Gabriel Ungureanu - Împăratul daco-românilor-Horea. Un tablou psihoistoric (2)

 

Împăratul daco-românilor-Horea. Un tablou psihoistoric (2)

Gabriel Ungureanu Dr. în psihologie, Cercetător la Inst. „C. R. Motru” Academia Română

01 Noiembrie 2023

 

Istoria de dezvoltare la debut

 

Consemnările istorice despre perioada de debut a existenţei marelui Conducător revoluţionar Vasile Nicola Ursu-Horea precum şi a dezvoltării familiei acestuia sunt destul de sărace. Totuşi, odată cu evenimentele istorice generate şi sau trăite de acest om putem să desprindem o imagine retroactivă care să ne lămurească cel puţin parţial despre condiţia de viaţă, motivaţia şi dezideratul acţiunilor patriotice ale acestui personaj providenţial, pentru supravieţuirea şi reânvierea neamului dacoromân.

 

Mai mulţi autori contemporani (Bernea; Bucur; Ciorogariu; Bulei; Bichicean; Edroiu, Dogaru, etc.) au descris personalitatea lui Horea în limitele acestor elemente de cunoaştere: Nicola Vasile Ursu- Horea vede lumina zilei prin 1730 (în acord cu vârsta pe care a declarat-o la proces) într-o casă de moţi din comuna Arada, satul Albac azi Horea, în Crângul Ferigetului. Ursu era un supranume totemic, adăugat de părinţi după vechea datină dacică preluată şi continuată în special de ethosul şi obiceiurile moţilor din Munţii Apuseni. Se presupunea că dacă le murise cel dintâi copil sau voiau să evite moartea copilului şi acesta să devină vital şi voinic îl numeau ,,Ursu”; alteori din aceleaşi motive îl botezau ,,Lup” pentru a speria moartea.

 

Prima consemnare a numelui Horea este cea din urbariul de la 1746 a Domeniului de sus al Zlatnei. Pe lista ţăranilor iobagi cu obligaţii fiscale din comuna Râu Mare, apare şi numele văduvei lui Teodor Nicula, tatăl lui Horea, şi cel al fiilor ei, doi la număr: Vasile (Horea) de 13 şi Gavrilă de 6 ani. Se evidenţiază astfel şi o nepotrivire în privinţa vârstei, în 1746 Horea trebuind să aibă cca. 15-16 ani. Totuşi deoarece în anul 1746 apărea într-un document alături de „fraţii săi Simion şi Toader” ca având 13 ani, ceea ce ar rezulta că s-ar fi născut la 1733. Explicaţia acestor inadvertenţe este aceea că la acea vreme de chin şi asuprire pentru ţăranii dacoromâni ardeleni, se proceda de multe ori la declaraţii evazive, cu scopul de a se diminua în actele urbariului vârsta reală copiilor, pentru a nu fi supuşi prea devreme muncilor neomeneşti impuse de nobilimea maghiară şi administraţia austriacă.

 

În acea înregistrare administrativă se mai observă în dreptul mamei lui Horea şi averea mobilă şi imobilă ce-i rămăsese: ,,un cal, două vaci, patru junici, opt oi, pământ de arătură de o găleată, şi fânaţ de un car de fân” (Edroiu, 2022). Nu există informaţii despre fratele său Gavrilă, dar în timpul Revoluţiei, apar consemnaţi alţi doi fraţi ai lui Horea: Petru Nicula şi Damian (sau Dumac) Nicula, foarte activi în activitatea revoluţionară.

 

Copilăria lui Horea a parcurs adaptativ, după cerinţele dure ale vieţii din Munţii Apuseni, următoarele etape: activitatea agricolă de pe lângă casă, îngrijirea animalelor din gospodărie, tăiatul lemnelor la pădure, sculptura în lemn (la nivel de maestru artist), precum şi construcţia de biserici şi case. Probabil că dulgheritul l-a învăţat de la tatăl său, ca mod tradiţional şi sigur de câştigare a mijloacelor de existenţă. 

 

Istoricul şcolar şi pregătirea profesională iniţială

 

În acele vremuri şcolile pentru dacoromâni încă nu apăruseră în Munţii Apuseni; Comisia de anchetare a cauzelor răscoalei, va propune doar între concluzii, înfiinţarea de şcoli în scopul ridicării şi educării culturale a locuitorilor, pentru a fi evitate alte asemenea mişcări sociale de amploare în viitor. S-a pus în repetate rânduri întrebarea ispititoare de altfel dacă Horea a ştiut să citească şi să scrie. Un răspuns concludent nu s-a dat pînă acum. Dar... în arhiva Comisiei Jankovich se păstrează două scrisori originale pe care Horea le-a adresat viceşpanului domenial din Câmpeni, Gheorghe Bistrai, despre care Alexandru Chendi, un funcţionar nobil care îl cunoştea pe Horea, a declarat că: ,,sunt scrisorile lui Horea”. S-a mai păstrat o poruncă a lui Horea, databilă după mijlocul lunii noiembrie 1784, prin care ţăranii erau puşi să se adune, în vederea unor noi acţiuni, la Geoagiu lângă Mureş. Legate de numele lui Horea aceste trei texte au fost scrise de el însuşi. Sunt ele autografe? În momentul prinderii sale în pădurea Scoruşeţ (Scoruget), Horea a aruncat în foc, la repezeală, profitând de neatenţia şi graba urmăritorilor şi prinzătorilor săi, hârtiile pe care le avea asupră-i. Reprezentau ele oare produsele unei proprii activităţi scrise? Au mai fost invocate semnele chirilice pe care le-ar fi încrustat pe grinzile principale ale unor construcţii de lemn la care a lucrat: Biserica de Lemn din Cizer din părţile Ciucei, Casa din Mătişeşti dacă nu cumva şi inscripţia de pe grinda principală a casei familiale, cu textul Nicula Urs să fi fost încrustată tot de Horea. Acestea au fost opera lui sau a soţilor săi într-ale dulgheritului. Relatări exterioare taberei ţărăneşti şi regiunii Munţilor Apuseni vorbeau de faptul că Horea ar fi avut bune cunoştiinţe în acest domeniu; Horea ar fi ştiut şi scrie chiar în germană, ar fi citit pe filozofii germani şi s-ar fi plâns că dificultăţi mai mari ar fi întâlnit doar la textele lui Klopstok. Exagerări desigur, ale unor condeie temătoare, şi fascinate totodată de persoana căpitanului principal, de legenda creat în jurul lui, de cele ce se vorbeau despre el, chiar dacă n-a fost văzut de aceştia (Edroiu, 2002).

 

Din timpul şederii lui Horea în părţile Ciucei unde şi-a făcut casa de lemn care nu s-a mai păstrat, datează un monument istorico-artistic valoros, Biserica de lemn din Cizer, ridicată împreună cu însoţitori de ai lui. Ne-o spune şi amintitul Testament. Şi inscripţia cu chirilice de pe cupola uşor arcuită de deasupra cununii peretelui de nor a  naosului: „lucrat Ursu H(orea)” (Edroiu, 2002).

 

De asemenea cu ocazia audienţelor la împărat Horea aflăm de la diverşi ofiţeri din garda imperială că vorbea fără interpret, adresând cereri şi prezentând plângerile ţăranilor dacoromâni în limba germană. Şcoala vieţii i-a lărgit orizontul şi mulţi şi-au pus problema dacă ştia carte, el a negat acest lucru cu încăpăţânare, cu ocazia interogatoriilor, dar aşa cum am arătat unele dovezi l-au contrazis. Faptul că a negat în  tot timpul cercetărilor penale era explicabil căci nu voia să se complice în răspunsuri dar la biserica din Ciser, judeţul Cluj la care a lucrat, şi-a lăsat semnătura sculptată în lemn pentru eternitate: lucrat Ursu.

 

Istoricul amprentării psihice iniţiale în familia de origine

 

Rămas fără tată încă din copilărie, în obligaţia lui  Horea ca fiind cel mai mare dintre copiii familiei a apărut greutatea sarcinii de cap de familie. A fost lovit încă din copilărie de greutăţile vieţii din munţi, de nenorocirea de a se fi născut iobag fiscal, de represiunea sângeroasă, de nedreptatea strigătoare la cer, de abuzul grofilor unguri continuat la infinit, şi insultele şi umilinţele austriecilor „administratori” care aveau obsesional o singură ţintă predilectă: ţăranul dacoromân, familia acestuia şi vatra unde acesta îşi desfăşura existenţa.

 

Horea a observat cu discernământ realitatea înconjurătoare şi a memorat încă din fragedă pruncie până în cele mai mici detalii starea de viaţă a dacoromânilor moţi şi organizarea administrativă a localităţilor din munţi. Aceste imagini ale realităţii crude, înregistrate încă din copilărie şi niciodată modificate în mai bine i-au generat tot mai mult mâhnirea şi revolta viscerală, pentru suferinţa nemeritată a neamului nobil al dacoromânilor săi, coborâtori din strămoşii daci şi romani, torturaţi acum până şi în minele de iad din Apuseni (vizuinile de vulpe) devenite proprietate a imperiului austriac şi unde dacoromânii erau munciţi continuu şi bestial de către nemeşimea odioasă.

 

Evaluare psihologică din punct de vedere cognitiv-comportamental a lui Vasile Nicola Ursu -Horea perceput la vârstele tinereţii şi în perioada de adult.

 

Credinţa lui Horea în sine

 

Horia nume istoric de mai târziu este de origine populară. I l-au dat moţii săi pentru priceperea şi dragostea ce o avea ce o avea să ,,horească” adică să cânte; la românii de pe Crişuri horă înseamnă o melodie duioasă, o doină.

 

Marele patriot Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950) descrie în cartea sa „Revoluţia lui Horia” elementele dinamic structurale ale psihologiei sale precum şi caracterul moral al marelui nostru Conducător Revoluţionar de la 1784: ,,Horea credea neclintit în ceeace propovăduia. De aceea avea puterea sugestivă a conducătorului din naştere. Numai o adâncă şi sinceră credinţă a omului menit de destinul său, să conducă, răspândeşte acea vraje, irezistibilă care elimină reacţiunea firească de conservare egoistă a indivizilor şi îi încheagă într-o colectivitate dornică de a se jertfi pentru înfăptuirea unei idei. Horia nu-şi făcea iluzia că împăratul va răzbi să înfrângă rezistenţa feudalilor. Îşi dădea seamă că, precum scrie Nicolae Densuşianu: ,,ce puteau oare să le ajute în epoca aceasta călătoriile şi petiţiunile unui simplu iobag (ca Horia) când mulţimea imensă a ordinelor împărătesei Maria Tereza şi ale împăratului Iosif încă nu puteau să le folosească la nimic. Ca împăratul să le poată ajuta românilor contra feudalilor, mai întâi trebuiau să-l ajute românii pe împărat stârpindu-i pe feudali. Acestă credinţă înrădăcinată în sufletul lui Horia, rezultă din declaraţia sa când i s-a oferit amnestie, graţie împărătească dacă va linişti poporul. Horia a răspuns că: Dânsul n-are lipsă de graţia împăratului numai în cazul dacă vor fi eliberaţi tovarăşii lui arestaţi şi se va acorda poporului o uşurare de contribuţiuni de taxe şi de alte dări” (Vaida,V., 1934).

 

Individualitatea lui Horea o descrie plastic şi membrul corespondent al Academiei maghiare Francisc Szilagy (în cartea sa Lumea lui Horia în Ardeal, Pesta Atheneum, 1871) astfel: Istoricul imparţial trebuie să marturisească că dânsul Horia a purtat pe inima sa soarta poporului său apăsat şi eliberarea lui, şi cu toate că pentru acest nobil scop sa folosit de mijloacele cele mai condamnabile dar cauza pentru care şi-a consacrat toată activitatea şi toată viaţa şi pentru care şi-a sacrificat-o n-a trădat-o nici o dată ci i-a rămas până la fine credincios chiar şi pe eşafod în faţa morţii celei mai crâncene (apud N. Densuşianu).

 

Până la moarte Horea a găsit puterea sufletească în credinţa sa mesianică. Ziarul contemporan Magyar Hirmondo din 16 martie 1785 relatează: ,,Horia merse fără nici o schimbare, cu inima îndrăzneaţă, la locul destinat pentru ora cea amară a vieţii sale (Vaida.V, apud Densuşianu, 1934). Cu alte cuvinte Horea a fost dintotdeauna consecvent şi perseverent în idealul său de afirmare a identităţii naţionale şi eliberării naţionale de sub austrounguri. Această situaţie a purtat-o în minte, în inimă şi în suflet ca pe datorie sacră pe care nu a uitat-o niciodată şi de la împlinirea căreia nu s-a abătut niciodată.

 

Analiza produselor activităţii

 

Se pune întrebarea ce meserie a avut. Care a avut ocupaţia sa principală? În orice caz cunoştea tot ce trebuie să cunoască un moţ iobag pentru a se putea întreţine, pribegind cu căruţa acoperită de coviltir pentru a schimba marfa sa cu alimente. A fost meşter în lemn, dulgher, constructor de case şi biserici, iar în timpul cât a lucrat pe moşia contelui Banffy de la Ciucea, a fost jeler adică iobag-zilier. Această ultimă ocupaţie îi permitea să fie mai liber şi să se deplaseze mai uşor dintr-un loc în altul, căci probabil curiozitatea îl ducea peste tot. Viaţa de pribeag adoptată cel puţin în parte de Horea, care ca moşii şi strămoşii săi umbla de primăvara pînă toamna pentru a schimba marfa (obiecte de uz gospodăresc din lemn) pentru alimente, a contribuit din plin la lărgirea orizontului său, căci aşa a văzut cum trăiesc iobagii din toată Transilvania. De abia după 45 de ani Horea s-a născut pentru neamul său, fiind total cucerit de idealul propus de a-şi scăpa neamul din robie. A fost de la bun început convins că se află pe drumul cel bun al dreptăţii, drum cu suişuri şi coborâşuri şi cu un sfârşit pe care şi la asumat. Neastâmpărul său lăuntric l-a determinat să devină un mesager al moţilor pe care-i reprezenta în faţa împăratului, căruia îi arăta nemulţumirile, durerile, şi nedreptăţile devenite tot mai apăsătoare (Bucur, 2001).

 

A fost artist, sculptor şi constructor spiritual: d.p.d.v. confesional Horea era schismatic, adică ortodox, confesiune nerecunoscută în Constituţiile ţării. De aceea, Horea a slujit totodată şi cauza religioasă a românilor ortodocşi. Cu privire la meseria lui, un testament redactat înaintea execuţiei, în faţa preotului ortodox Nicolae Raţiu, dezvăluie că Horea era constructor de biserici. Avea angajate mai multe lucrări, şi pentru fiecare avea câte un meşter care răspundea de execuţia construcţiei (Bichicean, 2015).

 

Meşter neântrecut în cioplirea lemnului şi mare horitor (doinitor) Horea are o făptură şi fire impunătoare, precum faptele. Zvelt şi drept, cu gâtul gros şi faţa ovală, având o cută între sprâncene (aspră ca şi încrestarea în piatră a apusenilor) şi ochi cu luciri metalice, el este omul providenţial trimis să izbăvească din robie neamul său.

 

Din timpul şederii lui Horea în părţile Ciucei unde şi-a făcut casa de lemn care nu s-a mai păstrat, datează un monument istorico-artistic valoros, Biserica de lemn din Cizer, ridicată împreună cu însoţitori de ai lui. Ne-o spune şi amintitul Testament. Şi inscripţia cu chirilice de pe cupola uşor arcuită de deasupra cununii peretelui de nor a  naosului: „lucrat Ursu H(orea)”.

 

Nicolae Firu în lucrarea sa ,,Revoluţia lui Horia 1784-1785” evidenţiază printre alţii şi pe publicistul Aurel Filimon; astfel în revista ,,Ţara noastră” din 22 mai 1936 acesta preia un articol după Francisc Szilagy în care se evidenţiază următoarele aspecte: ,,Despre Horia se ştie că s-a născut în comuna Albac, din judeţul Alba, că era cântăreţ de strană la Biserica din satul său natal, iar pentru că cânta frumos, lumea la poreclit Horia, altcum numele lui adevărat era Nicolae Ursu. Se mai spune despre el că ar fi fost chiar şi preot, dar devenind văduv s-a căsătorit a doua oară lăsându-se de preoţie”(Firu, 1937) [10].

 

Avocat local Horea era un apărător al oamenilor săraci ,,de aci, deşi nu ştia carte, el totuşi ca procatăr (cum se numea) în forurile săteşti, şi a şpaniei din Câmpeni, apăra cauzele oamenilor, şi purta cu gura-cum se zice verbaliter-procese care să silea prin împăciuirea părţilor litigante, a le pune capăt.” Bătrânii care-l cunoscuseră, mai spuneau despre dânsul că el fusese un fel de apărător al ţăranilor pe la judecătoriile comunale din munţii Abrudului.

 

Şi Nicolae Densuşianu îl descrie la superlativ tot ca pe un avocat apărător al ţăranilor: „Era bine făcut, cu chipul plăcut, foarte deştept, vorbea uşor şi la inima românului, neâmpăcat vrăşmaş al asupritorilor, ştia şi învăţase multe din desele sale călătorii la împăratul, din care cauză era iubit şi ascultat de soţii săi în mijlocul cărora îşi făcuse mare popularitate pentru că le era un fel de apărător pe la judecătoriile din parte locului şi le promitea că-i va scăpa de multele lor greutăţi” (Densuşianu, 2015).

 

Nu se ştie unde şi dacă a făcut armata. Nu amintesc despre aceasta nici Nicolae Densuşianu nici Ion Lupaş, dar se ştie sigur că nimenea nu încinge sabie dacă îi este frică de ea, cu atât mai puţin poate fi cineva căpitanul unei revoluţii acela care nu are cunoştiinţe milităreşti. Din ura unui istoric ungur care a spus că Horea era ,,istalomeşter” şi care avea sub mâna sa persoane subordonate după cum arată o gravură la Muzeul din Budapesta. Se poate presupune că Horea ar fi făcut serviciul militar la cavalerie şi încă poate chiar la Viena oraş pe care atunci l-a cunoscut şi unde a mers apoi de atâtea ori în delegaţie la împărat în 1779, 1780, 1782, 1783.” (Cucuiu, 1937). În final odată cu debutul Revoluţiei Horea devine comandantul suprem al armatei ţărăneşti şi lider politic absolut.

 

Temperamentul şi emoţiile exprimate public

 

Horea, fiind un om din firea sa vesel şi voios, îi plăcea tare în soţietăţi, şi în petreceri cu prietenii, muzica, şi fluiera, şi când lipsa acestea, a cânta însuşi şi a horii, şi după obiceiul lui acesta, l-au numit alţii pe el Horea, de la horit. Deci avem în anumite momente fericite, rare ce-i drept, imaginea unui Horea comunicativ, om de petrecere şi de voioşie: astfel deducem de aici un temperament predominat extrovert.

 

Înfăţişarea şi caracterul său percepute în presa vremii

 

Publicaţiile acelor vremuri l-au descris ca fiind „un om isteţ, răbdător, energic, perseverent, priceput în discuţii. Avea o minte ageră, ochii vii şi pătrunzători, care în clipe de îndărjire păreau că scânteiază, moment în care îi apăreau două cute adânci între sprâncene” aceste aspecte constituiau indicii ale unui caracter extrem de dîrz. În jurnalul Politisches Journal Hamburg era caracterizat ca având ,,un cap deschis cu minte ageră, cu talent oratoric şi bogat, în experienţe acumulate de ici colo” iar alte ziare arătau că deşi provenea din părinţi săraci, avea o inteligenţă nativă cultivată prin autoinstruire, autoeducare şi cultivare şi de aceea s-a bucurat de o superioritate şi autoritate deosebită.

 

Scriitorul francez Joseph Martin[11] l-a descris pe Horea ca fiind un precursor al Revoluţiei Franceze, făcând o frumoasă paralelă între evenimentele din Transilvania şi cele din Franţa care au avut loc după 5 ani. Personalitatea puternică a lui Horea, influenţa sa asupra răsculaţilor care îl priveau ca pe un eliberator l-a determinat pe un ziarist (de la Der Teusche Merkur-Weimar) să afirme că neamul lui Horea provenea din colonii romani ajunşi în Dacia, care ,,acum  au ajuns într-o stare socială foarte grea, deşi aceşti români transilvăneni formează două treimi din populaţie”.

 

Un alt ziarist din Nürnberg era impresionat de Horea şi de ,,aceşti oameni, urmaşii unui neam daco-roman, frumos, viguros şi harnic dar care suferă din cauze apăsătoare ale stăpânirilor”. Chiar unele ziare potrivnice intereselor iobagilor români (de exemplu A magyar Hirmondo-Bratislava) l-au descris admirativ pe Horea în împrejurările prezentării la execuţie: „Ştiindu-şi pedeapsa, s-a dus, fără a fi deloc schimbat, cu inima curajoasă, la locul desemnat ca punct final al ceasului de chin al vieţii sale. A fost un român de statură înaltă, cu privirea dârză”.

 

Friedrich Schiller, impresionat de personalitatea lui, îl descrie astfel: ,,straşnic, poruncitor, precum se vede din întreaga lui înfăţiţare şi din faptele sale Horea nu era un oarecare cap de bostan, incult şi stupid, ci om cu învăţătură şi meşter în iscodiri rafinate. Vorbea perfect limba germană şi a citit mulţi autori germani” (Bucur, 2001).

 

Istoricul Horia Bernea evidenţiază în Cartea Căpitanilor altruismul lui Horea care punea înainte de orice problemele ţăranilor şi îi apăra prin toate judecătoriile: „Horea devenise înainte de Revoluţie un apărător nelipsit în judecătoriile din Munţii Abrudului” (Bernea, 1937).

 

Transformarea personalităţii lui Horea după o trăire traumatică

 

Până în vremea Revoluţiei nu se cunosc multe amănunte din viaţa lui. O singură ştire datată cu 20 de ani înainte de răscoală ne face să ştim că uriaşul iobag încă din tinereţe la 34 de ani a început răzvrătirea, sfârşită cu propria-i viaţă în ziua cea amară din al 54 lea an de vârstă. Pe la 1764 prefectul Bihorului raporta secret la Viena că un oarecare ţăran, Horia, străbate satele bihorene, şi îndeamnă iobagii la revoluţie.

 

Având spirit fin de observaţie după prima călătorie la Viena a observat că împăratului nu-i place să citească jalbe lungi. Unele audienţe erau colective şi la una dintre ele, când a venit rândul lui Horea, împăratul care de acum îl cunoştea, bănuind despe ce era vorba, i-ar fi adresat următoarele cuvinte: „Bine voinice mă voi interesa de voi” la care Horea ar fi răspuns cu spontaneitate: „Aşa este Înălţate împărate, dar eu cînd am plecat de acasă m-am legat cu jurământ să nu plec pînă nu te văd citind cu ochii mei jalba mea!”. Atunci împăratul zâmbind a luat plîngerea şi a citit: „Patru zile robotă, a cincea la vânat şi a şasea la pescuit şi toate astea pentru domn. Apoi, judecă Preadrepte împărate când să mai muncim, ca să muncim şi să trăim şi să plătim şi celelalte daturi”. Iată deci una din cele mai scurte şi mai clare plângeri dar în acelelaşi timp atotcuprinzătoare, făcută după modelul spartan.

 

Felul cum ştia să pună problema şi cum ştia să se orienteze cu spontaneitate în anumite momente, confirmă măsura înţelepciunii sale. Pentru mintea sa, minte ageră, pătrunzătoare moţii îl considerau apărătorul lor. Era cunoscut peste tot, de la ultimul cătun pierdut în munţi, până la guvernul Transilvaniei, care a dispus urmărirea şi prinderea lui, pentru a fi redus la tăcere. Dar pe el nu l-a înspăimântat nimic şi şi-a urmat destinul până la sfârşit (Bucur, 2001).

 

În amănunt nu se ştie nici astăzi, prin ce întâmplare a hotărât Vasile Nicola Ursu să ia asupră-şi soarta fraţilor lui. Documentele şi informaţiunile culese de învăţaţi spun, că avea o dragoste deosebită pentru treburile obşteşti, fiind un om preocupat mai mult, de necazurile satului decât de ale sale. De aceea a şi rămas sărac. Dragostea lui Horia pentru nevoile ţăranilor împovăraţi de iobăgie şi striviţi de sărăcie, ia schimbat toate rosturile vieţii, este de ajuns să ne gândim că moţul acesta, fără ştiinţă de carte, a ajuns să priceapă rânduielile mari ale lumii într-aşa măsură încât să găsească drumul spre Viena, şi să pătrundă cu plângerile norodului până la Împăratul Iosif al II-lea (H.C.C. 1784-1785).

 

Profesor Ioan I.Todea şi Manuela Anghel în lucrarea Transilvania şi Horea, Cloşca şi Crişan citează din lucrarea lui Al. Papiu Ilarian „Tezaur de monumente istorice” de la 1864 următoarele aspecte: „La multiplele cauze ale Răscoalei şi Revoluţiei la care ne-am referit mai adăugăm una. Este vorba de agresarea fizică a lui Horea suferită la întoarcerea sa de la ultima audienţă la împărat în 1 aprilie 1784. Horea i-a prezentat lui Iosif al-II-lea năpăstuirile conaţionalilor săi iar împăratul i-a promis că va acţiona pentru îndreptarea sorţii românilor. Cu deosebire Horea s-a plâns de violenţele subprefectului ungur din cercul său. Apostrofat fiind de împărat acesta, în loc să se liniştească l-a pedepsit pe Horea cu o bătaie foarte aspră. Se poate ca această împrejurare, dacă este adevărată, să fie una din cauzele mai de aproape ale răscoalei. Dar nu unica deoarece conjuraţia era pregătită mai înainte. În plus Horea se urâse să tot aştepte îndreptarea lucrurilor de către împărat”. Aşadar, întărâtat şi de tratarea sa neomenească de către subprefect, Horea a voit să se răzbune şi pentru sine şi pentru conaţionalii săi şi astfel a pornit mai curând răscoala, transformată apoi în Revoluţie” (Todea, A. Manuela., 2021).

 

Sentimentul de ostilitate şi revoltă interioară era la Horea din ce în ce mai accentuat faţă de migratorii corturari deveniţi în timp ,,grofi” stăpâni şi prigonitori în străvechea ţară a Daciei. Totuşi şi înainte dar şi pe parcursul desfăşurării Revoluţiei, sub raport emoţional Horea a rămas lucid, calm şi controlat; niciodată nu a avut explozii de furie şi ură verbală aruncată asupra călăilor naţiunii dacoromâne. Bunul simţ, echilibrul şi omenia firească moştenite peste generaţii de la iluştrii săi strămoşi l-au caracterizat în toate împrejurările. Astăzi se ştie cu precizie că Horea nu a participat personal niciodată la bătăile, abuzurile şi omorurile săvârşite uneori de ţăranii disperaţi atunci cănd dădeau piept cu călăii unguri, saşi, secui (sau chiar şi cu românii trădători maghiarizaţi) care îi chinuiseră cu sadism timp de zeci de ani. Totodată istoria arată Horea nu a putut să împiedice decât foarte rar aceste abuzuri. Totuşi dacă nemeşii sau trădătorii agresaţi arătau că se căiesc pentru torturile şi chinurile la care supuseseră localităţi întregi de moţi şi trec la ortodoxie întotdeauna erau salvaţi, iertaţi şi conflictul violent se disipa imediat.

 

Profilul perceput al personalităţii lui Horea

 

Horea a fost fiu de iobag moţ, descinzînd din strămoşii dacoromani, care trăind într-o regiune muntoasă, au suferit mai puţine influenţe din partea altor neamuri. A moştenit de la înaintaşii săi răbdarea şi inventivitatea impusă de condiţiile naturale în care trăiau. Străbunii lui milenari şi-au ales muntele socotindu-l mai bun pentru adăpost şi hrană. Ca şi ei Horea avea o ţinută semeaţă, o statură înaltă corp zvelt, cum era descris în ordonanţele de urmărire unde se specifica întotdeauna, ,,ochi cu privire pătrunzătoare”.

 

Iobag sărac, copilul şi apoi flăcăul Vasile Nicola Ursu doinea necazurile sale şi ale semenilor săi, cu vers melodios, alteori cu încrâncenare, răscolind simţămintele ascunse în bătăile inimi, stârnind mânia mocnită în gândurile oamenilor, horea cu dor şi jale sau cu îndemn de răzbunare. De unde şi porecla de Horea. ,,De statură mijlocie, bine clădit la trup, frunte largă, cu o prematură calviţie, cu părul legat în două codiţe, ochi ageri, pătrunzători, o minte isteaţă, descurcăreţ din fire în orice situaţie. Om din fire vesel şi voios şi îi plăcea şi se pricepea a cânta frumos din gură şi din fluier, adică horea (cânta).. de aceea a rămas cu numele de Horea”.

 

Dotat de la natură cu calităţi eminente, o inteligenţă frumoasă, elocvenţă vie, înfăţişare simpatică, constantă şi rezolut cu inamicii ţăranilor, înavuţit totodată cu mai multe cunoştiinţe practice, câştigate în viaţa sa agitată, şi în călătoriile sale la Viena. „Horia stăpânea pe iobagi din comunele Râu Mare, Vidra, Câmpeni şi Bistra, popularitatea lui încă de la 1782 se părea periculoasă funcţionarilor domeniului. Dar starea sa materială era cu totul nefavorabilă. Afară de o mizeră căsuţă, mai mult colibă, care există şi astăzi în crângul Feregetului, Horia pe timpul revoluţiunii, altă avere nu poseda şi aceasta se explică îndeajuns prin pasiunea lui înăscută de a se interesa de mai mult de afacerile publice ale comunelor. Horia era căsătorit, pe soţia dânsului o chema Ilina, şi avea 2 copii. Unul Ion în etate de 19 ani, care fu şi dânsul vice-căpitan pe timpul revoluţiunii şi altul Luca în etate de 16 ani ”(Densuşianu, 2003).

 

Trăia ca un ţăran sărac ce era, alături de soţia sa Ilina şi de cei doi feciori Ion şi Luca. Muncea pe unde găsea de lucru, la câmpie sau cu uneltele sale de bărdaş pe toate drumurile Ardealului, era un bărbat vânjos de statură mijlocie, cu ţinută dreaptă faţă lungăreaţă, frunte înaltă, nas ascuţit, cu păr şi mustaţă brun roşcate. Umbla îmbrăcat ca toţi ţăranii, purtându-şi cu mândrie frumosul costum românesc din munţi. În 1784 când a intrat el în istorie avea 54 de ani (Bulei, 1984).

 

Din Testamentul pe care l-a dictat în preziua supliciului, reiese că că Horea avea vreo doi fii; pe Ion de vreo 18-19 ani (nu aşa cum declară de 14 ani pentru a-l scăpa de răspunderea penală pentru rolul de căpitan jucat în timpul răscoalei, şi pe Luca. „El a fost de statură de mijloc, da compact, şi făcut bine, şi tare în trup, la faţă cum să spun, alberin, cu un păr frumos mare ca din coloarea castanea să schimbă în cea negrie, adunat pe umărul stâng şi legat după obiceiul vechi al muntenilor într-un nod sau un moţ, şi de la moţul acesta, care obişnuia toţi muntenii noştri şi încă şi în pruncia mea a-l purta, să trage denumirea cea de batjocură (poreclă) a românilor noştri din munţi, de îi numesc Moţi sau Moţani de unde apoi sau zis mosani sau munteni. Horea era de la natură înzestrat cu o minte ageră, isteaţă şi pătrunzătoare, iubitor de dreptate şi plecat spre pace. În traiul vieţii contenit şi moral, cu năravuri bune şi o purtare plăcută şi onorabilă, aşa cât pentru însuşirile sale cele bune îra înainte poporului din munţi în vază şi în încrederea ce a mai mare şi în opiniunea cea mai favoritoare. De aici a urmat, că nu numai privaţii în cauzăle sale cele private îl adopta de patron şi apărător proceselor lor, da şi obştea toată a poporului întreg  din munţi, pre Horea cel mai vrednic şi mai harnic, cui să-şi încreadă lucrul, şi solia la împăratul, pentru câştigarea dreptăţii în comunele lor drepturi” (Şuluţiu, 1937).

 

„Soţia sa se numea Ilina sau Ilinca; ştim că se trăgea din părţile Călatei, dinspre Huedin, se pare din Beliş, pe unde Horea trecea în desele lui drumuri spre Ciucea, şi mai apoi, spre Buda şi Viena. Cunoaştem din alte acte că în ultimii şapte ani soţii au stat puţin împreună. Era tocmai răstimpul de după 1779, când Horea şi-a început lungile drumuri vieneze pentru cauza celor mulţi şi era urmărit pentru acţiunile sale. În declaraţia Ilinei se observă încercarea de a-şi salva restul familiei de răzbunarea autorităţilor” (Edroiu, 2002).

 

„N-a fost om înstărit şi n-a avut odihnă pentru treburile lui. A avut de nevastă pe Irina(Ilina) fata unui ţăran din Galata(Călata n.a.) sau Ciucea. Feciori a avut doi pe Ion şi pe Luca. Ion a fost şi el căpitan în răscoală, iar Luca a rămas cu mamă-sa care a trăit o viaţă zbuciumată. Unii scriu că Horia s-a despărţit de nevastă pentru că era dus şi ocupat mereu cu treburi obşteşti. Chemarea de sine l-a făcut să treacă peste toate durerile” ,,Firea şi fiinţa i-au fost impunătoare ca şi faptele. Statura i-a fost zveltă şi dreaptă, gâtul gros, capul stăpânitor, faţa ovală bărbia încordată, nasul viguros şi ascuţit, ochii cu luciri metalice, părul castaniu, mustaţa roşietică şi aspră, barba rară crescută numai pe partea osoasă, ca semn de gânduri şi acţiuni severe, avea pe frunte între sprâncene, o cută aspră ca încrustura în piatră”. (Stoicănescu, 1937).

 

Slăvitorul lui Wilhelm Tell, Friedrich Schiller a fost impresionat de Horia ca de propriul său erou şi, l-a prezentat, el străinul, cum nimeni în ţara asta- în afară de Eminescu n-a îndrăznit să-l descrie: ,,Straşnic poruncitor, precum se vede din întreaga lui înfăţişare şi din faptele sale, de pe vremea când şi-a împlinit rolul. Era născut pe stăpânire. Mobilul acesta lăuntric era facilitat în expansiunea lui prin faptul notoriu că Horea nu era un oarecare cap de bostan incult şi stupid ci om cu învăţătură şi om cu iscodiri rafinate. Vorbea perfect limba germană şi a cetit cu temeiu mulţi autori germani” (ibidem).

 

„Eminescu magul destinului românesc într-o poezie inedită din tinereţe care se găseşte între manuscrisele lui de la Academia Română l-a cuprins pe Horia în grandoare şi l-a trăit cosmic ca o mărturie despre magnetismul sensibilităţii princare Măreţii Neamului se află între ei peste vreme: ,,Horia pe munte falnic stă călare, O coroană sumbră munţilor se pare, Iar Carpaţii, ţepeni îngropaţi în nor, Îşi vuiau prin tunet gândurile lor” (ibidem).

 

Despre viaţa sa înainte de 1779, se ştie cu siguranţă numai atâta, că petrecuse mai mult timp, în comuna Ciucea din comitatul Clujului, la un unchi al nevestei sale. Dar şi aici mizera soartă a ţăranului mişcă inima lui. Sentinţa forului dominal din 1783, îl inculpă, că făcuse agitaţiuni şi fusese între jelerii statului de aici, cărora le promisese că-i va scăpa de impozitul personal, dar n-a putut să obţină nici un rezultat. Dar ce putea oare să le ajute în epoca aceasta, călătoriile şi petiţiunile unui simplu iobag, când mulţimea imensă a ordinelor împărătesei Maria Theresia şi ale împăratului Iosif încă nu puteau să folosească nimic. Dar mai târziu, după cum ne spune sentinţa, primarul din Albac, Dumitru Todea, îl chemă şi-i aduse iarăşi în locul naşterii sale ca să-i aţâţe şi pe iobagii din domeniul de sus al Zlatnei. Bătrânii care-l cunoscuse, mai spuneau despre dânsul că el fusese un fel de apărător al ţăranilor pe la judecătoriile comunale din munţii Abrudului (Densuşianu, 2015).

 

Ofiţerul imperial von Sturm îl descrie pe Horea ca având 46 de ani, mic de talie sau de statură mijlocie, cu faţa rotundă, oacheş, nasul cârn, cu părul negru şi mustaţa roşiatică, ciolănos, călare pe un cal de munte, purtând cojoc pe dos, cu căciulă, iţari şi un ciacou cu guler de aur (Bichicean, 2015).

 

Horia se numea după numele său adevărat Vasile Nicola Ursu şi se născuse în comuna Albac la anul 1730, din familie de iobagi. Om de statură mijlocie, cu păr castaniu şi cu mustaţă roşiatică, Horia se purta îmbrăcat cu suman negru, împodobit pe margini cu cusături vinete. Numele de Horia a rămas asupra lui în virtutea obiceiului din acel colţ de ţară, de a se da porecla după anumite îndeletniciri sau semne, care treceau în conştiinţa obştească. Vasile Nicola Ursu avea plăcere să cânte doine. În Munţii Apuseni se spune despre asemenea oameni că: horesc, iar doina se numeşte horă; de aici a rămas şi numele lui, zicându-i toată lumea Horea. „O personalitate pentru neamul său nu se naşte într-o anumită zi ci treptat cu fiecare moment al devenirii sale. La naşterea sa pentru Neam participă toate evenimentele şi suferinţele care i-au plămădit sufletul. Horea a adunat zeci de ani în sufletul său suferinţele iobagilor. În serile de iarnă cînd moşii stăteau mai mult prin bordeie, Horea discuta aprins cum să scape de necazuri. Era iscusit cum să propună planuri şi variante de expunere a doleanţelor în faţa organelor guvernamentale locale de la care, la început nădăjduia că se poate primi ajutor” (Bucur, 2015).

 

Nicolae Firu evidenţiază la rândul său personalitatea lui Horea: ,,Horia, alias Nicolae Urs, cam 48, 50 de ani, din comuna Râul Mare, aparţinător aceleiaşi Biserici numită, în Albac nu posedă nici o avere ci trăieşte pe la cunoscuţii săi. De statură mijlociu, corpul mai mult lungăreţ decât gros, părul brunet deschis, tuns, mustaţa roşietică, tunsă, faţa lungăreaţă, nasul mic şi ascuţit oval, însemne de bube şi pistrui pe faţă, îndeosebi genele de sus şi de jos roşii deschise: poartă haine obicinuite în regiunea Zlatna, constătătoare dintr-un suman negru, ce-i ajunge până la genunchi, cusut pe laturi cu flori vinete, are cioareci ungureşti, mai mult strâmţi decât largi, în picioare poartă cisme cu fireturi, acum poartă un cojoc cu lâna întoarsă înlăuntru, pe cap poartă căciulă neagră îndatinată, de cele mai multe ori poartă în mână un baston subţire de alun”.

 

În mărturia lui „Şiller” (Frederich Schiller) tradusă în ungureşte de Istvan Czovek, iar acum mai nou în româneşte de răposatul Episcop Roman Ciorogariu aflăm următoarele: ,,Adevăratul nume al faimosului valah Horea, era Urs Nicolae, născut în Arieşul Mare din judeţul Zlatna unde nu avea nimic, în anul 1784, în afară de domiciliul tatălui său. Hora ori Horia pe înţelesul limbei valahe înseamnă orgă ori cântăreţ de strană la serviciile divine precum aevea şi avea această slujbă între valahii greco-orientali, din localitatea unde era acest cap de rebeli. Pe rebeliune s-a dat în vârstă de 50 de ani, de talie mijlocie, mai mult uscăţiv şi zvelt, decât dolofan; îmbrăcămintea după croi valah; ţundră valahă până la genunchi, tivită pe două margini cu postav roşu, cioareci strimţi, ungureşti, cisme în picioare iar pe cap căciulă neagră. Straşnic poruncitor, precum se vede din întreaga lui înfăţişare şi din faptele lui de pe vremea când şi-a jucat rolul. Era născut pe stăpânire” (Ciorogariu, 1931).

 

Mobilul faptelor sale temerare şi vrednice de osândă era oroarea firească de atrocităţile nobilimei; puternicul dor de libertate şi de drept de proprietate, stăruinţa şi încăpăţânarea pentru dobândirea acestora, pe seama sa, a compatrioţilor şi coreligionarilor săi. Vorbind mai departe despre Horia autorul arată că: ,,mobilul acestuia lăuntric era facilitat în expanziunea lui prin faptul notoriu că Horia nu era un oarecare cap de bostan, incult şi stupid ci om cu învăţătură şi mare meşter în iscodiri rafinate. Vorba nemţească curgea din el ca apa vie şi cetise cu temei mulţi autori germani. Inse pe vremea petrecută în Viena să plânge că nu înţelege prea bine pe Klopfstock, fiind prea greu pentru el.” (Firu,1937). (Fie vorba între noi Horea nici nu prea avea ce să înţeleagă de la acest poet german cu idei filosofice, politice, sociale aflate îngrijorător în permanentă contradicţie şi fractură logică. Exemplificăm aici de ce: „Friedrich Gotllieb Klopstock apare ca fiind creatorul Erlebnisdichtung, adică a poeziei lucrului trăit, a experienței și a iraționalismului german, precum și ca părinte al teoriei statului-națiune”. Ca mai apoi să aflăm că: „În Republica sa luminată, Klopstock își propunea să încredințeze puterea unei elite cultivate, și nu unui suveran, considerat ca fiind incapabil să guverneze. Intelectualii, elitiștii se ridică astfel deasupra poporului, pe care îl împopoțonează cu un termen disprețuitor: plebe. Klopstock nu acordă nici o suveranitate poporului și nu rămâne nimic din valorile Libertății, Egalității și Fraternității”[12].

 

Virgil Cucuiu un alt cercetător al evenimentelor Revoluţiei de la 1784-1785, printre alte informaţii descrie astfel fizionomia, înfăţişarea şi atitudinea lui Horea în timpul Revoluţiei: „Privind la tabloul lui Horia de la muzeul Bruckenthal din Sibiu ori Muzeul Ist. din Viena, de pe faţa lui radiază o nobleţă, şi o judecare adâncă a chestiunilor, pare mai mult un cărturar diplomat decât un ţăran, are o privire stăpânitoare nu cu forţa fizicului, ci cu a sufletului. Cu toate acestea avea înfăţişarea unui suflet blând. Având darul de a vorbi, având prezenţă de spirit, a ştiut să-şi pună la contribuţie mintea-i ageră şi pătrunzătoare. Aceste calităţi în curând i-au câştigat simpatiile iobagilor, mai ales că în tot ce spunea sau făcea, punea bucată cu bucată din sufletul său. Vorbele şi faptele sale au fost cu adevărat simţite. Dragostea mare ce avea pentru semenii săi şi calităţile sale alese i-au dat aureola conducătorului, a apărătorului iobagilor din Munţii Apuseni. Era de statura mijlocie mai mult svelt decât gros. Avea păr mare castaniu legat în chică care atârna spre umeri, după obiceiul Ţopilor. Mustaţa mai mult roşietică, faţa era ovală şi albă, fruntea lată, nasul ascuţit, avea mers şi ţinută dreaptă. Se purta în straie ţărăneşti, suman negru cu tivituri albastre (după Czovek cu tivituri roşii), în timpul iernii purta cojoc şi căciulă şi în picioare purta cisme. În timpul Revoluţiei purta manta albă militară, era încins cu sabie şi purta puşcă. La brâu avea pistoale. Era întotdeauna însoţit de o gardă de 20-30 de călăreţi, dintre cei mai aleşi bărbaţi. În unele stampe germane era înfăţişat ca rege având ordinul său. Nu se ştie unde a umblat la şcoală dar este precis că avea cunoştiinţă de multă carte. Când a fost prins s-a aflat la el condei, creion, ceară roşie şi un sigil propriu. Nu se ştie unde şi dacă a făcut armata. Nu amintesc despre aceasta nici Nicolae Densuşianu nici Ion Lupaş, dar se ştie sigur că nimenea nu încinge sabie dacă îi este frică de ea, cu atât mai puţin poate fi cineva căpitanul unei revoluţii acela care nu are cunoştiinţe milităreşti.

 

Rubin Patiţia scrie în lucrarea sa „Ţara Ţopilor”[13] că ,,la 1870 protopopul Iona Patiţia a arătat toate portretele cunoscute ale lui Horea unui nepot Ioan Nicula Doşiţa care în Revoluţia lui Horea era de 13 ani şi deci l-a cunoscut. Acest nepot al lui Horea a declarat că dintre portretele arătate portretul adevărat al lui Horea este potretul de la Muzeul Bruckenthal din Sibiu” (Cucuiu apud Patiţia, 1937).

 

Elementele percepute ale fizionomiei lui Horea.

 

În descrierea istoricului de artă O. Beu  printre alte informaţii istorice, observăm că se evidenţiază şi o citare specială care face vorbire despre o descriere la superlativ a fizionomiei  Marelui nostru conducător revoluţionar Horea, de către cronicarul Gessler (aflat se pare în calitatea de consilier artistic al colecţiilor ,,baronului” Samuel von Brukhental). Iată ce se afirmă în acest sens: „Privirea lui este întunecată și melancolică, cu ochiul ager și pătrunzător. O perpetuă seriozitate a tras mai multe brazde pe față decît pe fruntea sa. O barbă neagră și subțire îi umbrește și întunecă și mai mult fizionomia.Configurațiunea capului este prelungită, fața ovală, cu o frunte marcantă, care nu este prea înaltă, însă nici îngustă, cu sprînceana bine potrivită. Nasul ca de șoim este îngust, arcuit și deosebit de fin, la rădăcină foarte ascuțit. Gura bine proporționată are o linie spiritualizată. Profilul frumos cu bărbia ascuțită se potrivește foarte bine cu fruntea și mai cu seamă cu chipul său oval. Gâtul lung și drept este într-adevăr foarte frumos. Întreaga lui ținută arată după principiile fizionomice, că figura aceasta nu poartă un cap comun. Ochii negri nu sînt prea mari, însă plini de foc, observînd tot și oprindu-se instantaneu. Părul este castaniu deschis, scurt și moale. La fel sînt și genele, sprîncenele și mustața. Horea este de statură mijlocie, mai mult zvelt. În general, toată osatura corpului său cu pieptul și umerii solizi și tari ne prezintă un bărbat plăcut și bine proporționat, care, cînd mergea sau sta, se ținea întotdeauna drept. După aparenţă nu poate avea o vârstă mai mare de 48 cel mult 50 de ani. Portul său obicinuit era acela ce se purta în domeniul Zlatnei: un suman negru care ajunge aproape de genunchi, pe ambele aripi împodobit cu cusături albastre. Purta căciulă neagră şi de obiceiu ţinea în mână o nuia de alun. Tot astfel era îmbrăcat şi când a fost prins în afară de suman în locul căruia fiind iarnă purta un cojoc de blană de oaie; Horia a fost un ţăran plin de demnitate, care în cele patru lungi şederi la Viena şi-a câştigat o păşire sigură plină de acel bun simţ pe care-o întâlnim aşa de des la ţăranii noştri”.

 

Profilul real al personalităţii marelui conducător revoluţionar Horea - Înalt iniţiat politic, militar şi spiritual: Horea Floreat Rex Dacie ! (tr.lb. lat. „Să înflorească Regele Daciei”!)

 

În lucrarea „Răscoala lui Horia în Arta Epocei” de Octavian Beu publicată în anul 1935 se pot studia diverse desene şi picturi precum şi gravuri artistice care înfăţişează pe cei trei Conducători revoluţionari, membri de familie ai acestora, precum şi scene de luptă din timpul Revoluţiei; prinderea acestora prin trădare, întemniţarea şi execuţia. Printre aceste reprezentări artistice de excepţie remarcăm şi reprezentarea simbolistică deosebită a unor insigne şi pandantive care trimit la o abordare ezoterică şi criptată. Semnificaţia acestor simboluri (ex. figura reprezentată mai sus) are următoarea descriere de catalog în lucrarea sus amintită: „No.101-Desen al insigniilor lui Horia aşa cum îl găsim pe unele foi ale siluetelor. În medalion o cruce cu patru (greşală) şi alta cu două braţe, inima străpunsă de o sabie şi literile H.D.R.T. Steaua cu 32 de raze”.         

 

Inscripţiunea explicativă este următoarea: Insgnia seu Stella quam Hora de Flora supremus Rebellium Transylvaniae Dux pro pectore de collo pendentem gestabat 1784. Premisse Quator litera in stella denotant. Hora Flora Rex Daciae, (tr.lb lat. Însemnele sau Steaua pe care Hora de Flora, conducătorul suprem al Rebelilor din Transilvania, o purta atârnată de gât în ​​1784. Primele patru litere din stea denotă Hora Flora Regele Daciei adică în traducere din latină: „să înflorească Horea Regele Daciei”). Desen din colecţiunile Academia Română şi colecţiunea Valeria Beu”. Observăm, scrie Octavian Beu că Horea este denumit „Rex Daciae” şi nu ,,Rex Transylvaniae”. Deci printre alte multe calităţi lui Horea i se atribuie şi heraldica proiectivă a unui Unificator Suprem al dacilor şi al Daciei !

 

Sensul aparent al acestor semne gravate reprezintă un soare sau o stea cu 32 de raze şi litere alături de o inimă străpunsă de o sabie deasupra unei cruci cu mai multe braţe. Sensul ascuns al acestei simbologii criptate mărturiseşte credinţa creştină adâncă a lui Horea şi după opinia mea se explică în felul următor: „Aceasta este Inima sacră a creştinilor dacoromâni care au fost trădaţi: aceşti oameni îşi mai pun toată speranţa şi salvarea doar în Iisus Cristos”. Aceasta dovedeşte că datorită elevaţiei spirituale naturale, printr-o vibraţie specială şi intuitivă dar şi a celei dobândite prin formarea intelectuală temeinică Horea ştia de la început că va fi trădat de oamenii apropiaţi! Îşi cunoştea destinul, îşi cunoştea soarta, vânzătorii şi călăii. De altfel, nici nu s-ar fi putut întâmpla altfel, având în vedere interesele strict pecuniare, financiare şi de influenţă politică ale raptorilor odioşi din Guvernul Transilvaniei precum şi cele ale politicienilor perfizi de la Viena acelui timp. Doar că Horea nu şi-a imaginat că pot exista între moţii săi dragi şi fiinţe omeneşti reduse moral şi spiritual, care l-ar putea trăda atât de uşor şi pentru atât de puţin (300 de galbeni şi „diplomele” de ţărani liberi primite de trădători, acest gest fiind asociat ca semnificaţie lui Iuda Iscarioteanul care şi-a trădat Învăţătorul Ceresc pentru 30 de arginţi).   

 

Reacţia lui emoţională de revoltă împotriva ţăranilor colaboratori care l-au prins pe el şi pe Cloşca a fost mai mult demonstrativă şi de mustrare a nefericiţilor trădători, pe care creştinul dacoromân Horea îi va ierta prin testament, chiar în faţa morţii. O asemenea atitudine superioară spiritual nu a avut decât Mântuitorul Iisus Cristos în Grădina Ghetsimani: ,,Iar Iisus zicea: Părinte iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele Lui au aruncat sorţi” (Biblia, 2018).

 

Din lucrările, documentele şi fotografiile analizate se poate afirma că profilul psihologic al marelui nostru conducător a cuprins mai multe trăsături de personalitate pozitive şi unele chiar fiind de domeniul excepţional.

 

Horea s-a coborât din firescul vieţii sale de ţăran iobag-jeler, constructor de biserici, artist în lemn şi muzician vocal-instrumental de excepţie (ar fi putut avea o viaţă liniştită şi chiar prosperă pentru că ştia exact ,,la ce porţi să bată” pentru subzistenţă) în infernul intrigilor politice şi cel al societăţilor secrete revoluţionare europene. Iniţial Horea avea un singur ţel şi ideal: acela de a salva şi a unifica Naţiunea Dacoromână majoritară de la extincţia şi disoluţia care-i fusese hărăzită de austrounguri.

 

După ce activează ca verbaliter (avocat) peste tot în ţară la judecătoriile unde era chemat să apere iobagii în procese el înţelege că trebuie să se adecveze cerinţelor unei foarte înalte misiuni politice de salvare şi transformare a orânduirii aristocratice a nemeşimii, care parazita într-un mod criminal corpul social ardelenesc, pe toate palierele vieţii publice şi private.

 

În aceste condiţii presante din punct de vedere existenţial Horea va deveni mason şi rozacrucian. După cum arată şi profesorul Stelian Tănase în articolul său ,,Horea, mason?” tot mai mulţi cercetători au acum intuiţia că Horea a fost iniţiat într-o lojă românească din Viena. „O dovadă este adusă în cartea scrisă de preotul român stabilit la Viena, Nicolae Dura. Aici apare traducerea unui document al cancelariei imperiale cu trimitere la Horea şi asociaţia secretă de la Viena «Kreuzbruderschaft», de care ar fi aparținut- în traducere «Frăţie de cruce»”.

 

Cu privire la acest subiect foarte sensibil s-au pronunţat mai mulţi autori contemporani precum marele istoric militar Mircea Dogaru, profesorul Ioan Chindriş, prof.univ.dr Gheorghe Bichicean, prof. Stelian Tănase, prof.univ.dr Ioan Todea, istoricul Mariana Anghel etc.     

 

Unii au susţinut că Horea nu a fost un iniţiat mason, alţii au pus această posibilitate sub semnul ipotezei nedemonstrate în vreme ce alţi cercetători au susţinut în mod deschis apartenenţa clară lui Horea la o lojă masonică sau paramasonică.

 

Istoricul militar Mircea Dogaru descrie în lucrarea sa „Necunoscuţii Horea Cloşca şi Crişan” aspectele sensibile ale contactelor de la Viena. Horea a ajuns la Viena de 4 ori în calitate de purtător de cuvânt al ţăranilor dacoromâni asupriţi. O dată în audienţă la împărăteasa Maria Tereza şi de trei ori la fiul acesteia Iosif al-II-lea. Deoarece la acel timp ţăranii mergeau pe jos datorită lipsurilor financiare, drumul până la Viena se parcurgea timp de o lună la dus şi o lună la întors la care se adăugau timpii de aşteptare şi de anticameră pentru accesul la audienţe în palatul habsburgilor. Prima delegaţie de la 1779 (care a înmânat petiţia redactată în latină de către nobilul român Samuel Marţi) a fost constituită din următorii ţărani: Horea, Cloşca, Dumitru Todea Bută şi Gavrilă din comuna Râul Mare.

 

De la bun început observăm că în această situaţie Horea nu recunoaşte posibilităţile sale de a citi sau de a se exprima în scris şi înţelegem deasemenea că nobilii români, ca de exemplu celebrul Alexandru Chendi, erau prezenţi ca parte integrantă în angrenajul auxiliar diplomatic şi de relaţii politice cu influenţă la palatul habsburgic din Viena. În cea de a doua călătorie de la 1780 delegaţia românească cuprinde pe următorii: Horea, Cloșca, Cristea Nicola și Vasile Onu din comuna Râu Mare. Petiția este redactată de același nobil român Samuel Marți. În a cea de a treia călătorie au pornit către capitala imperiului Horea, Cloșca, şi numitul Simion vărul lui Dumitru Todea din comuna Râul Mare. Ajunși la Viena petiția este redactată chiar de omul care făcea legătura dintre împărat și Horea, numitul Ștefan Francisc Enedy (mason notoriu) care se deconspiră și îi însoțește în audiență la palat. Ultima delegație a horenilor a fost la 1783-1784 și a durat mai mult deoarece s-au întors acasă, în Ardeal, abia la Paște.

 

Durata acestei ultime vizite prelungite de la Viena a presupus discuții și pregătiri a unor acțiuni și activități niciodată făcute publice. Anume pregătirea Revoluţiei dacoromâne  a obiectivelor strategice şi a contactelor şi a legăturilor secrete. Secretul componenței delegației dacoromâne a fost păstrat în mod absolut până astăzi. Se cunoaște doar faptul că atunci, la sfârşit, când a fost torturat în mod bestial, Cloșca- primul său adjunct- nu a putut să declare nimic, deoarece chiar nu știa absolut nimic despre aceste aspecte ale ultimei vizite la Viena la care el nici nu a participat.

 

Cu toate acestea, datorită indiscreţiei generalului Kray de Krajove et Topolya care şi-a publicat „Memoriile” aflăm că discuţiile şi tratativele lui Horea cu Iosif al-II-lea se duceau în limba germană!!!. Acolo el precizează clar că Horea a primit mână liberă de la împărat să înceapă Revoluţia şi ,,promisiunea că va fi sprijinit în toate acţiunile pe care le va întreprinde în Transilvania.”. În acest sens în Ion Ciama descrie în lucrarea sa din 2015 următoarele aspecte[14]:  Afirmaţia căpitanului Sodler din cadrul gărzii imperiale care declară că a asistat de mai multe ori la întrevederile dintre Horea şi împărat, şi că l-a auzit pe Iosif al-II-lea când la vorbele lui Horea că vor porni Răscoala şi vor omorî pe toţi domnii unguri dacă nu vor scăpa de tirania lor i-a răspuns: Thut ihr das! (Ciama, 2015).

 

- Va urma -

 

-------------------------------------------------

[10] Firu apud Filimon. Rev.Ţara noastră, no. 1154 din 22 mai 1936

[11] Joseph Martin s-a remarcat oarecum negativ între revoluţionarii francezi adunaţi mai târziu în timpul Revoluţiei Franceze la „sala jocului cu mingea” devenită ulterior ,,sala de tenis” pentru a redacta Constituţia. Nu a vrut să semneze un act neparafat de rege cit. cf. https://blogsport.gsp.ro/oprisan/2009/09/12/juramintul-din-sala-jocului-cu-mingea/.

[12] https://ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Gottlieb_Klopstock

[13] Dorin Ţimonea în articolul său publicat pe net arată despre dacoromânii din Munţii Apuseni că: ,,românii din munte purtau părul strâns în chică (,,moţ”), lăsată să cadă de obicei pe umărul drept; austriecii îi numeau pe moţi ,,tzopfiger wallachische”, adică valahi cu moţ”.

[14] Eroi şi Martiri Români: Horea, Iancu, Eminescu, Codreanu, Moţa.