mircea dorin istrate - Ziua armatei române

 

25 Octombrie

Ziua  armatei  române

 

În vers ți-am dat să ai cuvinte,

Îți fie de îmbărbătare,

Când le citești, îmi ține aminte,

Să îmi răspunzi la o-ntrebare:

 

Făcut-ai tu măcar atâta

La țara asta ce te ține,

Cât ea din greu mereu făcut-a

Aici să-ți fie ție bine

                                                   mircea dorin istrate

 

 

Monumentul jertfei

 

Jertfa e altarul unui monument

Scrijelat cu nume care nu mai sunt,

Suflete viteze ce răspund: PREZENT

Colo sus în raiul cerul cel sfânt.

 

El va fi de-apururi munte de iubire,

Clipă de-amintire în pomelnic trist,

Lacrimă de suflet într-u veşnicire,

Rugă de iertare la picior de Crist.

 

Suspinatul pietrei, brazde înflorate,

Vântul le mângâie suferinţa lor,

Mama, soaţa, sora, inimi sfâşiate

Veşnic măcinate de amar şi dor.

 

Pomenite nume, file de istorii

Scrise-n cartea vieţii, fie pentru voi

Stânca neuitării pusă-n vântul iernii

Ca să măreţească fapte de eroi.

 

Ziuă însemnată scrisă-n calendare,

Timp oprit o clipă într-u creştinesc,

Dragoste smerită pusă-n braţ de floare,

Lacrimă sub pleoapă, rugă la ceresc.

 

Toate adunate pentru voi ce-n soarte

Aţi avut amarul unui nenoroc

Şi pe-ntinsul lumii, undeva, departe

Aţi rămas vecie în acela loc.

 

Noi, urmaşi de-i voştri, cum e creştinesc,

Când pe lume fi-va zi de sărbătoare,

Gândul ni-l întoarcem spre dumnezeiesc

Ca-n smerită rugă facă-vă iertare.

 

Şi în rai vă pună lângă sfinţi şi ingeri

Că aţi fost în vreme jertfitori de ţară,

Ştie-vă urmaşii, mai ales cei tineri

Cine mersul vieţii încă apărară.

***

Într-un vers de slavă eu v-am pus acuma

Să vă veşnicească întristatu-mi gând,

Iar din jalea sorţii, cum ar face muma

Vă sărut pe suflet, tainic lăcrimând.

                                                                           *

 

 

NEMURITORII  LUMII

 

     „Istoria este un testament lăsat de străbuni nepoţilor pentru tălmăcire şi povaţă. În ea, omul de rând găseşte clipe de adâncă trăire şi satisfacţie, oşteanul putere şi îmbărbătare, iar conducătorii  pilde de cum trebuiesc conduse noroadele.”

 

     Istoria răspunde la trei întrebări : Cine suntem? De unde venim? Şi încotro mergem?

 

                     Cine suntem ?

        Suntem margine de timp, încolţiţi aici în huma statorniciei noastre la poalele Carpaţilor, prelinşi de-oparte şi de alta până dincolo de Dunăre şi mare şi încă mult mai departe spre soare- răsare şi soare-apune, tot înmulţiţi în ţandăra zării.

      Suntem din totdeauna stăpânii acestor mirifice şi roditoare meleaguri peste care, în vremi bătrâne, au trecut mulţime de noroade în drumul lor de pribegie spre alte zări. Noi am rămas aici nesmulşi din glia străbună, mereu iertători şi încrezători în steaua noastră norocoasă.

       Ne este veche şi nobilă seminţia ca şi moşia pe care El, Divinul, ne-a dat-o s-o stăpânim şi să o păstrăm  mereu întreagă în rotundul ei. Ca să nu uităm de această poruncă am pus la hotarele conştiinţei noastre troiţe veghetoare: Tărtăria, Sarmizegetusa, Tape, Blidaru, şi încă multe altele care, la cumpănă de  vremi, să aprindă candela speranţelor noastre pentru a aduna şi uni împrăştiata turmă a neamului, risipită de furtunoase şi înşelătoare vremi.

 

                De unde venim ? 

 

        De nicăieri şi de niciunde. Noi suntem şi ne-am ştiut mereu aici, din cumpăna vremilor, iar pe cei de dinaintea noastră i-am ştiut mereu de moşi. N-am venit pe vreo scurtătură din neguroase şi îndepărtate locuri ca mai toţi cei din jur. Pe noi ne-a pus Măritul aici, ca veşnică sămânţă, care să se înmiască în huma roditoare a acestor locuri, pe cărarea mereu suitoare a neopritului timp.

      N-am fost râvnitori hulpavi la bogăţiile  altora, mulţumiţi mereu cu ce a fost al nostru şi cu ce Măritul a îndestulat aceste locuri.

      La cruce de timp şi istorii, neiertătoarele vremi ne-au cerut mereu vamă îndestulată, pe care Hristoşii noştri cei dragi: Decebal, Bogdan, Dragoş, Mircea, Stefan, Mihai şi-atâţia alţii însfinţit pe altarul nemuriri noastre, au dat-o pentru a rămâne pomelnice neuitate în veşnicitul timp, speranţe care să aprindă mereu şi mereu candela conştinţei noastre.

 

              Încotro mergem ?

 

      Mergem de la-nceputuri pe sortitul drum al pătimirilor noastre, plătind mereu ortul cerut pentru a rămâne aici în veşnicia mincinoaselor vremi.

       Suntem, ca de atâtea ori în istorie, sub vremi şi nu de-asupra lor, iar în vălmăşagul mişcătorului timp, nădăjduim că, la vremi de grea cumpănă se va găsi câte un alt Mircea, un alt Ştefan, un alt Mihai, care să ne scape din strânsori şi să ne spele obrazul de ruşinoasele păcate, aducându-ne pe calea ce bună.

        Sperăm că la sfârşitul veacurilor, când pătimirile noastre se vor fi sfârşit, Măritul, Iertătorul sufletelor noastre, ne va aşeza dimpreună cu El, în Grădina Maicii Domnului, locul reînvierii neamului românesc şi că noi vom fi fost aleşii nemuririi lumii şi veşnicia ei.

 

                                                                         Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

VOI  OȘTENI  AI  ŢĂRII  MELE

 

Motto:

Voi oșteni ai ţării mele, însemnaţi cu stele-n frunte,

Voi îmi sunteţi vii exemple de tărie şi virtute,

Când în focul unor lupte, viaţa voastră dat-ați  vamă

Pentru-a noastră veşnicire, pentru-a ţării încă fală.”

 

Din a vremii adâncime, când în aste locuri sfinte

Domnul ne-a făcut cuibarul să fim lumilor aminte,

El ne-a dat în grijă ţara, bună ca o-mbucătură,

Să o ţinem veşnicită, vremi ce vin, din ce trecură.

 

Voi cu dragostea de ţară fost-aţi stâlpi de lumânare,

Care ardeţi să-nsfinţească tâmpla marilor altare,

Preaştiind că libertatea, dacă vrei s-o încinsteşti,

Viaţa ta o dai ca vamă, către lumile cereşti.

 

De-asta-mi sunteţi nemurire în a pietrelor Columne,

Să-nsfinţiţi  ţărâna ţării cu a voastre sfinte urme,

Iar în suflete şi braţe să ne puneţi cea tărie

Să putem a trece-n pace, vremi haine ce-or să vie.

*

Risipiţi din mal de mare, până sus pe ’nalte creste,

Voi înnobilaţi pământul, ca ‘nălţimile celeste

Să îmi cearnă neuitare peste-a voastre plânse nume,

Ce duc ţara înainte, ca în vremile străbune.

**

Noi, în zi de sărbătoare în pomelnic vă vom pune

Şi cu inima cernită vă vom face-o plecăciune,

Ca să ştiţi că încă suntem în cel suflet întristaţi,

Şi gândind la voi o clipă, ochii noştri-s lăcrimaţi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

NECUNOSCUTULUI  EROU

Tuturor celor care s-au jertfit în cele două

Războaie Mondiale pentru neam şi ţară.

 

În ţintirim cu albă cruce

Îşi doarme-n veci, somnul cel dulce

Viteaz oştean, plugar de-o viaţă,

Plecat în sfântă dimineaţă

Să-şi apere pământ şi-avutul

Ştiind că ţării, el îi scutul.

Şi-a sărutat pruncii de-o şchioapă

Neştiutor de ce-1 aşteaptă,

Şi-a mângâiat nevasta-n tindă

Ştiind că doru-o să-1 cuprindă,

A zis în gând un ,Tatăl Nostru

Şi a plecat să-şi facă rostul.

 

Cu suflet greu de supărare

Ea 1-a privit cum piere-n zare,

Simţind cum inima-i se frânge

Şi lacrimi n-are a mai plânge.

 

Avut-a parte de cu toate,

De veri fierbinţi, de ger şi moarte,

A străbătut o-ntreagă lume

Şi locuri cu străine nume,

L-a mistuit dorul de casă,

De vita lui, de iarba grasă,

 

Iar seara când să-nchidă ochii

Mi se vedea în şura popii

Cu-a lui de-o samă la-nvârtită,

La nunţi cu vinuri de ispită,

La clacă-n seri de blândă toamnă,

La crâşmă-n sat, la vreo pomană.

 

Şi-o mai vedea pe-a lui frumoasă,

Copiii roată după masă,

Cum le punea fiertură-n oală,

Cum lacrimile-i curg în poală,

Cum se ruga la Născătoare

Să-i scape omul din bătaie,

Cum da duminici de pomană,

Cum săruta Sfânta icoană.

 

Ăi mici tot întrebau de sine,

Pe unde îi, de-i merge bine,

Simţea că o sfârşeşte jalea

Şi se topea ca lumânarea,

Că pruncii săi ce dorm pe vatră

N-or mai avea nicicând un tată.

 

Aşa gândea şi-n ziua-n care

Un glonţ, venit din larga zare

La frânt în două ca pe-un pai

În luminată zi de mai.

Ştiind c-atât i-a fost norocul

Şi-acolo i-a venit sorocul,

Simţind cum moartea-i intră-n carne

A zis în gând un : Iartă-i Doamne !

 

Săpatu-i-au acol’ mormântul,

Lui, care-a fost braţul şi scutul

Acestei ţări mereu robită,

Prea mult de vremuri urgisită.

Ca el atâţia mii căzură,

Stau risipiţi peste măsură

În ţări cu cimitire reci

Unde îşi dorm somnul de veci.

*

Ar fi avut dulce dorinţă,

La cap să aibă o troiţă

În care arde-o lumânare

În sfântă zi de sărbătoare.

Mormântu-i fie cu crăiţă

Şi în miros de romaniţă

Să-şi doarmă somnul în credinţă.

Un popă spună-i vorbă dulce

Şi facă-i dreaptă, Sfânta Cruce,

Şi nu i-ar fi cu supărare,

Dacă la mare sărbătoare,

Aşa cum dat ne este rostul

S-audă-ncet, un Tatăl Nostru

Şi-n limba lui.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNSFINŢEASCĂ-MI-I  ŢĂRÂNA

 

Însfinţească-mi-i ţărâna  pe aceia care mor

Pentru ţara lor şi neamul trăitor pe astă glie,

Plânşi să-mi fie în iubirea unei lacrime de dor

De urmaşii ce-n pomelnic, către Domnul tot mi-i suie.

 

Ei sunt file-ngloriate ce s-or face nemurire

Şi icoane miruite să-i avem de închinat,

Nălţătoarele modele şi izvor de apă vie

Ce cât ţine astă lume, să tot curgă nesecat.

 

Şi tot ei ne-or fi amnarul ce-o aprinde înc-odată

Iasca sufletului nostru ca să ardem strâmba lume,

Şi voinţa ce-ntări-va braţul slab să-l facă faptă

Şi să-ntoarcă brazdă nouă peste-o lume ce apune.

 

De-asta când ‘nălţăm o rugă la uitatele morminte

Şi aprindem pentru dânşii muc de sfântă lumânare,

Să le cerem iertăciune în smeritele cuvinte

Pentru viaţa dată vamă, pe cel câmp, numit onoare

 

***

Voi eroi ai ţării mele, flori pe-ntinsele hotare,

Semănat-aţi sfânta glie cu-al vost’ suflet împăcat,

Veşnicească-vă urmaşii într-un gând de înălţare

Să rămână al vost’ nume, peste timpuri neuitat

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

EROII    ŢĂRII     MELE

 

Descoperit şi-n plecăciune mă rog la bunul Dumnezeu,

Vă ierte de-aţi făcut păcate şi dacă sufletul vi-i greu,

Pe voi, eroii ţării mele, ce-mi însfinţiţi străbuna glie.

Şi-n raiul ne-ncăput vă pună, să veşniciţi cât lumea fie.

 

Că voi sunteţi cei stâlpi de ţară ce-mi ţineţi neamul nemurit,

Izvorul nesecat de fapte, ce ne așează-n preaslăvit

Şi-apoi ne urcă-n fala lumii ca mândrii ne-nfricaţi eroi,

Când soarta ţării-n cumpănire, stă-n bunul Dumnezeu, şi-n noi.

 

Atunci,  în clipa hotărâtă , curaju-i dragostea de ţară,

Ce vine din adânc de suflet să ardă totu-n foc şi pară,

Ne dă putere cea ţărână cu neamul nostru semănată,

Cu moşii şi strămoşii noştri, ce-s toţi aicea, laolaltă.

 

Sunteţi măriri şi-n neuitare , că voi mereu aţi stat cu ţara,

Simţitu-i-aţi adâncul vaiet, şi-n ruga blândă spusă seara

Mereu cerut-aţi la Măritul, vă dea putere de luptat,

Ca neamul ăsta prea jertfelnic, să nu mai aibă de-ndurat.

*

Pe calea vieţii curgătoare, v-am pus troiţe de-nchinat,

Icoane în altarul ţării şi candelă de lăcrimat,

Să veşniciţi în înălţare şi-n îngerescul vostru zbor,

Vă facem astăzi pomenire şi vă cinstim, cu-n sfânt onor,

 

Şi-o lacrimă cât bob de rouă vă las pe soclul ros de vânt,

Şi-un muc de sfântă lumânare la nerostitul ’nost cuvânt,

Că voi aţi fost de sorţi aleşii din ceia mulţi şi pătimiţi,

Să fiţi eroii ţării mele, urcaţi la ceruri şi-nsfinţiţi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TROIȚE  VEGHETOARE

 

Motto:

 Mi-am adunat eroii-n cimitire

Să fie-aici cu toți-n veșnicit,

Și-un monument le-am pus, de pomenire,

Însemn să-mi aibe timpului grăbit.

 

E vremea de cules la cucuruze,

Pe dealul Oarbei, dincol’ de Iernut,

Miroase încă huma a obuze,

A  jale disperată și-a durut.

 

Iar Mureșul ce curge jos la poale

De sânge-și spală malul chiar și-acum,

Mai câte-odată moartea dă târcoale

Că-mi știe bine dânsa, vechiul drum.

 

De-atâtea lacrimi, jale și durere,

Aici pământu-i veșnic însfințit,

Și parcă-n șoaptă el  mereu ne cere

Să nu-i uităm pe cei care-au pierit.

 

Că ei ne țin pe umeri astă țară

Cât noi în suflet încă îi slăvim,

Iar de vărsăm și-o lacrimă amară

Onor suprem le dăm, să-i încinstim.

 

Așa că-n zi de mare sărbătoare

La locul unde ei se veșnicesc,

Puneți-le cu dragoste o floare

Să știe că urmașii-i pomenesc.

 

Iar de-ntâlniți în cale cimitire

În care dorm o mână de eroi,

Acolo-i cuib de jertfă și simțire,

Troițe veghetoare pentru noi.

 

Cu ei și jertfa lor, această țară

Mereu își ține cugetul curat,

De-i pomenim, chiar încă de-o să  doară

Vor  da tărie vieții, de-ndurat.

 

*

 

 

 

SUB  PLÂNSE  CRUCI  LA  MĂRĂȘEȘTI

 

Motto:

Sub plânse cruci, de-aducere aminte,

Se  veșnicesc pomelnice de nume,

Iar bravii mei, cât țara-i ține minte

Ne-or ridica în fală și-n renume.

 

Din când în când, mai trecem prin istorii

Cu fruntea sus și pașii apăsați,

Cu fapte mari, ca făcători de glorii,

De crezul nemuririi avântați.

 

La Baia,  la Nicopole, Rovine,

La Gorăslău, Mărăști și Mărășești,

La Oarba-n deal, îmi știe orișicine

Au fost minuni de fapte vitejești.

 

Că-n dragoste de țară și moșie

Și-n gând mereu cu dorul libertății,

Eroii mei s-au dus în veșnicie

Plătind cel ort cu însăși, clipa vieții.

 

Sunt  peste tot pe-ntinsa mea moșie

În cimitire triste, înstelate,

În  alte țări, pe unde nimeni știe

Ei se-odihnesc în locuri ce-s uitate.

 

De-aceea-n zile mari de sărbătoare

Noi ce trăim acum în umbra lor,

La capătâi le punem câte-o floare

Și-n boaba unei lacrimi, dăm onor.

 

Că fapta lor mereu ne-a dat putere

Să viețuim aici printre nevoi,

Să fim și noi, când țara ne-o va cere

Spre veșnicirea ei, mereu eroi.

 

 

 

AI  NOŞTRI  SFINŢI

 

Sfinţi avem să umplem raiuri, şi-ncă tot ar mai rămâne,

Cât să aibă fiecare de-un altar de-nchinăciune,

Ei sunt cei care-ntr-o clipă pentru ţară s-au jertfit,

Ca să-i facă măreţie şi s-o urce-n nemurit.

 

Odihnesc pe tot cuprinsul a lor suflete curate,

În umbroase locuri sfinte, cu morminte lăcrimate,

Iar în zi de sărbătoare în pomelnice îi punem

Şi-a lor fapte ’nălţătoare la urmaşi mereu le spunem.

 

De-asta ale lor morminte fi-vor veşnic înflorate

Şi-a lor fapte de poveste pomeni-s-or lăudate,

Că de mâine-n astă ţară n-o fi suflet de erou,

O să stăm la mila sorţii, aşteptând tot ce-i mai rău.

 

Ei sunt cei ce-mi ţin aprinsă veşnic dragostea de ţară

Şi dovada că românul, chiar de are viaţă-amară,

Mai mereu, din vremi bătrâne, liber a dorit să fie

Sub ăst cer ce-i ocroteşte, colţul lui de veşnicie.

 

Dacă-n zi de sărbătoare, un nepot ţineţi de mână,

Spuneţi-i că-n clipe grele, astă naţie română

A avut eroi de seamă, care dorm sub cruci de piatră

Să fim demni de a lor faptă, doar atâta mai aşteaptă.

 

Şi-ntr-o lacrimă smerită, şi-ntr-o rugă ’nălţătoare

Să le cereţi cu sfială cuvenita cea iertare,

C-aţi uitat că ţara asta tot lăsată-i moştenire

Din vechimea-ngloriată, să o ţinem nepieire.

 

Că nimic în lumea asta nu ridică în onoare

Ca şi dragostea de ţară,  omenită cu o floare,

Ce smeriţi o punem astăzi încercaţi de un fior

La mormântul lor jertfelnic, semn de cinste şi onor.

 

Iar de gândul vostru tainic le va face-o-nchinăciune

Amintiţi-vă cea vorbă, din bătrîna-nţelepciune,

Ce ne spune că aicea noi am fost mereu vecie

Cu  tot neamul dimpreună, pe această sfântă glie.

 

***

Suntem cap de începuturi din cea lungă străvechime

Puşi aicea de Măritul la-nceput de omenire,

Şi aici avem poruncă ca de-apururea să fim

Însfinţid această glie, cât trăim şi când murim.

 

 

 

FĂCĂTORI  DE  BIRUINȚĂ

 

Voi eroi ai țării mele, făcători de biruință,

De istoriile cele dădătoare de credință,

Voi ce-ați însemnat țărâna din câmpie până-n deal,

Înfrățitu-v-ați cu huma jertfitorului Ardeal.

 

Pentru voi, cuvânte-mi, gându-mi să v-aducă mulțumire,

Că prin jertfa voastră sfântă dat-a-ți țării dăinuire,

OARBA ni-i altar de suflet, monument  ne e CAREI,

Iar voi, mereu în cuget neuitați veți fi de-acei,

Ce pe-a timpului cărare vă tot țin în a lor gând,

Să vă facă neuitare în cel suflet, lăcrimând.

 

Voi, țărână înstelată, purtători de nenoroc,

Viața încă v-ați lăsat-o în căușul ăstui loc,

Dar la umbra crucii voastre de-mi va arde o lumânare,

Noi în suflete vă punem, să vă facem, neuitare.

*

De-mi priviți în noapte bolta, roitoare toată-n stele

Scânteind în depărtare prin neanturile cele,

Și-ți vedea cum câte una se desprinde din cel roi

Și ca picuri de scânteie îmi ajunge pân’ la noi,

Să îmi știți, că cerul plânge când la voi mi se gândește,

Și mormântul vostru astfel, nopți la rând, mi-l însfințește.

 

Iară eu, nimicul lumii, într-un vers vă fac mărire

Să vă fie al vost’ nume veșnicită pomenire,

Că-n clipita de răscruce pentru noi și pentru țară,

Voi cu viața dată vamă,  n-ați lăsat ca ea să piară.

 

Mircea Dorin Idtrate

 

 

 

~*~

 

Când veţi pune mâine, pe mărmânt o  floare

La aceea care, sunt la Domnul duşi,

Face-ţi tăinuită rugă de iertare

Pentru cei ce-n raiuri, sunt de-acuma puşi.

 

 

&&&