smerită toamnă,
încă m-oblojește
Și a mea simțire fă să
se-nfioare,
Cu aramă codrul tu mi-l
zugrănește
Și pe cer îmi pune,
stoluri de cocoare.
Ele chiar de pleacă
înapoi veni-vor,
Să îmi pună-n suflet
via cea speranță,
Și cu ea de-acuma,
clipele-mi hrăni-vor,
Toamne după toamne, cât
voi fi în viață.
Mircea Dorin Istrate
ÎNTOMNATUL MEU ARDEAL
Foșnesc pe dealuri
cucuruze
Când vântul toamnei
le-nfioară,
În croncănit
aduce-acuze,
Din vârf de plop,
bătrăna cioară.
Că prea devreme vara-mi
pleacă
Luând cu dânsa cea
căldură,
Că n-ar strica mai
steie-o leacă
Să-mi îndulcească
neagra mură.
Că prea puțin îmi
fost-a soare
Și mult, prea mult
înnourat,
Că anul ăst a fost
răcoare
Și-n pene a cam
tremurat.
Că până vine iar e
anul,
Că-n drum se-ntinde la
povești,
Că niciodat’ nu-și face
planul
Și nu-mi mai stă nici
de-o plătești.
*
-Doar vorbe,
clămpănește-o barză
Din cuibul ei, pe-un
vârf de șură,
Ce vrei, un an să ne
tot arză
Și s-o-njurăm peste
măsură?
E bine-așa, cu frig, cu
soare,
Cu uscăciune și cu
ploi,
Cu îndulcita cea
răcoare
Și colb fierbinte
vara-n toi.
Cu primăvara-nnoitoare,
Cu vara care ne
topește,
Cu toamna plină de
culoare,
Cu iarna, când mi se
răcește,
Avem bogăt de
unde-alege
Să-și ia pe voie,
fiecare,
Cu tine nu-i a
te-nțelege
Bătrână cioară,
bârfitoare.
*
Eu plec că-mi place
caldul verii
Și după ea mă duc acum,
Mai vin când înfloresc
iar merii,
Așa că vezi-ți tu, de
drum.
Mircea Dorin Istrate
CĂRAREA ÎNTOMNATĂ
E-o ziuă stâmpărată,
de toamnă obosită
Cu mângâieri de soare
pe Coasta petecită,
Cu ruginiu pe frunze,
cu galben arămiu
Pe trista mea pădure
ce de copil o ştiu.
De-abia ghicesc
cărarea ce merge spre departe,
Pe care-odinioară,
frăguţe-nmiresmate
Mă îmbiau cu dulce,
şi-n roşul sângeriu
Îşi revărsau arome,
chemându-mă să viu.
Acum, doar colilia mai tremură în vânt
C-o nalbă lângă dânsa
ce-i ţine de urât,
Nu sar din iarbă
greieri, nu se umbresc de soare
Şopârle sperioase,
când văd pe cer cocoare.
Eu trec pe ea cu
grijă, cătându-mi din priviri
Să îmi trezesc din
vremuri trecutele-amintiri
Şi clipa adormită din
cea copilărie
Când prăduiam cu
alţii, în râs şi-n bucurie
Pomiştea popii toată
şi nucii întomnaţi
Şi via-mbătrânită cu
struguri îmbrumaţi,
C-a noastre erau
toate ce nici visam în gând,
Stăpâni eram pe lume,
pe ape şi pământ.
*
E-o toamnă
întristată, la fel ca altădată,
Veni-vor ploi şi
vânturi ce Coasta o să-mi bată,
Dar pân-atunci, cu
gândul, pe-un braţ de colilie
Mă rog doar vară fie
de-acum până-n vecie.
Şi-aici cu mine fie,
toţi care-am fost odată
Prădalnici hoţi de
raiuri, ce noaptea înstelată
Vindeam un pumn de
stele pe-o dulce sărutare
Şi-apoi cerşeam la
ceruri, ne ierte cu-ndurare.
**
Cărarea şerpuită şi
toamna cu cocori
S-or tot lungi o
vreme, noi, veşnic trecători
Ne-om rândui cu toţii
în pururea uitare
În ţintirim sub
cruce, acol’, pe Coasta Mare.
Rămân-or alţi-n urmă
s-o ia de la-nceput,
S-o ducă-n trudnicie
cât s-o putea de mult,
Dar şi de ei
râmâne-o-n vecie Coasta Mare
Şi colilii în tremur,
sub cârduri de cocoare.
CULORILE
TOAMNEI
Motto: ,, Toamnă! pentr-un strugure,
cu aripi de fluture
Arămit-ai cele vii
şi livezile târzii’’
Se-ngălbeneşte toamna-n cucuruze,
În perele şi merele creţeşti,
În rotofei dovleci şi-n ploi de frunze
Se-acoperă grădinile domneşti.
Se arămeşte toamna-n cea pădure
Şi-n lăstărişul tânăr din ponoare,
Un strop de negru pune-n rug de mure
Să strălucească-n razele de soare.
Se îndulceşte toamna-n deal la vie
În strugurii ce-n iarnă fi-vor vin,
În pruna-mbietoare, vineţie,
În boabele din tufa de afin.
Şi-apoi, cum noi o ştim, pe negândite
Lăptoasă pâclă varsă peste humă,
Şi din răcori, în dimineţi grăbite
Pe toate
pune grabnic, cuib de brumă.
***
Eu întristat spun vorbe de ocară,
Ea-mi picură pe suflet nostalgii,
Şi-n glas mieros încearcă să îmi ceară
Să îi mai scriu vre-o două poezii.
MirceaDorin Istrate
ÎN VISUL UNEI NOPŢI DE TOAMNĂ
E-o noapte
rece şi din ceruri cad fulgi de stele peste case,
Din vatră
flăcări jucăuşe îşi lasă umbra pe pereţi,
În grindă
cariul roade-n voie nimic în urma să nu
lase
Cât
trăitor va fi pe-aicea, în preascurtimea sale-i vieţi.
Luceafăru-şi
trimite-o rază prin geamul rece şi-ngeţat
Străluminând
în scânteiere odaia mea cu grindă joasă,
Eu dus cu
gându-n ’nalte sfere mă las de visul meu
furat
Şi trec
prin lumi de ne-nţelesuri, făcându-mi clipa norocoasă.
Şi-atunci,
privind la nesfârşituri îmi vine-n gând
o întrebare
Ce poate
pusu-şi-au şi alţii mai breji ca mine mai deştepţi,
Suntem
prea mici în astă lume? ori universul e prea mare
Ca mintea
noastră să-l cuprindă, oricât am fi de înţelepţi?
De el ar
fi un pumn de humă, noi ce-am mai fi la măsurat?
Nimicuri
fără de măsură ce nici în gând n-am exista,
Dar chiar
şi-aşa visăm la vremea când vom pleca în
preumblat
În
afunzimi de infinituri, şi-n timpuri care ne-or uita.
Lactee Căi
vom trece-n grabă gonind pe-ntinsele
cărări
Şi colb de
stele ridica-vor în urma noastră-n galaxie,
Vom pierde
drumul către casă tot pribegind spre alte zări
Prin lumi
ce din genuni s-or naşte, să se prefacă-n veşnicie.
Vom face
clipa cât vecia şi-n paşi săltaţi de ani lumină
Ne-om
adâncii în necuprinsuri lăsând în urmă depărtare,
Nu ne-or
ajunge niciodată nici timpuri care vor să vină
Să numărăm
la universuri şi lumi aflate în mişcare.
N-apoi
de-om vrea să ne întoarcem pe-aici va fi pustietate,
Deşert
fierbinte şi-ntuneric, o galaxie-n zvârcolit,
Ce s-o
lăţi sau mi s-o strânge între hotare destrămate
Ce şi-or
începe iarăşi viaţa, spre nesfârşitul infinit.
***
Stă
noaptea încă-ncumpănire sub frigul iernii de afară,
Jăraticul
se domoleşte străluminând în pâlpâiri,
A adormit
şi cariu-n grindă sub greaua timpului povară
Lăsându-mi
mie timp de vise, ca să mă plimb prin galaxii.
Şi iar
mă-ntreb, şi n-am răspunsuri, de ce lăsatu-ne-ai Mărite
Pe noi ce
nu-nsemnăm nimica, să adunăm în al nost’ gând,
Cât nu
încape-n aste ceruri, şi-apoi, acolo-n strâmta minte
Să
hoinărim prin necuprinsuri, luând veciille la rând.
Mircea
Dorin Istrate
TOAMNA GRI
Motto: Mi-e plină călimara mea cu toamne,
Cu ploi, cu vânturi reci, cu cețuri sure,
Cu greu mai poate omul să îndure
Atâtea-nnevoiri, Mărite Doamne.
Îmi umblă vântul toamnei pe ulița pustie
Stârnindu-mi iarăși câini de frig încovrigați,
Iar plopii de pe vale și nucul sus în vie
De vânt fără de milă de frunze-s despuiați.
Din crângul plin de păsări, un stol de ciori grăbite
Se pregătesc să prade ogoarele din jur,
Și-n croncănit de ceartă se-avântă înainte
În fâlfâit de aripi, pe cerul toamnei sur.
Pădurea arămită se lapădă de frunze
În timp ce eu de-acuma aștept mă cate muze,
Să-mi îndulcească clipa în lungul unui vers,
Cutreierând cu visu-mi, postăți de univers.
Așa că vină-mi toamna, eu n-an s-o bag în seamă,
Văzând-o mă-ntristează că iar îmi cere vamă,
Un timp ce El, Măritul, mi-l dat-a ca avere,
Să-l cheltuiescu cu grijă, că-i aur care piere.
Mircea Dorin Istrate
TOAMNO!
Tu îmi vii cu vânt și ploi
Și-mi lași iarăși pomii goi,
Și pe văi pui deasă ceață
Și-aduci frig de dimineață,
Iar din ziuă-mi furi mereu
Câte-un pic, să nu văd eu,
Și-mi lungești mereu cea noapte
Să-mi faci vrăji vorbind în șoapte.
Supăratu-mi-ai cocorii,
Păsăretul, cântătorii,
De s-au dus în largul zării.
Arămitu-mi-ai pădurea,
Iară zmeurul și murea
Și frăguța parfumată
Din cel crâng unde odată
Erau cete de copii,
Astăzi, toate-mi sunt pustii.
Ce-mi dai tu la schimb? o prună,
Și-o gutuie prinsă-n brumă,
Mere, pere, parfumate,
Câmpul cela cu bucate,
Mustul dulce din cea vie
Și un braț de colilie,
Să mă-mbuni, să mă momești,
Să nu-ți iasă iar povești.
Așa-mi ești de la-nceput
Când pe lume-ai apărut,
Și așa vei fi mereu
Veci de veci cum te știu eu,
Doamnă acră, mofturoasă,
Tot cu fumuri, sândăcoasă,
Ce din când în când ne-mbuni
Cu vre-un dulce, să fim buni.
Tu, dece nu-mi lași cea vară
Să se-ntindă până-n iarnă?
Vii și strice tot ce-i frumos
Și-mi întorci totul pe dos,
Îmi dai frig în loc de soare
Și ce-a ploaie să ne-nmoaie,
Mi te bagi ca musca-n lapte
Și îmi vii cu mere coapte
Nu de tine, ci de vară,
Și ne faci viața amară.
Iar acum dac-ai venit
Să ne ții în necăjit,
Fă-ți menirea repejor
Și te du apoi ușor
Lăsând iarna, bat-o vina
Să-mi albească iar grădina,
Să dau jos din pod slănina.
Mircea Dorin Istrate
NUCUL MEU
Brumărit îmi este nucul, ce cândva, în tinerețe,
De din dealul de la vie mă privea măreț și-atunci,
Eu, copilul cel cuminte, toamna îi dădeam binețe,
El mă-ndestula drăguțul, cu vre-o trei grămezi de nuci.
Eu eram pe vremea ceea, al clipitei împărat,
El punea în punga vremii an cu an, la anii săi.
Străjuind din Coasta Mare satul meu cel răsfirat
De când lumea și pământul, sus pe dealuri, jos pe văi.
Astăzi eu, îmbătrânitul, am trecut prin viața asta,
Și cu bine și cu răul ce se ține scai de mine,
El, de-un secol stă acolo și îmi ține-n spate Coasta,
Așteptând să vină-n vreme alți-n șir, la fel ca mine.
L-a știut
poate pe moșu și pe tata și pe mine,
Îl va ști și pe nepotul și pe alți-n rând cu el,
Priveghea-va satul încă, de-o fi rău, de fi-va bine
Și-o umbri-n a lui coroană, păsăretul cântăcel.
*
Înlemnit în locul cela, el s-a înfrățit cu cerul,
Iar cu lutul în piciore e pe locul său stăpân,
Nu la-nfrânt arșița verii, nu l-a înghețat nici gerul,
Și acolo-n vârful viei, va muri cândva, bătrân.
**
Eu, și-acum mă văd copilul, ce în toamne îmbrumate
Căutam la nuci sub nucul desfrunzit de vântul rece,
Mulțumind în gând că dânsul, m-i le-a dat pe săturate
Să nu uit că și pe Coastă, vreme vine, vreme trece.
Mircea Dorin Istrate
&&&
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu