Ioan Miclău-Gepianu - SEARA PE CRIȘ

 

SEARA PE CRIȘ

 

 

~*~

 

Amorțit suna în turlă clopotul cel de aramă,

Iar pe fruntea-i luminoasă ziua-ntinde a ei maramă,

Neguri cenușii s-ardica legând văile de cer,

Luna-i o suveică-n nouri, țesând raze în eter;

Vapori alburii ca perle se-mpreun ridicând arc,

Boltuind din nori de-arginturi o cunună sclipitoare,

Pe sub care curge Crișul, al Bihorului monarc!

 

De pe măguri înserarea tainic hainele-și adună,

Le închee-n bumbi de stele, le coase-n raze de lună,

A ei sânuri ard duioase strânse de aprinsul soare,

Căci de veacuri nu-ncetase cu-a lui foc să se măsoare!

Numai Crișul o mângaâe, numai el o răcorește,

Când cu valul său de ceață înrouat și-nmiresmat,

O cuprinde peste umeri cu răcori o învelește.

 

Vin atunci fluturi cu aripi de argint și aur alb,

Cobor stelele pe raze, dulci icoane de se scald,

Vin în umbre-nfășurate pe sub sălcii dragi fecioare,

De cobor și bat in valuri cu-a lor rumene picioare,

Vin voinici de sânge dacic, aducând doina pe buze,

Se scufund sub valul molcom, numai ochii țin afară,

Ori fac tumbe ca delfinii, zânele să le amuze.

 

E moment solemn când ninge pulberii de raze-n roi,

Iar din sfere ancestrale vin noptaticele ploi,

Ce pe Criș se schimbă-n bură și în strat de nestemate,

Când în turlă miezul nopții limba clopotului bate.

Atunci îngerii din ceruri se adun de stau pe maluri,

Să admire cum pe unde valurile ridic spume,

Cum se rostogol ca focul și ca albele cristaluri.

 

Dintr-o salcie pletoasă zâna Dochia apare,

Părul ei in cozi pe spate reflecta în luna mare,

Auriu fuior de raze vălurind în valuri repezi;

Cygnus de îndată cheamă a lui cârd albiu de lebezi,

Ca să tragă iar pe unde cu-a lor aripi, mâni de pene,

Acea barcă ușurie, acea mistică gândire,

Unde Dochia adună farmecele ardelene.

 

Și se-nșir, ca stele-n ceruri, umbre albe și duioase,

Peste-al apei curgătoare piept de unde răcoroase!

Doar din când în când trec umbra vre-unei suspendate punte;

Zâna iar visa-n plăcere acel loc umplut cu nuferi

Si cu lotuși lacrimi albe, roze, cum mai le e felul,

De ridic în aer miros, ce te-oprește să mai suferi!

 

Băi din vremuri pleistocene și din vechiul Terțiar,

Cu-ape calde ce ies molcom gâlgâie spre Peța iar!

Se-nspaimântă însa Zâna, când spre craterul Betfiei

A ei ochi căprii i-ardică…, e acolo noaptea firei…,

Astfel iute-ndeamnă valul, ocolind printre păduri,

Ce-s bătrâne ca și vremea cea de-a pururi curgătoare,

Printre stânci acoperite cu mantale lungi de muri.

 

Iese la câmpie numai o secundă să respire,

Și iar maluri ridicate cu stânci negre-l strâng subțire!

Sus in cer se-mpreun ramuri, dedesubt plutesc răcori,

Aici paserile-au raiul, aici cresc străvezii flori!

Aici Dochia oprește a ei barcă de petale,

Lebedelor dând degrabă chipul lor cel de fecioare,

De-și acoper boiul fraged cu-al pânzeturilor poale!

 

Cerbii scapăr din copite, iar al coarnelor lor ramuri,

Ridicând umbre înalte joacă peste verzi tufaruri,

Undeva prin huci si ruguri ca un dor tăinuitor,

Sta perechea să asculte răgetul de căprior…

Și cum luna-și trage-argintul prin boltirile de fagi,

O cetate părea valea, cu icoane pe tot locul,

Unde vin de se închină inimile celor dragi!

 

Doar aci crescu Românul, alta lume el nu știe,

Și de-ar fi, la ce să-și piardă liniștea prin pribegie;

Nicăieri n-a dat Divinul lirei melodii mai sfinte,

Cum se-aud in codrii noștrii, le-am dori și în morminte!

Cântul holdelor câmpiei e ca marea cea întinsă,

De doinesc când ritmic mișcă valurile lor de spice,

Un covor țesut cu mâna, cât e zarea necuprinsă.

 

Iar văratica-nnoptare-i cum spun basmele mai vechi,

Când din ceruri ursitoare coborau perechi, perechi,

De se-nghesuiau la geamuri, la născuți s-aducă sorți,

Invelite-n giulgiul nopții pluteau line peste porți;

Trupul le era lumină, numai vorba omenească,

L-ai lor droști trăgeau zefirii cei cu coamele vâlvoi,

Dar opreau numai pe unde erau îngeri să se nască!

 

Doar in zori se-nturnau iute pe cărările de soare,

Unde viața-și are moara sufletelor dătătoare;

Tot de-aici atârnă soarta astei lumi atât de mare,

Ce se-ncrede și se-nnalță mai presus de-albastra zare;

Basmul spune mai departe, căci de raze găunos,

De-ar fi soarele sa-ndure vreo schimbare nedorită,

Toate-averile adunate ar fi fără vr-un folos!

 

Sus in cumpăna de noapte luna-i piatra de argint,

Sfărmând pulberi ancestrale, boiul Crișului cuprind,

Cu lumini răsfrânte-n ape, ca-n oglinde fermecate,

Iar in turla Catedralei limba clopotului bate

Viu, și-i semn că scena amintirilor se-așterne

Spre odihna meritată: oameni, flori, zane, poeti,

Inveliți în raze calde, luncile le-aștern de perne!

 

Dorm si păsările-n pace, legănate-n crengi frunzoase,

Dar ușor, căci cum crap zorii, ele reâncep voioase,

Purpuriuri și concerte de aceeași repetare,

Deși parcă mereu alte, au de-apururi desfătare!

Omul le ascultă lacom, parcă-s din etern ieșite,

Melodii în limbi ascunse, ce doar Domnul le cunoaște,

Și par cântece de leagan, din vechi vremuri auzite!

 

Doar munteanul numai, încă, învelit in noaptea sură,

Calcă treptele de piatră iar izvoarele murmură,

De-a lui inimă-mbunează, cu plăcere urcă-n munte,

Unde peste-o vale verde ridicată e o punte,

Ce se termină in pragul celui vechi castel de veacuri,

Și de veacuri deasemeni a lui umbră și-o răsfrânge,

Jos la rădăcina stâncei, unde Dochia stă pe lacuri!

 

Insule cețoase, grele, încărcate de parfumuri,

Curg prin noaptea liniștită ca și niște dese fumuri,

Tot mai jos le-apasă cerul, le strivesc pe muchi de dealuri,

Le înghesuie-n dumbrave și-n desișul gros de ramuri,

Orice colț al zarii large, unde firea-i în visare,

Căci o Lege e de-apururi și-n a cărei paragrafe,

Dăltuită e cu secoli marea grije ce ne-o are!

 

Tolbă de averi e-Naltul, stoc de lumi îngrămădite,

Ce se mișc etern închise, de meteori prăfuite,

Dorm sub pulberea luminii și a nopții cea eterne;

Numai timpul cu-ngrozire câte-un tremor mai așterne,

Ori crăpând în mii de așchii câte-o stea o vezi cum pică,

Amintind de acel înger, ce pe Domnul supărase,

Pentru-acea deșertăciune de-a fi mare-n lumea mică!

 

Numai Crișul e același leagăn dulcelor plăceri,

Unde-s veșnic ghioceii, veșnic dalbe primăveri!

Sufletul născut acolo nu e chip să se desprindă,

Ci mai mult se lasă-n voia dorurilor să-l cuprindă,

Cu cât timpul zboară iute spre-a imensului hotare,

Cu-atâtt inima se leagă ca pământu-n rădăcină,

Ca și valul prins de raza strălucirii de la Soare!

 

 

~*~

Ioan Miclău-Gepianu

2016

Restituit – 2023

(Poemă dedicată frumoaselor mele locuri natale

din Oradea-Bihor-România – Ionica din Gepiu)

 

Cu ales respect și iubire ardelenească, Dlui. Poet

Mircea Dorin Istrate, dăruit prin valoarea versurilor sale,

veșniciei sufletului românesc din Ardeal - România.

Ioan Miclău-Gepianu

Australia