joi, 17 octombrie 2024

Grid Modorcea - De ce tragi în noi, Mitică ?

 



De ce tragi în noi, Mitică ?

Grid Modorcea, Dr. în arte

17 Octombrie 2024

 

Toate filmele lui Lucian Pintilie cochetează cu nebunia. Și în toate, inclusiv în parabolicul „De ce trag clopotele, Mitică?” (după Caragiale), el ne arată cum este realitatea în care trăim, cât este de falsă, de mizerabilă. În varii forme, el dezvăluie mizeria existenței. Un efort colosal, de geniu, să ne arate că trăim în minciună. Exact ca în „Reconstituirea”, când ne arată cât de tragică poate fi reconstituirea vieții. Lucian Pintilie este modelul de regizor care fotografiază perfect lumea în care trăim, dar care nu are nici o deschidere pentru lumea în care am vrea să trăim. Îi lipsește harul utopic. El nu ne dă nici o speranță, nici o iluzie, nu trăiește și nu gândește ca un vizionar. El este distopic, vede apocalipsa, nu cum va veni, ci chiar cum este.

 

Totul în prezent este apocaliptic, ca în „Balanța” (1992), poate filmul cel mai emblematic privind înfundătura în care ne aflăm, lipsa de speranță, simbolizată în final de eroii filmului, jucați de Maia Morgenstern (Nela) și Răzvan Vasilescu (Mitică), care stau ghemuiți la baza unui copac falnic, Pomul Vieții, cu un pistol ațintit asupra camerei de luat vederi, adică asupra spectatorilor. Un avertisment, o societate care trebuie împușcată. Justițiarul Pintilie ne condamnă. Ce vedem, este de împușcat. Această „soluție” a fost anunțată de Titus Popovici și Sergiu Nicolaescu în capodopera lor „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte” (1972), un film a cărui acțiune se petece la sfârșitul războiului, într-un sat ardelenesc ocupat de nemți. După ce un soldat neamț este ucis, localnicii sunt amenințați cu execuția dacă nu-l predau pe cel care a săvârșit crima. Eroul filmului, un băiat de oraș în vacanță (Cristian Șofron), prieten cu Ipu, nebunul satului (Amza Pellea), în final, după ce asistă la toată mascarada în care notabilitățile satului (primarul, preotul, notarul, doctorul…) îi cer lui Ipu să-și asume crima, trage cu pistolul în această lume, care, în secvența finală, arată ca un mănunchi de zdrențe plutind în aer, sugerând în zare niște stafii.

 

Copilul nu vrea să trăiască în acestă lume ticăloasă. O împușcă. O aruncă în aer. Îi condamnă pe toți la moarte. Imaginar. Realizarea acestui film este emblematică pentru ideea reabilitării filmului socialist, care, oricât ar fi de blamat, conține câteva capodopere pe care nu le putem trece cu vederea, doar pe motivul că au fost realizate atunci. Nici un film din producția noului val nu se poate compara cu acest film parabolic, vizionar, făcut cu mare măiestrie. Nicolaescu a mai realizat cel puțin două capodopere, „Mihai Viteazul” și „Osânda”. Dinu Cocea a realizat cele mai bune filme de aventuri, iar „Răpirea fecioarelor” este o capodoperă. Și mai am încă multe exemple bune de dat. Ce s-a realizat valoros în acea epocă nu poate fi ignorant. Valoarea însăși este o formă de evadare.

 

În „De ce trag clopotele, Mitică?”, Pintilie îl omoară pe Mitică. Dar e o soluție de evadare moartea lui Mitică, personajul emblematic al poporului român? În cartea „Nemuritoarele” și alte scenarii literare, eu l-am reabilitat pe marele boem, pe care Caragiale l-a ridiculizat. În acest spirit își realizează și Pintilie invectivele. Înfundătura lui se numește „Terminus paradis” (1998), total fără orizont, gata, am terminat-o cu paradisul, trăim în iad, o imagine de coșmar a tinerilor Românei, văzuți a niște animale în călduri, mereu țipând, la limita disperării, o realitate de balamuc, iar eroul, recent încorporat, are un moment de „poezie”, după ce îi cere iubitei să-și scoată chiloții, îi ia ca amintire, apoi găsește un pisic și se joacă cu el ținând chiloții în balans, pe rol de smotocei! Regizorul nu găsește acestei lumi nebune nici un sens. De fapt, nu-și găsește sieși… balanța.

 

Lumea din filmul „Balanța” se vrea a fi România confuză, fără echilibru, la granița (balanța) dintre epoci, dintre sisteme, cel socialist și cel fără contur, fiindcă nimeni nu știe ce va fi, totul este confuz, o confuzie mortală, pe care o va prelua Mircea Daneliuc și o va duce mai departe cu filmele lui, dar la fel de realiste ca filmele lui Pintilie, de un realism parabolic, fiindcă parabola nu ascunde realitatea, ci o dezvăluie mult mai nuanțat decât înregistrarea ei nudă.

 

În lumea aceasta nebună, în care aveam de toate: vii, morți, și înmormântări, parastas, șantiere, spitale și ucigași, securiști, teroriști, „revoluționari”, însăși dragostea este un non-sens, așa cum ne demonstrează eroina filmului, Nela, o profesoară cu vocație de reporter, care fotografiază realitatea, ca în „Blow Up” (Aruncă în aer). Ea folosește fotografia pe rol de adevăr și de șantaj, dar la sfârșit face o groapă, în care își pune toate fotografiile, documente ale realității în care trăiește, și le dă foc.

 

Ce mai știm despre realitatea crudă în care am trăit? Nimic. Se alege praful din ea. Rămân poate amintirile, care se derulează într-un conflict sinistru, precum parastasul, în care disputa de idei politice, dintre preot (Dorel Vișan) și primar (Victor Rebengiuc), este înecată în vin. Operatorul Doru Mitran îi dă acestei scene un nerv aparte. Totul e caricatură. Ce rămâne după o băutură? Doar vomă. Ne arată Daneliuc în „Senatorul melcilor”.

 

Este semnificativ faptul că Mircea Daneliuc continuă spiritul caustic al lui Pintilie, doi regizori care spun adevărul fără perdea. Sunt cei mai buni fotografi ai realității românești, dar, repet, fără viziune, fără să simtă nevoie să opună lumii urâte și mincinoase, odioase, o altă lume. Ei nu oferă nici o șansă omului, nu au nici o utopie, sunt complet distopici. Filmele lor de actualitate ne oferă o lume în care nu ai vrea să mai trăiești. Și ca în aforismul marxist, se despart de trecut râzând. Fiindcă, dincolo de stratul gros de odioșenii, există umorul. Ei privesc cu sarcasm această lume confuză. Evadarea la Pintilie este dragostea Nelei pentru un șoricel, care, în mâinile celorlalți, va fi strivit. Maia Morgenstern este Frumusețea, ceva de pe altă lume care contrastează puternic cu lumea patibulară în care trăiește, rizibil surprinsă de operator. Ea e profesoară, dar se comportă ca un reporter care fotografiază tot ce mișcă.

 

Este realitatea anului 1988, când Pintilie fixează acțiunea romanului omonim al lui Ion Băieșu, care a conceput acest roman în anul 1976, când a scris scenariul filmului „Mere roșii”, realizat de Alexandru Tatos, film ce se concentrează pe povestea doctorului Mitică, jucat de Mircea Diaconu. Echivalenta lui Nela era Alice, jucată de Carmen Galin. „Balanța” a fost singurul roman scris de Ion Băieșu și apărut în 1985 la Ed. Cartea Românească. Romanul a stârnit multă controversă, fiind considerat antisocialist, pe ideea că în România socialistă nu se poate întâmpla așa ceva, precum scena violului Nelei, când un  grup de mineri o violează. O imagine sinonimă avem în filmul lui Dan Pița, „Concurs” (1982), unde se dezvăluie o crimă prin viol. O lume fără speranță, în care gloanțele îi vor strivi pe cei ce inutil au strigat, „vor muri și vom fi liberi”.

 

Printre cei cu mitraliera în mâini, ca un terorist, îl vedem și pe actorul Dragoș Pâslaru, care, după ‘89, a defilat pe balconul Universității și într-o cușcă pe străzile Capitalei, dar, scârbit de lipsa de adevăr, s-a retras în munți, a luat calea călugăriei și azi e starețul Mănăstirii Filimon din Vâlcea. Ce fel de liberi suntem azi? „Libertatea” din România e haosul. Tot constatăm cât de rău este, în ce minciună trăim, cât de rea este corupția, dar nu punem nimic în loc. Nimeni nu arată spre Scandinavia, de pildă, țări care au demonstrat că utopia este posibilă. Oamenii din alte locuri își împlinesc speranțele frumoase. Filmul românesc, în cele mai bune realizări formale, nu ne oferă nici o soluție de evadare. El fotografiază, ca un revoltat sui-generis, această realitate urâtă. O știm din viață, o vedem și pe ecran. Și ce-i cu asta? Dar mai departe, ce facem? Unde se află profeția artistului?

 

Nota redacției - Rarisimele „realizări” cinematografice postdecembriste românești - ca și cele holliwood-iene, de altfel - sunt doar caricaturi dezgustătoare, oribile ale capodoperelor cinematografice din anii '30, '40, '50, '60, '70… Albă ca zăpada și cei șapte pitici” (1937) al lui Walt Disney și „Pe aripile vântului” (1939) al lui Viktor Fleming sunt azi catalogate de cretinii neomarxiști drept „filme rasiste”. În ceea ce privește industria actuală cinematografică românească „este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire!”. Au dispărut, și ea și marii actori odată cu „grămada de fiare vechi” a lui Petre Roman.








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu