Să
iubești și să fii iubit
Grid
Modorcea, Dr. în arte
18
Octombrie 2023
În viață, pentru a fi fericit, este suficient să
iubești și să fii iubit. Suficient și destul. Dar nu este ușor. Dimpotrivă,
această cale este foarte grea de urmat, fiindcă din toate direcțiile vin nori
negri, blocaje, invidii, ură, crimă. Așa se întâmplă în formidabila poveste de
dragoste pe care Baz Luhrmann a imaginat-o în filmul „Moulin Rouge”, unde
povestea de iubire dintre Satine (Nicole Kidman) și Christian (Ewan McGregor)
se termină tragic.
Așa cum se termină și povestea lui Romeo și a Julietei
sale. Baz Luhrmann este specialist în aceste subiecte, și ecranizarea sa după
Shakespeare, și „Moulin Rouge”sunt capodopere ale genului. Ba „Moulin Rouge”ne
arată ce fenomenal gen este melodrama, cred că e cel mai important, care
exprimă cel ai bine arta adevărată. Dacă îl adăugăm și pe „Marele Gatsby„, avem
trilogia mondială a melodramei, cărei Luhrmann îi conferă o dimensiune în plus,
nemaiîntâlnită, realizând un mixaj de arte. „Moulin Rouge”, deși acțiunea se
petrece la sfârșitul secolului 19, depășește epoca, cabaretul Moulin Rouge nu
seamănă cu ce a fost în realitate, așa cum a încercat Woody Allen să-l prezinte
în „Midnight in Paris” sau cum vedem în filmul clasic al lui John Huston
dedicat lui Toulouse-Lautrec. Care este personaj și aici, prietenul lui Christian.
Luhrmann este un „autor total” și are și pasiunea operei, produce și regizează
opere. Filmul său este conceput ca o operă, un fel de superpoducție, în stil
american, în care excelează efectele speciale. Care produc iluzii de desen
animat, rezultând un spectacol la care „personaj” este și sala. Iar decorul
este monumental. Parcă am fi la „MET Opera”, nu la cabaretul din Paris, extrem
de modest, l-am văzut, azi este muzeu. Muzica de operă domină muzica lejeră
(music-hall) în filmul său, nu întâmplător îl auzim și pe Placido Domingo
cântând împreună cu Katherine Jenkins piesa „Come What May”.
Scenografia este realizată de soția lui Luhrmann, Catherine Martin, care a fost încununată cu
două premii Oscar pentru decoruri și costume, care au în ele un colorit pe care
l-ar invidia și Picasso. Totul este spectaculos, un asamblaj baroc, în
dominantă fovistă. Acest suport copleșitor, muzică, decor, costume, efecte
speciale, pune și mai în evidență melodrama. Când o melodramă este bună, sigur
rezultă o capodoperă. Și să ne gândim că acest gen este dominant în India,
inundată, desigur, de melodrame proaste. Dar marile melodrame au făcut din arta
indiană un model. Mă gândesc și la Verdi, care, în operele sale, a căutat să
dea viață unor subiecte melodramatice, cum sunt „Traviata”, „Rigoletto” sau
„Aida”. Ce să mai spun de Puccini, cu „Cio-Cio-San”, „Tosca” și „Boema”. Modele
melodramatice.
Dar aș spune că „Moulin Rouge”seamănă cu „Traviata”,
operă bazată pe romanul „Dama cu camelii” de Alexandre Dumas. E aceeași poveste
a unei femei ușoare, a unei curtezane („traviata” în italiană), care se
îndrăgostește de Alfredo, avându-l rival pe un Baron. În realitatea din care
s-a inspirat, Traviata se numea Rose și s-a îndrăgostit chiar de Dumas, dar ea
moare la 22 de ani de tuberculoză. Mormântul ei a fost acoperit cu camelii,
floarea preferată. La Verdi numele Rose devine Violette. Similitudinile sunt
frapante. Satine e bolnavă și ea de tuberculoză, iar adversarul de moarte al
lui Christian este Ducele, care poruncește să fie împușcat. Finalul are această
notă de burlesc, în timp ce Satine și Christian își regăsesc iubirea curată,
oamenii Ducelui mișună prin culise, urmărind să-l ucidă pe Christian. Și în
final, Christian va scrie cartea despre Satine și iubirea lor, așa cum a făcut
în realitate Dumas, care, după moartea lui Rose, a scris „Dama cu camelii”.
Interesant de semnalat este și faptul că în cazul
melodramei, diferența dintre realitate și literatură dispare, melodramele sunt
după cazuri reale.
Baz Luhrmann însă ne dă ca sursă de pornire mitul lui
Orfeu, povestea muzicinaului-poet care a coborât în Infern pentru a-și regăsi
iubirea pierdută, pe Euridice, după moartea ei. Dar pe care o actualizează,
Christian fiind un tânăr poet și compozitor, iar Satine, vedeta cabaretului
„Moulin Rouge” și, totodată, cea mai renumită curtezană din Paris, dorită de
toți potentații. Satine pendulează între iubirea pentru Christian și obligația
față de Zidler, omul care o descoperise, o salvase din mediul umil și sărac în
care s-a născut și a transformat-o în vedetă.
Paralela cu Rose și Dumas este perfectă. Și visul ei era să devină
actriță, fapt pentru care avea har destul, cum îi spune și Christian, care îi
arată o altă față a lumii și-i dovedește că poare fi iubită cu adevărat. Ca în
cântecul „Să iubești și să fii iubit”, pe care i-l închină. Și această melodie
a iubirii este mereu cântată. Trebuie să spun că „Moulin Rouge”este un musical.
El se cântă, ca „Umbrelele din Cherbourg”. Dar mai apropiat este de „Chicago”,
de un spectacol gen Broadway, prin forța dată de limbajul coreografic, de o
mare originalitate (John O’Connell). Există multă butaforie de basm, multe
efecte speciale, într-un exces de decor și costume. În calea celor doi îndrăgostiți se interpune
Ducele, cel care deține teatrul și care dorește ca spectacolul care tocmai se
realizează să aibă un final așa cum vrea el, Satine să nu rămână cu iubitul ei,
ci să-l aleagă pe maharajah. Și după ce se termină spectacolul, Satine să
devină amanta lui, a Ducelui. Adică să fie ceea ce este, o simplă curtezană. Și
o curtezană nu are voie să iubească. Ea trebuie să-și joace rolul de
prostituată cât mai bine. Este exact condiția gheișei, o curtezană magică,
plină de har, dar căreia îi este interzis să iubească. Așa se întâmplă în melodrama
„Memoriile unei gheișe”, bijuteria lui Rob Marshall.
În cazul lui Satine se adaugă faptul că ea este
bolnavă, ca Rose/Violette în „Traviata”. Și în final ea va muri în brațele lui
Christian, așa cum Violette moare în brațele lui Alfredo. Aceste asocieri fac
din lumea artei o cale unică de speranță și fericire, față de ceea ce ne oferă
politica și realitatea brută, războaie, nenorociri, o istorie strâmbă în care
suntem nevoiți să trăim.
Dar spectacolul trebuie să continue. Este replica
laitmotiv a filmului lui Lurhmann. Însă, fiindcă aici avem și o ars poetica,
este vorba despre condiția actorului, a artistului, nevoit să se prostitueze,
dar indiferent de ceea ce se întâmplă, spectacolul trebuie să continue.
Final melodramatic la apogeu. Satine este bolnavă, e
obligată să-l mintă pe Christian că nu-l mai iubește, e nevoită să joace până
la sfârșit rolul de curtezană, dar în final dragostea învinge, e mai puternică
și cântecul de iubire îl aduce înapoi pe Christian, care îi răspunde cu aceeași
patimă, deși ea moare în brațele lui. Un final fericit? Da, fiindcă dragostea
învinge. Învinge chiar viața. Căci prin moarte, iubirea triumfă. Desigur, nu e
nevoie ca să mori pentru a iubi și a fi iubit. Dar în această poveste calea
este moartea, calea marilor melodrame.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu