Valentina Teclici - „Fulguraţii tihnite” de Vasilica Grigoraș (cronică de carte)

 

„Fulguraţii tihnite” de Vasilica Grigoraș (cronică de carte)

Experiment liric

 

„Fulguraţii tihnite”, publicată recent la editura Pim, Iași, cu o prefață semnată de Florin Grigoriu și coperta creată de Luminița Ludmila Zuran este a douăsprezecea carte de versuri semnată de Vasilica Grigoraș.

Titlul volumului, pare la prima vedere un paradox, dar cum poeta excelează în lirica niponă, unde paradoxul este instrumentul redutabil al haiku-ului, mi-am explicat că fulgurațiile sunt erupțiile care vin din mintea vulcanică a poetei, iar inima ei încărcată de sentimente pozitive, le percepe cu calm și acceptare și le tihnește.

 După prima lectură, m-am gândit că acest volum este un experiment liric, mai ales prin forma de prezentare a poemelor, absolut toate având aceeași structură: patru strofe, fiecare strofă de câte cinci versuri. Altfel spus, fiecare poezie încorporează patru poeme Gogyohka.

Dorința de originalitate este evidență și în crearea figurilor de stil, unele trecute de autoare prin filtrul armonios al sentimentelor și inspirației. Altele, curajos construite, mi-au dat impresia că au fost create de autoare cu intenția de a epata, „potrivind” cuvinte care, semantic, par să se respingă. Dar această ultimă afirmație nu trebuie receptată ca ceva negativ. Recitind cartea „99 Ways into New Zealand Poetry”, Random House/Vintage, Auckland, New Zealand, 2010, scrisă de Harry Ricketts în colaborare cu Paula Green, ideea importanței diversității și a valorii literare pe care o pot avea diferitele voci a ieșit și mai mult la suprafață.

Pentru poetă, inspirația este pretutindeni, în jurul nostru, dacă avem sufletul și mintea deschise să-i vedem ferestrele iluminate de noi idei și perspective când:  „Literele învârtejite/ asemenea păsărilor cântătoare/ se-nșiră pe brâul cuvintelor/ depunând ouă/ în cuiburile unor noi poeme.” (Cuiburi de poeme)

Câteva exemple din tematica extrem de variată a poeziilor acestui volum sunt: provocările lumii în care trăim, bucuria vieții, căutările și regăsirea de sine, reflecții asupra existenței și a lecțiilor primite, nostalgia trecerii noastre prin această călătorie pământească, natura cu anotimpurile ei, actul creației, credința și dragostea pentru Dumnezeu, elogiu adus mamei, bunicii, copilăriei și vieții în general.

În universul poetic al Vasilicăi Grigoraș, natura are puteri miraculoase, doar viziunea ei poate potoli arderea unui „dor năpraznic” care „îneacă pentru totdeauna/ plânsul în surdină/ eliberându-și lutul firii de durere.” (Nu, plânsului în surdină). Dragostea și natura par să aibă o relație intrinsecă: „Pe cerul senin/ al rostirii emoției/ uneori se ciocnesc nori trecători/ însă textura iubirii-i/ tot mai trainică.” (Trăinicia alintului). La depăşirea stării de melancolie contribuie atât natura, jucăuşul „coltuc de lună”, cât şi voința de înălţare a poetei „îmi rostuiesc abil cugetul/ și m-avânt într-un zbor vivace.” (Rostuirea cugetului)

Puterea magică a iubirii inspiră şi stimulează creația : „Cu un singur declic/ palpitațiile iubirii/ împrospătează muza/ unui poem înfloritor/ cu însemn de neuitare.”  (Fiorii unui poem)

Acceptând cu seninătate că în cursul vieții pot fi și inerente dezamăgiri și privaţiuni în dragoste, poeta afirmă „râvnesc la o viață-n iubire.” (Râvna iubirii)

Florin Grigoriu, autorul prefeței „Povățuire de cetire”, propune: „Fie ca iubirea cuprinsă în această carte să învingă vremurile, iar dragostea noastră, față de ființele cerești, invizibile și vizibile, printre care și porumbeii, dar și de cele pământene, tot vizibile și invizibile, să învingă.”

Natura și credința sunt aliații care ajută poeta să se autodescopere, să se definească și să-și atingă idealurile: „În dogoarea pojarului/ din sprinceana pădurii/ buştenii noduroși/ sprijină cerul/ ca semn al dăinuirii// Dacă braţele/ arborelui genealogic/ sunt lipsite de roade/ să îmbrăţişăm tainic/ rădăcina rugăciunii.” (Cuminţenie)

În spiritul autoarei, poezia este sfântă și e o reflectare a credinței și dragostei pentru Dumnezeu: „Poezia/ cea dintâi catedrală/ în care îngerii/ ne-adapă/ la izvorul luminii.” (Catedrala îngerilor). Sau: „Într-un pumn/ de cuvinte şlefuite/ Lacrima Maicii Domnului/ confirmă fără tăgadă/ sfinţenia poeziei.” (Sfinţenia poeziei).

Pentru depășirea provocărilor vieții,  soluțiile găsite relevă gradul înalt al inteligenței emoționale a Vasilicăi Grigoraș: „Pentru a traversa/ un viscol neanunţat/ avem nevoie/ de-o cârjă străjuită/ de un licăr de empatie.” (Lumina din umbră)

Nostalgia trecerii noastre prin această viață pământească este luminată de conștiința realizărilor pe plan literar și a acceptării: „Mi-e dor de mine/ cea de ieri, de azi, de mâine/ scrisă în paginile tomului/ cu mai multe volume/ așteptând cuminte ultimul gong.” (Mi-e dor de mine) cât și de înțelepciunea de a trăi în clipa prezentă bucuria vieții: „Să ne bucurăm de viaţă!/ Ea este tot ce nu putem lua cu noi.” (Pași spre evoluție)

Actul creației este o preocupare majoră a poetei care freamătă de „azurul liric”. În poezia „Împrimăvărare”, Vasilica Grigoraş se descrie metaforic: „Răsaduri de versuri/ torţe purtate de vânt/ eu doar/ un licăr de opaiţ/ iţit prin timp.”

Născută să slujească cuvântul scris, Vasilica Grigoraș este conștientă de harul său, de rolul pe care îl are pe scena poeziei și de toată munca din culise: „îmbrac redignota poeziei/ şi hrănesc pana scrisului/ cu lapte de pasăre.” (Redignota poeziei)

Un vibrant elogiu este adus limbii române. În poezia „Feeria metaforelor”, poeta mărturisește: „Însorită peste poate/ de licența și licoarea limbii/ care ne-nfrățește/ dansez pe slove de poem/ cu sâmburi românești.”

Vasilica Grigoraș sărbătorește cuvintele fără discriminare prin bogăția vocabularului folosit. În versurile ei sunt prezente: cuvinte livrești (mirobolant), cuvinte rare (trevzie), cuvinte din alte limbi (dandy, femme fatale), arhaisme, cuvinte învechite (ţânc), regionalisme (îmbucura).

Figurile de stil abundă în experimentul liric al Vasilicăi Grigoraş. Câteva exemple ar fi: arhiva neuronilor, arheologia emoției, gânduri colțuroase, umblet meșteșugit, zbor vivace, autostrada neuronilor, o strașnică înălțare. pontonul poeziei, opaițului personal, timpul stufos, stavilă hidoasă, suflului oximoronic, amurg precoce, sfielnica miroznă, giulgiu creponat, ifose pestriţe, paraclisul luminii, stele noctambule, constelaţia senectuții, chiote bitonale, viscolul șchiopătărilor, tomniul prag, imaşul senectuțiii, lebădă valsătoare, iederă slăbănoagă.

Discursul liric poartă amprentele mediului în care Vasilica Grigoraș s-a format, ale educației și culturii acumulate în timp, ale experienţelor trăițe, ale personalității sale înclinate spre introspecţie, filosofare, acceptare și iubire. Influenţa credinței, a culturii nipone, a valorilor ce-i definesc caracterul și calitățile ei de scrib neobosit alcătuiesc o puternică temelie care-i permite să experimenteze noi căi de exprimare și să deschidă noi orizonturi în universul poeziei. Limbajul poemelor este sofisticat, surprinzător și în acelaşi timp clar, articulat, cu mesaje pline de sensibilitate și înțelepciune.  Talent, disciplină și tenacitate, calități care s-au manifestat în acest volum de versuri și care vor genera noi apariții editoriale, pe care le aștept cu drag și interes. 

 

Valentina Teclici,

Membră a Uniunii Scriitorilor din România

 

Napier, Noua Zeelandă,

Octombrie 2023