Colindul Frumuseţii şi Tinereţii
române în temniţele carlisto-comuniste
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
„Voi n-aţi stat
cu noi în celule
Să ştiţi ce-i
viaţa de bezne
Sub gheare de
hiene, cu guri nesătule,
Voi nu ştiţi
ce-i omul când prinde să urle,
Încins cu cătuşe
la glezne.”
(Radu Demetrescu Gyr)
Fiorul sufletesc al
creştinului ortodox dacoromân se strecoară tainic în Noaptea Albă, serafică, pe sub faldurile de nea primind cântarea
Îngerilor ce se pogoară din Cerul albastru, senin, plin de încântarea Iubirii,
care se răsfrânge peste Pământul verde al dacilor nemuritori împodobit cu
marama de aur a sfintelor Sărbători.
Adie un murmur, un cânt, un
ecou, o cântare, un colind, o bucurie, o rugă, un crez.
Ceata de îngeri, păsări în
zbor, cor de copii ne colindă sufletul frumos de altă dată,
cu Naşterea Pruncului Sfânt ce împodobeşte cu blazonul Său, Caleaşca
Noului An,
pentru ca fiecare creştin valah să devină o făptură dalbă într-o
armonie liturgică.
Aceasta era urzeala şi
ţesătura Tradiţiei pe care era brodată menirea Românului.
În vremurile multiseculare
toţi fiii demni şi frumoşi de la vlădică până la ţăranul semeţ, ieşeau cu
crucea-n frunte în faţa duşmanului din afara hotarelor, biruindu-l ori căzând
înfrânţi, dar niciodată îngenunchiaţi, mărturisindu-L cu dor şi cânt pe
Hristos.
În vitregia ateo-comunistă
(regalo-proletară) a veacului XX, prigoana declanşată de trădătorii şi laşii
antiromâni, anticreştini au uzurpat monarhia strămoșească, statul naţional,
credinţa.
Atunci, poporul român creştin
ortodox cu cei mai de seamă fii ai săi, cu întreaga Elită spirituală era în
lanţuri, cătuşe, temniţe, constrânşi să se lepede de Mântuitorul.
Elita spiritual-religioasă (creştin-ortodoxă), se impune, se alege de la
sine, prin sine, în sine recapitulând după modelul Hristic, vocaţia-mesianică
prin tot ce are ca valoare supremă Neamul întru virtuţiile sale tradiţionale,
lăsate din Moşi-Strămoşi.
Menirea
Elitei spiritual-religioase a fiecărei epoci este înplinirea destinului naţiei prin
Rezistenţa Religioasă în comuniune de har, jertfă şi iubire cu Voia
lui Dumnezeu.
Atunci s-a pogorât peste Neam, jertfa sfântă
a Cavalerului Zenitului Carpatin.
Rezistenţa Religioasă în veacul al XX-lea a activat
direct pe câmpii, dealuri, păduri, peşteri, munţi, văile acestora, acţionând şi
indirect în familiile frânte, în temniţele arhipline, prin suferinţă, cruce,
iertare, asumare, demnitate, rugă, jertfă şi mărturisire.
România secolului al XX-lea era o Tinereţe
fără tinereţe şi viaţă fără de viaţă!
La polul opus veghea, prigonea
şi persecuta dictatura regală, apoi cea proletară.
Închisoarea împrumuta caracterul tiranului cel mare, a securităţii
şi al tiranului unealtă, care la rândul
lui cimenta în pereţii închisorii, în zidurile ei cernite, vieţile curmate prea
devreme, prea nevinovate, prin faima lor funestă, atroce, barbară, crudă,
demonică, haină, flămândă de sângele curat şi de dreapta credinţă!
Calvarul Frumuseţii şi Tinereţii ortodoxe
române, feminine în temniţele carlisto-comuniste a fost podidit cu lacrimi de
sânge, colind şi iubire!
Mislea a urcat mai
întâi spiritualitatea Muntelui Tabor ca mănăstire ortodoxă, apoi prin „graţia” regală a monarhilor
hohenzollerni care s-au ancorat devizei „Nihil
Sine Deo!”, a devenit din anul 1924, o Golgotă românească, o fioroasă
temniţă a deţinutelor politico-religioase şi a celor de drept comun. În acel mediu carceral Mugurele
înflorit al Arborelui Filologiei româneşti Aspazia
Oţel, primenit de filosoful poet Lucian
Blaga, a fost curmat la plinirea rodului aflat în pârgă (a fost arestată în
vreme ce îşi pregătea Licenţa în Litere la Cluj), dar a ars în Rugul Aprins al
misticii ortodoxe prin flacăra crezului ei naţionalist-creştin, împlinindu-se
împlinindu-ne.
„Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul şi ţara. Consider
că este o vrednicie să sufăr pentru ele.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, Fundaţia Justin Pârvu Petru-Vodă, Aprilie 2018,
p. 15)
A urmat apoi Calvarul de la închisoarea Miercurea-Ciuc, Calvarul Tinereţii fără tinereţe, o Academie a
studentelor frumoase-titrate, pe care mistica Aspazia Oţel a numit-o „iadul pătimirii mele..., peste care cerul a
revărsat râuri de har”. (ibid., p. 20)
Aspazia Oţel Petrescu a întruchipat Icoana
sublimă a misticii trăirii Cuvântului Înomenit prin grai, suferinţă, cruce,
jertfă, iubire, har şi creaţie.
Am fost privilegiat de lumina
creaţiei şi dragostea creştină cu care m-a îmbrăţişat ani de-a rândul, iar
acum, la cumpăna dintre ani, mă plec cu respect și pioșenie amintirii sale,
știind că sigur suntem în comuniune !
Miercurea-Ciuc,
temuta închisoare aflată în centru oraşului beneficia
de cea mai rece temperatură din ţară. Iarna pur şi simplu încremeneşti.
Este una din perlele lăsate cadou de „civilizaţia” germană, habsburgică. Deţinutele politico-religioase
comunicau între celule prin morse cu aţă. Frigul, foamea, frica, frisoanele, durerea,
coşmarurile ţeseau o pânză de amorţeală permanentă, unde umbra zgribulită a
fiecăreia rămânea încleştată mult timp ca un mare sloi de gheaţă.
În
calendarul încremenitului ger al temniţei Miercurea Ciuc, a fost vârât de Carol al II-lea şi Anghel Papacioc,
în anul 1938, viitorul monah Arsenie – Patriarhul de la Marea
Neagră, unul dintre marii Duhovnici ai Ortodoxiei.
Deşi
regimul carceral i-a transformat în veritabile schelete mişcătoare, râvna
credinţei lor şi focul iubirii de Neam şi de Dumnezeu i-au aprins în candele de
lumină ale spiritului creştin, reuşind să transforme închisoarea într-o pustie
a smereniei şi a ascezei anahorete, după cum mărturisea marele nostru duhovnic
Arsenie Papacioc.
„Pustia
şi închisoarea sunt nişte comori de care te poţi folosi foarte mult... Un neam
trăieşte prin cei care ţâşnesc spre cer.”(Lumea Credinţei, nr. 97,
august 2011)
Peste
pragul gheţar şi printre zeghiile roase de abia puteau păşi amintirile cenuşii din
lumea de dinainte a închisorii. „Doruri vagi
ne cutremurau nemilos fiinţa şi ne cantonau într-un vârtej de jale care ne
absorbea până la anihilare. Un cerc de smoală, fără stele, ne privea prin
arcada ferestrei mărind senzaţia de frig. Totul era de gheaţă în jurul nostru,
până şi apa din găleată avea o crustă de gheaţă.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne... Ed. Axa
Botoşani-2004, p. 292)
În
lumea „liberă” bătea toaca de
sfintele sărbători Naşterea Domnului, Soborul Maicii Domnului, Sf.
Arhid. Ştefan, Sf. Ier. Vasile cel Mare, Botezul Domnului,
Sf. Prooroc Ioan Botezătorul,care adunau la sânul lor Familia creştină,
poporul creştin.
Amintirile fragilelor pătimitoare cu mireasmă de zambilă ori mărgăritar
au zburat în stol spre trecut dar, o mare parte, s-au cuibărit în cotloanele
celulelor care le-au încremenit viaţa. Zidurile groase muşcau din puţina căldură
a trupurilor firave, alături de pliscurile ţăcănitoare ale păsărilor de fier-gaborii
ce nu mai pridideau înjurând. Dangătul
clopotului din turla bisericii vecine cu închisoarea regimului totalitar, care
le-a întemniţat tinereţea verde, şi-a revărsat vibraţia peste tăcerea lor
ascetică, mânându-le gândurile albe să pornească smerite, refăcând drumul Vitflaimului
trac, cărarea bătătorită peste care pluteau paşii angelici ai Sfintei
Fecioare Maria, atunci, de mult, în Sfânta Noapte Albă a Renaşterii
umane, când Cerul şi-a făcut adâncă reverenţă, iar Pământul copleşit s-a
închinat smerit tresăltând de sacra bucurie.
Smirna,
Tămâia şi Aurul tinerelor creştin-ortodoxe închise la Miercurea
Ciuc erau: Credinţa sufletului lor curat, Nădejdea crezului mistic, Dragostea
libertăţii spiritului şi Colindul sublim al inimilor lor serafice, care vibrau
de frumos, de adevăr şi sublim. „Ce
cuvânt ar putea să exprime încărcătura de sens a unei astfel de clipe, izvor de
speranţă mai certă decât realitatea mizerabilă în care ne-au ferecat cei
lipsiţi de Dumnezeu!? Mereu se va naşte Pruncul Dumnezeu şi mereu va salva
tot ce trebuie salvat. Steaua speranţei a poposit şi peste hruba aceasta şi
a dat strălucire mizerabilei noastre celule, care nu se deosebea prea mult de
un staul.” (ibid., p. 293)
Crăiasa Fecioară Maria şi Împăratul Iubirii, prefigurat în Dumnezeiescul
Prunc Iisus au primit cu mare emoţie Colindul divin prelins şi picurat din
sufletele tinerelor îmbujorate de focul Rugului Aprins al iubirii lor cereşti,
de Flacăra spiritualităţii tradiţionale, care înfrunta cu demnitate temniţa
încremenită, ce părea o peşteră
blestemată a tiranei habsburgice Maria Tereza. „Spiritualitatea insului
trebuia distrusă, remodelată prin pierderea respectului de sine, coborât în
abisuri de abjecţie blasfemică; nici o fiară n-ar fi putut rezista flagelării
demonice.” (Aspazia
Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed.
Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 10)
Statul român este singurul din lume care după 1989, mai ales, nu încetează să profaneze constant pe orice cale, Tradiţia, Naţia, Patria, Biserica, Memoria,
Neamul: femeia, mama, copilul, familia, şcoala, instituţiile, personalităţile,
geniile, eroii, savanţii, martirii, mărturisitorii, monahiile, călugării,
ţăranii, dascălii, ctitorii şi sfinţii.
Această „graţie” ni se cuvine prin forţele oculte care guvernează lumea, în
mod expres România şi prin segmentul populaţiei ignorante, turma credulă,
manipulată, sfârtecată, asmuţită asupra restului de popor care stă la adăpostul
nepăsării, ajutând la promovarea politică în rândul demnitarilor cu majoritate
covârşitoare: elemente duşmănoase Crucii, elemente străine Patriei şi elemente vrăjmaşe Neamului care,
atrofiază cultul demnităţii strămoşeşti, simţul moral şi sensul religios al
Naţiunii.
„Sunt nenumărate exemple de familii prolifice, şi „puternice” care n-au produs decât degeneraţi, ori s-au stins după
dispariţia credinţei strămoşeşti a cultului onoarei. Am învăţat printr-o grea
experienţă că pierderea simţului moral
şi a celui religios la majoritatea elementelor active ale unei naţiuni,
aduce cu sine decăderea acesteia şi
cotropirea ei de către străini.” (Dr. Alexis Carrel, Conduita Vieţii. Reflecţii-Rugăciunea,
Traducere, note, comentarii, Petru-Atanasie Tănăsecu, Ed. Mănăstirii
Crasna-Prahova-2013, p. 282)
O naţiune creştină aşezată în
firescul ei ortodox de Dumnezeu, deviată de la matca străbună de dictatura
regală şi de nevolnicul ei urmaş Mihai, a fost transformată într-o Republică
Penitenciară, unde „Tineri-cu „temniţa, mormânt al tinereţii”
lor-frumoşi, inteligenţi, talentaţi, culţi, spiritualizaţi, credincioşi,
chinuiţi, torturaţi dincolo de orice închipuire, umiliţi, batjocoriţi, osândiţi
la teribile cazne ani de-a rândul, siliţi să trăiască în condiţii inumane,
înfometaţi, îngheţaţi de frig zi de zi, noapte de noapte, doar se va termina cu
ei. Anihilarea omului de către om. Întoarcerea la stadiul animalic. Sfârtecarea
mieilor de către lupi. Apusul însângerat al condiţiei umane.” (Luminiţa
Niculescu, Mieii de junghiere ai neamului
românesc, în Aspazia Oţel-Petrescu, A
Fost odată. Bucureşti-2011, p. 62)
Din Corola sacră a demnităţii
feminine desprindem şi alte Icoane ale eroismului şi martiriului ortodox: Monahiile
Mihaela Iordache, Mihaela Portase, Maica Stareţă Veronica Gurău şi mărturisitoarele Ecaterina Gâţă şi Maria Muscalu Baicu.
Maica Mihaela Iordache, supranumită TRANDAFIRUL ALB al misticii monahale româneşti, a fost arestată ca
mireană cu numele Marieta din ordinul expres al lui Carol al II-lea în vara
anului 1938, torturată, maltratată şi internată la Mănăstirea Suzana-Prahova. Un
an mai târziu altă mare dramă s-a abătut asupra Ţării şi asupra suferindei
prigonite Marieta Iordache, când Călăul
poporului unui Neam iubitor de Hristos şi de monarhie, Carol a II-lea a ucis tâlhăreşte noaptea, fără nicio judecată, în jur
de 300 de Fii Aleşi pe tot cuprinsul ţării, Elita Neamului creştin-ortodox,
între care şi pe asistentul universitar dr. Iordache Nicoară, fratele Marietei, aflat în lotul deţinuţilor
persecutaţi religios de la Miercurea Ciuc, la 22 Septembrie 1939. „Trebuie să recunoaştem că toţi asasinaţii
din ordinul lui Carol al II-lea sunt martiri.” (Dr. Ana-Maria Marin, Suferinţele
Maicii Mihaela, în „Libertatea”-New York, anul VII, nr. 63, Nov. 1987)
Crezul – testament al Maicii
Mihaela Iordache şi l-a scris cu sângele muceniciei. „...Am vorbit despre Hristos şi am mers-în parte, după puteri-pe urmele
Lui. Acum suntem total ai lui Hristos, vieţuind întru El. Drumul acesta
înseamnă dragoste şi numai dragoste. Toate celelate le lăsăm în seama lui
Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi
de a o împlini întocmai, chiar cu preţul vieţii noastre!...” (ibid.)
Marieta Nicoară a întruchipat
ca mireană tot ce are mai frumos un trăitor creştin, iar ca Monahie mistica
purităţii care a înălţat-o pe culmile serafice ale Muceniciei dacice.
Maica Mihaela Portase,
istoricul Sfintei Mănăstiri Vladimireşti - Galaţi, camaradă de suferinţă a fost
urmaşa demnă a Muceniţei Mihaela Iordache, un suflet ales, chemător, frumos,
plin de har, fierbinte, primitor, pătimitor, înălţător, sublim, ziditor,
călăuzitor, înmiresmat de dragostea de ţară şi iubirea de Dumnezeu.
Maica Mihaela Portase a fost întruchiparea smereniei monahale, a omeniei
valahe fără margini, a înţelepciunii sibilelor străbune, a Icoanei sfinţilor
dacoromâni.
Maica Mihaela Portase rămâne
Colindul de lumină al Neamului dacoromân!
Am avut bucuria celestă să o
cunosc, s-o preţuiesc, s-o admir şi s-o venerez!
Maica Veronica Gurău – stareţă
şi de două ori ctitoră a Mănăstiri
Vladimireşti, întâi în vremea monarhiei, cel mai mare locaş monastic român cu 318 fecioare- vieţuitoare-slujitoare,
apoi după dezastrul comunist, după închisoare, după prigoană, după defăimare şi
venirea neocomuniştilor după 1990, Mănăstirea profanată de regimul proletar,
transformată în C.A.P. şi grajdurile sale adiacente, a refăcut-o din propria
cenuşă într-o Pasăre măiastră a monahismului românesc.
Maica Veronica, pe care am cunoscut-o şi am admirat-o după lovitura
de stat din Decembrie 1989, rămâne în memoria ortodoxiei cea neinterzisă și a
posterităţii ca o Regină-vestală,
exharta Fecioară a plaiurilor noastre valahe.
Prin prigoană, persecuţie,
temniţă şi o nouă ctitorie, cerul i-a conferit nimbul martirajului...
Ecaterina Gâţă era Fecioara
cu părul spicului de grâu şi ochii Viţei de vie.
Peste fiinţa ei angelică s-a
revărsat întreaga frumuseţe a naturii, peste care s-a pogorât ca o graţie
divină, marama tainică a spiritualităţii religioase dacoromâne. Privirea ei
pogora zorii de dimineaţă în inimile celor din jur, iar ţinuta regală, de
prinţesă dacică, aducea reverenţă peste tot. „Avea un corp atletic, o ţinută dreaptă, părul blond, faţa ovală, ochii
mari şi verzi. Îi plăcea să îmbrace o iie albă cu model naţional pe piept, aşa
cum purtase şi Nicoleta Nicolescu,
martiră a prigoanei carliste, model spiritual pentru Ecaterina Gâţă şi pentru
generaţii întregi de creştine.” (Cezarina Condurache, Sfinţii Închisorilor – 28 de biografii exemplare. Ed. Evdokimos
Fundaţia Profesor George Manu, 2015, p. 245)
Carol al II-lea ajutat de
premierul său patriarhul Miron Cristea să-şi consolideze dictatura regală au
transformat o serie de perle mănăstireşti precum Dragomirna, Suzana, Tismana,
Sădăclia (Basarabia) în lagăre pentru studentele creştine ortodoxe şi doamne
aristocrate. Cei doi satrapi au pornit prigoana contra Frumuseţii şi Tinereţii
feminine în Decembrie 1938. Ecaterina Gâţă, Elena Bagdad, Sofia Cristescu,
Anastasia Popescu, doamna Alexandra Russo şi prinţesa Ioana Cantacuzino au fost
repartizate la Sădăclia, până „în
primăvara anului 1940.” (ibid., 246)
Ecaterina
Gâţă - rămâne prin martiriul ei o Ioana d’Arc a Valahiei Mari!
Mioara, cea supranumită Aurora
calvarului feminin - Maria Muscalu
Baicu.
„Mioara s-a născut... nu, nu
s-a născut, ci s-a iscat, frumoasă, <<din
darul lui Dumnezeu>>. Frumoasă a fost cu un chip de Ileană
Cosânzeană, nobilă a fost ca un spic de grâu aurit de sfântul soare, blândă şi
smerită a fost ca mioara crescută în tainice văi sau pe semeţe creste de
munte... Din primul moment în care am văzut-o mi-a sugerat un spic de grâu
smuls dintr-o holdă dată în pârg sub soarele verii. Era foarte frumoasă, fără
îndoială, dar avea ceva mai mult decât „o
preafrumoasă fată.” Ochii ei albaştri, părul ei foarte blond, sufletul ei
foarte cald, bunătatea ei plină de naturaleţe, cu un cuvânt, toate calităţile
ei, inclusiv numele de alint, Mioara,
sugerau ceva emblematic, ceva ce ţinea de spaţiul mioritic.” (Aspazia Oţel
Petrescu, In Memoriam Spice, Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 210)
Peste Drama lăsată asupra
României de regele trădător Mihai, prin lovitura de stat de la 23 August 1944,
s-a aşezat Tragedia ocupării necondiţionate a ţării îndoliate de către Armata
Roşie înrobitoare sub surâsul monarhului mişel.
Cumetria proletară bolşevico-comunistă şi-a instaurat dictatura
urii, a crimei, a violenţei, a profanării, a prigoanei, a persecuţiei întregii
armonii creştin-ortodoxe.
„În 1955 are loc drama de la Vladimireşti,
când duhovnicul lor, ierom. Ioan Iovan,
stareţa Veronica şi comitetul
mănăstirii sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare.
Cele 300 de maici sunt alungate din
mănăstire şi li se intentează proces pentru <<port ilegal de uniformă>>. Nici maica Teodosia n-a
fost scutită de închisoare.” (Fabian
Seiche, Martiri şi mărturisitori români
din secolul XX-Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, Făgăraş-2010,
p. 308)
Marea Poetă Maica Teodosia-Zorica
Laţcu – Privighetoarea mistică a liricii creştine a împărtăşit alături de
surorile ei mirene sau monahice Calvarul Golgotei Româneşti.
„Poeziile Maicii Teodosia, fiecare în parte
şi toate la un loc, sunt pentru noi un ospăţ de Paşti, o chemare la bucurie.
Ele sunt ceva << de pe tărâmul
celălalt >>. Au darul să ne transpună << sus >>, deasupra lumilor, în locul minunilor. Să dăm
slavă lui Dumnezeu pentru aceste creaţii literare, prin care vine la noi
Dumnezeu şi Cosmosul transfigurat.” (Zorica Laţcu Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti 2000,
Cuvânt înainte-Arhim. Teofil Părăian M-rea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus)
Calvarul Feminin din temniţele carlisto-comuniste au ridicat Femeia ortodoxă
mai presus de eroină.
Au
înălţat Eroina mai presus de Martiră, apropiind-o de Vârful serafic prin care a
trecut Fecioara Maria-Vlaherna Carpatina-Maica Domnului nostru.
Fecioara, Femeia, Mama creştin-ortodoxă sunt chemate-hărăzite
de Dumnezeu să schimbe destinul naţiei, neamului, cum profetic enunţa
Luceafărul nostru-Mihail Eminescu:
„Daţi-mi mame creştine şi voi schimba faţa
lumii!”
Amin!
Cu adâncă veneraţie mă aplec în faţa acestor Destine sacre şi Icoane
sfinte!
31 Decembrie 2020 + Ovedenia praznicului Naşterii Domnului
