ȘTIM
SĂ NE FACEM CANONUL ȘI RUGĂCIUNEA?
-
PR. ELISEI -
Gheronda Elisei, starețul mănăstirii athonite
Simonos-Petras din Sf. Munte Athos, ne oferă câteva sfaturi prețioase pentru a
da autenticitate canonului administrat de duhovnicul nostru. Cum aflăm dacă
pravila și canonul pe care le împlinim sunt autentice și pline de roadă? Chiar
dacă aceste sfaturi au fost adresate în special monahilor, ele sunt foarte bune
și pentru creștinii care doresc să se apropie cu toată ființa lor de Dumnezeu.
Canonul personal
Canonul personal trebuie să fie măsurat ca să-l putem
urma în fiecare zi, dar cu atenție și cu smerenie, cu un simțământ deplin în
interiorul nostru că nu facem ceva special, ci să avem trăirea că suntem
asemenea unui copil care stă înaintea lui Dumnezeu și Îi spune: „Doamne,
ajută-mă!”. De aceea canonul de rugăciune nu trebuie să constituie o obișnuință
pe care o săvârșim ca să se termine cât mai repede, ci el trebuie să fie un
prilej de bucurie.
Dar când este adevărată această rugăciune?
Autenticitatea rugăciunii de seară se vede a doua zi. Dacă a doua zi ieși și nu
ești în pace, nu ești liniștit, rugăciunea ta nu a fost corectă. Dacă undeva
reacționezi în timpul zilei, dacă te împotrivești în cuvânt, dacă ți-ai pierdut
din dispoziția ta cea bună, pentru că tu te-ai rugat astă noapte, atunci
rugăciunea ta făcută, nu este adevărată.
Canonul vindecă
Rugăciunea personală de chilie o adeverește și
certifică viața de zi cu zi. În mănăstirea în care suntem, treci pe lângă un
părinte și îl întrebi: „Ce faci, părinte? De ce nu ești bine?”. „Pentru că nu
mi-am făcut pravila, nu sunt bine”. De multe ori îl întreb pe un altul: „De ce
răspunzi așa, de ce reacționezi altfel?”. „Sunt obosit”. „De ce ești obosit?”.
„Din cauza privegherii”. Atunci înseamnă că privegherea ta a fost greșită.
Așadar ca rugăciunea să aibă rezultatele pe care le-am menționat, trebuie să aibă
și condițiile pe care le-am menționat. Canonul și rugăciunea personală într-o
mănăstire sunt necesare.
Este ceea ce încălzește hrana, vindecă rănile și
săvârșește o împreună împlinire, astfel încât monahul să poată obține și să
poată primi harismele Sf. Duh: bucuria, pacea, iubirea de frați, jertfa,
ascultarea și atunci obștea poate fi desăvârșită pentru că duce pe monah la
smerenie, îl face să fie sociabil, să poată comunica cu ceilalți, îl face și
isihast și îl face să fie înger într-o sinodie(comunitate). Iar ceea ce
adeverește că suntem o sinodie este faptul că trebuie să fim o sinodie
angelică, îngerească, sinodie care în mod continuu trebuie să slăvească și să
se apropie de Dumnezeu.
„Trăiești atât timp cât te rogi”
Această conjuncție, această legătură - asceză și
smerenie - constituie ceea ce numim ethos ortodox.
Toate acestea, atât slujirea cât și asceza au drept
consecință curățirea monahului de patimile lui, în spatele cărora se află eul
nostru. Rugăciunea este cea care ne face trecerea între noi și Dumnezeu,
mijlocul prin care putem să vorbim cu Dumnezeu. Viața monahală fără rugăciune
este ceva pe care Dumnezeu nu îl înțelege. Când monahul se roagă, atunci el
este om. Astfel el arată că trăiește împreună cu Dumnezeu. Trăiești atât timp
cât te rogi. Rugăciunea este cea care întărește și sfințește orice altă lucrare
săvârșită în mănăstire.
(Extras din cuvântul Pr. Elisei, rostit la
mănăstirea Agapia
Sfinții
Mărturisitori Ardeleni
Sfintii Marturisitori Ardeleni sunt: Visarion Sarai,
Sofronie și Oprea Miclăuș, canonizați în 1955 și preoții Ioan din Galeș și
Moise Măcinic din Sibiel, canonizați în 1992.
Au luptat împotriva impunerii confesiunii
Greco-catolice.
Vă învit să aflați despre ei:
Visarion Sarai
Visarion Sarai s-a născut în anul 1714 și a primit la
botez numele Nicolae.
S-a călugărit în 1738 la Mănăstirea Sfântul Sava.
În 1742 ajunge la Mănăstirea Pakra din Slovenia, iar
în ianuarie 1744 vine în Transilvania și începe lupta pentru apărarea
Ortodoxiei.
Este arestat pe 26 aprilie 1744 de autoritățile
imperiale și supus unui interogatoriu cu 44 de întrebări.
A fost trimis la închisoarea din Deva, apoi la cele
din Timișoara, Osieck și Raab, iar în cele din urma la celebra închisoare
Kufstein din Munții Tirolului (Austria), unde a murit ca martir.
Sofronie de la Cioara
Sofronie de la Cioara a fost preot de mir, iar după ce
a rămas văduv, s-a călugărit la Mănăstirea Cozia.
A condus răscoala populara împotriva autorităților
habsburgice și a Episcopiei Unite de la Blaj care patrona acțiunea de dezbinare
a Bisericii Ortodoxe Românești.
În august 1760, Sofronie a convocat un Sinod, în care
cerea episcop ortodox, restituirea bisericilor, eliberarea celor închiși și
respectarea libertății religioase.
A murit la o dată pe care nu o cunoaștem, fie la
Mănăstirea Vierosi, fie la Mănăstirea Robaia.
Nicolae Oprea Miclăuș
Nicolae Oprea Miclaus, originar din Săliștea Sibiului,
satul Tilisca, a mers de trei ori la Viena pentru a prezenta plângerile
românilor, în 1748, 1749 și 1752.
În memoriile prezentate, aceștia cereau libertatea
credinței ortodoxe și episcop ortodox.
A fost arestat în anul 1752 la Viena și dus în
închisoarea de la Cușteni, unde a și murit ca mărturisitor pentru Ortodoxie.
Ioan din Galeș
Ioan din Gales a înmânat lui Oprea Miclăuș un memoriu
pe care să-l adreseze Curții din Viena și s-a aflat în fruntea mișcării de
apărare a Ortodoxiei la Sibiu.
A cutreierat mai multe sate și a strâns semnături prin
care credincioșii ardeleni cereau sa li se acorde libertate pentru credința
ortodoxa.
Din ordinul Mariei Tereza, ajunge în închisoarea de la
Deva, apoi la Graz și în final la Kufstein.
Preotul Ioan a murit după anul 1780, de când datează
ultima știre despre el.
Moise Măcinic
Moise Macinic pentru că a luptat împotriva uniației, a
fost închis la Sibiu, timp de 17 luni.
La eliberare i s-a cerut sa nu mai slujească, ci să se
întrețină din munca brațelor.
S-a refugiat în Banat, unde s-a întâlnit cu Oprea
Miclăuș.
L-a însoțit pe acesta în călătoriile sale la Viena și
a fost arestat împreuna cu Miclăuș.
A murit în închisoarea de la Kufstein.
MARETIA
LUI DUMNEZEU
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
Cât de mare si cât de apropiat Te arati într-a
furtunii puternica miscare, cât de mult se vadeste a mâinii Tale tarie în
serpuirile fulgerelor orbitoare; minunata este a Ta maretie. Glasul Domnului
peste câmpii si în freamatul padurilor, glasul Domnului în nasterea ploilor si
a tunetelor, glasul Domnului peste ape multe. Lauda Tie rasuna în vuirea
muntilor celor ce sufla cu foc. Tu ca pe o haina pamântul îl scuturi. Tu pâna
la cer înalti ale marii talazuri. Lauda Tie, Celui Care smeresti omeneasca
trufie, scotând din adâncuri a pocaintei strigare: Aliluia!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate”, p.
PUȚIN
CREDINCIOȘI
Pentru cei care nu cred în izvorârea
mirului din moaștele Sf. Dimitrie, marele mucenic din Tesalonic. Aflați o
minune cutremurătoare Sf. Dimitrie, prin care Dumnezeu a vrut să dovedească
slava și harul cu care l-a împodobit pe unul dintre cei mai iubiți dintre
mucenici, Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir. CUM SF. DIMITRIE ȘI-A
ARĂTAT PUTEREA UNOR PUȚIN CREDINCIOȘI.
Sf. Dimitrie și puțin credincioșii
Mult timp m-am întrebat de ce Biserica a
socotit pe mucenici mai mari întru slavă decât pe cuvioși, pentru că mie mi se
părea că sfinții cuvioși au o nevoință mai înaltă, ca unii ce își supun de
bunăvoie trupul spre osteneli mucenicești, mortificându-și patimile cu multă
trudă. Teoretic știam eu cum stau lucrurile: după cuvântul Domnului care zice
Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună
pentru prietenii săi (In. 15:13), așa și mucenicii, care și-au vărsat sângele
pentru dragostea Mântuitorului, sunt socotiți ca fiind mai cinstiți între
sfinți. Dar, concret, avea să îmi arate măreția harului mucenicilor și să îmi
explice aceasta Sf. Mare Mucenic Dimitrie.
Pelerinajul din Grecia și puterea Sf.
Dimitrie
Era în vara anului 2015 și mă aflam,
împreună cu alte câteva maici din obștea mănăstirii noastre, într-un pelerinaj
în Grecia, să ne închinăm sfinților, mult îndrăgiți de noi, iar eu mai cu seamă
aveam nevoie de rugăciunile sfinților, ca una ce eram programată în toamnă
pentru o intervenție chirurgicală pe coloană cervicală. Ardeam de nerăbdare să
mă închin Sf. Nectarie de Eghina, să mă tămăduiască și să nu mai fie nevoie de
operație. Credeam cu toată ființa mea că sfinții mă pot vindeca, dacă și Dumnezeu
binevoiește, bineînțeles, pentru că uneori ne îngăduie boli trupești pentru
folosul nostru sufletesc.
Spre bucuria mea, trecem și prin
Tessalonic, cetatea marelui Păstor și dascăl al rugăciunii lui Iisus, Sf.
Grigorie Palama, unul dintre sfinții dragi mie, pe care îl citeam adesea cu
nesaț, dorind să învăț și eu lucrarea rugăciunii lăuntrice, care se zice cu
mintea în inimă, fiind de altfel și una dintre lucrările de căpătâi ale
oricărui monah. M-am închinat cu multă emoție la moaștele Sf. Grigorie,
rugându-l să mă învețe și pe mine meșteșugul rugăciunii inimii, spre luminarea
și desăvârșirea sufletului. Am simțit binecuvântarea și rugăciunea sfântului cu
noi, pentru care am mulțumit și ne pregăteam să mergem spre Atena, aproape de
Eghina, casa Sf. Nectarie.
Sf. Grigorie Palama arată slava Sfântului
Dimitrie
Însă maica noastră ghid ne amintește că nu
putem părăsi Tesalonicul fără să ne închinăm ocrotitorului cetății, Sf. Mare
Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir. Eu am fost puțin contrariată, deoarece
era destul de târziu și drumul până la Atena era lung, mă gândeam să ajungem
mai repede și în siguranță la o oră rezonabilă și cugetam greșit în sinea mea:
Dacă m-am închinat marelui isihast și teolog, Sf. Grigorie Palama, ce rost mai
are să ne închinăm acum și la un mucenic, care nu a oferit atâtea învățături
Bisericii și nu a ajuns la măsuri așa de înalte precum isihaștii, care și-au
unit mintea cu inima în rugăciunea neîncetată?
Cugetam, bineînțeles, strâmb, dar în
același timp nici nu doream să petrec în multă zarvă, risipindu-ne mai mult
mintea prin agitația unui oraș plin de pelerini și catedrala destul de
aglomerată. Dar m-am supus dorinței celorlalți și ne-am dus să ne închinăm,
chipurile, repede la moaștele Sf. Dimitrie.
Biserica Sf. Dimitrie din Tesalonic și
măreția ei
De cum am intrat în curtea catedralei,
mirosea de afară atât de puternic a mir, o mireasmă cu totul nepământească,
încât te îmbătai parcă de acel miros. Aflu de la maici ca acea mireasmă este de
la mirul izvorât din trupul Sf. Dimitrie. În sinea mea, m-am îndoit puțin,
gândindu-mă că este miros de tămâie și nu poate mirosi sfântul până afară. Apoi
mai și aflasem părerile unor așa-ziși teologi care contestau existența mirului,
spunând că de fapt preoții ung moaștele Sf. Dimitrie cu mir comercial.
Nu știam ce să cred, nici nu mă interesa
pe mine prea mult acest aspect al minunilor și senzaționalului, axându-mă mai
mult pe lucrarea lăuntrică, silindu-mă să evit arătările minunilor care uneori
pot fi și înșelătoare. Doream doar să ne închinăm mai repede și să putem pleca.
Dar, din iconomia lui Dumnezeu, marele între sfinți, Dimitrie, ne pregătise o
surpriză, spre smerirea mea, cu siguranță, care am îndrăznit să minimalizez
harul sfințeniei sale.
Îndoiala puțin credincioșilor și puterea
Sf. Dimitrie
Când am ajuns în fața raclei impunătoare a
Sfântului, zugrăvit pe toți pereții nobilului baldachin, cu chipul învăluit
într-o prestanță covârșitoare, ce copleșea în măreție până și pe cei mai
puternici împărați, am amuțit de uimire. Ne-am închinat pe partea din spate a
raclei, să nu încurcăm trecerea și pelerinii mai grăbiți din fața raclei. Ne-am
așezat în genunchi dar eu nu mă mai puteam ridica de jos, nici cu trupul, nici
cu sufletul. Atâta har și dulceață îmi inundau tot trupul și ființa mea, încât nici
nu eram în stare să mă ridic de acolo și nu pricepeam ce se petrece cu mine.
Nu era niciun merit al meu, doar eu
venisem cârtind la sfântul, era numai Harul Sfântului care voia să mă învețe
ceva. Am început să plâng de bucurie și mă rugam ca acea stare să nu se mai
termine niciodată și, mai ales, să nu mai plecăm de lângă îndumnezeitele moaște
ale acestui preaputernic sfânt. Eu, care mai înainte eram îngrijorată în
privința timpului și nici nu voiam să mai ajung la racla sa, acum nu mă mai
puteam desprinde de lângă racla sfintelor sale moaște.
Lecția Sfântului Dimitrie
Simțeam atâta dragoste pentru Domnul și
pentru toată făptura, încât și dacă m-ar fi lovit cineva, nu cred că aș fi
simțit ceva, dragostea Sa mistuia tot trupul meu, în toată nevrednicia mea. În
acel moment am simțit cum Domnul vrea să îmi explice Harul mucenicilor. Pentru
răbdarea și dragostea lor către Domnul, mucenicii primesc un asemenea Har,
încât ard ca un rug aprins și nemistuit de dragoste, prin Harul Său iar acel
Har strălucește înlăuntrul sfinților cu o putere mai mare decât orice posibilă
durere trupească. Astfel mucenicii puteau ușor răbda chinurile și torturile
prigonitorilor nemitarnici, prin simțirea în trup a Harului dumnezeiesc. Dar
aceasta nu era tot, minunea de acum urma să se petreacă.
Eu, de bucuria acelui Har, am început să
cer necontenit de la Domnul să mă învrednicească și pe mine de harul muceniciei
și să-I pot jertfi și eu viața mea precum acest mărit mucenic. Știam că cer un
lucru prea mare de care eram cu totul nevrednică, dar în acel moment nu puteam
să cer altceva, învăluită ca într-o uimire de neînțeles. Mi-am amintit de boala
și operația mea, dar nu mă mai puteam ruga să mă vindece și, neștiind ce zic,
mă rugam să mă întărească să rabd cât mai multe dureri pentru El. Maicile erau
deja agitate că ora era târzie, iar eu nu mă puteam desprinde de racla sa.
Izvorârea de mir
Trecuse deja o oră de când eram acolo și o
rog pe maica ghid să ceară și pentru noi puțin mir ca să putem pleca. Maica îmi
spune însă că doar părintele stareț poate să ne dea din mirul izvorât din
trupul sfântului, iar în acel moment starețul se afla într-o sinaxă importantă,
la care participau și episcopii locului, astfel că maica sugera că ar fi mai
bine să plecăm să nu întârziem. Eu, când am auzit că putem primi mir chiar din
trupul său, m-am prins și mai strâns de racla sa și nu voiam cu niciun chip să plec
de acolo până nu iese părintele stareț din sinaxă să luăm și noi mir.
Dar a mai trecut aproape o oră și starețul
tot nu venea și deja simțeam că forțam prea mult răbdarea maicilor, care se
rugau și ele cu bucurie la sfântul, când simțim deodată o mireasmă mult mai
puternică. Ridic capul de jos și priveam înmărmurită racla de sticlă. Sticla,
în care era așezat capul sfântului într-o raclă de argint, se înfierbântase și
era plină toată de aburi și broboane, ca la un duș fierbinte, încât nu se mai
vedea aproape nimic prin raclă.
Și, o, minune, printre crăpăturile
sticlei, începu să se prelingă ușor din mirul sfântului, care izvora chiar în
acel moment, în fața noastră. Nu puteam să cred ce văd și am luat repede niște
șervețele să ștergem mirul, din care sfântul, în marea sa milă și dragoste, se
milostivise să ne împartă și nouă, nevrednicelor.
Iubirea lui Dumnezeu față de mucenici
Au început să vină mai mulți oameni să
vadă minunea și, în sfârșit, însuși starețul cu episcopii au ieșit să se
închine și să adune mirul care curgea din abundență. Am mulțumit sfântului
pentru dragostea sa și ne-am desprins cu greu de acolo, nu înainte ca părintele
stareț să ne ofere și sfinția sa mai multe bucăți de vată îmbibate în mirul cel
sfințit.
Așadar, Sf. Dimitrie a voit să ne
binecuvinteze cu harul sfântului său mir, de a cărui minune ne-a încredințat că
există cu adevărat și mare păcat au cei ce contestă minunea izvorârii mirului
din trupul slăvitului mucenic. Această minune pentru mine a fost providențială,
deoarece m-a întărit mult în lungul șir de suferințe pricinuite de operația pe
coloana cervicală, perioadă în care mi-am amintit neîncetat de cererea mea în
rugăciunea către Sf. Dimitrie de a mă face părtașă suferințelor lui și de a pătimi
boli și suferințe pentru El, Mirul cel dumnezeiesc. Cu rugăciunile Sf. Mucenic
Dimitrie, operația a decurs cu succes și am reușit să mă recuperez aproape
complet în cele din urmă.
„Partea mea, Sfinte Mucenice Dimitrie și
dumnezeiască mărire te fă, că eu sunt oaie din staulul dragostei tale. Pentru
aceasta primește cântarea mea, purtătorule de cunună, prin care laud astăzi
harul mirului tău” (Fragment din Canonul Paraclis al Sf. Dimitrie).
CUM
SF. DIMITRIE ȘI-A ARĂTAT PUTEREA UNOR
SLUJIREA
INTREGII ZIDIRI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Întreaga creatura – soarele, luna,
stelele, pamântul, apa, aerul, focul, plantele, pasarile, pestii, vietuitoarele
patrupede, insectele – slujeste lui Dumnezeu prin calitatile si însusirile date
lor de la Dumnezeu; vita de vie aduce roade, marul asijderea, si asa mai
departe. Cu atât mai mult omul trebuie sa slujeasca lui Dumnezeu prin
calitatile ce i-au fost date ca fiinta rationala, libera, sensibila; slujirea
lui trebuie sa porneasca din minte si din inima, sa fie de bunavoie, nesilita,
desi se face si cu o constrângere de sine sau a altora. În slujirea lui
Dumnezeu e viata si fericirea creaturii. Iar smochinul neroditor se taie si se
arunca în foc. Când nu slujesc lui Dumnezeu, puterile si însusirile omului iau
o directie pervertita, mincinoasa, catastrofala pentru el (desfrânare, betie,
erezie, pornire spre scandal), dar atunci când slujesc lui Dumnezeu directia
lor este dreapta, armonioasa, pasnica, roditoare, mântuitoare, luminatoare.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Liturghia:
Cerul pe pamant, traducere de Boris Buzila, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 215
GANDUL
POCAINTEI
-
Compozitorul Arvo Part -
Omul, daca se pocaieste, de multe se elibereaza. Iata,
te duci la un prieten si îi spui tot ce ai pe inima si deja îti este mai usor.
Chiar si pentru un lucru atât de mic. Dar trebuie sa ne pocaim din temelie.
Omul trebuie sa se elibereze de aceasta povara. Daca mergeti la un al treilea
si îi spuneti ca, iata, aici am fost nedrept, pâna si pentru aceasta deja s-a
desprins de tine o bucatica [din povara ta]. Altfel, acest venin te va otravi.
Iar de te duci la un preot si te pocaiesti, te spovedesti nu ca în fata unui
om, ci ca înaintea lui Dumnezeu. Nu-i important ca Dumnezeu este nevazut. Nu
conteaza ca preotul poate este pacatos. Daca omul se pocaieste sincer, se
elibereaza. Noi, ce-i drept, ne-am obisnuit sa traim asa ca si cum am pune
varza la murat – tot împingem si împingem în noi, tot mai adânc, ca sa încapa
mai mult. Si apoi vine o zi când este deja cu neputinta sa mai traim asa…
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 116
FANTANILE
SPARTE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Majoritatea oamenilor poarta de buna voie în inima o povara satanica, dar s-au
obisnuit într-atât cu ea, încât de cele mai multe ori n-o simt si chiar si-o
sporesc, fara sa-si dea seama. De altfel, vrajmasul cel rau le înzeceste acea
povara si atunci cei ce o poarta încep sa fie cuprinsi de o teribila deprimare,
de spaima, cârtesc, iau în desert numele lui Dumnezeu. Cele mai obisnuite
mijloace prin care oamenii veacului acesta îsi alunga „aleanul” sunt
petrecerile, jocul de carti, dansurile, teatrul. Dar, dupa ce recurg la aceste
mijloace, plictisul si lâncezeala inimii sporesc. Daca oamenii acestia au
norocul sa se îndrepte spre Dumnezeu, inima li se despovareaza, încep sa-si dea
seama limpede cât de apasata le era ea mai înainte, cât de mare era greutatea
care o strivea, desi de cele mai multe ori ei nu-si dadeau seama. Cât de multi
sunt oamenii care L-au parasit pe Dumnezeu, s-au îndepartat de „izvorul apei
vii” si „si-au sapat fântâni sparte, care nu pot tine apa”? (Ieremia 2, 13)
Foarte multe asemenea fântâni sparte se întâlnesc la oameni, aproape câte una
de fiecare. Fântânile sparte sunt inimile noastre, patimile noastre.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 55
EMIGRANTUL
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vedem în lume ca oamenii se stramuta dintr-un loc în altul, dintr-o localitate
în alta, dintr-un sat în altul, dintr-un oras în altul si toata averea mobila o
iau cu ei. Acesti oameni se numesc emigranti. Tot asa si crestinii adevarati,
care au în inimile lor credinta vie, ca o faclie, emigreaza cu inimile si
cugetele lor din lumea aceasta în celalalt veac; ei se nasc în lume, dar se
stramuta în Patria cereasca. Despre aceasta, Sfântul Pavel, vasul ales al lui
Hristos, spune dimpreuna cu toti credinciosii: „Cetatea noastra este în Ceruri,
de unde si asteptam Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos” (Filipeni 3, 20).
Noi traim cu trupul pe pamânt, dar cu sufletul ne suim la Ceruri. Acolo a mers
Domnul Hristos, Capul nostru; într-acolo ne grabim si nazuim cu suspine si noi,
madularele Lui. Într-acolo a mers Începatorul nostru, Domnul Iisus Hristos,
într-acolo privim si noi si Îi urmam. El ne atrage într-acolo, ca pe ai Lui.
Acolo este Patria noastra, acolo este casa noastra, acolo este mostenirea
noastra, acolo este avutia noastra, bogatia, cinstea, slava, mângâierea, bucuria
si toata fericirea noastra. Noi nu cautam în lumea asta decât cele absolut
necesare.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Comoara
duhovniceasca din lume adunata, traducere de rasofora Domnica Talea, Ed.
Egumenita, Galati, 2008, p. 485
LATRATUL
CAINELUI
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Mintea este curata atunci când se leaga de Dumnezeu, atunci când nu dam
nici o importanta ispitelor. Se întâmpla ceea ce se petrece cu masinile si cu
câinii: când depasim un câine, acela continua sa latre, dar la un moment dat
oboseste si se opreste. Astfel si cu ispitele: trebuie ca mintea sa se lipeasca
de Dumnezeu si sa nu gândeasca la nimic altceva. În felul acesta putem înfrunta
ispitele.
Sfantul Sofronie Saharov, Cunosc un om in
Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr. Serban Tica, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 30
--
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
SIMPLITATEA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Când
te rogi, cauta sa fii asemenea unui prunc care începe sa gângureasca, iar duhul
tau sa fie una cu cel al rugaciunii pe care o spui. Socoteste-te pe tine ca pe
un nimic, ia rugaciunea ca pe un dar al lui Dumnezeu. Renunta cu desavârsire la
cunostinta cea dupa trup, nu tine seama de ea, fiindca „semeteste” (1 Corinteni
8, 1), ne face sa ne îndoim, sa urzim himere, sa hulim. Daca în timp ce te
rogi, sau în alta vreme, vrajmasul îti tulbura sufletul cu gânduri ticaloase si
cu hula, nu deznadajdui, ci spune cu convingere în inima ta: „Pentru a ne
curati de aceste pacate si de altele asemenea lor a coborât pe pamânt Domnul
nostru Iisus Hristos; Mântuitorul a venit sa ne ajute sa ne izbavim de ele si
de toate pacatele pe noi, cei neputinciosi cu duhul”. Daca vei spune aceste
cuvinte cu credinta, ti se va linisti inima îndata. Domnul ti-o va curata. Nici
un pacat si nici o intentie de pacat nu trebuie sa duca la deznadejde; sa tinem
neclintita nadejdea în Mântuitorul. O, nemuritoare, parinteasca grija a lui
Dumnezeu! Cât de mareata este slujirea lui Dumnezeu, facut Om, catre noi
pacatosii! Cu nemarginita iubire de oameni ne sta în ajutor, ne curata si ne
mântuieste. Rusineaza-se puterea vrajmasului!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 230-231KILO
MANCAREA
STRICATA
-
Sfantul Nicolae Cabasila -
Obisnuinta pacatului este tocmai repetarea deasa a faptelor rele. El e
ca o boala încuibata înlauntrul sufletului pe urma unei mâncari stricate. Acest
pacat din obisnuinta este statornic si înlantuieste sufletul în niste catuse cu
anevoie de stricat, robeste mintea, pe om îl îndeamna sa savârseasca numai
rele, ducând la cele mai urâte fapte pe cei pe care-i prinde în mrejele sale,
prin care pacatul s-a nascut si se naste fara încetare, în acelasi timp savârsind
raul si fiind el însusi o urmare a raului – ca într-un cerc. Lucrurile au ajuns
de asa fel, încât pacatul nu mai are sfârsit, iar obiceiul rau da nastere la
fapte rele care, înmultindu-se, formeaza apoi ele însele o regula de savârsire
a pacatelor. Si astfel, aceste doua rele se ajuta una pe alta si cresc tot mai
mari, dupa vorba Apostolului: „Pacatul a prins viata (în mine), iar eu am
murit”.
Sfantul Nicolae Cabasila, Talcuirea
Dumnezeiestii Liturghii si despre viata in Hristos, traducere de Pr. Ene
Braniste si Pr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucurestilor, Bucuresti,
1992, p. 159-160
-
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
KILOGRAMELE
FATARNICIEI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Dupa
cum pietrele, sau bucatile de lemn, sau alte corpuri aruncate în sus cad
inevitabil pe pamânt sau în apa, în functie de locul de unde sunt aruncate, tot
asa si cuvintele rugaciunii ajung negresit la Dumnezeu daca sunt spuse din
inima; atunci când sunt spuse fatarnic, cad peste serpii întunericului, în
oceanul minciunii – diavolul – cel ce este tatal minciunii.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 116
UȘA
CEA STRÂMTĂ
-SF.
ILARION FELEA-
Poarta vieții
Intraţi prin uşa cea strâmtă, că poarta cea largă şi
calea cea lată vă duc la pieire. Şi mulţi merg pe dânsele, iar poarta vieţii e
strâmtă şi calea care duce la ea îngustă şi puţini le află. (Mt. 7:13-14)
Din aceste cuvinte de îndemn rostite de Mântuitorul şi
Domnul Iisus Hristos se vede limpede că intrarea în împărăţia lui Dumnezeu nu
se poate face fără de o alegere. Suntem chemaţi să alegem între două uşi ca şi
când ne-am afla în faţa unui palat cu două intrări.
Noi toţi dorim să vedem faţa împăratului Dumnezeu. Dar
aceasta se poate numai dacă intrăm pe uşa care ne duce la El. Dacă intrăm pe
altă uşă, ne rătăcim, ne întâlnim cu alte feţe, numai cu împăratul nu.
O singură ușă
Aşa e şi împărăţia lui Dumnezeu: are o singură uşă şi
aceasta e strâmtă. Trecerea prin ea întâmpină greutăţi, adică: osteneli, pază,
grijă, strădanii, lupte ca şi intrarea la un împărat. Nu poţi să te duci la el
oricum: nespălat şi neîngrijit, ci treaz, curat şi numai dacă eşti un om
vrednic. De aceea se spune în pildă că uşa prin care intrăm în viaţa veşnică
este strâmtă şi calea mântuirii îngustă. Calea cea largă e calea lumii, calea
răutăţilor şi păcatelor care sfârşeşte cu prăpastia pierzării. Calea cea
îngustă este ca şi uşa cea strâmtă, calea cea bună care ne duce la ţintă, la
Dumnezeu.
În altă parte din Sf. Evanghelie, Mântuitorul ne
vorbeşte şi mai limpede când zice: «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu
vine la Tatăl, decât prin Mine» (In. 14:6).
«Eu sunt uşa oilor… Prin Mine, de va intra cineva se
va mântui şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Furul nu vine decât să fure
şi să junghie şi să piardă. Eu am venit ca oile Mele să aibă viaţă şi să aibă
din belşug»(In. 10:7-10).
Iisus Hristos este ușa
Iată, aşadar că uşa cea strâmtă şi calea cea îngustă,
prin care intrăm în împărăţia lui Dumnezeu este Iisus Hristos. El este uşa şi
El este Calea mântuirii. Fără de El nu vom afla niciodată uşa de intrare la
împăratul cerurilor. Fără de El ne rătăcim pe calea cea largă, pe care merg
toţi cei ce nu-şi dau seama de rătăcirile, patimile şi răutăţile lor, ca şi
orbii sau cei legaţi la ochi, spre prăpastie.
Taina Sfântului Botez
Mai mult, „uşa” cu care se aseamănă Mântuitorul este
taina Sfântului Botez, moartea şi învierea cu Iisus Hristos, naşterea din nou
din apă şi din Duh. Căci zice: «De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu
va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu» (In. 3:5). Moartea în Sf. Botez
este răstignirea patimilor şi uciderea păcatului prin darul Sfântului Duh, iar
învierea patimilor este naşterea din nou, îmbrăcarea în Hristos ca să umblăm
întru înnoirea vieţii (Rom. 6:3-11; Gal. 3:27).
Calea mântuirii : Ușa cea strâmtă
«Drept aceea, să nu stăpânească păcatul în trupul
vostru muritor, ca să vă supuneţi la poftele lui, nici să vă daţi păcatului
mădularele voastre, făcându-le arme ale nedreptăţii, ci înfăţişaţi-vă înaintea
lui Dumnezeu ca vii, sculaţi din morţi şi mădularele voastre ca arme de
dreptate pentru Dumnezeu.» (Rom. 6:12-13)
De la Botez şi până la moarte, una din datoriile
sfinte ale creştinului e să umble întru înnoirea vieţii. Aceasta e calea
mântuirii, calea spre Dumnezeu.
(Extras din cartea „Pildele
Mântuitorului”, de Pr. Ilarion V. Felea)
Sfântul
Proroc Ioil
Acesta este al doilea dintre proorocii mai mici.
A fost fiul lui Fanuil din seminția lui Ruben și a
trăit cu 8 veacuri înainte de Hristos.
El a proorocit pustiirea Ierusalimului și robia
babiloniană în care va cădea poporul lui Israel din pricina păcatelor săvârșite
înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Ioil chemă poporul la post și pe preoți la
pocăință cu rugăciuni și lacrimi ca Dumnezeu să facă milă cu dânșii:
„Postiți post sfânt […] și strigați către Domnul”
(Ioil 1, 14), „Între tindă și altar să plângă preoții, slujitorii Domnului”
(Ioil 2, 17).
Sfântul Ioil a mai proorocit și pogorârea Sfântului
Duh asupra apostolilor și revărsarea darului Său peste toți creștinii:
„Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul”
(Ioil 3, 1).
De asemenea, a proorocit ziua Înfricoșatei Judecăți,
precum și slava Sfintei Bisericii Lui.
Apoi se sfârși cu pace, fiind îngropat în pământul
său.
Ceata proorocilor se veseleşte împreună cu noi, când
se face ţie laudă, gânditorule de cele cereşti, Sfinte Ioil, de Dumnezeu
arătătorule.
Cu care împreună roagă-te, să ne mântuim noi,
fericite.
Cei ce urmăm învăţăturile tale din toată inima şi din
tot cugetul, cu plângere şi cu rugăciune căutăm pe Dumnezeu, vrednicule de
laudă.
Roagă-te pentru cei ce te laudă pe tine, Preafericite
Ioil, să se mântuiască de toată supărarea şi să dobândească harul
Dumnezeieştii Lumini.
Păzeşte cu rugăciunile tale, proorocule al lui
Dumnezeu, pe cei ce cu dragoste laudă mărită şi pururea fericită pomenirea ta,
ca unul ce ai Dumnezeiască îndrăznire către Dumnezeu.
(Din Canonul Sfântului ce se citește la
Utrenie)
UITAREA
DE SINE
-
Parintele Arsenie Boca -
Când
cineva se încumeta sa se lase în conducerea Providentei, printr-un elan de
iubire de Dumnezeu, adica sa-si depaseasca constient conditia sa umana – sub
actiunea harului de Sus, bineînteles – poate vedea înca de aici arvuna
desavârsirii sale, într-un sentiment de liberare, ca o înviere din morti.
Timpul, cauzalitatea, lumea si toate vamile cunoasterii, pline de chinurile
contrazicerilor, ramân la pamânt, ca o gaoace de ou când iese din ea un pui
viu, sau când dintr-o omida paroasa – trecuta aparent prin moartea unei
crisalide – iese si zboara un fluture în culorile curcubeului.
Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie
Boca un mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca,
2002, p. 138
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu