MUNȚII noștri – CETĂȚI, SANCTUARE
și DĂINUIRE a poporului NEMURITORILOR
(partea a II-a)
„Munții
tresaltă, codrii dau semn,
Strămoșii
coboară din veacul etern
Cu spada,
cu Crucea, cu Neamul în gând,
Să curețe
iar...al nostru pământ.”
(ELIANA Popa)
Muntele Cozia este acel masiv muntos așezat cu osârdie în sud-vestul
Munților Făgăraș, îmbrățișat de râurile Olt și Topolog, cu o frunte senină,
semeață al cărui vârf Cozia atinge
princiara privire de peste 1668 m. El
este în același timp pas și defileu situate pe cursul mijlociu al Oltului,
între confluența acestuia cu Lotru și
stațiunea Călimănești pe o lungime
de 14 km.
„Drumul
larg și neted, conturat cu cromatica unui eseu sublim de patriotul-genial Alexandru Vlahuță, șerpuiește pe malul drept al Oltului. Lungi s-aștern peste luncă
umbrele plopilor înșirați pe marginea șoselii; sclipesc în soare ca niște
bănuți de argint frunzele sălciilor aplecate pe apă, și e liniște, n-auzi decât
șuierul Oltului, în aer e un miros de fân și de pădure, peste dealurile verzi
ce se înșiră înaintea noastră se ridică uriaș muntele Cozia cu
creștetul pleșuv în soare.” (Alexandru Vlahuță, România pitorească, Ed. Ion
Creangă, 1972)
Mândria Muntelui
Cozia se răsfrânge printre altele și prin mănăstirea Cozia și schitul
Ostrov. Mănăstirea a fost ridicată la
vrerea frumosului și viteazului Domn Mircea cel Mare (1386-1418) între anii
1387-1388. Slava lăcașului dincolo de tradiția lui de Cetate-Mănăstire
voievodală e încununată de mormântul ctitorului ei, Mircea cel Bătrân aflat în
pronaosul bisericii. (Grigore Alexandrescu ne mai spune că, „Doamna Florica, soția lui Mihai Viteazul,
este îngropată în același mormânt cu Mircea.” Vezi inscripția de pe piatră).
Panteonul mănăstirii se continuă cu mormântul monahiei Teofana, mama întregitorului Daciei Mari, Mihai Viteazul, a soției
sale Doamna Florica și a fiului său Nicolae Vodă, în „leat 1625”.
„Numele
fondatorului deșteaptă niște suveniruri mărețe, nutrite încă de zgomotul
valurilor, care udă înaltele ziduri și se închină în treacăt țărânei eroilor.
De cealaltă parte a râului, un șir de munți acoperiți de arbori, formează
mănăstirii o statornică barieră, care o apără despre răsărit și oprește razele
soarelui de a turbura fără timp repausul părinților.” Grigore Alexandrescu,
Opere Complete Poezii și Proză, Cugetarea – Georgescu Delafras)
Pe malul din dreapta Oltului pe coasta
muntelui Cozia în desimea pădurii se află Ovedania,
un metoh al mănăstirii, iar pe ostrovul din mijlocul legendarului râu, cuvioasa
Doamnă Despina, soția Voievodul
Neagoe Basarab care, a fost canonizat prin purtarea de grijă a ierarhului cărturar
actualul arhiepiscop Calinic Argeșeanul, ce s-a călugărit sub numele de Platonida,
ridicând în cadența undelor învolburate ale Oltului-haiduc, schitul între anii 1521-1522.
Dăltuindu-și talentul înnăscut cu picătura
de har gravată pe entuziasmul gloriei naționale, cel care avea să dea
strălucire lirismului românesc și veșmântul de cugetare limbii daco-române, Grigore
Alexandrescu a plătit un inimos tribut de laude binemeritate valorosului domn
Mircea cel Mare prin nemuritoarea sa poezie Umbra
lui Mircea la Cozia.
„Ale turnurilor
umbre peste unde stau culcate,/ Către țărmul dimpotrivă se întind se
prelungesc/ Ș-ale valurilor mândre generații spumegate/ Zidul vechi al
mânăstirii în cadență se izbesc.// Dintr-o peșteră de râpă, noaptea iese,
mă-mpresoară:/ De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor;/ Mușchiul
zidului se mișcă... p-între iarbă se strecoară/ O suflare, care trece ca prin
vine un fior.// Este ora nălucirii: un mormânt se dezvelește,/ O fantomă
–ncoronată din el iese... o zăresc...:/ Iese..., vine către țărmuri... stă...
în preajma ei privește;/ Râul înapoi se trage..., munții vârful își
clătesc.//Ascultați...! marea fantomă face semn... dă o poruncă.../ Oștiri,
taberi fără număr împrejuru-i înviez.../ Glasul ei se-ntinde, crește, repetat
din stâncă-n stâncă,/ Transilvania l-aude, Ungurii se înarmez.
Oltule, care-ai fost martur vitejiilor
trecute/ Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit,/ Virtuți mari, fapte
cumplite, îți sânt ție cunoscute,/ Cine oar- poate să fie omul care te-a
îngrozit?// Este el, cum îl arată sabia lui și armura,/ Cavaler al credinței,
sau al Tibrului stăpân,/ Traian, glorie a Romei ce se luptă cu natura?/ Uriaș e
al Daciei, sau e Mircea cel bătrân?// „Mircea!”
îmi răspunde dealul; „Mircea!” Oltul
repetează;/ Acest sunet, acest nume, valurile îl primesc,/ Unul altuia îl spune.
Dunărea se – nștiințează,/ Ș-ale ei spumate unde către Mare îl pornesc.” (Grigore Alexandrescu, Opere Complete Poezii și Proză,
op. cit.)
Prin anii 1978-1979, când Șeful statului
român Nicolae Ceaușescu, bucurându-se de o largă popularitate, a vizitat
Stațiunea Călimănești și Mănăstirea Cozia, consăteanul meu Doinel Zamfirescu, din satul Bârsoiu
al comunei Stoilești-Vâlcea, inspirat l-a întâmpinat pe președinte, recitând
magistral poezia lui Grigore Alexandrescu, iar șeful statului l-a felicitat în
mod cordial, astfel încât urmarea a fost reușita tânărului la Institutul de
Artă Teatrală – Târgu Mureș.
Actorul Doinel Zamfirescu a fost amic cu
colegul meu de generală, consătean, Gheorghe Bârsoianu, ajuns preot în parohia
Stoilești. Așa ne-am apropiat. Ultima oară m-am întâlnit cu Doinel Zamfirescu
în autogara Ostroveni – Rm Vâlcea. Eu eram profesor-teolog în București și
veneam la mama în satul natal. Tot acolo ne-am întâlnit și cu actorul Dragoș
Pâslaru. Cei doi colegi s-au salutat amical. Eu îl știam pe Dragoș prin
întâlnirile cordiale de la Sala Dales. Atunci Dragoș mi-a mărturisit că el
merge la Mănăstirea Frăsinei-Vâlcea, urmând calea monahismului. L-am felicitat!
Astăzi e o aprigă lumină, binecuvântată a Ortodoxiei în altarul unui schit
vâlcean.
La rândul său, genialul poet Octavian Goga,
un generos generator de energii spirituale împletite dintr-o nemărgintă
dragoste pentru dezmoșteniții soartei, pentru „cei mai buni copii ai firii, născuți din lacrimi și sudoare”, s-a
încununat cu marele râu, închinându-i poezia OLTUL.
„Mult
iscusita vremii slovă/ Nu spune clipa milostivă/ Ce ne-a-nfrățit pe veci
necazul/ Și veselia deopotrivă...// Mărită fie dimineața/ Ce-a săvârșit a
noastră nuntă,/ Bătrâne Olt! – cu buza arsă/ Îți sărutăm unda căruntă.// În
cetățuia ta de apă/ Dorm cântecele noastre toate/ Și fierbe tăinuita jale/ A
visurilor sfărâmate.// Tu împletești în curcubeie/ Comoara lacrimilor noastre,/
Și cel mai scump nisip tu-l duci/ În vadul Dunării albastre.
La sânul tău
vin, în amurguri,/ Sfioase, fetele fecioare,/ Și dimineața vin neveste/ Cu
șorțul prins în cingătoare -// Și vin păstori cu gluga albă,/ Din fluier
povestindu-și dorul -/ Și câte cântece și lacrimi/ Nu duce valul,
călătorul...// Drumeț, bătut de gânduri multe,/ Ne lași atât de greu pe noi,/
Îmbrățișându-ne câmpia,/ Te uiți adesea înapoi.// Așa domol te poartă firea,/
Căci duce unda-ți gânditoare;/ Durerea unui neam ce-așteaptă/ De mult o dreaptă
sărbătoare.// Demult, în vremi mai mari la suflet,/ Erai și tu haiduc,
moșnege,/ Când domni vicleni jurau pe spadă/ Să sfarme sfânta noastră lege;//
Tu, frate plânsetelor noastre/ Și răzvrătirii noastre frate,/ Urlai tăriilor
amarul/ Mâniei tale-nfricoșate.
Slăvite
fărmituri a vremii/ De mult v-am îngropat văleatul.../ Neputincios pari și tu
astăzi -/ Te-a-ncins cu lanțuri împăratul.// Ca unda ta strivită, gemem/ Și
noi, tovarășii tăi buni,/ Dar de ne-om prăpădi cu toții,/ Tu, Oltule, să ne
răzbuni!” (Octavian Goga, Poezii, Ed.
Tineretului, 1967)
Dacă ne plecăm frunțile în fața măreției
Munților noștri care au găzduit sălașurile spiritualității străbune, de mare
folos ne poate fi și cele scrise de Adrian Nicolae Petcu , în ziarul LUMINA în
anul 2013, astfel :
” Precum marile lavre din spaţiul românesc, Mănăstirea
Cozia a cunoscut de-a lungul trecutului său bogat ridicarea în jur a unor
schituri de către călugării căutători ai isihiei. De-a lungul timpului, în
jurul Coziei au apărut aşezăminte de rugăciune, precum Ostrov, Turnu, Cornet,
situate pe vechiul drum ce ducea spre Transilvania, dar şi pe partea stângă a
Oltului, mai izolat aşa cum este Stănişoara, în dreptul oraşului Călimăneşti.
Primii sihaştri care se nevoiau încă din sec. XV-XVI, la poalele versantului
sudic al muntelui Nucet, denumirea veche a Coziei, proveneau de la mănăstirea
voievodală şi de la Schitul Ostrov, din apropiere. Potrivit tradiţiei, primii
sihaştri au fost Meletie, Neofit şi Isaia, din jurul anului 1671, care au
construit o bisericuţă de lemn. Treptat li s-au adăugat alţi rugători de la
Cozia, astfel înfiinţându-se Schitul Nucet. Deoarece era situat în ţinutul
Argeşului, pe la 1747, probabil la iniţiativa clucerului Gheorghe, ajutat de
boierii Anghel şi Petru din Piteşti, s-au construit prima biserică de zid şi
câteva chilii cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“
În această situaţie, cu binecuvântarea şi
susţinerea întâiului episcop al Argeşului, Iosif, cei doi călugări veniţi de la
muntele Athos, sârbul Sava şi românul Teodosie, au pus început bun în acest
aşezământ şi l-au redenumit „Stănişoara“. Cei doi monahi au reînnodat viaţa
monahală şi au reconstruit schitul, prin repararea bisericii şi ridicarea unei
incinte cu turn-clopotniţă la intrare, după arhitectura athonită. La 1850,
schitul a fost cuprins de un incendiu. Cinci decenii mai târziu, un alt
chiriarh al Argeşului, episcopul cărturar Gherasim Timuş, a construit actuala
biserică din piatră, stareţ fiind arhimandritul Nicandru Manu.”
Binecuvântați de Măicuța Domnului -Vlaherna
Maria, MUNȚII noștri au fost ocrotitorii statornici ai NEMURITORILOR noștri
străbuni, iar lăcașurile de rugăciune au fost întotdeauna dovezile trăirii
neamului românesc în credința creștina ortodoxă.
Mănăstirea Frăsinei se numără printre
cele mai vechi aşezăminte monahale din tradiția ortodoxă românească,iar în
tradiţia sa seculară, aşezământul împărtăşeşte, sub ocrotirea Maicii Domnului
şi a Sfântului Ierarh Calinic Cernicanul, darul nepătat al rugăciunii isihaste,
după rânduiala Sfântului Munte.
Doi călugări isihaşti, Ilarion şi Ştefan,
ridicau din bârne de lemn în munţii Cozia, la începutul secolului al XVIII-lea, o biserică închinată
Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, sfinţită în anul 1710. Osteneala
duhovnicească a celor doi călugări a sporit mai ales prin Liturghie şi, la anul
1763, pe locul nevoinţelor lor urma să se ridice o biserică din zid, păstrată
până astăzi în cimitirul mănăstirii.
Părăsită mai bine de o jumătate de secol
(1788-1845) din cauza diverselor incursiuni otomane în zonă, candela rugăciunii
a fost reaprinsă de monahul Acachie, venit aici de la Mănăstirea Cernica, prin
învoială cu urmaşul primilor ctitori, Gheorghe Iovipali.
Frăsineiul intră astfel în cea de a doua
etapă istorică. Anul 1859 este providenţial, pe poarta mănăstirii intrând
Sfântul Ierarh Calinic, rânduit în slujirea de Episcop al Râmnicului. Simţind
chemarea Maicii Domnului, alesul arhiereu al oltenilor îmbracă mănăstirea cu o
biserică nouă, închinată Maicii Domnului, precum şi cu chilii pentru călugări.
Darul cel mai de preţ a fost însă rânduiala statornicită de Sfântul Calinic,
pecetluită întocmai după tipicul şi pravila athonită. Tocmai pentru ca această
rânduială să nu fie încălcată, sfântul ierarh a îngrădit hotarul mănăstirii cu
legământ sfânt, oprind astfel „să nu mai treacă înainte, sub nici un chip,
parte femeiască”.
În stânca veșniciei ortodoxe daco-române,
ieromonahul Ghelasie Gheorghe, viețuitor ales al Mănăstirii Frăsinei,al
cărui ucenic sunt dincolo de zări, a
dăltuit mistica isihasmului carpatin, profunzimea sa filocalică și sofianică
atingând înălțimi spirituale asemeni nemuritorilor munți a căror veghere
transcende viața, timpul și creația în dăinuirea veșniciei.
Munții, Apele, Mănăstirile au rămas
singurele cu sacra misiune de a reînnoi România Tainică!
Munții,
Codrii și Strămoșii mai pot purifica Neamul de toată spurcăciunea
profanatorilor!
6 Octombrie 2025
+ Sf. Ap. Toma
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu