Câteva
păreri la... unele concluzii despre 23 august 1944
Col.
(r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu
23
Octombrie 2024
A deziformat regele Mihai I poporul prin „Proclamaţia
de la 23 august 1944”, afirmând că s-a semnat armistiţiul şi că s-a făcut pace?
(Da! - n.r.)
Ce s-a anunţat prin Proclamaţie şi ce a fost greşit ?
- „Ieşirea” din alianţa cu puterile Axei - România a
ieşit din Axă.
- „Imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”
- Războiul cu Naţiunile Unite a încetat imediat.
- Misiunea
noului guvern: „de a încheia pacea cu Naţiunile Unite - Noul guvern a continuat
demersurile pentru încheierea Convenţiei de armistiţiu şi apoi a păcii.
- România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea
Sovietică”.
- Sovieticii au făcut propuneri concrete de armistiţiu
încă din aprilie 1944, acestea fiind aprobate de britanici şi americani. Ele nu
au fost retrase, oficial, în perioada următoare, ba chiar au fost reconfirmate,
public, de Moscova la 24 august 1944.
- Încetarea
luptei şi a oricărui act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi a
stării de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Lupta împotriva trupelor
sovietice a încetat încă din dimineaţa zilei de 23 august 1944.
- Naţiunile Unite ne-au garantat independenţa ţării şi
neamestecul în treburile noastre interne. La 2 aprilie 1944, în numele
guvernului sovietic, V. M. Molotov a făcut cunoscut reprezentanţilor presei
străine şi sovietice de la Moscova: „guvernul sovietic nu urmăreşte să anexeze
vreo porţiune oarecare din teritoriul românesc la Uniunea Sovietică şi nici să
modifice în vreun fel stările sociale existente actualmente în România”,
intrarea trupelor sovietice în România fiind dictată ,,numai de necesităţile trupelor
militare şi de continua rezistenţa trupelor inamice”.
La începutul lui iunie 1944, sovieticii au făcut noi
precizări, fiind de acord cu existenţa unei zone libere pentru guvernul român
şi cu neutralitatea României în cazul în care germanii părăseau de bunăvoie
România.
La 24 august 1944, de la Moscova, Comisariatul
Afacerilor Străine sovietic a făcut cunoscut (prin radio): „În legătură cu
evenimentele din România, guvernul sovietic socoteşte că nu este de prisos să
întărească declaraţia dată în aprilie a.c. că Uniunea Sovietică nu are niciun
fel de pretenţie teritorială şi nici nu intenţionează să schimbe starea socială
existentă sau să-i ştirbească prin orice mijloc independenţa. Dimpotrivă,
guvernul sovietic socoteşte necesar să refacă împreună cu românii independenţa
României pe calea eliberării ei de sub jugul fascist”.
La 25 august 1944. V.M. Molotov, comisarul Poporului
pentru Afaceri Externe, a făcut următoarea Declaraţie în legătură cu România:
„Având în vedere evoluţia situaţiei din România, guvernul Uniunii Sovietice
socoteşte de datoria sa să reînnoiască Declaraţia pe care a făcut-o în luna
aprilie potrivit căreia armata şi guvernul sovietic nu au intenţia de a anexa
nicio parte din teritoriul român, oricare ar fi ea, sau de a schimba regimul
politic sau social al României, sau să aducă vreo atingere independenţei României;
dimpotrivă, guvernul sovietic consideră necesar să restabilească independenţa
României, izgonindu-i pe germani de pe teritoriul acesteia; guvernul sovietic
doreşte ca Armata Română şi Armata Roşie, cot la cot, să elibereze România.
Punctul de vedere al Înaltului Comandament sovietic este următorul: dacă armata
română întoarce armele împotriva cotropitorilor germani şi, umăr la umăr cu
Armata Roşie, izgoneşte pe germani din România şi pe unguri din Transilvania,
ea va avea sprijinul total al Uniunii Sovietice; acesta este cel mai bum mijloc
pentru România de a obţine pacea din partea Aliaţilor”.
Dacă Naţiunile Unite nu şi-au respectat promisiunile
făcute este cu totul altceva.
Se putea rezista pe poziţia fortificată
Focşani-Nămoloasa-Brăila?
Teoretic se putea, aliniamentul fortificat (circa 150
km, de la trecătoarea Oituz până la confluența Siretului cu Dunărea, cu 1.600
cazemate de beton armat și 1.800 locașuri de tragere etc.) putând constitui o
poziție forte pentru o eventuală încetinire a ofensivei sovietice dacă era
pregătit din timp pentru apărare fermă şi îndelungată. În realitate nu se mai putea, acesta fiind
ocupat numai de 9 batalioane de fortificații, cu un efectiv de doar 15.000 de
militari. Trupele care trebuiau să sosească din zona interioară nu ajunseseră
încă din motive diferite (unele fiind oprite pe drum din ordinul ofițerilor din
Marele Stat Major inițiați în planul loviturii de stat), iar cele care se
repliau de pe front, sub presiunea continuă a forțelor sovietice, aveau o
capacitate combativă mult prea redusă spre a mai putea fi luate în calcul
pentru o rezistenţă serioasă.
- Aviaţia anglo-americană ar fi reluat bombardamentele
aeriene asupra poziţiei fortificate, aşa cum procedase în primăvară în zona
Târgu Frumos în sprijinul sovieticilor.
- În martie 1945, generalul Ilie Șteflea, fost șef al
Marelului Stat Major, aprecia că situaţia trupelor române în ziua de 23 august
1944 „nu mai permitea restabilirea apărării pe frontul fortificat chiar dacă
trupele noastre ar fi continuat să lupte”.
- Analiza acestei posibilităţi de rezistenţă se face
după realitatea de pe teren, nu după prevederile teoretice ale regulamentelor.
Se mai puteau negocia condiții de armistițiu
favorabile pentru ţară?
- De negociere nu a fost vorba niciodată, în
condiţiile în care Aliaţii au decis şi au făcut cunoscut emisarilor români că
România trebuia să capituleze necondiţionat, în faţa sovieticilor, în primul
rând, cărora li se recunoscuseră încă din 1941 graniţa vestică rezultată în
urma rapturilor teritoriale din 1940, şi li se acordaseră întreaga decizie în
probleme românești.
- Teoretic se mai putea discuta doar în condiţiile în
care frontul din Moldova şi Basarabia nu ar fi fost străpuns așa de ușor, dacă
se putea rezista pe aliniamentul fortificat F.N.B. sau dacă doreau sovieticii.
În seara zilei de 22 august 1944, Mihai Antonescu nu a
cerut lui Mircea Djuvara să plece la Stockolm să încheie armistiţiul, ci doar
să comunice ambasadorului Frederic Nanu:
- să reia
contactul cu reprezentanţii sovietici;
- să întrebe dacă condiţiile sunt aceleaşi ca în
aprilie trecut;
- unde şi cum să se ducă negocierile;
- dacă guvernul sovietic vrea să discute cu un
reprezentant al opoziţiei sau dacă cere şi un reprezentant al actualului
guvern.
La 23 august 1944, sovieticii nu mai erau însă în
situaţia de a li se impune condiţii.
Dezarmarea trupelor române de către sovietici pe
frontul din Moldova după 23 august 1944 a fost determinată de faptul că
armistiţiul nu fusese încheiat?
Chiar dacă generalii sovietici au invocat acest lucru
în discuțiile avute cu comandanații români de pe front, comunicând că își vor
îndeplini misiunile încredințate, vinovaţi pentru capturarea militarilor români
au fost sovieticii, care au ignorat trecerea României de partea Națiunilor
Unite (fapt cunoscut imediat de toată lumea) chiar din seara zilei de 23
august, inclusiv de conducerea de la Kremlin și de soldatul din prima linie de
luptă care a constatat încetarea luptelor de către români.
Cei peste 160.000 de militari români nu au fost luaţi
prizonieri după 23 august 1944 pentru că generalii sovietici „nu au ascultat
radio Bucureşti” şi nici „conform legilor războiului” pentru că încetaseră
lupta, acest lucru fiind ştiut bine şi de sovietici care-l constatau direct, pe
teren.
Chiar dacă războiul nu o fi fost scurtat cu şase luni,
el tot a fost scurtat, dat fiind că trupele sovietice au ajuns de la Vaslui la
Timişoara în nici trei săptămâni, ca să nu mai vorbim de grăbirea retragerii
trupelor germane din Balccani şi de multe alte consecinţe politice şi
logistice.
Cele două sute de zile nu au fost puse în circulaţie
prima dată de de lucrarea „200 de zile mai devreme" (care continuă să
rămână, în ansamblu, reprezentativă pentru istoriografia lui 23 august), ci
încă de la 13 ianuarie 1946, la postul de radio Paris, care transmitea că
„Franţa socoteşte că România a adus prin contribuţie ei o scurtare războiului
cu cel puţin şase luni”.
Directiva operativă a şefului Marelui Stat Major,
generalul Gheorghe Mihail, din seara zilei de 23 august 1944, a avut o
importanţă deosebită, stabilind scopul politic al acţiunii româneşti: „Armata
română încetează lupta alături de trupele germane în scopul de a obţine pacea
de la Naţiunile Unite şi de a reîncepe lupta alături de forţele armate ale
acestora pentru eliberarea Ardealului de nord”.
Acelaşi document preciza şi „ideea generală operativă”
în care trebuia să acţioneze armata română:
- „încetarea imediată a focului contra trupelor
Naţiunilor Unite (sovietice);
- recuperarea forţelor armate române de pe frontul din
Basarabia şi Moldova în scopul ulterioarei lor întrebuinţări în operaţiunile
vizând recucerirea Ardealui de nord; - eliberarea teritoriului naţional de
trupele germane;
- acţiune ofensivă pentru recucerirea Ardealului de
nord”.
Misiunile trupelor aflate în zona de interior a ţării
constau în „eliberarea” teritoriului din zona lor de competenţă, în
„împiedicarea sosirii de noi trupe germane de peste Dunăre”, în „închiderea
defileurilor Munţilor Carpaţi” şi în „împiedicarea retragerii trupelor germane”
la nord de munţi. Concomitent, s-a ordonat declanşarea importantei operaţii
strategice de acoperire a frontierelor”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu