GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - ANTOLOGIE LIRICĂ A POEȚILOR NECUNOSCUȚI SAU UITAȚI

 

ANTOLOGIE LIRICĂ A POEȚILOR NECUNOSCUȚI SAU UITAȚI

 

 

   „Preoți ai lirei, propagatori ai lirei,

   popor orpheian de vizionari și de poeți!”

                       (Dan Botta)

 

   Dimensiunea lirică a afirmării, continuității, dăinuirii unui POET, constă în primul rând în harul în care și-a împodobit POEZIA – MIREASĂ pentru Mirele cititor, cunoscător, iubitor de FRUMOS!

   Valoarea, iureșul, ecoul, cromatica și forța poeziei trebuie să străbată stânca mediocrității, trebuie să sape roca care a împietrit inimile celor preocupați doar de ei, pentru a seduce, pentru a se prelinge ca o sublimă cântare, ca o muzică simfonică, populară ori liturgică.

   Fără îndoială fenomenul POETULUI o dă esența: prezența de spirit a POEZIEI dar în balanța celebrității, posterității trebuie să atârne și un număr de poezii alese.

   Aproape, întotdeauna se întâmplă ca orice Operă cu adevărat valoroasă să provoace reacții diferite, păreri controversate, poziții opuse, în funcție de cei care le gustă sau le înghit la meniul zilei, nu la popota adevăraților scriitori-poeți, ci la cantina proletcultistă a partidului...

   PETRU CERCEL (aug.1583-apr.1585)

   Anul nașterii Prințului a fost se pare 1545 ori 1541, ca fiu al Voievodului Pătrașcu cel Bun. Odorul valah, născut în porfira Ortodoxiei dacoromâne a fost cel mai de seamă Prinț al Renașterii, RENAȘTERE ce a întronizat un veac de suveranitate a POEZIEI, un veac de aristocrație intelectuală, un secol în care înflorea un veac de grație și de libertate, un secol de Artă în care umanismul apusean se dezgolea de frumusețea sufletului, cea a spiritului religios răsăritean.

   Principele Petru Cercel era înalt de statură și frumos, „bel principe amabile et gratioso,” cucerea interlocutorii aristocrați prin magia ochilor săi, ochii Basarabilor, ochii fratelui Mihai ce urma să devină Viteazul, acele diamante strălucitoare care au fascinat Istoria vremii sale.

Numele i l-a dat perla-cercel purtat în ureche după moda franceză.

   Petru Cercel era înzestrat cu multe daruri, un mare poliglot, elocvență din care risipea marea sa cultură și conștiință religioasă prin care se reflecta stirpea sa de Voevod și Zorii poetului. Dincolo de bogăția culturii, de ispita frumosului, de harul primit, grăia glasul pământului natal. „Fiindcă lucrarea unui creator de artă, mărturisea Dan Botta, – aibe el conștiința frumosului universal, creadă în generalitatea absolută a ideei – relevă de la stilul pământului său.”(Dan Botta, Petru Cercel, Voievodul umanist, în Limite și Alte Eseuri, Ed. Crater, București-1996)

   Imnul către Dumnezeu este înveșmântat în staiul autohton, cu smerenie și evlavie ortodoxă.

   „Tu che con tante braccia aperte a noi/ Ancor ti mostri mansueto e pio/ Per dar eterno ben ne i regni tuoi/ Ascolta padre l-humil priego mio/ Che supplice e divoto a te ne vegno,/ A te che ti festi huom per far me dio.// Fammi, Signor, della tua gratia degno/ Non mi punir secondo i falli miei/ Che hanno di remision passato il segno./ Pater peccavi, misere mei,/ Inflamma il cor, lo spirto et l-alma mia/ E piacciti ch-io venga ove tu sei/ Tu che sei vita, veritate et via/ Fammi conoscer che quanto nel mondo/ Di bene avro, per tua bonta sol fia.// Se felice saro, ricco et giocondo/ Di stato et di tesor, fa ch-in servitio/ Tuo possa usarlo con timor profondo.”

   „Tu care atâtea brațe întinzi spre noi/ și încă te arăți duios și blând/ dăruind un bine pururi în domniile tale./ Ascultă, Părinte, umila ruga mea/  care închinător, evlavios la tine vin/ la tine care te-ai durat om, spre a mă face zeu.// Fă-mă, Doamne, demn de mila ta,/ nu-mi măsura pedeapsa după grele păcate,/ cari au trecut de marginea iertării./ Părinte, sunt mișel,/ îndură-te de mine, aprinde inima, mintea și sufletul meu,/ și îngăduie-mi să vin unde te afli./ Tu, care ești viața, adevărul și cărarea,/ fă-mă să știu că ceea ce pe lume bine-mi va fi,/ prin mila ta singură se face.// De fi-voi fericit, bogat, plăcut,/ în stări și averi, fă ca-n robia ta/ să le folosesc cu teamă adâncă.” (Dan Botta, Petru Cercel, voievodul umanist, România Literară, 2 Septembrie 1933)

   Poezia Voievodului valah are grația unui mare ctitor, a unei grande Biserici, iar slova, care ne fascinează îi dă la rândul ei măiestria picturii bizantine, închipuindu-l pe Domnul Țării Românești, în lungile și auritele sale straie regale-bizantine, purtând în mâinii, ctitoria sa lirică – ofranda poeziei sale, atât de plăcută Mântuitorului Hristos – Împăratul-Poet al Vieții veșnice.

   În cea de-a doua variantă Poemul, încrustat ca o ctitorie vlaho-celestă, se așează mai princiar, mai românește, în el oglindindu-se deopotrivă Sanzio Raffaello și Nicolae Grigorescu.

   „Pater peccavi, miserere mei/ Infiamma-mi il coro lo spirito e l-alma mia/ E piacciati ch-in venga ove tu sia.” - / Mișel ce sunt, îndură-te de mine/ Aprinde-mi mintea, inima, mirarea/ Și-ajută-mă să pot veni la tine.

   „Doamne peste Tărie și Genună,/ Tu ce durat-ai cer, pământ și mare/ Pe înger de lumini, pe om de hrană,/ Tu dintr-o feciorie, întrupare/ Luatu-ți-ai doar pentru noi, Părinte,/ Și naștere, și moarte,și-nviere.// Tu cel care din sângele-ți fierbinte/ deschis-ai cerul, slăvile, și-apoi/ Pe diavol l-ai legat, mișel de minte/ Tu care-atâtea brațe-ntinzi spre noi,/ Și te arăți milos și blând mereu/ Spre-a-mpărăți în lume bunuri noi,/ Ascultă, Doamne, tristul plâns al meu/ Când rugător, evlavios te chem/ Tu, care om ai fost ca să fiu zeu...// Fă-mă de îndurarea ta mai demn/ Nu-mi cerceta păcatele prea pline/ Care-au trecut al iertăciunii semn,/ Mișel ce sunt, îndură-te de mine/ Aprinde-mi mintea, inima, mirarea/ Și-ajută-mă să pot veni la tine.// Tu ești viața, slava și cărarea,/ Învață-mă că pe a lumii stâncă/ Orice belșug în tine și-are zarea./ De voi fi fericit, plăcut și încă/ Cu stare și comori, fă ca-n robia/ Ta să petrec, cu team-adâncă.”

   Prin Poezie și Cântec/ Cântare, ne înălțăm spiritual, pogorându-ne serafic la izvoare. Ele s-au pogorât din Ceruri și s-au prelins pe Pământul acesta frate cu poetul, cu artistul, cu sacerdotul!

   Thracia – Dacia Mare – Dacoromânia este PATRIA primordială prin excelență a MUZELOR!

   „Preoți ai lirei, propagatori ai lirei, popor orpheian de vizionari și de poeți, cum aș putea numi oare mai bine această mladă a Thraciei?” (Dan Botta, Poezie și Cântec, în Scrieri, vol. IV, Eseuri, Editura pentru Literatură, București-1996) 

   Poezia Rugăciune este un Îndreptar de mărturisire curată și de iertare adâncă și un Imn de slavă adus Creatorului, pogorându-L din sacerdoțiul de PĂRINTE al Creației în familiarul valah, TATĂ, și LOGOSULUI înomenit, pentru răscumpărarea omului teofor-hristofor-duhofor-mariofor, prin Jertfa pe Cruce, prin Învierea întru HRISTOS întru NEMURIRE!

                           RUGĂCIUNE

   „Stăpâne Domn pe-adânc și pe văzduhuri,/ Tu, ce-ai făcut pământ și cer și mare,/ Pe om din lut și nevăzute duhuri;/ Tu, care din fecioară întrupare/ Ai vrut să iei, Părinte preaputernic,/ Ca să-nviezi și să ne dai iertare;/ Tu, ce vărsându-și sângele cucernic/ Ai sfărâmat a iadului tărie/ Și l-ai legat pe diavolul nemernic;/ Tu, ce-ai deschis a ta împărăție/ Și blând te-arăți și milostiv cu mine,/ Spre-a-mi face raiul veșnică moșie;/ Ascultă, Tată, ruga mea ce vine/ La tine arzătoare și plecată,/ Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalț la tine,/ Cum voi plăti, stăpânul meu, vreodată/ Atâtea bunuri mie hărăzite,/ Și ce-aș putea să-ți juruiesc răsplată?

    Mă-mbelșugași cu daruri nesfârșite,/ Fiind nevrednic eu, și cu-ndurare/ M-ajuți mereu, mă-ndrepți din căi greșite.// Tu nu pui preț pe-averi sau pe odoare,/ Pe perle, nici pe pietre nestemate,/ Căci tot ce e, e-al tău, stăpâne mare./ De tine-au fost făcute-n lume toate./ Și omul mârșav nici c-un pai subțire/ Să se fălească-a fi al său nu poate/ Cu o bătaie d-aripi, cu-o privire/ Chivernisești și-ndrepți orice făptură,/ Și cerul și tărâmul de sub fire./ Plăcute-altfel de jertfe nu-ți mai fură,/ Alt dor decât o inimă curată/ Și închinată ție cu căldură,/ Și toți să te mărturisească Tată,/ Drept Domn al Țării Sfinte, care/ L-a înecat pe Faraon odată.

   Tu vrei doar faptă bună și-nchinare/ Și toți să te slujim, căci știi în minte/ Și-n inimă ce-ascunde fiecare./ E mică plata ce ne ceri, Părinte./ Și s-o-mplinim pe toată cu dreptate,/ Dar tot ne vei moșteni ai slavei sfinte./ Prea multă dragoste și bunătate/ Arăți spre noi, căci cu nesocotire/ O prețuim, și numai cu păcate/ Răspundem la a ta milostivire/ Și-al tău județ, cu care plin de fală/ Călăuzești cu bine-ntreaga fire.

   Cu multă neștiință și greșeală/ Noi ne trudim să-ți dăm în închinare/ O inimă plecată cu sfială,/ Dar, bieți de noi, greșim fără-ncetare/ În fața ta, puternice-mpărate,/ Și-ți risipim averea-n desfătare./ Pân-ce Ursitele nenduplecate/ Vor rupe-al anilor mei fir subțire,/ Îmi iartă, Doamne, grelele păcate/ Și-atât de mare ai milostivire/ Spre mine, sluga ta cea vinovată,/ Ca să trăiesc cu tine-n nemurire.

   Și fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată,/ Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine,/ Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată./ Greșit-am, Tată, milă ai de mine,/ Aprinde-mi sufletul și mă învață,/ Și fă să vin alăturea de tine./ Tu, ce ești cale, adevăr și viață./ Știu că tot binele ce va să-mi vie/ Mi-l va trimite sfânta ta povață./ Ferice de voi fi-n bogăție/ De stare și avere, dă-mi putere/ Cu spaimă mare să ți-o achit tot ție.

   Iar caznă când avea-voi și durere,/ Să fiu ca Iov cu strașnică răbdare/ Și să-ți slujesc statornic îți voi cere./ Orice ți-e voia, Împărate mare,/ Nespus de mult mă bucură și-mi place,/ De-ar fi spre bine sau spre grea-ncercare./ Mi-e gândul doar la slujba ce voi face/ Măriei – Tale tot mereu, căci ție/ Cel ce-ți slujește va trăi în pace/ Și va zbura la cer cu bucurie.” (Antologia Poeziei Religioase Românești, Ed. Albatros, București, 1992)

    Viersul armonios al versului Voievodului Petru Cercel, răsfrânge o eflorescență a spiritului valah, ca un sunet cosmic în marea de muzică a omenirii!

    Și dacă acesta este darul sfânt al unui Domn valah fără pereche lăsat spre mărturie a anilor 1580, oare care este înțelesul tăinurii lui față de românii știutori de carte, care au admis fără a încerca să cerceteze adevărul, că nu am avut slovă scrisă decât atunci când ne-au lăsat alții să învățăm a scrie ?!

   Tuturor iubitorilor de poezie, cântare și frumos!  

                                        GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

   31 Octombrie 2023