IOAN
MICLĂU-GEPIANU: LIMBA NOASTRĂ CEA BĂTRÂNĂ, O NOUĂ
CARTE
DE POEZII A EMINENTULUI POET MIRCEA DORIN ISTRATE.
Am primit la acest început de Nou An-2024, în Dar, una
din cele mai plăcute cărți: Limba Noastră Cea Bătrână” din
partea talentatului poet Mircea Dorin Istrate
Desigur că am confirmat și mulțumit distinsului și
erudit autor, pentru această carte de poezii venită din România, asemeneala
unei corole de mărgăritare a limbii române.
Cu precizie de ciasornicar, în inspirația sa dl.Mircea
prin însăși titlul ales cărții -Limba Noastră cea bătrână- ne sugerează
tematicile poeziilor domniei sale a avea izvorul în însăși rădăcinile străvechi
ale istoriei și limbi române, ale prezenței în timp și spațiu al acestui frumos
neam românesc, pe care poetul îl cântă cu atăta iubire în sufletul său, cerînd
totodată respect pentru toate acestea. Și e prea drept cronicarul de la Mureș,
fiindcă limba noastră ne este adevăratul ”Certificat de Naștere ”pe această
Vatră pe care trăim și noi azi!
Cartea s-a publicat la Editura ”Tipomur”, Târgu-Mureș,
autor Mircea Dorin Istrate, 2023. Conține 207 pagini, cuprinzând 92 poezii.
Prefața – a fost scrisă de distinsa scriitoare
Cezarina Adamescu, ilustră personalitate a literaturii romane, care îl numește
pe autor – Voievodul poeziei ardelene – Român în simțire, Ardelean în poezie.
Cuvănt Înainte – scris de Liliana Moldovan, secretar –
Liga Scriitorilor Români, Filiala Mureș. Distinsa doamnă ne asigură pe noi ,
”Cititorii care bat la poarta volumului de versuri, ”Limba noastră cea
bătrână”, vor descoperi, în paginile cărții, o oază de românism și o bucurie
nemărginată de creație, consacrată, în acest caz, elogierii limbii naționale și
a celor care o vorbesc”.
Urmează un -Argument – Omagiu Limbii Române- scris de
autor, în care se mărturisește, ne îndeamnă, spunându-ne: ”Știți voi, toți acei
vorbitori ai limbii române, că ea, limba noastră, este FOCUL cel mereu VEGHETOR
de CONȘTIINȚĂ al acestui neam? Ea este înfioratul CÂNT al sufletului românesc!”
”IUBIȚI, OCROTIȚI și APĂRAȚI mereu și mereu, chiar cu
prețul vieții voastre dacă este cumva nevoie, LIMBA ROMÂNEASCĂ și, mai ales
SLĂVIȚI-O oriunde și oricând puteși face acest lucru, spre mereu înălțarea ei
în FALA și MĂRIREA lumii celei de azi”.
Acum venindu-mi și mie rândul, recunosc a rezona cu
toată conștiința la adevărul că limba noastră cea străbună ne este un adevărat
”Certificat de Naștere” în timp și spatiu, trăind mereu pe această Vatră,
Crădină a Maicii Domnului. Am fost și vom fi întotdeauna aici! Deseori vitregia
sorții de a fi împrejmuiți de mari imperii, ne-a călit, unit și întărit mai
mult, dar… imperiile s-au dus, și noi tot aci suntem.
Citind poezia – Mi-e dor de limba veche, românească -
în care dl.Mircea excelează, un fior mi-a străbătut ființa întreagă:
”Mai
vorovită tătă-n grai ardelenesc,
De-o
fi cumva de-amu să îmi perească,
Ne-om
sărăci de-un dar de la ceresc”.
Mi-am amintit de tata mneu plecat de mult la ceruri
cum îi zicea mamei: ”Măi muiere, tătă zua mă baț la cap cu pruncii, mai lasăi
să să joace!” Iată cât de profunde simțăminte poate aduce un vers de limbă
bătrână, în raport cu un digital modern, care rămâne fier rece dacă nu-i
cumperi baterie.
Despre ”Vorba veche, românească” se poate vorbi mult
mai multe, pentru că zice versul:
”Mi-e
dor de vorba veche, Românească,
Ce
are-n ea atâtea înțelesuri,
Rămasă
din cea limbă Srămoșească
Cu
Tâlcul ei vrajit, plin de eresuri.
În
ceea vorbă-i multă – Nțelepciune
Ce-au
adunat-o-n veacuri de Gândire
Strămoșii,
făcători de fapte bune,
Ce
au acum în ceruri, Izbăvire.
Nici
nu gândim ce-Avere ne lăsară
Și
ce Comoară-n grai e Tăinuită,
Că
vorba cea bătrână-i Floare rară,
Ea
Înstelând cea limbă ce-i vorbită
Prin
ea legăm Trecutul de departe
Cu
mersul zilei celei de Acum,
De-o
mai vorbim, nimic nu ne Desparte
De-al
nostru Început, pe-acesta drum.
Bătrâna
limbă fie-ne ca Moaște-n
Biserica
vorbirii românești,
Prin
ea oricine-n lume Recunoaște
C-aici
am fost din Timpuri strămoșești/
Și ne povățuiește ”voievodul poeziei ardelene” să ne
iubim cu neuitare străbunii, căci au muncit și au murit cu gândul sfînt și bun,
o Vatră să ne lase.
Poetului Mircea Dorin Istrate îi este dor de ”Vorba
Bunii”, mângâindu-și propriul suflet, poetul cântă: ”Mi-e drag de Buna, maica
ce odată / Cu drag în Poala dânsei m-a crescut / Că-n vorba-i dulce,
Neînstrăinată / Ea îmi spunea cât multe-a mai văzut / Și-n glasu-i Trăgănat, ca
de bătrână / Simțeam cum Vorovește cu strămoșii/”
Spiritul nostalgic, cu amintiri cel veselesc dar și
înlăcrimează îi aduc poetului izvor de înspirații de toată frumusețea, de care
frumuseți sunt convins că a avut parte oricare cititor ce și-a petrecut
copilăria la sat. La fel dl. Mircea Dorin Istrate, își reculege nostalgicele
amintiri, când Buna, ”suduia și tuna” căci vicleana vulpe îi fura puii de la
Clocă, vreo șepte! Și venea noaptea vulpea la Coticare.
Iar cu un molipsitor grai, versul poetului încheie
tragedia:
”Eu,
atăta știu că Moșu,
S-o
Tomnit cu un blănar,
Ca
să-i vândă pe-un Crăițar,
Chelea
Hulpavei cucoane,
Ce
De-Amu vreo două toamne
S-o-nvățat,
la Coticar”.
În nostalgiile amintirilor sale poetul iubitor de
locurile natale, de satul ce avea cândva o Moară de tot dragul, acum e dărîmată
– Hâită: ”E-nămolit de-acuma Gâtul, iar roata mare-i Putrezită / Pe Jgeabul
spart în patru locuri, nu-i apă cum a fost odată”. Acolo veneau ”Puhoi de
răndunele”,” Un Stol limbut de păsărele”, o viață descrisă de Coșbuc.
Aceste 92 de poezii, vorbesc ca niște rugăciuni ale
poetului de vremile ce veșnic vremuiesc, dar limba noastră cea străbună e
creată pentru a supraviețui, ba mai mult, ea renaște, întinerește odată cu
generașiile tinere ce cresc. Se înfrumusețează mereu crescând în valoare. Să ne
iubim Limba noastră cea bătrână, ne îndeamnă poetul căci prin ea trăim, muncim,
iubim, a o pierde inseamnă că pierduți vom fi și noi.
”Ar Dealul meu” e o poezie ce devine o adevărată
frescă istorică prin trecutul și prezentul ei de azi!
AR
DEALUL MEU
Un
PRIBEAG, ce cărărit-a largul lumii-n lung și-n lat,
Într-o
VREME-ndepărtată, când pe-aici mi s-a AFLAT,
Și
văzînd cum ostenește, un VĂTRAȘ ce-ș mâna boi
Într-o
zi de primăvară, cu nevasta și feciori,
Îl
întrabă-așa-ntr-o doară, pe muncitul meu, țăranul,
-
Ce faci omule pe-aicea?
-Apoi
ni, de când îi lumea, mă silesc să îmi AR DEALUL,
Ca
să am în toamnă ROADĂ și să TREC cu bine anul.
Și
de-atuncea el tot ară, dealul său lăsat de moși,
Ce-i
averă moștenită de la bunii lui strămoși,
Ca
să-mi aibă-mbucătura ce pe-a lui să-i poată ține
An
de an, secol de secol și-n mileniul care vine.
Dealul
său de-atunci i-ARDEALUL, cela veșnic jertfitor,
Ca
la NIMENEA în lume să nu-i fie-n veac dator,
Și-ncă
mai apoi aicea este-a Maicii cea Grădină
Ce
ne-a dat-o-n bună PAZĂ pentru vremea ce-o să vină,
Când,
de-aicea va RENAȘTE noua lume viitoare,
De
vom fi CREȘTINI cu toții, iubitori și cu iertare,
Și
vom ține LEGEA sfântă, să trăim în bună pace,
Iar
la Domnu-nchinăciune, fiecare îi vom face.
Așadar
avem în față un OM viu și-o CARTE vie,
Cărora
doar Dumnezeu le-a dat gând ca să se scrie!
Cartea
se află acum la Biblioteca familiei noastre,
așteptându-și
iubitorii cititori să o-mprumute!
~*~
12/01/2024
IOAN
MICLAU-GEPIANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu