Împăratul
daco-românilor - Horea. Un tablou psihoistoric (1)
Gabriel
Ungureanu Dr. în psihologie, Cercetător la Inst. „C. R. Motru” Academia Română
29
Octombrie 2023
„Când era Horea-mpărat/ Grofii n-au dormit în pat/
Nici din blide n-au mâncat”
Profilul personalităţii lui Horea[1] analizat după o
crestomaţie de texte şi fotografii[2]
Argument
Nicolae Bălcescu un mare istoric şi patriot
revoluţionar (de la 1848) scria în celebra sa lucrare ,,Românii subt
Mihai-Voievod Viteazul” printre alte subiecte de o importanţă covârşitoare şi
despre Ţara Ardealului. Iată descrierea unei imagini reale, de o frumuseţe rară
şi prezentată stilistic într-o manieră magistrală: ,,Pe culmea cea mai naltă a
munților Carpați se întinde o țară mândră și binecuvântată între toate țările
semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreț și întins palat,
capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate și așezate cu măiestrie toate
frumusețile naturale ce împodobesc celelalte ținuturi ale Europei, pe care ea
cu plăcere ni le aduce aminte. Un brâu de munți ocolesc, precum zidul o cetate,
toată această țară, și dintr-însul, ici-colea, se disface, întinzându-se până
în centrul ei, ca niște valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte
și frumoase, mărețe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă
peste văi și peste lunci. Mai presus de acel brâu muntos, se înalță două
piramide mari de munți, cu creștetele încununate de o vecinică diademă de
ninsoare, care, ca doi uriași, stau la ambele capete ale țării, cătând unul în
fața altuia. Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn
stăpânitor, umbresc culmea acelor munți. Și nu departe de aceste locuri, care
îți aduc aminte natura țărilor de miazănoapte, dai, ca la porțile Romei, peste
câmpii arse și văruite, unde bivolul dormitează alene. Astfel, miazănoapte și
miazăzi trăiesc într-acest ținut alături una de alta și armonizând împreună.
Aci stejarii, brazii și fagii trufași înalță capul lor spre cer; alături te
afunzi într-o mare de grâu și porumb, din care nu se mai vede calul și
călărețul. Ori încotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu,
și tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munți
uriași, a căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite,
livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre
câmpiile înflorite, pâraie repezi, care mugind groaznic se prăvălesc în
cataracte printre acele amenințătoare stânci de piatră, care plac vederii și o
spăimântează totdeodată. Apoi, în tot locul, dai de râuri mari, cu nume
armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munți zac comorile
minerale cele mai bogate și mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul,
arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua,
teluriul și, în sfârșit, metalul cel mai îmbelșugat decât toate, aurul, pe care
îl vezi strălucind până și prin noroiul drumurilor.Astfel este ţara
Ardealului”[3].
Această adevărată Gură de Rai descrisă de marele
istoric era de fapt doar o parte din Dacia Hyperboreană ţara începuturilor
noastre, ţara lui Burebista, ţara Regelui Erou Decebal şi mai târziu a lui
Horea-un alt Rex Daciae- supranumit Craiul sau Împăratul Secret al
dacoromânilor; mai apoi a lui Avram Iancu CrăişorulMunţilor şi a tuturor
Voievozilor dacoromâni şi celorlalţi oameni providenţiali, care iluminaţi de
dragostea de ţară şi de semeni au luptat şi au murit eroic pentru Idealul
Unirii şi Libertăţii; aceasta era, este şi va fi pentru veşnicie ţara
dacoromânilor, proprietari de drept şi de fapt dintotdeauna ai pământului,
pădurilor, subsolului, văzduhului şi a tuturor bogăţiilor Daciei.
Dacoromânii sunt descendenţi din pelasgii
începuturilor (apud Densuşianu) şi ulterior din strămoşii hiperboreeni care,
ceva mai târziu, aduseseră la viaţă şi la fiinţă neamul trac şi getodac.
,,Toţii anticii sunt de acord că getodacii erau un popor hiperborean” (apud
Lovinescu). Dacă viaţa istorică a fost grea pentru toţi dacoromânii vieţuitori
în toate provinciile Daciei dezbinate de duşmani, din nefericire ardelenii şi
în special moţii din Munţii Apuseni se aflau de multe secole sub torturile
inimaginabile ale migratorilor asiatici criminali. (Acest nenoroc istoric a fost provocat
şi transformat în evenimente nefaste pentru noi în special datorită coruptei
administraţii romane, care în vremea împăratului Lucius Domitius Aurelianus
214-275 d.Cr., după au jefuit şi au cărat la Roma cam tot ce se putea din
Dacia, produsele alimentare şi agricole, animalele, sarea, piatra, marmura,
lemnul, argintul şi aurul, cuprul şi alte neferoase, timp de 165 de ani, în loc
să organizeze apărarea provinciei şi a cetăţenilor în faţa barbarilor, au găsit
de cuviinţă să se retragă între 271-276 d.Cr. ,,în faţa presiunii triburilor
migratoare” adică a goţilor în acest caz; orice asemănare cu situaţia actuală
este întâmplătoare şi nu prezintă simetrie istorică!!!).
Mai târziu, aceşti ,,navetişti” asiatici, dintr-o
ceată de troglodiţi corturari şi mâncători de carne crudă, sărată bineânţeles
sub şaua calului, se transformaseră cu timpul în nobili, grofi (graf-conte lb.
germ.) şi baroni aflaţi în stare de obedienţă faţă de un alt imperiu al răului
care era (şi este) Austria.
Cu secole în urmă, pe când migratorii turanici încă se
mai târau cu taberele de corturi din loc în loc pe câmpiile nesfârşite,
dacoromânii (care se creştinaseră demult, încă din sec.IV, nu au fost
creştinaţi prin forţă aşa precum au fost celelalte naţiuni europene n.a.) îi
integraseră pe aceşti venetici mongoloizi cu toleranţă, omenie şi bună credinţă
creştină. Dar cu toate acestea, în final nu s-a putut trata într-un alt mod cu
migratorii jefuitori, decât prin acţiuni de apărare energică a comunităţilor dacoromâne.
Încă de pe vremea conflictelor militare de apărare de pe Someş, Almaş şi Căpuş
aceste ciocniri violente au început să devină o practică obişnuită. Pe atunci,
(anul 904 e.n) Ducele Gelou-(pronunţie Ghelou-Românul) apărându-şi ţara cu
preţul vieţii, căzuse eroic cu arma în mână în lupta cu asiaticii lui Tuhutum
(un conducător oportunist al cetelor lui Arpad) veniţi de-a călare la jaf şi
cotropire.
La acea vreme se încheiase un armistiţiu şi o pace
interetnică bazată pe onoare şi bună convieţuire umană între migratorii
turanici şi proprietarii ţării şi bogăţiilor pământului. Nici nu ar fi putut să
fie altfel, deoarece este evident că o ceată de asiatici corturari veniţi la
jaf, chiar fiind învingători pe moment într-un conflict cu proprietarii
pământului, nu aveau organizarea necesară şi nici instrumentele psihopolitice
şi administrative pentru a obliga teritorii întregi să li se supună la modul absolut.
Acest armistiţiu avea să fie călcat în picioare de
veneticii asiatici, care de-a lungul timpului, au ştiut să procedeze cu
viclenie realizând alianţe politice şi de sânge cu germanii şi austriecii mult
mai organizaţi politic şi militar, dar şi mituindu-i pe aceştia prin supunere
formală şi promisiuni politice. În acest fel şi-au asigurat ,,strategic”
organizarea necesară pentru cotropire şi jaf a unor teritorii întinse care însă
nu le aparţineau. Treptat fiinţele acestui neam migrator mongoloid de ,,târâie sabie”
au ieşit din corturi, s-au dezbrăcat de pieile de animale vânate pe care le
purtau şi făcând paradă de noile veşminte de croială europeană, au început în
câteva regiuni din Ardeal să se prezinte ca drept ,,autorităţi” cuceritoare, de
extracţie aristocrată şi nobilă, asigurându-şi în acest fel traiul parazitar pe
seama populaţiei ţărăneşti[4].
Obiceiurile ,,nobile” asiatice erau însă în
desfăşurare la ordinea zilei, în toată splendoarea lor deoarece aceste fiinţe
cu chip de om, tot de jafuri şi crime se ţineau şi în teritoriile germane şi
ajungeau cu distracţia, veselia şi raptul până în teritoriile franceze din
Alsacia şi Lorena; şi se pare că ,,pentru a încerca marea cu degetul” au
vizitat şi ţărmul oceanului Atlantic. În aceste condiţii principele german Otto
cel Mare îi provoacă la luptă şi la 10 august 955 e.n. îi zdrobeşte decisiv în
lupta de la Lechfeld. Astfel acest conducător germanic intransigent le modifică
ungurilor în mod semnificativ percepţia imagologică despre aroganţă,
aristocraţie şi nobleţe, exterminând trei sferturi din hoarda maghiară şi
trimiţând în taberele de corturari din Pannonia supravieţuitorii cu nasul şi
urechile tăiate.
Deoarece ,,mesajul” germanic a fost livrat într-un mod
deosebit de convingător pentru unguri la Lechfeld, cu mare greutate au renunţat
totuşi la ,,deranjul” periodic pe care îl provocau frecvent în toată Europa de
Vest dar foarte repede şi cu mare veselie, au găsit soluţia ingenioasă de a se
autosusţine tot fără muncă şi pe bază de jaf, crime şi siluiri. Această
reconversie de selectare a ţintelor de jaf s-a petrecut timp de vreo două
secole, când s-au reorientat foarte încet dar sigur, asupra popoarelor paşnice
din apropierea Panonniei, mai puţin organizate strategic şi militar.
Conform obiceiurilor ,,nobile” maghiare au început să
domine prin forţă, teroare, tortură, crimă şi organizare politică satanică, în
special pe dacoromânii (proprietari de iure şi de facto ai pământului) din
Ardeal şi Banat (ceva mai târziu au încercat să intre şi în Ţara Românească pe
la 1330 avându-l în fruntea lor pe Carol Robert de Anjou (1288-1342) care îndreptându-se spre Cetatea Argeşului se
adresează astfel solilor munteni veniţi din partea regelui muntean cu o
generoasă propunere de pace: „Să spuneţi aşa lui Basarab că el e păstorul oilor
mele şi eu din ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate afară”; aroganţa i-a
costat foarte scump pe unguri, s-au înşelat foarte grav d.p.d.v. tactic şi în
bătălia de la Posada regele Basarab I le-a destrămat speranţele de mândri
„conquistadori” într-o manieră militară epică şi radicală: dintr-o armată
uriaşă de nobili unguri echipaţi în armuri strălucitoare cu panaşe frumos
colorate de abia au mai scăpat cu viaţă câteva detaşamente de cavalerie,
însângerate şi pline de noroi, fugind cu spaima în suflete şi având alături
regele maghiar travestit în simplu ostaş şi rănit grav).
Cu toate acestea trebuie să recunoaştem că în timp,
între dacoromâni şi unguri s-a petrecut şi un fenomen de mixaj genetic şi
ereditar la nivel înalt, nobiliar şi astfel cunoaştem astăzi că în regalitatea
maghiară Ştefan cel Sfânt (969-1038), (Szent Istvan kiraly, nume luat prin
rebotezarea şi trecerea la catolicism) care se numea Vajik, de fapt Voicu, are
origini dacoromâneşti, prin mama sa care era fica lui Menumorut. Tatăl său se
numea Toxun sau Toxabă era de origine cumano-peceneg şi mama dacoromâncă iar el
avea o înfăţişare singulară între mongolii şi ugrofinicii majoritari în
Pannonia[5]. Istoricul militar Mircea Dogaru evidenţiază într-un articol
(accesat pe net) că sursa nefericirii noastre la nivel istoric, în mod
paradoxal, s-a originat în politica unui dacoromân de rang înalt: ,,Pretenţiile
românului Voicu, metamorfozat în ungurul „Szent-Istvan” a stat la baza
îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra Ţării româneşti
intracarpatice. Agresiune motivată prin revendicarea de către aceştia a
moştenirii lor româneşti şi concretizată, după trei secole de confruntare, prin
tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind
coroana lui Voicu - Ştefan, pe care o câştigaseră prin luptă, recunosc, în urma
falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului
rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d’Anjou
(1308-1342), care nu putea înţelege relaţiile dintre state decât în manieră
occidentală, ca relaţii între dinastii raportaţi ierarhiei dominate de
împăratul romano-german şi papă (Dogaru, net).
Şi în cazul lui Nicolaus Olahus 1493-1568 observăm că
acest nobil maghiar de rang înalt este fapt un dacoromân „get-beget” originar
din Hunedoara şi Orăştie, cărturar şi umanist, ajuns în demnitatea de
arhiepiscop, regent şi guvernator al Ungariei. Tatăl său se numea Ştefan şi era
originar din Orăştie iar mama sa Barbara
se origina din familia lui Iancu de Hunedoara. Iancu de Hunedoara 1407-1456:
tatăl său se numea Voicu, mama sa Elisabeta de Marginea. Urmaşul direct la
tronul Ardealului este Matei Corvin 1443-1490 este firesc fiul lui Iancu de
Hunedoara. Toţi aceşti nobili de origine dacoromână au fost, cu excepţia lui
Matei Corvin care a evitat metodic conflictele cu Mahomed, campioni ai luptei
antiotomane şi apărători zeloşi ai creştinismului în faţa ofensivei musulmane
în Europa. După stingerea dinastiilor conducătoare de origine mixtă sau de
origine dacoromână, statul maghiar a intrat în declin şi a început să se
prăbuşească din interior, fiind ulterior salvat de austriecii interesaţi de
abilităţile lor militare şi care au ştiut să le valorifice la nivel istoric
potenţialul sălbatic şi conflictual.
Soarta ardelenilor însă a fost mult mai grea decât a
celorlalţi dacoromâni din Muntenia sau din Moldova. Ţăranii dacoromâni din
Ardeal şi Banat au fost expropriaţi şi deposedaţi ,,pe tăcute”, prin
înşelătorii juridice mizerabile sau de cele mai multe ori prin rapt criminal,
cu ,,pumnul în gură” fără ca aceştia să poată protesta şi astfel, secol după
secol, situaţia lor a fost adusă la nivelul aservirii forţate faţă ,,clasa
conducătoare nobiliară” austro-ungară, care a maghiarizat într-un ritm alert şi
forţat multe regiuni ardelene, cărora le-au acordat cu de la sine putere
toponimie maghiară sau germană după caz, pentru ca astfel, la un moment dat
acele regiuni să apară la nivel legal şi administrativ ca şi cum ar aparţinut
dintotdeauna austriecilor sau maghiarilor venetici.
Locuitorii dacoromâni deveneau treptat şi implacabil
de-a lungul secolelor, ţărani săraci şi iobagi legaţi de glie, fără nici un
drept de proprietate sau administrativ (glebae adscripti) în faţa ,,nobililor”
alogeni, care-şi inventaseră cu o creativitate satanică de-a lungul timpului
tot felul de linii genealogice nobiliare în fapt nejustificate de nici o faptă
de arme sau ctitorie importantă. Se înnobilau unii pe ceilalţi când aveau chef
şi datorită alcoolomaniei larg răspândite, chef aveau în permanenţă.
În felul acesta „nobilimea” maghiară îşi justifica
existenţa parazitară, comandamentul de rapt sistematic şi asuprire
generalizată a populaţiei dacoromâne,
precum şi furturile incomensurabile şi incalculabile comise la nivel istoric în
ţara Ardealului (care apropos nu era, nu este şi nu va fi vreodată o ţară de
sine stătătoare politic şi/sau în sens administrativ; era doar o regiune a
Daciei Mari şi ulterior a României Mari ocupată la cel timp istoric d.p.d.v.
politic şi militar prin viclenie, trădare, minciună şi înşelătorie).
După Răscoala de la Bobâlna desfăşurată între
1437-1438 ungurii decidenţi au fost afectaţi de o disonanţă cognitivă
extraordinară în sensul în care nu puteau concepe şi nu puteau înţelege, cum de
s-a putut întâmpla, ca un nobil secui, devenit între timp un cavaler admirat în
tot Ardealul şi Banatul, vestit pentru vitejia sa şi ulterior investit în
calitatea de comandant cruciat antiotoman, să instige poporul la nesupunere
faţă de marea nobilime (este vorba despre Makfalvai Dózsa György sau Gheorghe
Doja în limba dacoromână. Acest om originar din localitatea
Dalnic/Ghindari-Covasna pentru vina de a dori libertatea iobagilor ardeleni a
fost condamnat la o moarte inimaginabilă:
a fost aşezat pe un tron de fier înroşit în foc; în tot acest timp
călăii subanimalici îi smulgeau bucăţi de carne din trup şi le dădeau
comandanţilor răsculaţi să le mănânce şi deschizându-i venele au invitat pe
fratele acestuia să-i bea sângele). Foarte creativi decidenţii nobilimii
maghiare.
După aceste evenimente tragice, marea nobilime
imperială, simţind tensiunea populară în toate palierele societăţii din Ardeal
a propus un fel de ,,concordie naţională” care să includă şi să armonizeze
relaţiile sociale între nobilii unguri decidenţi şi saşii şi secuii colonizaţi
în Ardeal dar niciodată!, niciodată!, niciodată! cu dacoromânii consideraţi o
naţiune inferioară. Acest act adoptat şi semnat la 1437 s-a numit Unio Trium
Nationum sau Fraterna Unio. Dacoromânii deşi majoritari, proprietari de drept
şi de fapt, truditorii pământului din totdeauna au fost declaraţi naţiune
tolerată, având acelaşi statut cu sclavii şi animalele. Iată nobleţea,
verticalitatea morală şi eleganţa filosofică a migratorilor asiatici de la acel
timp.
La anul 1514 are loc Dieta Sălbatică unde se proclamă
cu veselie ca întreaga ţărănime să fie
condamnată pe vecie la sclavie (mera et perpetua servitute!). Nobilii îşi
asiguraseră astfel o populaţie docilă care să îi deservească pentru eternitate
iar ei să huzurească dansând în cismele lor frumos lustruite.
Autorul Ernest Bernea citându-l pe marele istoric
Nicolae Densuşianu prezintă situaţia ţăranilor de la 1700 foarte clar: „Ţăranul
nu era decât un sclav, fără drepturi politice şi civile, condamnat chiar prin
lege ca el să nu mai poată niciodată scutura jugul iobăgiei, declarat incapabil
de a putea câştiga avere, lipsit de libertate personală şi lipsit chiar de
dreptul de a se putea apăra în contra duşmanului său pe care nu putea să-l
cheme la judecată” (Bernea, 1937). Încercările Episcopului Ion Inocenţiu Micu-Klein
pe la 1730 şi mai târziu ale Episcopului Grigorie Maior de a schimba legile şi
edictele sau măcar a mai îmbunătăţi legile criminale, care făceau viaţa
dacoromânilor un iad, au dat greş; ambii demnitari retrăgându-se cu amărăciune
în suflete din slujbele de stat.
O altă sursă demnă de încredere cu privire la
contextul respectiv este ceva mai târziu baronul von Preiss. Cu ocazia vizitei
făcută de împăratul Iosif al-II-lea în Transilvania la 1773 baronul, sincer
revoltat de atitudinea maghiarilor, prezenta monarhului situaţia ţărănimii
dacoromâne: „nobilimea îl consideră pe român un om menit să-i fie sclav, un om
a cărui fericire trebuie să fie reprezentată doar prin faptul că i-se îngăduie
să respire” (Dogaru, 2003).
În această situaţie imposibilă, mulţi nobili
dacoromâni dar şi simpli ţărani aflându-se în disperare de cauză, de-a lungul
timpului şi-au maghiarizat numele pentru a scăpa de expropriere şi de
persecuţiile legislative. Sau ca ultimă soluţie de supravieţuire, nu de puţine
ori au ales calea exilului, fugind în diferite regiuni europene cum ar fi
Polonia etc. (Astăzi deşi sunt slavizaţi în totalitate goralii din Polonia ştiu
că ei sunt de fapt dacoromânii emigraţi între secolele XII-XVI şi îşi păstrează
tradiţiile cu sfinţenie)[6].
Sigur că această situaţie imposibilă a ţărănimii
ardelene, părăsită de liderii aristocraţi dacoromâni, a avut de-a lungul
timpului reflexul firesc al declanşării multor rebeliuni şi răscoale de mare
anvergură naţională precum Răscoala de la Bobâlna a lui Gheorghe Doja despre
care deja am mai amintit mai sus, dar acum, în această lucrare, ne vom centra
interesul de analiză doar pe personalitatea unui conducător dacoromân autentic
şi de excepţie al ardelenilor de la 1784
şi anume pe Vasile Nicola Ursu-Horea.
Când nu au mai putut să maghiarizeze forţat populaţia
majoritar dacoromână (peste 64%) sau să o suprime, aşa cum le stătea în obicei,
ungurii şi saşii au adoptat o strategie paradoxală şi sau pretins a fi ei
urmaşi ai dacilor!!! Familiile Rakoczi sau Bethlen (sec. 16-17) au încercat să
constituie un ducat al Daciei şi în acest sens au tot făcut intervenţii
politice de sprijin în Polonia sau în Franţa. Şi saşii între 1400 şi din 1600
au încercat să se prezinte de asemenea tot daci ! Tot acest efort politic identitar
absurd şi ridicol al migratorilor ocupanţi, (care stârnea râsul în multe
capitale europene) şi care se ducea de către ocupanţi cu matricea vinovăţiei
deasupra capului, pentru a câştiga identitate, drepturi istorice şi
justificarea raptului teritorial. Nu în ultimul rând aveau ca obiectiv central
sau subsidiar, după caz şi purificarea etnică prin omoruri, teroare şi forţarea
dacoromânilor proprietari de iure şi de facto să se strămute şi dispară pentru
totdeauna de pe pământurile Ardealului. La un moment dat şi Sigismund Bathory
se voia principe al Daciei ![7].
Toată această oprimare istorică a a dacoromânilor s-a
desfăşurat de-a lungul secolelor fără întrerupere şi a fost suportată mai greu
sau mai uşor de ţăranii iobagi. Dar la un moment dat, în secolul al-18-lea,
situaţia generală din Europa s-a degenerat dramatic din punct de vedere al
stabilităţii claselor sociale o dată cu apariţia activă a societăţilor
illuministe rozacruciene, filosofice (şi revoluţionare).
Aceste organizaţii secrete erau structurate după
vechile idei filosofice ale lui Cristian Rosenkreuz (1378-1484) şi aveau drept
scop hermeneutica creştină, înţelegerea şi trăirea adevărului, illuminarea
intelectuală, precum şi modernizarea comunităţilor umane; de asemenea mişcarea
urmărea progresul filosofic, avansul tehnologic, precum şi desfiinţarea
claselor aristocrate care parazitau societăţile burgheze şi rurale şi nu în
ultimul rând frânau dezvoltarea naţiunilor europene.
Astfel s-a ajuns la o adevărată stare de panică a
nobilimii maghiare parazitare care datorită acestor ideologiii progresiste îşi
vedea ameninţate privilegiile şi statutul identitar, care erau şi aşa era false
şi impuse cu forţa în Ardeal („nobilii” turanici sosieră aici iniţial cu
corturile, cu tăgârţa în spate şi cu gloaba de dârlog; şi se creştinaseră doar
de formă sub Ştefan I făcând acest compromis cu ethosul lor sălbatic, doar
pentru a fi admişi în „clubul european select” de la acea vreme).
Înţelegând perfect noile tendinţe filosofico-politice
şi ale schimbării de paradigmă ale acelui timp al transformărilor revoluţionare
din întreaga Europă, ungurii s-au supărat „precum văcarul pe sat”. Şi deşi
cunoşteau foarte bine istoria şi adevărul (din Cronici precum Gesta
Hungarorum (1200 d.Hr) scrisă de
Magister P sau Anonimus care arăta clar că la venirea lor în Europa maghiarii
găsiseră în Ardeal o naţiune locală străveche şi anume dacoromânii sau valahii
cu care intraseră în conflict şi ceva mai târziu, din Cronica lui Nestor (1113
d.Hr.) care preciza că în secolul al X-lea că „maghiarii au alungat pe valahii
din Pannonia şi Carpaţi şi le-au luat pământurile”). Cu toate acestea maghiarii
au declanşat preventiv încă de pe la anii 1500 o teroare cumplită asupra
dacoromânilor majoritari pentru a-i îngrozi şi a le încremeni proiectele de
afirmare naţională (nu că înainte de 1500 ar fi avut un comportament mai
elevat, erau la fel de cruzi şi nemiloşi în special cu populaţia valahă);
astfel putem găsi pe la anul 1600 în actele administrative de pe teritoriul
Poloniei cca. 500 de localităţi locuite de dacoromânii care emigraseră din
Sătmar, Maramureş, Bihor, Bereg etc. aşezări care se aflau în iadul
administraţiei parazitare austroungare aşezate peste Ardeal[8]; oricum cineva
i-a pedepsit rău pe unguri şi la 1526 regatul maghiar a dispărut din istorie ca
decident şi structură politică independentă. Sultanul turc Soliman Magnificul
le-a anulat existenţa statală pentru 145 de ani în batălia de la Mohacs în data
de 29 august 1526.
Mai târziu, această stare groaznică de viaţă a
iobagilor şi ţăranilor moţi, dacă se putea numi viaţă, a fost descrisă de 4 ori
cu prilejul călătoriilor lui Horea la Viena în faţa împăratului Iosif
al-II-lea. Este arhicunoscută d.p.d.v. istoric reprimarea Revoluţiei
dacoromânilor conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan la anii 1784-1785. Această
măsură de pedepsire a dacoromânilor răsculaţi, proprietari de jure şi de facto
ai pământului, a fost înfiorătoare, criminală şi abominabilă, dar la final
lipsită de urmările psihologice, în sensul aşteptat de austrieci şi de unguri,
adică acela al deprimării şi demoralizării poporului dacoromân. Măsurile
comisiei imperiale (Jankovich) aplicate pentru pedepsirea dacoromânilor au fost
ilegale chiar şi dacă s-ar fi admis invenţiile aberante, oribile şi abjecte ale
,,dreptului austriac”; aceste ,,practici juridice” au fost desprinse din
odiosul Cod Terezian (Constitutio Criminalis Theresiana sau Nemesis Theresiana)
ale cărei măsuri şi tehnici punitiv-legale ar fi făcut până şi pe sălbaticii
canibali din junglă să se ruşineze (de altfel ,,nobilii” austrounguri sau dedat
frecvent la practici de canibalism-vampirism, mascate uneori de ideea de
justiţie, vezi cazul execuţiei lui Gheorghe Doja în timpul căreia i-au deschis
venele şi au obligat pe un frate al său să-i bea sângele; alt caz emblematic
este cel al contesei Elisabeta Bathory care se îmbăia în sângele fetelor ucise
şi torturate la castelul Csejte etc.,. Oare să fi avut aceste comportamente ale
nobilimii maghiare vreo legătură cu obiceiul turanic de a cresta venele cailor
şi a le suge sângele pentru a căpăta putere? Sau cu carnea crudă sărată sub
şaua cailor şi pregătită ,,instant” pentru consum?).
Probabil că din astfel de raţiuni înalte, decidenţii
justiţiei nobiliare austroungare au hotărât să profaneze până şi corpul
neânsufleţit al conducătorului revoluţionar Marcu Giurgiu (,cu nume de cod
conspirat) ,,Crişan” pentru a obţine un efect psihologic de îngrozire a
românilor (in terrorem aliorum lb. latina): „La 14 februarie 1785 adică la două
săptămâni după prinderea lui, asupra corpului neânsufleţit a lui Gheorghe
Crişan se citeşte sentinţa de moarte. Corpul lui neânsufleţit este dus la locul
de osândă, şi frânt pe roată, apoi despicat în patru bucăţi şi pentru
înfricarea şi îngrozirea poporului, pus în ţepe la vederea publică în satele
Abrud, Bucium, Brad, Mihăileni iar capul i-a fost pus în ţeapă la casa lui din
Cărpiniş” (Firu, 1937).
În acest sens să ascultăm şi „plângerea” adresată
judelui (primăriei) din Alba Iulia de către ,,simpaticul” ţigan ungur Grancsa
Rakoczy, călăul executor al celor doi conducători dacoromâni Horea şi Cloşca:
„E ştiut că în răscoala trecută mulţi din corifeii Românilor au fost osândiţi
şi a trebuit să-i execut după poruncă. Eram tocmit pentru execuţii tocmai
atunci la Sebeş, dar am fost oprit de Nobilul Comitet pentru osândiţii de aici;
îmi poruncise să nu mă mişc nicăieri din loc, căci vor fi mulţi de executat. A
trebuit deci să-mi las câştigul de acolo, - am şi scrisoare despre asta - ca să
nu fie nicio întârziere din vina mea. Dar, desi am executat aici pe corifeii
cei mari, pe mulţi tovarăşi de-ai lor, întocmai cum cerea sentinţa şi am cărat
împreună cu ucenicii mei în patru părţi trupurile lor tăiate în bucăţi, după
poruncă, am cerut şi am umblat în zadar pe la slujbaşii comitatului pentru
plata ostenelii mele. Rog deci pe Cinstitul şi Nobilul Jude să-mi îndrepte
plângerea acolo unde crede că voi putea dobândi răsplata trudei mele, căci
acesta este meşteşugul meu obişnuit şi învăţat şi dacă în acesta sufăr vreo
scădere, nu-mi pot ţine nici eu vieaţa... În nădejdea plăţii m'am încărcat şi
eu cu mai multe datorii. Aşteptând această dreaptă mângâiere rămân al Domnului
Jude şi al Cinstitului şi Nobilului Magistrat, săracă, supusă şi credincioasă
slugă”[9].
Deci iată elevaţia şi fineţea „dreptului” austroungar:
zdrobirea cu roata, tăierea oamenilor în bucăţi, pentru vina de a se desprinde
de sclavia subumană. Motivaţia călăului ,,trudit şi neplătit” aflat în cerere
către Primărie şi către Judecătorie este de-a dreptul înduioşătoare: sărmanul
ţigan făcuse datorii şi avea urgentă nevoie de bani (pentru câte sute de ţărani
dacoromâni omorâse din greu).
,,Domnii nobili” de la Viena au ignorat psihologia
socială sau la acea vreme sau ethosul maselor populare româneşti din Ardeal,
pentru că în final, pedepsele pronunţate cu plăcere şi sadism subuman
(psihopatie!!!) au avut exact efectul invers scontat iniţial de ,,strategii”
imperiali austrieci: au provocat şi stimulat deşteptarea naţională, maturizarea
intelectuală accelerată a maselor populare şi nu în ultimul rând efectul de
conştientizare şi indentificare precisă a duşmanilor sângeroşi din proximitate
ascunşi în mod satanic după sistemul de drept austriac şi noţiunea de
civilizaţie creştină multietnică (şi maghiarii se sedentarizaseră şi
creştinaseră pentru admiterea în ,,clubul” european sub Ştefan I).
Nu au reuşit să inducă groaza şi încremenirea în
sufletele oamenilor deoarece în luna martie 1785 după execuţia Marilor Corifei
ardeleni, dacoromânul Ilie Ştef alias Ion Fârţală-minier din comuna
Secărâmb-ridică iar steagul Revoluţiei (este prins şi condamnat iniţial la
moarte, ulterior i-se dă o condamnare pe viaţă şi 50 de bastoane anual)
(Constantinescu, 1940). Mai apoi în marea masă a populaţiei dacoromânilor se
petrece un fenomen de anomie (a nomos-lipsa, dispariţia valorilor lb gr.) faţă
de valorile politice filosofice şi religioase austroungare, pentru ca într-o
etapă următoare să se treacă la înfruntarea şi sfidarea pe faţă a stăpânirii
austroungare. După 50 de ani, la 1848 avea să debuteze în forţă Revoluţia lui
Avram Iancu- Crăişorul Munţilor.
Dar mai înainte de asta, pentru a ne discredita şi la
nivelul istoriei, ordinul pervers adresat de la Viena către cei din comisia
contelui Anton von Jankovich a fost să trateze revoluţia românilor din punct de
vedere juridic drept o acţiune ilegală, de drept comun, săvîrşită de nişte
tâlhari de codru şi căpeteniile degenerate moral ale unor mase populare
sângeroase şi dezlănţuite. Însă austriecii ocupanţi s-au bucurat degeaba
aruncând în spaţiul public cu minciuna, cu dezinformarea şi cu utilizarea mijloacelor
psihologice de influenţare în masă deoarece francezul Jaques Pierre Brissot de
Warville (1754-1793) francmason de grad înalt şi revoluţionar înregimentat în
partida girondinilor, intelectual iluminat şi publicist de condiţie
ultraelevată aflase tot adevărul despre crimele oribile, de nedescris,
săvîrşite de unguri şi de austrieci în Transilvania şi odată cu el aflase şi
întreaga Europă.
El scria printre alte reproşuri adresate împăratului
Iosif al-II-lea în cea de a-II-a scrisoare trimisă acestuia: ,,Nu din neștiință
s-a răsculat poporul valah, ci, din contră, neștiința a fost cauza că atât timp
acest popor a îndurat cu răbdare toate asupririle. Poporul valah credea că
Dumnezeu însuși i-a impus această soartă. Dacă un popor stăpânit de atare
prejudecăți, ajunge totuși să se răscoale ca să-și rupă lanțurile, a trebuit,
evident, să aibă motivele cele mai legitime pentru asemenea acțiune”.
Tot în acest context americanul Milton G. Lehrer
(1906-1969) evidenţiază în lucrarea sa „Ardealul Pământ Românesc” scrisoarea
filosofului necunoscut din Dublin (Irlanda) care a ţinut să-şi păstreze
anonimatul, dar pe care întreg conţinutul scrisorii îl trădează a fi de origine
franceză, scrisoare adresată împăratului Iosif al II-lea al Austriei puţin timp
după executarea hotărârii de condamnare la moarte a fruntaşilor răscoalei
ţăranilor dacoromâni din Transilvania: „Sunt primul, spune autorul acestor vehemenţe
filipice, care apăr cauza românilor, victimele forţei în această insurecţie, şi
repet: românii au dreptul să se răscoale atâta timp cât ei sunt sclavi şi
nenorociţi. A-i pedepsi pentru acest drept care le aparţine, înseamnă a-i
pedepsi pentru faptul că sunt oameni”.
Ecoul Revoluţiei dacoromâne a ajuns până şi la Madrid:
bisăptămânalul Gaceta de Madrid a oferit în 1785 informaţii şi comentarii
favorabile revoluţionarilor din Munţii Apuseni. Să nu fi cunoscut oare
ultrarafinata clasă a filosofilor austrieci un adevăr atât de simplu? Anume
acela că Adevărul de la Dumnezeu şi Dreptatea Lui ies întotdeauna la iveală,
natural, precum untdelemnul la suprafaţa apei?
Prea târziu însă pentru strategii austroungurilor
suferinzi de gută, alcoolomanie cronică şi cu peruci albe, imaculate şi pline
de păduchi. Flacăra afirmării identităţii naţionale în Dacia era deja reaprinsă
şi lumina strălucitoare a acesteia se oglindea de acum perfect şi la timpul
infinit în orice suflet dacoromân. Nu există o descriere comună a celor trei
conducători ai Revoluţiei de la 1784, ci doar a lui Horea şi a lui Cloşca. Să
încercăm o prezentare nexhaustivă doar asupra personalităţii a celui mai înţelept
şi curajos Conducător de Drept şi de Fapt al dacoromânilor din Ardealul acelor
vremuri, numitul Vasile Nicola Ursu sau mai cunoscut oamenilor drept Împăratul
sau Regele Dacilor - Horea: „Horia nume istoric de mai târziu, este de origine
populară. I l-au dat Moţii săi pentru priceperea şi dragostea ce o avea ce o
avea să ,,horească” adică să cânte; la românii de pe Crişuri horă înseamnă o
melodie duioasă, o doină. După părinţi acest mare căpitan a fost un om sărac şi
fără avere a rămas întreaga sa viaţă. Nu pentru că ar fi fost un om lipsit de
râvnă şi de pricepere ci pentru că sufletul său năzuia în altă parte, către
viaţa aceea care la dăruit istoriei neamului. Deşi sărac Horia era sufleteşte
bine dotat”.
Iată cum îl descrie şi marele istoric Nicolae
Densuşianu: „Cu o inteligenţă frumoasă eloqventă, vie, înfăţişare simpatică,
constant şi rezolut cu inamicii ţăranilor, înavuţit totodată cu multe
cunoştiinţe practice câştigate în viaţa sa agitată şi în călătoriile sale la
Viena, Horia stăpînea pe iobagii din comunele Râul Mare, Vira, Câmpeni şi
Bistra, şi că popularitatea lui încă de pe la 1782 părea periculoasă
funcţionarilor domeniului. Faţă de ceilalţi doi fruntaşi ai răscoalei, Cloşca
şi Crişan Horia aducea însuşiri deosebite de conducător. În afară de faptul că
înainte de a porni mişcarea, el fusese acela care luptase atât pe terenul
politic cât şi educativ, aşa cum am arătat mai sus, în vremea răscoalei, în
momentele cele mai încurcate tot el purta sarcina grea a conducerii întregii
mişcări. Ochii tuturor chiar ai lui Cloşca erau continuu îndreptăţiţi către
acest om crescut pentru domnie” (Ernest Bernea, 1937).
Metodologia cercetării
Cercetare calitativă pe un singur subiect:. Horea
Principalele metode de obţinere a informaţiilor cu
semnificaţie psihologică sunt:
Studiul de caz.
Metoda biografică, povestea vieţii.
Evaluarea psihoclinică d.p.d.v.
cognitiv-comportamental.
Metoda analizei produselor activităţii.
Metoda observaţiei şi analizării fotografiilor.
Evaluarea de tip „profiler”.
Analiza psihoclinică în acord cu DSM-IV.
Cercetarea câmpului de cunoaştere psihologică.
Sursele primare şi secundare de obţinere a
informaţiilor cu semnificaţie psihologică au fost:
- două scrisori originale pe care Horea le-a adresat
viceşpanului domenial din Câmpeni, Gheorghe Bistrai, despre care Alexandru
Chendi, un nobil funcţionar român care îl cunoştea pe Horea, a declarat că sunt
,,scrisorile lui Horea”.
- în anul 1746 apărea într-un document alături de
,,fraţii săi Simion şi Toader” ca având 13 ani şi deci ar rezulta că s-ar fi
născut la 1733.
- biserica din Ciser, judeţul Cluj la care a lucrat şi
şi-a lăsat semnătura sculptată în lemn: lucrat Ursu.
- Testamentul pe care l-a dictat în preziua
supliciului preotului ortodox Ioan Raţ.
- Afirmaţia lui Friedrich Schiller care fiind
impresionat de personalitatea lui, îl descrie astfel: ,,straşnic, poruncitor,
precum se vede din întreaga lui înfăţiţare şi din faptele sale Horea nu era un
oarecare cap de bostan, incult şi stupid, ci om cu învăţătură şi meşter în
iscodiri rafinate. Vorbea perfect limba germană şi a citit mulţi autori
germani”.
- Profesorul Iosif Gabri citat de Liviu Rebreanu în
nuvela ,,Crăişorul Horea”-acesta a stat cel mai aproape de locul execuţiei şi
l-a auzit vorbind în română ,,Doamne iartă-mă şi ajută-mă” şi germană: ,,Ich
sterbe fur die nation”.
- Starea românilor care este prezentată împăratului
Iosif de către baronul Preiss astfel: ,,nobilimea îl consideră pe român un om
menit să-i fie sclav , un om a cărui fericire trebuie să fie reprezentată doar
prin faptul că i se îngăduie să respire”.
- Ofiţerul imperial von Sturm
- În ziarul Politisches Journal Hamburg era
caracterizat ca având ,, un cap deschis cu minte ageră, cu talent oratoric şi
bogat, în experienţe acumulate de ici colo”.
- Scriitorul francez Joseph Martin l-a descris pe
Horea ca fiind un precursor al Revoluţiei Franceze, făcând o frumoasă paralelă
între evenimentele din Ardeal şi cele din Franţa care au avut loc după 5 ani.
- Jaques Pierre Brissot de Warville (1754-1793) mason
de grad înalt, revoluţionar înregimentat în partida girondinilor, filosof
iluminat şi publicist de condiţie intelectuală ultraelevată aflase adevărul
despre crimele oribile, de nedescris, săvîrşite de unguri şi de austrieci în
Ardeal şi odată cu el aflase întreaga Europă.
- Tipograful Martin Hochmeister (cel tânăr), mason de
grad înalt care a sprijinit tipărirea Supplex Libellus Valachorum
Transilvaniae. Acest om arată despre Horea că: ,,a deschis un atac direct la
adresa nobilimii transilvănene, pe care o considera vinovată de situaţia grea a
românilor”.
- un ziarist (de la Der Teusche Merkur-Weimar).
- Ziarul „A magyar Hirmondo din Bratislava”) l-au
descris admirativ pe Horea în împrejurările prezentării la execuţie.
-Episcopul Roman
Ciorogariu citează traducerea din limba germană a lui Czovek Istvan care
relatează opiniile lui Friedrich Schiller despre Revoluţia lui Horea, Cloşca şi
Crişan.
-scrisoarea filozofului din Dublin (Irlanda) care a
ţinut să-şi păstreze anonimatul, dar pe care întreg conţinutul scrisorii îl
trădează a fi de origine franceză, scrisoare adresată împăratului Iosif al
II-lea al Austriei puţin timp după executarea hotărârii de condamnare la moarte
a fruntaşilor răscoalei ţăranilor români din Ardeal.
- Lucrarea actuală a lui Gheorghe Bartoş Răscoala lui
Horea. Bibliografie analitică Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti
1976.
- Mai mulţi autori contemporani (Bernea; Bucur;
Ciorogariu; Bulei; Bichicean; Edroiu, Dogaru, etc.) care au descris magistral
elemente ale personalităţii lui Horea.
- acad. David Prodan.
- Aurel Filimon în revista ,,Ţara Noastră” no.1154,
din 22 mai 1936, publică un articol după Szillagy Francisc în care arată că:
,,Horia propriaminte Nicolae Ursu sa născut pe la 1730 în satul Albacu ce se
âinea de domeniul erarhial de Zlatna în posesiunea Arieşului mare, care mai
cuprinde satele Ponoru, Secătura şi Scărişoara. Despre copilăria lui şi în
genere despre relaţiunile vieţii lui puţin se poate şti, a fost membrul
bisericii gr.neunite, după unele încunoştiinţări ar fi fost preot mai întâi la Mureş,
Oşorheiu (Târgu Mureş), apoi în Rodnoiu (Iernut) mai şi protopop dar după
moartea muierii sale, s-a însurat a doua oară în contra opriri bisericii
orientale şi prin urmare a rămas din preoţime, şi s-a aşezat în Câmpeni, unde a
câştigat încrederea poporului din judeţ, a luat parte la certele dintre
domeniul erarhial ca domnie de pământ şi iobagi şi pentru vindecarea
gravaminelor comunităţilor merse de câteva ori la Viena”-
Articolul lui Szillagy F. a apărut în jurnalul oficial
„Surgony” din Pesta no. 12,13,14, din a.1865 de unde s-au tradus şi publicat în
organul Concordia din Pesta no.8,9,10 din anul 1865.
Rubin Patiţia - cit. Lucrarea „Ţara Ţopilor”
Nicolae Iorga în lucrarea sa „Popoare turanice
parazitare”: „E foarte usor pentru un Turanian viteaz şi neastâmpărat să
cucerească. Este foarte usor pentru un turanian brutal şi fară scrupule să-şi
menţină dominaţia. E imposibil însă pentru un Turanian să creeze o civilizaţie,
şi nespus de greu pentru el să-şi acomodeze măcar sufletul cu o civilizaţie pe
care a întâlnit-o şi a împrumutat-o”.
Conform art. scris de Stelian Tănase „Horea, mason?”:
„O dovadă este adusă în cartea scrisă de preotul român stabilit la Viena,
Nicolae Dura; aici apare traducerea unui document al cancelariei imperiale cu
trimitere la Horea şi o asociaţia secretă de la Viena „Kreuzbruderschaft“, de
care ar fi aparținut‚în traducere: „Frăţie de cruce”.
- Va urma -
----------------------------------------------------
[1] Populaţia Munţilor Apuseni l-a numit
,,Ducele munţilor” apoi ,,Mare Căpitan şi Crai”. Titlul de ,,Crai” a fost
tradus de ziarele germane prin „Rex Daciae”. Ziarul ,,Magyar Hirmondo” din
Bratislava se referă la ,,Împăratul românilor Horea” (Dogaru,2003).
[2] Beu,
1935,
[3]
https://textbase.scriptorium.ro/balcescu/romanii/unitatea_nationala/i
[4]
Nicolae Iorga –Popoare turanice parazitare Editura Neamul Românesc, 1915.
[5]
http://www.cunoastelumea.ro/un-roman-pe-tronul-ungariei-stefan-cel-sfant-997-1038/
[6]
https://comentator.ro/infodemia/3090-goralii-stra-romanii-din-polonia-o-ipoteza-despre-originea-lui-ioan-paul-
al-ii-lea
[7]
Transilvania istorie furată de Daniel Roxin
[8]
https://comentator.ro/infodemia/3090-goralii-stra-romanii-din-polonia-o-ipoteza-despre-originea-lui-ioan-paul-al-ii-lea
[9]
https://www.dacoromania-alba.ro/nr09/scrisoare.htm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu