O
viziune clasică asupra acestei lumi moderne
(Prefată
la seria MERE PADURETE vol. IV)
DAN
SALAPA
Intenția
lui Pavel Rătundeanu-Ferghete este de a-și aduna în acest ciclu de romane - de
fapt memorialistică și corespondență, dar și multe observații și informații
directe, fruste din lumea satului românesc ardelenesc, zona Clujului, apoi
portrete de personalități literare sau de altă natură fie artistică și
religioasă, de știință sau sportivă, chiar, dumnealui fiind încredințat că,
astfel, posteritatea va avea un punct de reper asupra feliei de timp care i-a
fost repartizată de Cel de Sus, mărturia sa scrisă în acest fel dens, stufos,
pe alocuri, cu fraze lungi și întorsături de frază, savuros de-a dreptul în
multe locuri prin ineditul limbajului arhaic ori prin cel de incantație
folcloric-religioasă, inspirat de textele biblice și de cele ale textelor populare
românești - proverbe, povești, legende – un fel de mesaj către viitorime din
perspectiva sa personală, pe care și-o desprinde nu doar din experiența sa, ci
și a multor altor contemporani sau mari personalități trecute în eternitate.
Rezultă astfel, un mesaj inedit, greu comparabil stilistic în scrierile
contemporane, mesaj pe care autorul său
îl reunește sub acest termen general de Opera Omnia, dar asumat mai puțin
oficial, doar la nivel de discuții între prieteni,să zicem, dar care nu este
departe de un adevăr care se reclamă prin el însuși: nevoia de a păstra o
identitate personală până în cele mai mici amănunte, asumat, fără ocolișuri și
disimulări spre a ascunde slăbiciuni ori eșecuri având un efectul unei panorame
sociale, care poate fi exemplificatoare pentru o întreagă epocă. Lipsa
ipocriziei din acest context face adevărul mai penetrant decât orice mesaje cu
pretenții literare, îl ridică la rang de săgeată a timpului, iar pe Pavel
Rătundeanu-Ferghete într-un fel de argonaut sui generis, care și-a alcătuit din
propriile experiențe de viață, dublate de o cultură diletantă, dar solidă, de o
operă de studii etnografice și paremiologice, de o corespondență întinsă în
timp cu multe personalități ale culturii și artei contemporane nouă, o arcă pe
care își încarcă mărturiile scrise și îi dă drumul pe valurile lumii și ale
vremurilor viitoare.
Dublat
de Ben Todică, românul emigrat în Australia, jurnalist și emul al vieții
comunității de români de acolo, volumul acesta, al patrulea din seria Mere
Pădurețe, scris de amândoi ca într-un dialog al înțelepților, dar ei cu ei
înșiși, indirect, însă, și cu lumea, pe care o scanează și o decantează fără
menajamente, dar cu cele mai bune intenții. Deseori, apar afirmații de-a
dreptul fastuoase, cum este aceasta a lui Ben Todică despre limba română, chiar
dacă ea este făcută într-un moment mai puțin confortabil al stării de sănătate:
“Amestec pastile 24 din 24 pe drumul morții! Sună sarcastic, dar ăsta-i
adevărul! Mă împac și cu starea asta. Voi dărui limbii române, limba părinților
părinților părinților mei până la capăt, drept multumire și respect pentru
bucuriile aduse și pentru modul de a cunoaște frumos lumea în care am trăit.
Graiul este izvorul vieții!”Altă dată, vizavi de incercările de a accede “lumea
profesionistă” literară din România contemporană, același Ben Todică îi
recomandă tranșant: - Dragă Pavele, nu te ploconi. Profesioniștii sunt scule de
comandă, pe când un amator este sufletul națiunii, este fiul țării și al
durerilor părinților ei. Amatorul este voluntarul adevărului și glasul iubirii
lui Dumnezeu. Profesioniștii sunt limitați de perfecționismul lor, adevărate
mașini, roboți. Ei știu totul. Când ajungi aici, viața nu mai e interesantă, e
un abis, e sfârșitul. În schimb, Amatorismul e o călătorie, prin revelație,
continuă în eternitate. E un entuziasm infinit! E creație, e Dumnezeu!”
Iar
dialogul continuă în același ton: “Tu înțelegi de ce te numește amator, domnul
redactor, care ți-a spus că el publică doar profesioniști? Pentru că amatorul
scrie pentru orgoliu, vrea recunoaștere acum, pe când profesionistul scrie
pentru eternitate. Îti spun asta ca încurajare. Nu te lăsa intimidat, că tu le
vrei pe amândouă (acum). Te vor recunoaște, ei, mai târziu. În altă parte,
descrie cartea lor, dar din perspectiva contribuției partenerului său, care
are, pe drept, partea cea mai consistentă din ea: <<Să citești în chineză
cartea merelor, e ca și cum ai tăia varză la pisici. Nu ar înțelege nimic. Tu
scrii doar pentru românii adevărați. Nimeni nu poate gusta din acest sac ticsit
cu bunătăți, e atât de dens, încât, după două fraze, ți se îndulcește gura ca
după două caramele și, dacă nu ai dinți dacici, nu ai ce căuta în ea. E
psihologia țăranului român, care e unică. Un umor și muzicalitate aparte. Vorba
lui Vica: în o sută de ani, mulți vor trai pe spinarea scrisului tău. Este
densă, foarte densă. Prima privire asupra textului, îți lasă impresia că
autorul înoată în propriul subconștient-inconștient, fără să evite zonele
„mâloase”, ba chiar trecând pe acolo cu satisfacția autopedepsirii. E o pungă
grea, ticsită cu dulciuri "alapavel". Îmi pare rău că ești doar un
"amator" care va sparge istoria - din fericire așa lucrează
Dumnezeu.>>”
Pavel
își apără scrisul, firesc, cu argumente de genul: <<...dar nu mă dau
bătut, chiar dacă numai cu o moarte sunt şi eu, o baligă, dator, că, Ben, nu se
moare aşa uşor, şi încercarea moarte n-are, ci viitor, chiar dacă, mai ales,
învinsul e biruitor, că mai sunt MERE PĂDUREȚE, marile speranțe, că noi nu
ne-am pierdut în ireversibil timpul ca Marcel Proust, şi asta-i un lucru bun,
artist, cum preferi tu să zici, constant plin de bună-voință, că mă îndemni
demn, cu precizie restabulind regula: "Scrie, Pavele, scrie"!>>
Un
frumos și autentic portret al lui Pavel Rătundeanu-Ferghete - P.R-F. - reușește
Ben Todică, apropiind decisiv cartea de zona literaturii autentice: „Pentru că
tu ești un artist, pentru că frumusețea și bogăția tablourilor pictate de tine,
nu vor fi niciodată egalate de nici un profesionist, pentru că tu ești susurul
râului, fluierul ciobănașului și scârțâitul plugului în brazdă, ești ochelarii
timpului prin care ne ajuți și ne alini dorul de acasă, dorul de adevărata
Românie și adevărații părinți care ne-au alăptat și legănat în doina și glasul
dulce al mamei. Fiecare pagină te aduce mai aproape de Dumnezeu prin surpriza
și îndestularea ei. Fiecare pagină e o lingură de miere, o lingură de Dumnezeu
hrănitor de mireasmă a vieții. E adevărul după care tânjim toți. Noi nu am fost
creați să fim ținuți în țarc, așa cum o doresc pinguinii academici, așa-zișii
profesioniști. Profesioniștii își au locul lor în societate, însă ei niciodată
nu vor fi un Tolstoi sau Dostoievski. Talentul scrisului e vocea Domnului. Dracii
nu au nevoie de talent pentru că ei au reguli precise de la Scaraoțchi.
Mulțimea săracă nu-l înțelege pe Satana, ea îl simte și se ascunde în tăcerea
minții. Mulțimea se poate hrăni din paginile tale și bucuria
oblojește/vindecă.”
O temă
predilectă abordată de P.R-F este dragostea și căsătoria, familia, care este,
la fel, verbalizată cu adevărate virtuți literare: “(Într-adevăr, lângă Vica,
n-aveam dileme, n-aveam probleme, că ştia pe bune cum să se poarte şi să se
compoarte şi cum să mă ia cu binişorul, blând, finuț, de mânuță cu mânuța ei,
cum să mă ia cu buna şi cine poate să mă acuze că m-am îmbolnăvit de depresie,
de stres lângă ea şi-n casa, şi în aşternutul ei?!)
Cine
poate zice că nu mă întrebam şi ofticam: Ce-i familia? Ce-i căsnicia-n doi? Cum
ajung şi să se împretenescă doi? E dreaptă judecata Pr. Floarea Simion Marian,
în Nunta la români, cum trebuie să fie fata sau băiatul, pretendenți la
însurarat şi măritat? (În Sâmpetru, băiatul se însoară şi fata se mărită). E
cineva chiar atât de ideal, de impecabil, fără slăbiciuni ori toți sunt
minorosițe, tacala, tacala până măritala şi după ce măritala, îi umblă gura ca
sucala?
Cum şi
când să mă supăr pe Vica, un suflet roz şi rar, comoară rară ca floarea de
colț; şi, totuşi, de ce să mă supăr pe ea, pe Vica mea? Că era tot cu gura pe
mine, nu-i aşa, Ben, cum şi Ming e pe tine?”
Bine
observa, și am consemnat acest aspect al cărții, este traducerea ei într-o altă
limbă, fapt care-i restrânge eventuala
pătrundere pe o piață mai largă a lecturii. Intraductibilă, la rigoare maximă,
această carte, de fapt, întregul ciclul Mere pădurețe, dar și celelalte scrieri
în proză ale lui P.R-F generalizăm noi, muncă dificilă din cauza multor
arhaisme, a unui limbaj specific în marea lui majoritate zonei ardelenești, dar
cu mare transparență spre cel neaoș românesc ancestral. Plus o mare doză de
trăire sinceră, nefiltrată de vreun stil anume, de căutări literaturizante
evident, dăunătoare. Stilul este unul venit direct din trăire, așternut din
taste pe display-ul telefonului - autorul nu avea computer la ora scrierii, de
aici și o serie de multe erori ortografice, de diacritice ori punctuație -
lucru excepțional descris într-un dialog pe mail între Ioan Miclau-Gepianu și
Ben Todică, preluat de P.R-F în cartea sa: “Mi-a amintit că ar fi bine să
traducem cartea și în altă limbă aici. Eu i-am spuns sincer că la o așa carte,
nu oricine se poate angaja, ci un adevărat profesor în acea limbă! Altfel,
ajungem tot la Eminescu, ale cărui opere, nu oricine le poate traduce, doar
numai tălmăci! Asta e o carte, Benule, ce trebuie să stea ca o lumină în Neamul
nostru românesc! Oricum, va veni timpul și vor apare ei și traducătorii cei de
profesie. Răbdare. Opinia mea. Cu drag și frăție, Ionică din Gepiu. Cartea nu
va putea fi tradusă niciodată ca să aibe același efect asupra unei alte națiuni
cum îl are pentru cea în care a fost scrisă. Cartea nu descrie, ci trăiește.
Mecanic, o poti traduce, dar nu va fi decât o carte tehnică de funcționare a
unui om într-o mașinărie denumită loc/țară. La pasajele unde noi plângem,
străinii vor râde și invers. Vezi cazul creștini-musulmani, hetero-homo, etc.”
A traduce cartea aceasta într-o altă limbă, oricare ar fi ea, este o muncă
imensă, dar și așa, efectul ei, cum spune Ben Todică poate fi nul, cel mult
iscător (!) de ilaritate, ba chiar conflicte interculturale! Un exemplu greu de
tradus atât prin referințele literare cât și prin prezența unor cuvinte din
lexicul arhaic rural românesc: <<N-am impresia că modul în care îmi dau
silința să scriu ar fi greoi, ostentativ, că nici animale sălbatice, mistreți
cu colți de argint, ai lui Doinaş, n-au pestă africană, în criza lor, străinii
neavând piață liberă, de desfacere a cărnii produse de ei, dar şi-au găsit ei,
soluția ca să ne şmecherească şi șubrezească superbul sănătății, aflându-ne pe
noi de fraieri, țapi ispăşitori, ieftini la "fărină" şi scumpi la
tărâțe, la uruială, ca să nu fim la înălțime...>> Sau un alt fragment și
mai... complicat: <<Revenind la holteiul sau nuntitul Iacob, îmbătându-se
se chereuțise de cap, căpiase şi începu sfada împărțind cu nemiluita,
bolovănos, pumni la nunta Nastasiei şi a lui Viorel, până când câțiva
țăngăi-fițingăi, cioflingari îl strâmtorară, imobilizaseră şi îl legaseră
buzduc la nunta bunicii şi bunicului cărându-l în temniță, beci ca să se
dezvețe de năravul prost de bătăuş, până ce-l va judeca tarostii, tizăşii
vergelui, a obştii satului că fără a-şi
ispăşi ruşinea şi confuzia, nu se putea că încălcase "cumințenia
pământului"...>>
Identitatea
culturală este un vector al păstrării identității de neam, iar cartea devine o
armă importantă în acest sens, am putea înțelege din acest argument al lui Ben
Todică în favoarea cărții versus tehnologia informațională folosită în exces:
“Dar, treptat cu introducerea computerelor și internetului, treptat s-au
împuținat și cititorii, precum și din acea faimă a cărților. Dar nu, să nu se
părăsească Cartea, ea rămâne valoarea milenară, internetul ne poate aduce în
câteva ore pierderea enormului informativ acumulat. Ideea mea este să se
publice cărți cât mai multe, în paralel cu internetul, fie, așa cum în paralel
merge viața cu moartea. Cartea ne păstrează, tehnologia, însă, ne poate pierde.
Și nu pe noi, pe scriitori, ci o întreagă umanitate!”
În
același sens, Ben Todică, perseverent în a-l fi identificat pe P.R-F drept un
simbol al culturii ancestrale populare românești, prin sinceritatea și firescul
debordant al confesiunilor lui, îi face un alt portret memorabil pornind tot de
la un fel de confesiune, o reciprocitate stilistică, remarcată de-a lungul
întregului acest nou volum, ca de altfel pe tot parcursul ciclului acestuia
românesc: “- Eu m-am oprit lângă un firicel de apă care izvorăște dintr-un
munte foarte înalt și-mi astâmpăr setea. Și beau, și beau cu pofta omului
însetat și vlăguit de urcuș și de deșertul nesfârșit din jur. Are gustul
laptelui de la sânul mamei! Dacă bat toaca, capitaliștii (Coca Cola, Pepsi, apa
gazoasa, berea etc.) o prostituiază, vor veni și-l vor închide, vor îmbutelia
apa și abia când izvorul va seca, vor începe s-o vândă ca apă vie. Nesiguranța
ta mă face să cred că tu nu crezi că ești un izvor, ci o conductă trasă și
camuflată în stâncă. Rațiunea ta îl oprește pe Dumnezeu să vorbească prin tine.
Tu nu ai încredere în “El” și-l tot descoși ca o soacră. Mergi înainte în
iubire de frumos și adevărul va veni la tine, Pavele!”
Cu o
precizie de cititor avizat, Alexandra Dogaru, îi răspunde lui P.R-F în acești
termeni delicați, dar fermi vizavi de scrierile sale: “- Stimate Domnule, Pavel
Rătundeanu Ferghete, Admiratia necondiționată a fratelui Ben Todică pentru
scrierile Dvs. mi-a stârnit și mie interesul literar. Cred că poezia și proza
Dvs. sunt, sub aspect formal și semantic, un experiment postmodern în
desfășurare. Deși nu sunt o adepta à la lettre a (post-) postmodernismului, am
citit cu pasiune si admiratie creații literare care împrumută doar anumite
nuanțe din acest curent, inserându-le meșteșugit într-o tramă complexă
(romanele lui Haruki Murakami, de exemplu). Tranșe din realitatea prozaică
aduse în roman ca atare, fără să fie trecute prin retortele laboratorului artistic
al scriitorului, sunt riscante pentru construcția unei opere literare. Având
de-a face cu un experimentî desfășurare, aștept să văd unde va duce, ce va
încununa acest experiment și, mai ales, dacă veți respinge tentația utilizării
unui lexic care poate șoca, fără să aducă valoare construcției literare de
ansamblu. Arghezi a distilat din „bube, mucegaiuri și noroi”, nu le-a luat ca
atare. Din bălegar cresc parfumatele flori de crin - dar poezia cântă crinul,
nu gunoiul puturos din care a ieșit. Aștept să văd dacă naturalismul care vă
fascinează va fi concurat și de alte orientări. Cu bune gânduri și urări,
Alexandra Dogaru.”
Un
răspuns posibil - în opinia noastră - către Alexandra Dogaru, desprindem noi
din altă parte a cărții: “Scriu chiar amețit, cu lumea trepidând, cu imaginea
mişcată şi cu stele verzi în fața ochilor, ca o piedică, stâncă de poticnire,
nu cedez, nu abandonez scrisul, chiar cu şanse minime, dar credeți că stau
blând în banca mea, că mă face asta, crezi că dau înapoi, că abandonez şi să nu
scriu, deşi pasiunea nu mă împotmoleşte întru nimic, că-i dragoste, un ceva de
care sunt mândru fără modru făcându-mă să fiu răsfățat sub soare, de soare (de
scris nu pot să mă las, chiar dacă nu merge totul ca pe roate, că dacă nu-mi
iese pasența, nu-mi iese, ce să-mi mai doresc?)”
Credo
justificativ al demersului lui scriitoricesc, amalgamat între mărturii și
corespondență, opinii și judecăți abrupte, multe strict emoționale, altele
reieșite din comparații cu alte opinii ori analize culese îndeosebi de prin
presă, dar și cu citate din opere clasice ale unor mari sciitori ori filosofi
români ori universali, iar pe undeva, rar, cum mai remarcam, ceea ce putem numi
literatură, creație a imaginației: “Inspirat, mulțumit şi nemulțumit, scriu
mândrie şi orgoliu, scriu pe cont propriu, spontan, ad hoc, sprințar cu
talanții înmulțiți cu har, cu bucurie şi cu suflet, scriu cu iubire catalogată
artă, scriu, cu drept la înviere, la înălțimea evenimentului; cale a luminii,
în minunii, că sunt cu specificul neamului, convins c-aş fi cu sens în univers,
dominat cu soare şi depedent de a neamului excelență şi binecuvântare, pe la
noi mai existând aberații, usturător şi un ridicol, suferință, un fel altfel,
diferit de ce am ştiut ca stare de bine, că asta suntem noi în optimism şi
altruism de România, că nu ne da, Doamne, cât putem răbda, că știm, cine râde
mai bine, râde la urmă.” Cât este de bine, cât este de „rău” acest demers la
limita între memorialistică și jurnalism ori între evocare și eseu profund
afectiv, între poezie de atitudine civică și cea religioasă, între istorie și
etnografie? Noi zicem că din scrisul lui Pavel Rătundeanu-Ferghete și cel al
lui Ben Todică, rezoneorul și contrapunctul celuilalt autor, fiecare cititor
poate alege ceea ce îi slujește cel mai bine, dar această alegere trebuie
făcută cu multă răbdare, scriitura fiind arborescentă, labirintică de multe
ori, ceea ce necesită, evident, aceea răbdare specifică ucenicului în fața
instrumentelor viitoarei meserii în primele zile, săptămâni în atelierului
meșterului.
Și
pentru că veni (iarăși, inevitabil, de altfel!) vorba despere Ben Todică în
calitate de rezoneor, iată un sfat original adresat partenerului său, care are
grijă de memoria soției sale, Vica, ridicată la ceruri, presărând și în acest
volum multe amintiri legate de ea sau versuri, unele în metrică populară,
altele cu inflexiuni biblice, altele moderne, un sfat legat de o viitoare
lansare a cărților lui Pavel, prietenul său, idee de o originalitate extrasă
din înseși stilul evocator al acestuia, din practica ritualică ortodoxă a
cultului morților și din cea desfășurată astăzi în atari ocazii: “Ai putea să
organizezi, împreună cu popa şi Sfatul, o lansare de carte la cimitir, pe
mormântul Vicăi, ca să fie şi ea prezentă, să se bucure de reuşita cărţilor. În
loc de obișnuita colivă din grâu, va fi una din cuvinte pentru hrana minţii şi
a sufletului, în amintirea preaiubitei soţii. Se vor vinde cărţi cu autografe
în amintirea şi pomenirea sufletului ei. Nu a mai fost niciuna de calibrul
acesta în ţară, şi, poate, în lume, unde vei invita şi televiziunea să ia
parte. LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL, deci e un respect adus Divinităţii. Mai
gândeşte-te!”
Răspunsul
la această propunere este de o altă nu neaparat originalitate, care te lasă cu
un sentiment profund de emoție, compatibilă cu înaltele precepte ale
interiorizării atât ale bucuriei, cât și ale durerii, atât ale amintirilor
despre viață, dar ale celor despre cei morți. Vă lăsăm plăcerea încercării
acestei emoții lecturând volumul, acolo, spre sfârșitul lui, și să înțelegeți o
dată în plus, cum lumea satului de altădată, pe care o reprezintă P.R-F,
păstrează autenticul vieții și al morții în aceea ladă de zestre, alături de
port, cergi, clop, busuioc, icoane, limbă și credință alcătuind, toate la un
loc, marele și inestimabilul bun simț, măsură a identității și istoriei unui
popor cu rădăcini pe care și acest volum le explorează și le reconfirmă, chiar
și așa, cu suișuri și coborâșuri, dar, în esență, atât de curat în intenții.
Dan Șalapa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu