Decembrie 1989: „Pleacă ai noștri,
vin ai noștri”
– Dialoguri neconvenționale –
Apropierea
sfârșiturilor de an ne inspiră nevoia de bilanțuri, pe de o parte și de
reflecții, pe de altă parte. Prin tradiție, românii, popor de țărani, își
ordonau gândurile în această perioadă de început a iernii, după culesul
porumbului și punerea recoltelor la adăpost.
Apoi,
apropierea sfârșiturilor de an ne readuc în memorie acel decembrie însângerat,
de la care multor români le-au rămas mai multe întrebări decât răspunsuri. În
anii electorali, confruntarea politică extinde bilanțurile, referirile întinzându-se
adeseori pe întreaga perioadă post-comunistă. Opinia publică își pune mereu
întrebările „ce a fost bine?”, „ce a fost rău?”, „ce se putea face?” Inevitabil
se ajunge și la întrebarea „ce trebuie făcut în continuare?” L-am abordat pe
profesorul universitar Corvin Lupu la o discuție pe tema evoluției României
post-decembriste și a stadiului în care se găsesc evoluțiile și involuțiile
societății românești.
Marius Albin
Marinescu: Domnule profesor, cu ce propuneți să începem discuția noastră?
Corvin Lupu:
Dacă pornim discuția de la rădăcina evenimentelor, adică din 22 decembrie 1989,
trebuie să pornim investigația de la cei care dețineau puterea.
Marius Albin
Marinescu: Bine, atunci pornim discuția de la Ceaușescu, sau de la poporul
român?
Corvin Lupu:
Eu nu aș porni discuția nici de la Ceaușescu și nici de la poporul român,
pentru că ei dețineau puterea doar aparent. De fapt, puterea o dețineau
structurile de forță: în primul rând, Securitatea, în al doilea rând, Armata și
în al treilea rând, Miliția. Nici astăzi, puterea nu este deținută decât
aparent de politicieni, în realitate ea fiind deținută de cei care dețin
informația și care, prin informație, controlează Justiția, Parchetul, Poliția
și presa.
Marius Albin
Marinescu: Dar și deținătorii informației sunt conduși de președintele
României, care este om politic.
Corvin Lupu:
Da, președintele este om politic, deci este „om”, este supus greșelilor, iar
cei care dețin informația îi cunosc aceste greșeli, i le pot valorifica și pot
oricând să-l distrugă, dacă nu-l mai pot folosi. Le lângă aceasta, nu uitați că
serviciile țin în mâna lor și viața președintelui.
Marius Albin
Marinescu: Interesant. Ce aveți în vedere când faceți această ierarhie a
instituțiilor care dețineau puterea în decembrie 1989?
Corvin Lupu:
Poate să pară discutabil faptul că am poziționat Securitatea înaintea Armatei
în ierarhia de putere din timpul evenimentelor din decembrie 1989. Am avut în
vedere faptul că Securitatea deținea controlul absolut asupra sediului puterii
și a tuturor informațiilor din întreaga țară. Securitatea avea și forțe
speciale de luptă, deosebit de bine instruite. Mă refer la Trupele de
Securitate, la Direcția a V-a de Securitate și Gardă și la U.S.L.A. Dacă Armata
ar fi vrut să ia puterea singură, împotriva voinței Securității, care prezumăm
că s-ar fi poziționat de partea lui Ceaușescu, ceea ce nu a fost cazul, ar fi
trebuit să bombardeze sediul C.C. al P.C.R., ceea ce nu se poate decide cu
ușurință, iar marii planificatori externi care acționau pentru acapararea
României nu doreau acest lucru. În acest caz, Ceaușescu, dacă ar fi fost
apărat, avea posibilitatea retragerii în buncărul antiatomic, blindat, unde
avea comunicații cu toată țara, cu toate unitățile M.Ap.N. și ale M.I., care îi
mai erau devotate lui și miniștrilor Milea și Nuță. Acolo, în buncăr, avea
hrană, apă și oxigen pentru mai multe luni de zile și, astfel, cei care ar fi
încercat să cucerească puterea ar fi eșuat. Nu era simplu să-l ataci pe
Ceaușescu bombardând sediul C.C. al P.C.R., în situația în care Securitatea
l-ar fi apărat, conform obligațiilor legale pe care le avea.
Când am
afirmat că Securitatea deținea puterea cea mai mare, am mai avut în vedere și
faptul că instituția îi avea în mâna ei atât pe conducătorul statului, cât și pe
toți demnitarii țării, care erau păziți/„protejați” și monitorizați continuu de
cadre de securitate. Aceasta este valabil inclusiv pentru ministrul Apărării.
Așa a fost posibil ca ministrul Vasile Milea, în 22 decembrie 1989, „apărat” de
căpitanul de securitate Vătămănescu, să fie asasinat și Securitatea, împreună
cu trădătorii din Armată să dea lovitura de stat și să-l aresteze pe
comandantul suprem, șeful statului.
Apoi, dacă
Securitatea ar fi respectat legislația și l-ar fi apărat pe Ceaușescu, nu aveau
loc acele evenimente tragice și, probabil, marii planificatori externi ar fi
trebuit să renunțe pe moment la proiect, sau să adopte un alt plan de preluare
a controlului asupra României, ceea ce nu era chiar ușor. În acest caz, trebuia
acționat pe calea armelor sau a bombardamentelor, ca în Iugoslavia, dar asta
era cu atât mai greu cu cât Uniunea Sovietică declarase întregii Lumi, prin
vocea președintelui Gorbaciov, că nu va mai interveni armat în țările din zona
ei de influență. Un atac militar din partea Occidentului, de asemenea nu era
convenabil, statele occidentale pozând în luptători pentru pace, democrație și
umanism. Oricum, în acest caz, în care România ar fi fost atacată convențional,
poporul român ar fi înțeles că miza este acapararea economiei țării, ar fi
înțeles care este „prietenia” reală a străinilor, ce trebuie făcut și multe
alte lucruri, pe care, după 22 decembrie 1989 și până în prezent, o mare parte
dintre români nu le-au înțeles, iar unii, nu le înțeleg nici astăzi. Poporul
român nu a fost pregătit să-și apere
patria. Comuniștii i-au învățat pe români să-și apere numai regimul politic,
care este trecător și i-au lăsat neinformați și nepregătiți pentru marile
încercări care s-au abătut asupra lor după decembrie 1989. Poporul român a înțeles
că apărarea patriei înseamnă apărarea regimului politic ceaușist, iar când
regimul politic nu le-a mai plăcut l-au lăsat de izbeliște cu țară cu tot.
Dar, deja am
călcat adânc pe linia istoriei contrafactuale, cea care „ne spune” ce ar fi
fost, dacă ar fi fost, altfel decât a fost, ceea ce nu îmi place deloc, pentru
că nu are legătură cu știința istorică. Acestea sunt un fel de povești.
Marius Albin
Marinescu: Ați pomenit de bombardarea Iugoslaviei. De ce credeți că a vrut
Occidentul să distrugă această țară?
Corvin Lupu:
Occidentul, aflat în criză cronică de supraproducție, făurise proiectul de
acaparare a estului Europei și de transformare a lui într-o piață mare de
desfacere a produselor, pe care să o controleze puterile occidentale. Pentru
aceasta trebuiau distruse economiile naționale ale statelor din această
jumătate estică de continent. Acest proiect se putea implementa cel mai ușor și
repede prin supunerea acestor țări cu regim socialist de stat, prin aducerea
lor în starea de periferie internă a U.E. și a N.A.T.O. Cu alte cuvinte, să „le
aducă la lanț”. Or, Iugoslavia ducea o politică de independență și nu accepta
„aducerea la lanțul” organismelor supranaționale. Occidentul invitase
Iugoslavia, cu mulți ani în urmă, să facă parte din U.E. și din N.A.T.O., dar
Belgradul a refuzat, la fel cum procedase și în cazul solicitărilor Tratatului
de la Varșovia și a C.A.E.R.-ului. Iugoslavia a dus politica ei tradițională de
independență. Ea nu voia să-și predea economia pe mâna corporațiilor
internaționale care să i-o lichideze, cum s-a întâmplat în România și a
rezistat cât a putut. Nici după repetatele dezmembrări, Serbia nu a dorit să
adere la U.E. Nici astăzi nu vrea. Ca să scape de presiunea „rechinilor”
occidentali, a mimat jocul de-a
aderarea, care are susținătorii ei, dar Serbia profundă vrea să fie liberă.
Iugoslavia s-a bazat exagerat de mult în faptul că fusese aliata S.U.A., a
Marii Britanii și a U.R.S.S., în timpul celei de a doua conflagrații mondiale,
s-a încrezut în tratatul solid pe care îl avea cu Kremlinul, datând de un secol
și jumătate, tratat care a suferit diverse actualizări și s-a mai bazat pe
faptul că Occidentul va respecta Actul Final al Conferinței O.S.C.E. de la
Helsinki, semnat în august 1975 de 32 de state europene, la care s-au alăturat
S.U.A. și Canada, prin care semnatarii s-au angajat să respecte independența și
suveranitatea tuturor statelor, neamestecul în treburile interne ale altor
state și statu-quo-ul teritorial, în conformitate cu prevederile Tratatului de
Pace de la Paris (1947). Or, Occidentul a încălcat grav și cu o brutalitate
primitivă dreptul internațional pe care a jurat să îl respecte, iar Rusia,
condusă de bețivul Boris Elțân, nu și-a respectat angajamentele față de această
țară. În seara de 23 martie 1999, în jurul orei 19.00, televiziunea de la
Moscova a relatat despre întâlnirea dintre președintele Boris Elțân și
președintele F.M.I., Michel Camdessus, acesta din urmă anunțând că F.M.I. oferă
Rusiei un împrumut nerambursabil în valoare de 17,5 miliarde de dolari. În
aceeași seară, la ora 21.00, avioanele N.A.T.O. bombardau Iugoslavia! Acesta a
fost prețul cu care Elțân i-a vândut pe iugoslavi…. După ce Uniunea Sovietică
și-a trădat aliații/supușii și apoi s-a dezmembrat, Federația Rusă,
moștenitoarea tratatelor încheiate de fosta Uniune Sovietică, a ajuns pe mâna
lui Boris Elțân pe care, în anul 2014, președintele Vladimir Putin l-a numit
„trădător”, ca și pe Gorbaciov, de altfel.
Marius Albin
Marinescu: Dorința de libertate și de independență națională, s-a pedepsit
crunt…
Corvin Lupu:
Da, așa este. Dar s-a mai pedepsit încă ceva. S-au pedepsit performanțele
excepționale economico-financiare, sociale, culturale, educative, sportive și
din alte domenii ale țării, din perioada ei comunistă, când țara avea
indicatorii economico-sociali binișor peste media Uniunii Europene. Iugoslavia
adoptase de mulți ani doctrina „O țară, două sisteme”, cea care, mai târziu, avea
să conducă la performanțele social-economice excepționale ale Chinei
comunisto-capitaliste. Cu alte cuvinte, s-a distrus o țară comunistă, realmente
ca o floare, pentru că dăuna grav propagandei occidentale, care susținea că în
comunism nu se poate performa. După părerea mea, în viitor, statele
independente nu vor mai acționa dogmatic, ci vor implementa politici aparținând
unor doctrine și regimuri politice diferite. Ideologia strâmtă, rigidă, este desuetă.
Ca să
scurtez răspunsul la problema ridicată de dumneavoastră, domnule director,
Occidentul nu suporta să propage popoarelor cât de rău este comunismul, iar
Iugoslavia să demonstreze că acel regim era atunci și unul liber și unul
eficient economic și unul care oferea nivel de trai ridicat întregului popor,
nu numai unei minorități. Acel regim oferea un viitor poporului iugoslav și
era, din multe puncte de vedere, superior regimului iudeo-capitalist din S.U.A.
și din vestul-Europei. Orice anticomunist trebuie să recunoască realitatea
istorică a fostei „zivela Iugoslavia”, ca să o parafrazez pe celebra solistă de
muzică pop, Lepa Brena. Iugoslavia a fost o țară mijlocie, dar de mare succes.
A reușit în proiectele sale de țară fără să îngenuncheze în fața nimănui.
Marius Albin
Marinescu: Ați vorbit despre „poporul iugoslav”, la singular. De ce nu ați
folosit expresia „popoarele iugoslave”?
Când m-am
exprimat cu formula „poporul iugoslav”, i-am avut în vedere pe sârbi, croați,
bosnieci, herțegovinieni, mentenegreni și sloveni, care sunt toți de același sânge,
slavi sudici trecuți în anul 602 peste Dunăre, așezați în vestul Peninsulei
Balcanice și amestecați cu tracii băștinași. Pe parcursul istoriei, după Marea
Schismă a Creștinismului din 1054, sârbii și muntenegrenii au rămas racordați
la Patriarhia Ortodoxă, croații, herțegovinienii și slovenii, care au fost sub
dominație austriacă și influență italiană au trecut la catolicism, iar
bosniecii, care au făcut parte din pașalîc, au îmbrățișat religia musulmană.
Dar repet, toți sunt de același sânge și vorbesc limba sârbo-croată. Desigur,
în Iugoslavia trăiau și locuitori de alte etnii, dintre care macedonienii și
albanezii erau cei mai importanți. Pentru noi importanți au fost cei 500.000 de
etnici români care au rămas în Banatul zis „sârbesc”, dar locuit majoritar de
români. Iugoslavia nu le-a recunoscut drepturile naționale românilor, i-a
oprimat și a dus o politică de asimilare forțată, astfel că astăzi doar aprox.
200.000 se mai declară români…
Marius Albin
Marinescu: Statul român nu a reușit să-și ocrotească conaționalii din afara
granițelor.
Corvin Lupu:
Da, a fost un eșec istoric pe această linie. La sfârșitul primului război
mondial, când s-a încheiat pacea, regina Maria și diplomații români au obținut
România Mare cuprinzând și întregul Banat, inclusiv pe cel Sârbesc. Sârbii au
protestat vehement pe lângă Marile Puteri și pe lângă guvernul de la București.
Unii dintre politicienii români, în frunte cu Take Ionescu, fost ministru de
Finanțe și de Externe, unul dintre cei mai mari politicieni români din toate
timpurile, au fost de părere să se cedeze și să se lase Banatul Sârbesc
Iugoslaviei, pentru ca această țară să devină singurul vecin prieten al
României. Cu toți ceilalți aveam dispute teritoriale și neînțelegeri, mai mari
sau mai mici. Privind retrospectiv, cred că nu a fost cea mai înțeleaptă
decizie politică aceea de a abandona jumătate de milion de români și
teritoriile lor, dar, desigur, a fost mult mai greu de luat decizia atunci, la
cald, în vâltoarea evenimentelor. Astăzi, noi emitem judecăți de valoare la
rece, liniștit, după un secol.
Marius Albin
Marinescu: V-ați referit la propaganda occidentală anticomunistă care se făcea
în timpul Războiului rece. După dezmembrarea Uniunii Sovietice, această
propagandă și-a schimbat direcția, orientându-se în direcția promovării
globalismului, a internaționalismului mondialist găunos, distrugător al
națiunilor europene. Cine în combătea, era imediat taxat drept comunist. Acest
mondialism este cel care a fost înfierat de către noul președinte ales al S.U.A.
Pentru mine a fost o surpriză și o revelație să-l aud pe Donald Trump declarând
că se va opune acestei doctrine politice globaliste și că va susține o Europa a
națiunilor.
Corvin Lupu:
Da, este un proiect grandios, așa cum a fost el prezentat succint în compania
electorală din S.U.A. El reprezintă un deziderat al multor popoare, al
majorităților etnice din statele europene și a vechilor americani, acei urmași
ai coloniștilor, cei care au construit America cu lopata, târnăcopul și
hârlețul, iar acum, din munca lor, se dau ajutoarele sociale pentru milioane
multe de emigranți hispanici și pentru tot felul de venetici, majoritatea
intrați clandestin în țară. Nu este un proiect ușor de implementat. Proiectul
va întâmpina o teribilă adversitate din partea evreimii internaționale. Asta nu
o poate face singur Donald Trump, cu toată determinarea pe care a arătat-o în
campania electorală. Dacă acele componente puternice, neevreiești, din servicii
și cu grupările de evrei creștini și cu toți cei care i-au fost alături în
lupta cu uriașa forță din spatele lui Hillary Clinton, îl vor susține și pe
această linie, sunt șanse, dar nu știu dacă două mandate prezidențiale vor fi
suficiente. Evreimea a pătruns adânc în societatea americană și a ținut-o
captivă din interior. Să vedem ce va fi după 20 ianuarie. În orice caz, cu o
asemenea linie politică, S.U.A. pot să câștige din nou de partea lor opinia
publică internațională, care este majoritar antievreiască, neagreând modelul
lor de acaparare și de traficare a muncii altora. Președintele ales a mai spus
ceva important, anume că statele care nu se vor alinia cursului pe care îl vor
proiecta S.U.A., vor avea probleme. Rămâne de văzut în anii viitori în ce
măsură aceste proiecte vor putea prinde viață.
Revenind la
România regimului socialist de stat, sistemul a fost bine conceput pentru
apărare, dar nu a fost asigurat împotriva situației că șefii Securității
trădează, încalcă legislația și se alătură agresorilor străini. Ceaușescu nu
avea deloc încredere în Securitate, dar nu a găsit soluții pentru evitarea
prăbușirii lui și a țării. Or, odată cu el, s-a prăbușit România în ansamblul
ei, nu numai Ceaușeștii, în sensul că țara și-a pierdut libertatea națională,
i-a fost lichidată sau acaparată economia, apoi resursele naturale, apoi mare
parte din resursa umană, creșterea demografică etc. etc.
Marius Albin
Marinescu: Da, de acord, dar în schimbul libertății naționale pierdute,
cetățenii au primit drepturi individuale pe care nu le aveau în regimul trecut.
Corvin Lupu:
Au primit unele drepturi și au pierdut altele. Este cert că libertatea de
circulație și libertatea cuvântului au fost două drepturi foarte importante, pe
care comuniștii nu le-au dat românilor și care, după 1989, odată obținute, i-au
făcut pe cei mai mulți să se simtă liberi, fericiți și să ignore faptul că,
prin mijloace subtile, perverse, li se luau bogățiile, li se umbla în toate
sertarele, li se afectau multe resorturi intime ale națiunii, li se tăiau una
câte una pârghiile prin care țara s-ar fi putut elibera de sub dominația
străină, într-un cuvânt li se lua viitorul.
Ulterior,
încet, încet, românii au început să vadă că au pierdut mult. Au văzut că au
ajuns din nou să aibă cea mai mare mortalitate infantilă din Europa, cei mai mulți tuberculoși și cea
mai mare descreștere demografică din Europa, în paralel cu situația în care
țiganii au cea mai mare creștere demografică dintre toate popoarele europene,
ceea ce va conduce la schimbarea raportului etnic, iar România va deveni țara
romilor. Cu riscul să fiu etichetat drept „rasist”, eu afirm cu tărie că
aceasta este cea mai mare nenorocire din istoria națională a românilor,
respectiv aceea de a deveni o minoritate etnică în fosta lor țară, iar
majoritari să nu fie unguri, germani, francezi sau englezi, ci țiganii! Această
politică a fost programată încă din primii ani post-comuniști. Sub comuniști,
nu se dădeau ajutoare sociale, ci se ofereau locuri de muncă și nu se dădeau
alocații pentru copii decât angajaților. Țiganii care nu munceau, nu primeau
nici alocații de copii. Primeai bani dacă munceai. După lovitura de stat, țiganul
Ion Iliescu le-a oferit tuturor țiganilor din România ajutoare sociale fără
muncă, iar apoi le-a încurajat creșterea demografică oferindu-le alocații
pentru copii celor care nu munceau, ci trăiau din furturi și din alte
infracțiuni. După decembrie 1989, țiganii au cunoscut o importantă creștere
demografică față de perioada anterioară. Cu cât mai mulți copii fac țiganii, cu
atât pot trăi fără muncă mai ușor. Ajutoarele sociale și alocațiile de copii
întrețin majoritatea țiganilor adulți din România. Din munca românilor, se
întreține țigănimea din România… Pentru etnia română, această politică este una
distrugătoare.
Marius Albin
Marinescu: Opinia publică are încă îndoieli și există multă lume care mai crede
că Securitatea, de fapt, l-ar fi apărat pe Ceaușescu până în ultima clipă.
Corvin Lupu:
Opinia publică a fost bombardată cu atât de multe teze, majoritatea false,
încât este firesc să nu mai știe ce să creadă, sau să-și formeze păreri
greșite. Realitatea este că Securitatea a acționat în ultimele ei două decenii
de existență duplicitar. Pe de o parte, mima devotament total față de Ceaușescu
și reprima manifestările de nemulțumiri sociale, altele decât cele pe care „le
patrona” ea, prin inducerea fricii în rândul românilor și, mai rar prin măsuri
mai dure.
Pe de altă
parte, Securitatea acționa mână în mână cu planificatorii sovietici ai Planului
„Dniestr”, planul de răsturnare de la putere a lui Ceaușescu și de înlocuire a
lui cu un lider devotat Moscovei și cataliza acțiunile anticeaușiste. Securitatea
acționa subtil dar direct pentru încurajarea declanșării unei revolte populare
care să favorizeze plănuita lovitură de stat. Artizanii finali ai acestei
„lucrări” au fost generalul Iulian Vlad, „braț la braț” cu generalul Victor
Athanasie Stănculescu, până după scoaterea lui Ceaușescu din sediul puterii,
când între ei s-a produs o ruptură, datorată ordinelor primite de Stănculescu
de a acționa pentru a lua țara de sub controlul Securității.
Problema de
astăzi a opiniei publice din România este că toate forțele care conduc România,
și cele externe și cele interne, mențin uriașa minciună a „revoluției
neprihănite”, a „emanaților” și a „eroilor” din stradă și a schimbării
regimului ca urmare a „voinței suverane a poporului”. Povești nemuritoare pe
care istoricul Cristian Troncotă le-a numit „tezele din decembrie”, cu vădită
nuanță peiorativă. O parte a presei este și ea complice la operațiunea de
continuare a manipulării poporului, invitându-i la „reconstituirea adevărului”
pe actorii implicați în evenimente și vinovați de multe rele, pe procurorii
militari care, în loc să afle și să scrie adevărul în motivarea dosarelor, au
ascuns adevărul și-l ascund și acuma. Nu poți să afli adevărul despre crimele
din 1989 numindu-i să le investigheze pe reprezentanții celor care au comis
faptele reprobabile. Adevărul despre decembrie 1989 dezavantajează grav pe
reprezentanții regimului politic instaurat după arestarea și asasinarea lui
Ceaușescu, regim care, din aproape în aproape, s-a perpetuat până astăzi.
De asemenea,
sunt promovați în acțiunea de „aflare a adevărului” reprezentanții
revoluționarilor și/sau „revoluționarilor”. Timp de 27 de ani,
revoluționarii/„revoluționarii” au încasat indemnizații grase, au primit
gratuit terenuri intravilane, scutire de impozite pe afaceri și pe salarii,
scutire de taxe de școlarizare pentru copii, locuri de veci gratuite și au fost
tratați în societate ca niște eroi. Acești revoluționari/„revoluționari” au
adoptat tactica lor și nu admit existența nici unui complot intern sau extern,
ci doar rolul decisiv și integral al acțiunii lor din stradă. După părerea mea
și a multor altor cunoscători, a ieșit la lumină fără putință de tăgadă, că, pe
de o parte, acești revoluționari/„revoluționari” au fost doar figuranți
folosiți într-o piesă de teatru regizată, iar pe de altă parte, unii dintre ei,
numeroși, au fost deconspirați de C.N.S.A.S. ca fiind agenți ai Securității.
Numărul acestora din urmă este foarte mare în punctele „cheie”.
După anul
1997, când s-au verificat de către autoritățile regimului politic al Convenției
Democratice listele de revoluționari, s-a constatat că mii de oameni erau falși
revoluționari și au fost scoși de pe liste. Dar, noua conducere a
revoluționarilor a început să adune dosare cu cereri ale altor „revoluționari”,
să le aprobe și să le dea drepturile bănești și toate celelalte, în locul celor
care au fost deposedați de calitatea de revoluționar. După anul 2001 și după
anul 2005, au avut loc noi verificări
ale listelor de revoluționari și s-a constatat că mii de alți oameni trebuie
radiați de pe liste. Au fost și anchete, trimiteri în judecată etc. Cu toate
acestea, falșilor revoluționari nu le-a imputat nimeni uriașele prejudicii
aduse bugetului de stat, bugetelor locale și patrimoniului local afectat de
împroprietăririle care s-au făcut. Regimul „ticăloșit” nu dorea să renunțe la
această armată de profitori care țin ascuns adevărul și pe criminalii din
decembrie 1989 și din perioada următoare, mulți dintre ei purtând pe umeri
stele cu mare greutate. Dar, important este că fenomenul falșilor revoluționari
nu este decât o altă pagină a marelui fals care a fost „revoluția” română. Prea
multe aspecte s-au bazat pe minciună. Armata de falși revoluționari a fost
necesară F.S.N. și derivatelor sale (P.D.S.R., P.D., P.L.D., P.D.L., P.S.D.),
să se legitimeze în fața opiniei publice și a istoriei false pe care a
născocit-o conducerea F.S.N. Fiecare regim politic continuator al F.S.N. a
dorit să aservească în folos politic propriu această masă de manevră
gălăgioasă, care respinge agresiv tezele reale ale loviturii de stat dată prin
conlucrarea serviciilor secrete străine cu trădătorii din interiorul României
și faptul că ei, cei care au fost în stradă, nu au fost decât pionii necesari
proiectării unor imagini falsificate. Pe banii poporului român, în anul 2004,
s-a înființat Institutul Revoluției Române, cuprinzând un număr de 25 de membri
numiți pe viață (!) de președintele Ion Iliescu, în ultimul an al ultimului său
mandat, astfel ca acești noi profitori de salarii obținute foarte ușor să apere
„tezele din decembrie” și să scoată la lumină „verzi și uscate”, numai adevărul
să-l țină ascuns.
Marius Albin
Marinescu: După părerea multora, cărțile dumneavoastră, cu deosebire „Trădarea
Securității în decembrie 1989”, dau răspuns majorității întrebărilor care
anterior apariției lor erau fără răspuns.
Corvin Lupu:
Eu am scris cu foarte multă „bună credință” aceste cărți, am investit timp
îndelungat pentru a pătrunde în cât mai multe dintre grotele în care actorii
din decembrie 1989 au ascuns adevărurile despre evenimentele care au condus la
jefuirea și înstrăinarea României. Am sacrificat multe pentru a scrie
adevărurile dureroase din aceste cărți. Inclusiv legături cu oameni. Mi-am
făcut mulți dușmani. Unii capi influenți ai fostei Securități m-au reclamat la
S.R.I. și au cerut să fiu pedepsit.
Marius Albin
Marinescu: V-au reclamat la Sibiu sau la București?
Corvin Lupu:
M-au reclamat și la Direcția Județeană de Informații Sibiu și în centrala SRI.
Dar despre asta nu vreau să vorbesc acum.
Marius Albin
Marinescu: Practic, după câte am reținut explicit din lucrările dumneavoastră,
Ceaușescu era prizonier în mâna Securității, iar Ion Iliescu și feseniștii săi
au fost lăsați de Securitate să ajungă la putere, după care noii conducători
s-au întors împotriva Securității…
Corvin Lupu:
Ca să ne justificăm titlul articolului-interviu al nostru în fața cititorilor,
am să prezint un clișeu al evenimentelor. În ziua de 22 decembrie 1989, în
primele ore ale după-amiezii, la Televiziunea Română, devenită instantaneu
„Liberă”, ca urmare a faptului că generalul Iulian Vlad a dat ordin ca
instituția să fie pusă la dispoziția conspiratorilor, a apărut pe ecran Ion
Iliescu. Telespectatorii îl credeau român de sânge și român de simțiri și
credeau în el, ulterior dovedindu-se că nu era nici una, nici alta și n-a fost
nici de bună credință pentru poporul român. Cu aplomb, Iliescu a înfierat
securiștii, i-a declarat o clică de teroriști ceaușiști și le-a cerut ca în
„ultimul ceas” să treacă „de partea poporului”, adică a trădătorilor din grupul
din care făcea el parte. Prin aceasta el spunea explicit că până atunci
Securitatea nu ar fi fost „de partea poporului”, deci n-ar fi acționat
împotriva lui Ceaușescu, ceea ce era o minciună sfruntată. De aici a început
marea derută legată de Securitate. Paradoxal, în ciuda acestei cuvântări
manipulatorii, deși l-a văzut pe Iliescu vorbind la televiziune, generalul Vlad
a telefonat la direcția de protocol a Securității și a ordonat să i se trimită
tovarășului Iliescu ceai și sandwich-uri, pentru că nu a mâncat nimic toată
ziua. Plecase „mult iubitul și stimatul conducător” Nicolae Ceaușescu (mai
corect spus, fusese arestat) și venise „și mai iubitul și mai stimatul
conducător” Ion Ilici Iliescu, mai corect spus fusese adus de ofițerul de
securitate Florin Velicu, cel care l-a luat cu mașina pe „emanat” și l-a dus la
Televiziune și la Ministerul Apărării, unde i s-a predat puterea în prezența
reprezentanților instituțiilor de forță ale României.
Marius Albin
Marinescu: Discursul lui Ion Iliescu a fost urmat și de alte discursuri ale
altor „revoluționari” care mișunau prin fața ecranului, care erau îndreptate
tot împotriva Securității. Dar, în acest timp, Corneliu Coposu și alți români
care nu făceau parte din conspirație au fost opriți la ușa televiziunii și nu
li s-a permis intrarea. Poporul avea voie să-i vadă doar pe cei pe care
serviciile secrete străine, cu concursul celor românești, îi stabiliseră să
preia conducerea țării.
Corvin Lupu:
În istoria „de cumetrie”, fiecare vede poporul ca fiind cel mai bine
reprezentat de grupul din care face el parte. Privitorii Televiziunii Române
„Libere” chiar au crezut că începe o epocă în care Securitatea, care era după
părerea lor, criminală, formată din torționari, duplicitari și trădători, va fi
înlăturată total. Faptul că în stradă se striga „Jos Securitatea!”, le întărea
telespectatorilor această convingere. Convingerea s-a consolidat când, ieșind
pe străzi, după ce focul de arme s-a mai liniștit, o parte a populației a văzut
că pe zidurile unor orașe ale României au apărut lozinci ca „Securiști,
activiști, mina vă așteaptă!” sau „Moarte securiștilor!”. Cu atâta convingere
s-a proiectat în societate ideea că noul regim este unul antisecurist, încât
reprezentanți ai minerilor din Valea Jiului au luat poziție publică spunând că
ei nu-i vor primi pe securiști să lucreze în mină, pentru că minele României nu
sunt batalion disciplinar pentru securiști.
Marius Albin
Marinescu: Da, așa este. Atunci, în decembrie 1989 și imediat după aceea,
Iliescu a menținut discursul anti-Securitate și direcția discursurilor sale și
ale „oracolului din Dămăroaia”, Silviu Brucan, a fost preluată de întreaga
clasă politică și de sutele de ziare apărute fulgerător. Cum au evoluat
raporturile între Securitate și noua
putere?
Corvin Lupu:
Noua putere, în frunte cu Ion Iliescu, nu avea cum să aibă încredere în
securiști, pentru că știa cum îl trădaseră pe Ceaușescu, știa cum i-a ocrotit
pe ei, pe conspiratori, mimând că îi supraveghează pentru a-i reprima, în timp
ce Securitatea îi supraveghea pentru a-i folosi și a-i dirija împotriva lui
Ceaușescu. „Românii” Brucan, Iliescu și Măgureanu au primit în secret din
partea Securității pașapoarte cu care au circulat în străinătate pentru a face
legătura cu serviciile secrete care urmau să fie implicate în acțiunea
împotriva României, care s-a dovedit o agresiune neconvențională, un adevărat
război.
După ce
conspiratorii l-au avut pe Ceaușescu în mână și după ce l-au asasinat, au
trecut la confiscarea puterii Securității și folosirea ei în favoarea noii
puteri politice. Pentru aceasta au lucrat etapizat. Mai întâi, l-au folosit în
continuare pe generalul Vlad la comanda Securității, timp de opt zile. Acesta a
preluat imediat conducerea întregului Minister de Interne.
Marius Albin
Marinescu: A întregului Minister de Interne, nu numai a Securității?
Corvin Lupu:
Da, a întregului Minister de Interne. În după-amiaza de 22 decembrie, din
ordinul generalului Vlad, a fost arestat ministrul Tudor Postelnicu. Cel care
l-a arestat a fost procurorul militar fost securist Dan Voinea, fără aprobările
necesare. Pentru a aresta un ministru, în legislația de atunci, era nevoie ca
procurorul să aibă mandatul procurorului general, Nicolae Popovici, care, la
rândul său, avea nevoie de aprobare de la conducerea țării. Asta era legea.
Nicolae Popovici dăduse ordin tuturor procurorilor din Procuratura Generală să
rămână în birourile din sediu și să aștepte dispoziții. Dan Voinea, împreună cu
alți doi colegi, Mircea Levanovici și Ovidius Păun, au încălcat ordinul și s-au
pus la dispoziția generalului Vlad. La ordin, însoțiți de „revoluționari”, care
erau de fapt agenți ai Securității, l-au adus pe Postelnicu în biroul din care
comanda generalul Iulian Vlad și i l-au aruncat la picioare, ca pe un trofeu.
Postelnicu l-a salutat pe subalternul său Iulian Vlad,, dar acesta nu i-a
răspuns… În dimineața aceleiași zile de 22 decembrie, generalul Vlad vorbise la
telefon cu generalul Emil Macri, omul său de încredere, cu care fusese în
tinerețe la cursuri în Uniunea Sovietică. Macri era la Timișoara. După discuția
cu generalul Vlad, Macri i-a dat ordin colonelului Filip Teodorescu să-i aducă
un pistol mitralieră de la ofițerul de serviciu, intenționând să-l împuște pe
generalul Constantin Nuță, secretar de stat în Ministerul de Interne și șef al
Inspectoratului general al Miliției. Dar Nuță plecase din sediu cu o mașină a
Miliției condusă de ofițerul Viorel Bucur. În 1991, Viorel Bucur, actor
important al evenimentelor de la Timișoara, eliberat din penitenciar, a devenit
student la Facultatea de Drept „Simion Bărnuțiu” din Sibiu și mi-a atras
atenția asupra unor derulări ale evenimentelor din Timișoara pe care, ulterior,
le-am verificat și s-au dovedit adevărate. Pe Nuță nu l-au omorât la Timișoara,
ci l-au omorât doborând elicopterul în care îl legaseră fedeleș de scaune,
împreună cu unul din adjuncții săi, generalul Velicu Mihalea, pentru a-i
trimite la București. Dosarul morții lui Nuță a fost finalizat cu mistificarea
adevărului, ca toate dosarele Justiției Militare, cea care a executat ordinele
de ascundere a adevărului, date de noua putere.
Astfel, prin
eliminarea lui Postelnicu și a lui Nuță, generalul Vlad a rămas „jupânul”
Ministerului de Interne, minister în care, până la arestarea „jupânului” s-au
întâmplat foarte multe evenimente năprasnice, toți cei care nu s-au raliat
total și necondiționat acțiunii puciștilor fiind pedepsiți fără milă. Dar acest
lucru nu a fost foarte îmbucurător pentru noii guvernanți, care doreau ei
puterea, nu doreau creșterea puterii generalului Vlad.
Prima componentă desființată a fost Direcția a IV-a de Contrainformații Militare, apoi Direcția a V-a de Securitate și Gardă și U.M. 0110, unitate de contraspionaj pe spațiul U.R.S.S. și al țărilor socialiste. În primul rând au fost vizați și eliminați, unii prin moarte, cei care nu au acționat de partea conspiratorilor și care au respectat consemnele și regulamentele în vigoare la data evenimentelor.
În 31
decembrie 1989 au fost arestați patru dintre cei mai importanți șefi ai
Securității, generalii Iulian Vlad, Aristotel Stamatoiu, Gianu Bucurescu și
Gheorghe Vasile. Arestarea securiștilor are multe dedesubturi, cu multe
componente. Securitatea l-a arestat pe Ceaușescu și l-a predat conspiratorilor,
împreună cu puterea politică, dar nu le-a predat și miliardele de dolari pe
care le ținea ascunse în diverse conturi, din diverse bănci. Banii fuseseră ascunși
de Ceaușescu pentru ca să nu poată fi folosiți pentru aprovizionarea populației
cu alimente și cu bunuri de larg consum și au continuat să rămână ascunși. Dacă
populația ar fi fost aprovizionată, putere de cumpărare exista, șomaj nu
exista, populația nu s-ar fi răsculat și tot proiectul ar fi fost compromis.
Marius Albin
Marinescu: Unde erau banii aceștia?
Corvin Lupu:
În primăvara anului 2014, când C.S.A.T. a dispus desecretizarea documentelor
fostei Întreprinderi de Comerț Exterior „Dunărea”. Patru miliarde de dolari se
găseau, jumătate în conturi deschise la „Bancorex”, pe numele întreprinderii,
cealaltă jumătate din bani, în conturi deschise la alte bănci românești și
străine. În afara acestora, Securitatea mai avea un număr de 332 de ofițeri care
dețineau și calitatea de „directori de credit” pentru conturi în care se găseau
alte mute miliarde de dolari, sumele depuse fiind pe numele lor de persoane
fizice. După 22 decembrie, după anunțul „desființării Securității”, gogoriță a
conspiratorilor și mai ales după 31 decembrie 1989, conturile inițiale au fost
înlocuite cu altele și s-a produs o bulversare organizatorică a I.C.E.
„Dunărea”, transformată în societatea „Crescent” care a favorizat ascunderea
mai bună a sumelor fostei Securități.
Marius Albin
Marinescu: S-ar putea ca unii dintre cititorii noștri să fie derutați. Ați
afirmat în prima parte a interviului că miliardele de dolari existente în
conturi ale Securității au fost ascunse „de Ceaușescu”. Au fost ascunse față de
el, adică să nu fie cunoscute de Ceaușescu, sau el le-a ascuns?
Corvin Lupu:
Da, aveți dreptate, nu am fost explicit, în măsură suficientă. Sensul
afirmației mele a fost că șefii Departamentului Securității Statului, ai
Centrului de Informații Externe și ai I.C.E. „Dunărea” au ținut ascunși și au
plimbat acești bani prin conturi ale diverselor bănci pentru ca Ceaușescu și
guvernul să nu știe de existența lor și să nu-i poată folosi pentru a înlătura
criza alimentară, energetică și de bunuri de larg consum cu care se confrunta
România. Principalii șefi și decidenți ai celor trei structuri erau generalii
Iulian Vlad și Aristotel Stamatoiu și colonelul Constantin Rotaru, ultimul
fiind ultimul director al I.C.E. „Dunărea”, ulterior promovat director adjunct
al S.I.E. și avansat până la gradul de general cu patru stele.
Criza era
mare, dar indusă artificial. Depozitele Ministerului Comerțului Interior și
cele ale Rezervelor de Stat erau arhipline, iar magazinele erau goale-goluțe și
românii nu aveau ce mânca. Depozitele de carburanți ale țării erau arhipline,
iar românilor li se dădea benzina raționalizat. Întreruperile livrării de
curent electric produceau pagube economico-sociale foarte mari, nu aduceau nici
un fel de economii, dar ele se făceau continuu, în scopul de a-i exaspera pe
români. Țara avea și bani mulți și produse de toate felurile, dar era ținută
într-o criză greu suportabilă de majoritatea locuitorilor țării. Aceste
agresiuni împotriva populației au creat cadrul necesar și suficient pentru ca
să se amorseze o revoltă populară, care, nefiind prevenită în nici un fel de
către cei care trebuiau să o prevină în teren, a făcut posibilă o evoluție a
evenimentelor care a catalizat lovitura de stat și preluarea puterii de către
agentura străină din România. În ziua de 22 decembrie 1989, după două decenii
și jumătate de independență națională, România a ajuns din nou sub controlul
politic, militar și informativ al Uniunii Sovietice gorbacioviste și, după cum
am mai arătat, etnicii români de la vârful conducerii de stat au fost înlocuiți
cu minoritari etnici, evrei, țigani și unguri, exact ca în perioada de după al
doilea război mondial, cu mențiunea că atunci, totuși, primii doi șefi,
Gheorghe Gheorghiu-Dej și Petru Groza erau etnici români.
Marius Albin
Marinescu: Cum a ajuns însă Securitatea să controleze aceste sume uriașe de
bani ai țării?
Corvin Lupu:
Conform sarcinilor primite de la Ceaușescu, despre care avea cunoștință și
Guvernul, Securitatea trebuia să plaseze pe piața internațională produsele de
export ale României, în cele mai avantajoase condiții de preț, să facă
exporturi de armament, unele cu încălcarea unor prevederi internaționale, sau
în zone de conflict supuse embargoului, să vândă diamante sintetice pe piața
neagră etc. Securitatea trebuia să plaseze pe piață și produsele de mare
căutare, dar și produsele greu vandabile. Adeseori, ofițerii de securitate
externă ai I.C.E. „Dunărea” făceau contrabandă cu aprobare. Această importantă
implicare a Securității în activități guvernamentale, altele decât cele
prevăzute de legislația ei, a abătut-o de la rolul ei de asiguratoare a
securității statului și de culegătoare de informații, aducând-o în poziția de
gestionară a „borcanului cu miere” al țării și transformând ofițerii de
securitate în adevărați bișnițari. Conform sarcinilor primite, Securitatea
trebuia să-și rețină anumite procente din vânzările pe care le efectua. În
realitate, Securitatea reținea în conturile I.C.E. Dunărea sume mult mai mari
decât cele cuvenite.
Apoi, mai
era o formă prin care Securitatea obținea sume importante de valută din
exporturile României. Multe întreprinderi mari exportatoare aveau contabilii
șefi ofițeri acoperiți de securitate, sub motivația asigurării secretelor și
protecției informative a datelor, în cadrul activităților de cooperare
economică internațională. Cu ajutorul acestor contabili (ofițeri acoperiți sau
agenți), se făcuse și următoarea practică. Produsul principal al întreprinderii
se vindea și sumele erau evidențiate în contul principal „la vedere” al
întreprinderii. Dar întreprinderile mai produceau și piese de schimb, sau alte
componente decât produsul principal. Din vânzarea acestora se obțineau sume
importante de bani care erau evidențiate în conturi secrete deschise pe numele
unor directori de credit, sume care nu erau vărsate la bugetul de stat ci
păstrate în conservare. Majoritatea acestor sume au fost plimbate prin diverse
conturi pe numele unor ofițeri de securitate directori de cont și sustrase după
22 decembrie 1989.
Marius Albin
Marinescu: Ceea ce ne spuneți dumneavoastră este un rezumat foarte coerent și concis al
evenimentelor. Este ca o definiție a evenimentelor. Dar această pagină de
istorie rămâne una dintre cele mai controversate din întreaga istorie a
României. Unii dintre cei care vorbesc despre evenimentele din decembrie 1989,
inclusiv istorici, prezintă lucrurile diferit, afirmând că securiștii ar fi
fost niște eroi, în frunte cu generalul Vlad. Astfel este Alex Mihai Stoenescu,
care afirmă că generalul Vlad a cooperat cu generalul Gușă și împreună au
scăpat țara de război civil, de dezmembrare și de invazia armatei sovietice. De
asemenea, Aurel Rogojan vorbește despre generalul Vlad de parcă ar vorbi despre
Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare
Corvin Lupu:
Aveți dreptate. Sunt și istorici care afirmă aceste lucruri, dar nici Alex
Mihai Stoenescu și nici Aurel Rogojan nu sunt istorici. Stoenescu este
subinginer în domeniul metalurgiei. Asta nu l-a oprit să scrie o carte bună
despre evenimentele din decembrie 1989. O carte bună pentru că este vastă și
prezintă multe aspecte importante, dar, în același timp, ocolește momente
esențiale ale evenimentelor, cele care pot să-l facă pe cititor să înțeleagă
adevărurile interzise: trădarea generalului Vlad, trădarea generalului Gușă,
asasinarea generalului Milea, cooperarea dintre Securitate și conspiratorii grupului
Iliescu&Co, cooperarea trădătorilor din România cu serviciile străine de
informații, criza indusă din România, conflictul profund dintre Securitate și
Ceaușescu, protejarea de către Securitate a grupului de opozanți condus de Ion
Iliescu, rolul aparatului de agenți și informatori ai Securității în
evenimentele din decembrie 1989, ce s-a întâmplat cu arhivele Securității și
multe altele. Alex Mihai Stoenescu, informator de bază al Securității, a fost
ajutat de șefi importanți ai instituției să scrie o carte vastă, din care să
rezulte că rolul decisiv în derularea evenimentelor din C.C. al P.C.R. l-a
jucat doar generalul Stănculescu, că armata a tras în popor, fără nuanțări și
cu asta gata. Mai departe, în opinia manipulatorilor, românii vor mai avea dreptul
să afle mai multe adevăruri doar după 50 de ani. Ion Ilici Iliescu i-a întrebat
pe români de ce se grăbesc să afle adevărul despre decembrie 1989, că nu s-a
aflat încă cine l-a omorât pe Kennedy. Deci, să nu se grăbească.
O componentă
a manipulării este și menținerea problematicii evenimentelor din decembrie 1989
doar asupra răspunsurilor la întrebarea „Cine a tras în noi?”, cu cele două
derivate ale sale, înainte și după ziua de 22 decembrie. Când analizăm un
război, o lovitură de stat, nu cercetăm doar cine a tras cu pușca. Sunt lucruri
mult mai importante. Oamenii cei mai importanți nu sunt cei care au tras în
stradă. Desigur, pentru omul de rând, neavizat, morții sunt cel mai important
lucru. În evenimente au murit mai puțin de jumătate din oamenii care au murit
în accidente de circulație pe parcursul unui an. Pentru ansamblul
evenimentelor, sunt mult mai importante urmările evenimentelor, ce se întâmplă
cu națiunea, cu baza materială a societății, cu bogățiile naturale, cu
dezvoltarea științifică și tehnologică, cu problemele de securitate națională
în diverse domenii, cu viața și viitorul milioanelor de români care nu au murit
etc. Nu putem restrânge judecata istoriei României la cei 1.600 de morți, din
care aprox. 500 au fost militari, unii dintre aceștia, efectiv împușcându-se
între ei.
Marius Albin
Marinescu: Este destul de greu să spui familiilor că morții lor nu sunt cei mai
importanți…
Corvin Lupu:
Aveți dreptate. Pentru familiile morților acele decese sunt cele mai
importante. Sunt tragedii care marchează, de regulă, două, chiar trei generații
ale respectivei familii. Dar istoria are totuși criterii pe care le apreciază
ca fiind mai importante, decât morțile individuale.
Marius Albin
Marinescu: Totuși, aceștia sunt eroi ai luptei pentru libertăți individuale. Ei
erau convinși că fac bine, nu credeau că se va ajunge unde s-a ajuns. Unii
chiar erau dispuși să se sacrifice.
Corvin Lupu:
Eu nu vreau să îi minimalizez pe cei care au avut curajul să iasă în stradă
înainte de 22 decembrie, care au ieșit de bună credință, neștiind că se raliază
unei mișcări declanșată intenționat de anumite forțe, pentru a se putea
desfășura anumite operațiuni care să conducă la lovitura de stat. Mulți dintre
ei erau convinși că fac bine ceea ce fac. Fiecare are părerile lui. Mulți erau
convinși că cel mai mare rău în societate este să nu se găsească la magazin
alimente, carburant la benzinării, hârtie igienică etc. Foarte puțini să
gândeau că poate fi și mai rău, iar răul să devină unul atât de profund încât
să pună în pericol viitorul națiunii, existența românilor ca majoritari în țara
lor și chiar existența națiunii române în formula etnică în care s-a
constituit. Nu vreau să precizez și să comentez calitatea umană foarte scăzută
a majorității celor care au ieșit în stradă în prima parte a evenimentelor.
Majoritatea oamenilor de calitate care au ieșit în stradă, au ieșit în 22
decembrie, după arestarea lui Ceaușescu, deghizată în „fugă”, când la TVR
„Liberă” deja se vorbea despre „criminalul” Ceaușescu și toate cele care se
spuneau. Atunci au prins curaj cu toții și le-a venit dorința de a fi și ei în
stradă, mulți construindu-și atunci biografii anticomuniste și anticeaușiste,
pe care, de fapt, nu le-au avut niciodată.
Cât despre
„eroismul revoluționarilor”, la care v-ați referit dumneavoastră, eu am anumite
rezerve. Au fost oameni care au fost împușcați prin fereastră în timp ce erau
în casă sau la birou, au fost oameni împușcați în timp ce fugeau să se ascundă,
au fost oameni care au fost împușcați pentru că, din greșeală, au văzut ceva
sau pe cineva ce nu trebuiau să vadă, unii au fost împușcați din ricoșeuri,
practic, întâmplător, n-a vrut nimeni să-i omoare, iar unii militari s-au
împușcat între ei din prostie și pentru că nu au fost instruiți pentru acest gen
de evenimente etc. Toți aceștia au fost declarați „eroi” și au primit toate
drepturile acordate prin lege eroilor. Eu cred că s-a demonetizat tare
calitatea de „erou”. Erou poți să fii doar atunci când ai o realizare
deosebită, ieșită din comun, fie pe timp de război, sau de pace. Simpla
prezență în stradă, sau faptul că ai dat foc unei case, sau i-ai dat în cap
unui soldat care-și făcea datoria într-un anumit loc, faptul că ai omorât un
milițian pe care tu l-ai declarat, prin abuz, „terorist”, nu ar trebui să
confere calitatea de erou nimănui. Printr-o politizare excesivă și din dorința
puterii F.S.N.-iste de a se legitima și de a-și lărgi cercul de aderenți, s-a
făcut această inflație de „eroi”. Dar toți acești „eroi” susțin sus și tare că
în decembrie 1989 a avut loc o revoluție curată, că ei, cei din stradă, au
făcut totul, l-au dat jos pe Ceaușescu, au schimbat regimul, au dat libertate,
au introdus democrația etc. Pentru aceasta sunt utili regimului politic, iar
acesta îi plătește, îi susține și îi folosește pentru perpetuarea minciunii și
manipulării românilor. Ei sunt, alături de profitorii regimului și de o parte a
presei corul asurzitor care face să nu se audă adevărul despre acele evenimente
sângeroase și antinaționale.
Marius Albin
Marinescu: Am urmărit și anul acesta emisiuni de televiziune dedicate
evenimentelor din decembrie 1989, în care au venit numeroși invitați care au
fost rugați să scoată adevărul al lumină. Mie mi s-a părut că telespectatorii
obișnuiți, cei care nu sunt cunoscători ai evenimentelor, care nu s-au
preocupat de ele, nu au înțeles nimic și, după fiecare asemenea emisiune,
confuzia crește, în loc să se limpezească apele.
Corvin Lupu:
Am văzut și eu câteva emisiuni de acest fel. Cele văzute de mine au fost foarte
slabe. Producătorii au adus laolaltă în emisiune securiști, revoluționari cu
acte, politicieni, foști consilieri prezidențiali și propagandiști ai regimului
euro-atlantic. I-au adunat pe toți „cu lopata” și fiecare a prezentat lucrurile
din perspectivă proprie, politizând la maximum și contrazicându-se. Securiștii
vor continua să ascundă mizeriile pe care le-au făcut în cursul marii trădări
din acele evenimente, magistrații militari vinovați că nu au rezolvat dosarele
și au ascuns adevărurile vor încerca să le îngroape în continuare, cadrele din
armată vor continua să-i acuze pe securiști și pe milițieni, aceștia din urmă
vor continua să-i acuze pe M.Ap.N.-iști, iar „revoluționarii” vor continua să o
țină pe a lor, păstrându-și indemnizațiile și toate celelalte drepturi. Or,
avem de a face cu un eveniment istoric, cu un pronunțat caracter militar și cu
puternice implicații juridice. Când judecăm acest eveniment, trebuie să lăsăm
politica de o parte. Trebuie să călcăm pe tărâmul istoriei, milităriei și
dreptului. Societatea nu se poate închista în păreri politice și să se limiteze
la ele. După politicieni, este bine numai ce fac ei, tot ce fac cei de alte
orientări este greșit, orice eveniment și fenomen care se petrece în afara
tezelor respectivei grupări politice nu este important, sau este greșit, sau
este dăunător, fiind demn doar de a fi combătut. Ar trebui să înțelegem că
pentru a devoala un eveniment istoric trebuie să facem un exercițiu de
eliberare de sub chingile politicii. În caz contrar, manipularea va continua și
va dispărea o întreagă generație fără să înțeleagă ce li s-a întâmplat. Cu alte
cuvinte, vor muri proști!
Marius Albin
Marinescu: Domnule profesor, să revenim la evoluția raporturilor Securității cu
noua putere după arestarea unor capi ai instituției, în 31 decembrie 1989, la
care v-ați referit.
Corvin Lupu:
Campania mediatică anti-Securitate, declanșată la amiaza zilei de 22 decembrie
1989, a avut urmări foarte importante. Ea a fost declanșată din interesul
evident al noii puteri de a acapara puterea pe care o deținea Securitatea.
Concomitent, în aceeași zi, au fost arestați majoritatea ofițerilor Direcției a
IV-a de Contrainformații Militare, cei care monitorizau unitățile M.Ap.N.
Raportul de forțe se inversase și acum Armata „făcea jocurile”. Trupele de
Securitate fuseseră și ele preluate de M.Ap.N. și militarilor acestei structuri
importante li se dăduseră uniforme M.Ap.N. Direcția a V-a a fost desființată,
iar cadrele ei au fost aspirate de alte structuri.
Ion Iliescu
nu avea încredere în Securitate. Acuzele grave de terorism și crime, proferate
împotriva Securității, făcute în contextul stării de necesitate pe întregul
cuprins al țării, comunicată în numele lui Nicolae Ceaușescu, care nu mai avea,
de fapt, puterea, care a fost prelungită până în luna februarie 1990, i-a
îngrozit pe securiști și „i-a paralizat”. Oricare dintre ei se putea aștepta să
fie acuzat de terorism și împușcat.
În 26 decembrie
1989, „românul” Ion Iliescu a constituit o nouă structură de pază a
președintelui și a demnitarilor și l-a numit în fruntea ei pe „românul” Naghi.
Punctele cheie le-au preluat minoritarii. Securitatea era paralizată. În
primele luni după instalarea noii puteri, cadrele de securitate veneau la
serviciu, nu făceau nimic în teren, făceau consemnări la birou, se informau din
presă și de la cunoștințe și încasau salariile.
În acest
timp, instituțiile administrative și economice importante ale țării, societatea
românească în ansamblul ei, erau acaparate de oamenii serviciilor secrete
străine. Mulți dintre cei care strigau în stradă „Jos Securitatea!” nu aveau în
vedere crimele odioase comise de Securitate în anumite perioade, nici frica
băgată în oasele românilor în perioada ceaușistă, nici trădarea jegoasă a lui
Ceaușescu, timp de 20 de ani, nici trădarea țării în decembrie 1989, prin
pactizare cu serviciile secrete străine și cu trădătorii din Armată și din
Partidul Comunist, ci aveau în vedere viitorul, în care România, rămasă fără
„câini de pază” să poată fi furată cărămidă cu cărămidă. Despre unele din
ororile Securității, cei care strigau „Jos Securitatea!” nici nu știau, iar
despre gravitatea rămânerii țării fără sistem de apărare, nu pricepeau.
Cert este că
majoritatea acumulărilor țării din perioada în care protecția a fost asigurată
de Securitate a fost însușită chiar de securiști, deci putem spune că au apărat
țara decenii la rând pentru a-și putea însuși roadele muncii românilor, în
primul rând banii din conturile țării pe care le administrau directorii de
credit, care erau absolut toți ofițeri de securitate. Avea și Armata situații
similare, dar mișca sume mult mai mici. Principalul director de credit din
M.Ap.N. era generalul Victor Athanasie Stănculescu, răspunzător de exporturile
de armament ale „Romtehnica” S.A., pe numele căruia erau deschise conturi ale
statului român.
Marius Albin
Marinescu: Un moment interesant a fost arestarea securiștilor…
Corvin Lupu:
Da. Arestarea unor ofițeri de securitate și plimbarea lor prin închisori a avut
mai multe temeiuri. Pe de o parte, acest fapt era un unguent pentru moralul
celor pe care Brucan i-a numit ”stupid people”. Pe de altă parte, a fost o
formă de presiune asupra Securității. Generalul Militaru și-a asumat
„represiunea” împotriva Securității, în perioada 22 decembrie 1989-16 februarie
1990, „represiune” ulterior continuată de generalul Stănculescu (16
februarie-15 iunie 1990). Ulterior, după negocieri și „reabilitarea” ofițerilor
de securitate în ansamblul lor, Ion Iliescu va fi recunoscut de securiști ca
fiind cel care i-a salvat, iar ei îl vor susține pe parcursul tuturor celor
trei mandate ale sale. Aici avem de a face cu un alt paradox. Securitatea a
fost declarată instituție criminală și desființată, dar majoritatea zdrobitoare
a componenților ei, ofițeri, subofițeri,
maiștri militari și angajați civili au fost găsiți corespunzători pentru a fi
încadrați în noile servicii de informații, S.R.I., S.I.E., S.P.P., D.G.I.A.,
S.I.P.A., S.T.S. și în serviciile secrete ale M.I.
Apoi,
domnule director, prezența securiștilor în închisori, alături de diverși alți
ofițeri superiori, alături de membri ai Comitetului Politic Executiv, ai
membrilor clanului Ceaușescu, ai altor persoane importante care din diverse
motive au ajuns în spatele gratiilor, a fost o posibilitate de a se obține
informații foarte prețioase pentru noua putere. De asemenea, securiștii
închiși, mai ales cei cu funcții importante, au fost puși la adăpost de furia
populară. Prezența lor în închisori adormea „vigilența” celor care începeau să
aibă suspiciuni privitoare la cooperarea noii puteri cu fosta Securitate și
suspiciunea că, de fapt, Securitatea nu a fost desființată, cum s-a spus, ci ea
continuă să funcționeze, cu mijloacele și rețelele pe care le avusese și
înaintea loviturii de stat. Acest lucru era de fapt marea realitate.
Marius Albin
Marinescu: Cum au suportat cadrele de securitate presiunea pe care noua putere
o punea asupra lor?
Corvin Lupu:
Greu. Foarte greu. Cel mai greu a fost pentru lucrătorii de la baza
Securității, care nu aveau informații despre ce se întâmplă la vârf. Foarte
puțini cunoșteau cooperarea ascunsă a șefilor Securității cu noua putere, în
care Securitate avea și reprezentanți, cei mai cunoscuți de opinia publică
fiind Dumitru Mazilu, Gelu Voican-Voiculescu sau Mihai Montanu. Cadrele de
securitate trăiau o mare frustrare. Ei susținuseră noua putere, îl dărâmaseră
pe Ceaușescu, încălcaseră grav legislația țării și nu au făcut munca preventivă
care ar fi făcut imposibilă acțiunea provocatorilor străini, pătrunderea în
România a unui număr impresionant de agenți străini și declanșarea revoltei
populare. După toate acestea, au fost acuzați pe nedrept că l-ar fi apărat pe
Ceaușescu, că ar fi acționat împotriva poporului, că ei sunt asasinii morților
din stradă etc. Acest lucru era foarte greu de suportat și în primele luni după
22 decembrie 1989 supărarea marii majorități a cadrelor de securitate a fost
foarte mare. Din această cauză, printre altele, în aceste prime luni de după
decembrie 1989, securiștii au sustras și/sau distrus o serie de înscrisuri din
arhiva centrală și documente din dosarele operative aflate în lucru la diverse
unități centrale și locale ale D.S.S.
Marius Albin
Marinescu: Nu intra în obligațiile cadrelor de securitate să distrugă
documentele secrete?
Corvin Lupu:
Conform regulamentelor speciale ale Securității, în cazul în care avea loc o
lovitură de stat și inamicul străin prelua puterea, direct sau prin intermediul
trădătorilor interni, cum a fost cazul în România, șeful D.S.S. era obligat să
ordone distrugerea arhivei Securității. Or, generalul Vlad nu a dat ordin
pentru Operațiunea „Jarul”, cum se numea ea codificat. În schimb, au fost
sustrase și/sau distruse o serie de arhive. Unele dosare s-au sustras în scop
de folosire ulterioară a lor, în șantaj și în multe alte obiective. În 22
decembrie, din multe unități ale Securității ofițerii scoteau dosare. În 22
decembrie 1989, arhiva Direcției a V-a a Securității, care cuprindea dosarele
privitoare la toți demnitarii statului și la diplomați și rezidenți străini
aflați în contact cu demnitari români, aflată într-o clădire de lângă fostul
sediu al fostului C.C. al P.C.R., a fost ridicată și încărcată în camioane și
ascunsă într-un loc secret, după care un ofițer M.Ap.N. a dat ordin de
deschidere a focului de artilerie asupra clădirii, cu tunurile de pe tancuri.
Astfel, s-a acreditat ideea că arhiva a dispărut în incendiu, dar, din păcate,
în acel incendiu au dispărut documente științifice și culturale de o valoare
inestimabilă ale Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, aflată în
imediata vecinătate. S-a pierdut fondul bibliotecii alcătuit din cărți rare. Au
fost distruse peste 500.000 de volume, hărți rare și aproape 3.700 de
manuscrise ale unor personalități titanice ale culturii române, cum ar fi
Eminescu, Caragiale, Coșbuc, Blaga, Eliade, Maiorescu… Se ştie cine a dat
ordin, cine a tras în bibliotecă, dar nu se vrea adevărul. Degeaba a dat
C.E.D.O. rezoluții. Militarii ţin un jurnal de bord al unităţii în care sunt
consemnate echipajele tancurilor, ce
muniţie s-a folosit, unde s-a tras. Conspiratorii au prevăzut şi distrugerea
Palatului Republicii şi au luat toate operele de artă şi le-au ascuns la subsol,
cu intenția de a le sustrage. Cele din ipsos sau de marmură nu au fost duse la
subsol, pentru că erau erau prea grele. Executanții ordinului de bombardare au
fost avansați în grade și în funcții mari.
Marius Albin
Marinescu: Cum a încercat Securitatea să iasă din această situație de presiune
uriașă pe care noua putere o exercita împotriva ei?
Corvin Lupu:
Pe de o parte, cadrele de securitate au încercat, mai ales la nivel central, să
explice noii puteri cât de util este un serviciu de informații și de securitate
și să coopereze disciplinat, pe de altă parte, au avut loc și acțiuni
potrivnice noii puteri, făcute „la disperare”. Acesta era modelul practicat de
Securitate: duplicitatea. Alt model nici nu știau să practice.
Marius Albin
Marinescu: Să înțeleg prin aceasta că nivelul de performanță în Securitate era
modest?
Corvin Lupu:
Nu vreau să spun că nivelul general al cadrelor din Securitate era modest. Erau
mulți ofițeri valoroși în aparatul de securitate. Din punctul de vedere al
instituției se performa, respectiv se îndeplineau misiunile ordonate, dar asta
se datora cu deosebire legislației de atunci, controlului general al
societății, care permitea identificarea din fașă a oricărei acțiuni potrivnice
legislației și intereselor statului. Cu toate acestea, chiar generalul Iulian
Vlad a recunoscut într-un raport din 31 martie 1990, înaintat lui Ion Iliescu,
că Securitatea era deprofesionalizată și a accentuat în lungi pasaje această
realitate. Pentru cei interesați, memoriul a fost publicat de istoricul
Cristian Troncotă în ediția a II-a a cărții domniei sale „Duplicitarii”.
Marius Albin
Marinescu: Știu că pe dumneavoastră s-au supărat tare unii foști șefi ai fostei
Securități, dar pe generalul Vlad nu s-au supărat că i-a catalogat drept
deprofosionalizați?
Corvin Lupu:
Nu, pe generalul Vlad mulți foști securiști îl prezintă opiniei publice ca pe
un erou. Aceste aprecieri au o țintă precisă: dacă generalul Vlad a fost erou,
atunci Securitatea care l-a urmat orbește, cu excepțiile de rigoare, a fost o
sumă de eroi și merită recunoștința poporului român și, eventual, scuze pentru
că, la un moment dat, unii români s-au îndoit de bunele sale intenții și de
realizările ei. În subsidiar, în cercuri închise de ofițeri, generalul Vlad
este și criticat pentru unele măsuri pe care le-a luat și pentru altele, pe
care nu le-a luat. La o festivitate, respectiv la o întâlnire a unei promoții
de absolvenți ai fostei școli de ofițeri de securitate, un ofițer superior s-a
ridicat și i s-a adresat generalului Vlad cu apelativul „Trădătorule!”
Generalul Vlad a plecat, iar reuniunea a fost compromisă.
Generalul
Vlad s-a supărat pe mine, după o relație bună care a durat decenii la rând,
pentru că am devoalat momentul istoric din decembrie 1989. Înainte de apariția
cărții mele Trădarea Securității în decembrie 1989, generalul Vlad nu a avut
ieșiri publice privitoare la acele evenimente istorice. Deloc. După apariția și
răspândirea destul de mare a cărții mele, a simțit nevoia să iasă și a
organizat tot felul de manifestări prin universități și biblioteci județene, cu
ajutorul fostei rețele a Direcției a I-a a D.S.S., care mai are oameni peste
tot în țară. La început a negat tot ce scria în cartea mea, susținând că este
falsă „de la un capăt la altul” și cea mai urâtă carte care a ținut-o el în
mână. Acum, după un an, fiind un om cult, a înțeles că nu merge cu minciuna în
această formă și și-a nuanțat discursul. Recent, într-o cuvântare ținută la
Galați, a fost întrebat de un student dacă în decembrie 1989 a fost revoluție
sau lovitură de stat. Iulian Vlad a spus „Scurt: Nu a fost o revoluție! A fost
o lovitură de stat!” și a menționat că lovitura de stat s-a dat „cu
participarea Securității”. Eu am fost sigur că adevărul promovat de mine în
cărți va învinge, mai devreme sau mai târziu. Problema „adevărului” este că
puterea politică din România îl respinge și continuă să afirme „tezele din
decembrie” ale lui Iliescu&Co.
Marius Albin
Marinescu: Ce făceau ofițerii de securitate în închisoare?
Corvin Lupu:
Făceau ceea ce știau ei să facă: adunau informații și exercitau presiuni
împotriva noii puteri pentru a fi eliberați și repuși în drepturi. Colonelul
Filip Teodorescu, arestat în 22 decembrie 1989, a fost numit prim-adjunct al
directorului S.R.I., în primăvara anului 1990 și a mai rămas în penitenciar
timp de încă un an de zile. De acolo, îmbrăcat în zeghe, semna numirea de
directori ai structurilor județene de resort și dădea ordine rețelelor. După
numărul mare de parteneri de celulă pe care i-a avut, toți deținuți „de lux”,
foști conducători ai țării, ofițeri superiori de diverse arme etc., desigur că
prezența lui Filip Teodorescu în penitenciar a avut rațiuni informative
importante. Așa se explică faptul că a mai fost necesar ca Filip Teodorescu să
rămână deghizat în deținut timp de peste un an de zile, el fiind, de fapt,
prim-adjunct al directorului S.R.I.
Un caz
interesant este cel al lt. col. Gheorghe Atudoroaie, fost adjunct al șefului
Securității Județului Timiș. A fost arestat în 22 decembrie 1989 și eliberat a
doua zi pentru a fi trimis în diverse misiuni secrete. Apoi, a fost readus în
penitenciar, în 17 ianuarie 1990, și băgat în celula în care era încarcerat
colonelul Petre Moraru, fost adjunct al Inspectorului General al Miliției,
generalul Constantin Nuță, care respectase legislația în vigoare și ordinele
comandanților săi (Ceaușescu, Milea, Nuță), fapt pentru care era pe cea mai
neagră dintre liste, fiind asasinat în celulă în ziua de 31 ianuarie 1990.
Imediat după moartea lui Petre Moraru, despre care oficial s-a spus că s-ar fi
sinucis prin spânzurare, lt.col. Gheorghe Atudoroaie a fost eliberat,
reangajat, a ajuns general, șef de diviziune în S.R.I. și în alte funcții
importante, ajungând să dețină toate dosarele de cadre ale S.R.I.-ului
pro-sovietic din era Măgureanu și a contribuit la recuperarea în activitate a
unui mare număr de foști ofițeri de securitate.
În
penitenciar și generalul Vlad a fost consultat în legătură cu reorganizarea
serviciilor secrete românești, a dat numeroase sfaturi noilor servicii secrete
și a fost operat de colecist în cele mai bune condiții. Când a ieșit din
închisoare și m-a vizitat la Sibiu, era într-o stare fizică bună și mânca un
regim normal. Toți securiștii au fost tratați ca parteneri ai noii puteri, fără
nici o asemănare cu tratamentul aplicat de securitate adversarilor politici din
perioada dictaturii iudeo-bolșevice. Radu Tinu și el fost adjunct al șefului
Securității Timiș și-a permis din penitenciar chiar să-l amenințe voalat pe
generalul Stănculescu, cu ocazia uneia din scrisorile în care îi cerea să-l
elibereze. De asemenea, făcea presiuni și aluzii de șantaj la adresa
procurorului general adjunct al României, care era și șeful Procuraturilor
Militare, generalul de justiție militară Gheorghe Diaconescu.
Oricum am
privi lucrurile, prezența unor ofițeri de securitate în penitenciare, ofițeri
care au reprezentat un procent foarte mic raportat la totalul efectivelor
instituției, pe de o parte, a fost o acțiune necesară creării unei imagini
false, mimându-se desființarea Securității și crearea unui nou regim politic
democratic și uman lipsit de poliție politică. Din acest punct de vedere, am
putea conchide că niște securiști au fost plimbați prin închisoare pentru
moralul celor pe care Brucan i-a numit ”stupid people”!
Pe de altă
parte, cum am mai spus, ținând în închisori „grei” ai Securității, precum Vlad,
Stamatoiu, Bucurescu, Teodorescu și alții, Securitatea, „calul nărăvaș”, cum o
numise Ceaușescu, era „îmblânzită” și adusă, pentru moment la lanțul
F.S.N.-ului. Ulterior, serviciile de informații se vor elibera de acest „lanț”
și își vor crește mereu puterea, depășind-o pe cea a politicienilor, controlând
ele întreaga societate, scăpând ele de controlul societății, care, de fapt,
este imposibil de efectuat și atingându-și propriile aspirații, cele pe care
Ceaușescu nu a vrut niciodată să li le ofere.
Marius Albin
Marinescu: Domnule profesor Corvin Lupu, în discuția noastră trecută ați
menționat scurt că, după 22 decembrie 1989, Ion Iliescu a adus Securitatea „la
lanț” și ați menționat și faptul că ofițerii de securitate au căutat să iasă
din această situație. Dați-ne un exemplu de acțiune de ieșire din strânsura
„lanțului”.
Corvin Lupu:
La începutul lunii ianuarie 1990, situația cadrelor din Securitate părea fără
ieșire. Comandanții Securității erau în închisoare. Chiar dacă li se promitea
că situația lor se va rezolva favorabil și li se făceau concesii, constând în
drept la pachete, în vizite ale familiilor etc., neîncrederea ofițerilor de
securitate ajunsese foarte mare. Ei se temeau că grupul Iliescu își va
consolida puterea și își va crea alte structuri informative bazate pe cadre din
M.Ap.N., se vor recruta alți ofițeri, iar ei vor fi sacrificați și abandonați
în mâna fioroasă a străzii, dornică de răzbunări.
Ofițerul de
securitate cel mai sus poziționat în noua putere politică a fost colonelul
Dumitru Mazilu. I se construise în fals o imagine de disident. El fusese trimis
ca funcționar la O.N.U. cu rang înalt și retras de la post, sub motivația de a
fi fost agent al serviciilor de informații ale S.U.A. În seara de 21 decembrie
1989, a fost ridicat de o mașină a Securității și ținut peste noapte într-un
loc de detenție, iar în dimineața de 22 decembrie, din ordinul generalului
Vlad, a fost adus înapoi la casa lui. O plimbare care l-a făcut „disident”, apt
pentru funcția înaltă de prim-adjunct al președintelui C.F.S.N., pe care a
primit-o în seara de 27 decembrie 1989.
Mulți
observatori ai evenimentelor au interpretat că Securitatea făcea un joc dublu,
„la două capete”, dar, de fapt, nu juca decât la „un capăt”, cel al eliminării
lui Ceaușescu și al constituirii unei noi puteri dorită de marile puteri. În
acest timp, așa cum arăt, Securitatea fabrica falși disidenți dintre oamenii ei
de încredere, pe care, în baza „disidenței”, să-i propulseze în noua putere, pe
care dorea să o controleze.
Marius Albin
Marinescu: Această aspirație este tipică tuturor serviciilor de informații. În
cea mai mare parte a Lumii, în epoca contemporană, a existat o luptă între
conducerea politică și serviciile secrete. Asta se întâmplă și astăzi la noi.
Această realitate importantă ar putea constitui subiectul unei alte discuții.
Corvin Lupu:
În 12 ianuarie 1990, are loc o manifestație aparent spontană în Piața Victoriei
din București, la care participanții au acuzat noua putere că nu pedepsește
vinovații pentru crimele de la „revoluție” și au cerut anularea decretului de
abolire a pedepsei cu moartea, manifestându-și suspiciunea că pedeapsa cu
moartea s-a abolit pentru a se salva criminalii din decembrie 1989. Conducerea
F.S.N.-ului a ieșit în stradă între manifestanți. A vorbit Petre Roman, care a
repetat că noul guvern va conduce doar o scurtă perioadă de timp, asigurând
alimentarea și încălzirea populației până la alegerile libere pe care le va
organiza, după care F.S.N. se va retrage. Oamenii nu păreau convinși. A vorbit
și Gelu Voican-Voiculescu, dar nu a reușit nici el să liniștească strada. A
luat cuvântul și Ion Iliescu, care a fost fluierat, iar unii au strigat „Jos
Iliescu!” Cine puteau fi provocatorii acestei răzmerițe? Poporul încă nu era
supărat pe noua conducere. Nu fusese luată nici o măsură majoră care să creeze
nemulțumiri populare. Li se dăduse mâncare, căldură, benzină la liber și
oamenii mergeau mai mult la cârciumi decât la fabrici. Poporul știa atunci că
Iliescu&Co stau puțin la conducere, organizează alegeri libere și pleacă.
Practic, securiștii erau singura categorie socială de mari nemulțumiți și
frustrați de faptul că fuseseră trădați de către cei pentru care ei îl
trădaseră pe Ceaușescu. Este cert că acolo în piață nemulțumirile formulate
erau întreținute de fosta Securitate. După cuvântarea lui Iliescu, are loc o
încercare de „lovitură de teatru”: colonelul de securitate Dumitru Mazilu,
trece de partea demonstranților, se suie pe tanc, ia cuvântul și întreabă
mulțimea: „Îl vreți pe Iliescu jos? Bine! Atunci Jos Iliescu!!!” Pentru ca
trecerea lui de partea străzii să fie legitimată, colonelul Dumitru Mazilu
rostește cu convingere lozinca: „Moarte securiștilor!” Prin acest gest, el a
abandonat tabăra F.S.N.-ului. Lucrurile au degenerat și, surprinzător, ca la un
semn, în foarte puține minute, Piața Victoriei s-a umplut cu noi participanți
la demonstrație, de ordinul miilor, care se manifestau zgomotos în favoarea
grupului Iliescu, îl bruiau pe Mazilu și au înclinat balanța în favoarea
„marelui Ilici”.
După puțin
timp, în aceeași seară, la televiziune, Dumitru Mazilu și-a anunțat demisia din
funcție, în prezența lui Ion Iliescu, care, cu viclenia și falsitatea-i
cunoscute, a declarat că regretă demisia colegului său. După încă 16 zile,
Dumitru Mazilu și-a anunțat ieșirea din viața politică. După părerea mea,
domnule director Albin Marinescu, în 12 ianuarie 1990, Dumitru Mazilu a fost în
misiune. Cu toate că a strigat din toți rărunchii „Moarte securiștilor!”, a
fost respectat ulterior de mulți colegi de breaslă și sistemul controlat de
servicii l-a menținut în poziția de profesor universitar și conducător de
doctorate la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”. Misiunea lui Dumitru
Mazilu a eșuat, pentru moment, dar este cert că Securitatea a continuat să
caute soluții, acționând duplicitar pe aceleași două căi: arătându-și utilitatea
pentru noul regim și încercând să aducă grupul Iliescu în dificultate cât mai
mare, pentru a-l determina să apeleze la serviciile Securității și să-l
determine să permită acesteia să obțină din nou măcar atribuțiile și influența
pe care o avusese în societate în perioada dictaturii de dezvoltare.
Marius Albin
Marinescu: Oare cine să fi fost miile de oameni care au venit în Piața
Victoriei cu întârziere, pe finalul demonstrației, după ce Ion Iliescu, Petre
Roman și Gelu Voican-Voiculescu eșuaseră în a-i liniști pe demonstranți?
Corvin Lupu:
Eu cred că cel puțin o parte din acei oameni ar putea să fie miile de luptători
sovietici pătrunși în România cu complicitatea Securității, Direcției de
Informații a Armatei și a Comandamentului Trupelor de Grăniceri, înaintea
evenimentelor din decembrie 1989. Acești luptători au rămas în România până în
octombrie 1990, când în urma unui raport scris de generalul Mihai Caraman, pe
atunci director al S.I.E., prim-ministrul Petre Roman, recuperat definitiv de
serviciile secrete franceze, a solicitat ambasadorului U.R.S.S., Evgheni
Tjajelnikov, să-și retragă efectivele. Cu acest prilej, ambasadorul sovietic a
declarat că le va retrage fără nici o problemă, dar că respectivele efective au
rămas în România la dorința noii puteri. Păi, domnule director, ce alte nevoi
l-ar fi determinat pe Ion Iliescu să dorească menținerea luptătorilor sovietici
în România, altele decât menținerea la putere, în condițiile în care noile
servicii secrete erau încă firave și se bazau tot pe o parte din cadrele fostei
Securități. Aceste zeci de mii de luptători erau în majoritate proveniți din
R.S.S. Moldovenească și din zonele românești din R.S.S. Ucraineană, vorbitori
de limbă română.
Marius Albin
Marinescu: Oricum, și această demonstrație din 12 ianuarie 1990 s-a desfășurat
tot sub fluturul drapelelor României cu stema decupată.
Corvin Lupu:
Să vă spun ceva. Într-o zi, în vara anului 1989, la sediul Arhivei Securității,
a sosit intempestiv generalul Iulian Vlad. Era un eveniment. El inspira
deopotrivă respect și teamă. De regulă, cerea să i se aducă unele dosare la
birou, nu mergea personal la arhivă. I s-a dat raportul, după care a solicitat
să i se aducă dosarul Imre Naghi, al revoluției maghiare din 1956. S-a așezat
la biroul unui ofițer-cercetător, a dat deoparte lucrurile acestuia, a pus
dosarul în locul lor și l-a parcurs. Ofițerul-cercetător a rămas alături de
generalul Vlad, pregătit să-i pună la dispoziție tot ce avea nevoie. Pe o foaie
de hârtie și-a făcut anumite notițe. S-a oprit îndelung la drapelul Ungariei
din care răsculații din toamna anului 1956 au decupat stema comunistă de atunci
a țării, respectiv Stema Rákosi. Pe foaia lui de hârtie, generalul Vlad a
notat: „decuparea stemei”… Este cert că generalul Vlad s-a pregătit temeinic și
din timp pentru evenimentele din decembrie 1989. Și-a făcut temele foarte bine…
Marius Albin
Marinescu: Foarte interesant. Unde au stat ascunși acești luptători sovietici?
Corvin Lupu:
În diverse unități ale M.Ap.N., ale S.R.I., ale S.I.E. și ale M.I. În mod
normal, acum, redeschizându-se dosarele „revoluției” și ale mineriadei din
13-15 iunie 1990, la cererea C.E.D.O., dacă s-ar dori aflarea adevărului, s-ar
ancheta și această chestiune. Ar trebui anchetați cei din Comandamentul
Serviciilor Armatei care erau activi în anii 1989-1990, atât în centrală, cât
și ofițerii de intendență din unități, ca și ofițerii de resort de la toate
instituțiile menționate. Mulți dintre cei care i-au încazarmat pe sovietici și
pe mineri trăiesc și ar trebui să fie audiați. Nu se poate ca toată lumea să
mintă. Acești ofițeri de intendență știau exact câte porții suplimentare de
mâncare au livrat, câte paturi au pregătit etc. Nu se poate ca nimeni să nu
vrea să spună adevărul în fața organelor de cercetare competente ale țării.
Marius Albin
Marinescu: Credeți că ar fi posibil să se cerceteze acest fapt?
Corvin Lupu:
Eu nu cred că regimul politic actual are interes. Din contră. Trădătorii și
criminalii din decembrie 1989 și din perioada următoare s-au perpetuat la putere,
sunt profitorii prăbușirii României și nu vor să răscolească propria mizerie.
Pe de altă parte, eu nu cred că ar fi posibil pentru că NU există independență
în Justiție și, cum am început să arăt, oamenii compromiși în mizeria
evenimentelor din decembrie 1989 și de după aceea, inclusiv în lanțul de crime
politice care s-au săvârșit în România post-ceaușistă au fost promovați în
grade și în funcții mari, primind pe umeri stele mari după stele mari,
protecție și privilegii. Dosarele „revoluției” au fost gestionate de cei
vinovați de crimele revoluției și de complicii lor. Sper că îmi dați voie să
exprim părerea mea că și asasinarea Ceaușeștilor a constat în două crime. În
acest moment, dosarul „revoluției” este gestionat de nepotul fostului șef al
Comandamentul Serviciilor Armatei, cel implicat direct în cazarea, hrănirea și
echiparea la M.Ap.N. a luptătorilor aduși în București, ca și în alte orașe, cu
misiuni speciale, inclusiv a minerilor, cu ocazia mineriadelor. Anterior, cei
mai mulți ani, dosarul a fost gestionat și tergiversat la maximum posibil de
impostorul Dan Voinea, participant direct la marea mizerie din decembrie 1989
și de după aceea. Cum să afle românii adevărul de la Voinea? El va da opiniei
publice doar informații false, sau trunchiate, toate menite să ascundă adevărul
evenimentelor, eventual să identifice ca vinovați pe unii dintre cei care între
timp au murit, sau diverși militari de grade mici, din stradă.
Vedeți
dumneavoastră, se redeschide dosarul „revoluției” pentru a se cerceta cine i-a
omorât pe cei din stradă, de parcă trăgătorii aceia ar fi persoanele importante
în evenimente. Posibil să se afle adevărul ar fi doar dacă recunoașterea
acestuia ar fi ordonată de consilierii de la Washington, cei care conduc armata
și serviciile noastre. În rest, cum am mai spus, se va face joc de picioare,
vor mai fi învinuiți unii, care vor nega, se vor indica mărturii și vinovății
care se vor împiedica de faptul că unii dintre actorii evenimentelor sunt morți
etc.
Nu vedeți,
domnule director, privitor la dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1989,
principalii vinovați, cei care conduceau România și controlau absolut tot
sistemul, președintele și prim-ministrul, respectiv Iliescu și Roman, susțin cu
tupeul extraordinar care-i caracterizează că nu sunt vinovați de nimic, n-au
nici o implicare și vinovat este doar ministrul de Interne de atunci, generalul
M.Ap.N. Chițac, care este mort de mulți ani. Iliescu spune că nu are nimic
să-și reproșeze. Roman face confuzii intenționate pentru a deruta opinia publică,
aducând aminte de faptul că el însuși a fost o victimă a minerilor. Dar, după
cum știți, el a fost o victimă a minerilor în septembrie 1991. În iunie 1990,
era încă de aceeași parte a baricadei cu Iliescu și susținea venirea minerilor.
Într-o ședință din 12 iunie 1990, Petre Roman a aprobat personal Planul de
evacuare a Pieței Universității. Cumnatul său, colonelul Dimitrie („Kuki”)
Borislavski a fost unul dintre cei care i-au condus pe mineri și pe cei
îmbrăcați în ținută de mineri la obiectivele care au fost atacate de aceștia,
Universitate, sediul P.N.Ț.C.D. etc.
Acest tupeu
nu este românesc. Este tupeu post-comunist de minoritari etnici. Hai să nu mai
dăm vina pe români pentru toate mizeriile astea. Iliescu și Roman nu sunt
români nici de sânge, nici de simțiri! În 2014, Iliescu a scris o carte de
amintiri în care continuă seria minciunilor pe care le-a afirmat privitoare la
faptul că bunicul său evreu, Vasili Ivanovici, ar fi fost de fapt român și reia
teza falsă a rudeniilor sale din Tilișca (jud. Sibiu), fără să menționeze nimic
de mama sa care era țigancă din neamul căldărarilor și nici de a doua soție a
tatălui său, care era tot țigancă din Baia Mare, soră bună cu mama viitorului
„rege” al țiganilor, Ion Cioabă.
În aceste
condiții, rămâne tot pe noi, pe istoricii neangajați și necontrolați de
„sistemul ticăloșit” și care mai avem și un pic de curaj, să scriem adevărul
despre acele evenimente. Din acest punct de vedere, eu mi-am cam făcut datoria.
Dacă se dorește, cercetarea evenimentelor poate începe și de la cărțile mele,
în acest caz, procurorii trebuind să purceadă la transformarea informațiilor
din carte în probe judiciare. Actualul general Ilie Botoș, cel care a primit
dosarul „revoluției” spre rezolvare, sau spre nerezolvare (vom vedea!), m-a
convins cu ani în urmă și l-am angajat la mine la facultate să conducă un
program masteral de studii de securitate, unic în țară, numit Securitate
judiciară, restricționat pentru civili, în care masteranzii învățau în principal
chiar această problemă a transformării informației în probă. Le-am predat și eu
ore acestor masteranzi de la Securitate judiciară.
Marius Albin
Marinescu: Cine erau acești masteranzi?
Corvin Lupu:
Erau ofițeri acoperiți din parchete. Dacă procurorii militari ar vrea să afle
adevărul despre evenimente din decembrie 1989, ar trebui să înceapă cu
începutul și să cerceteze cine a permis ca mii de agenți străini să intre în
România și să se deplaseze nestingheriți în lungul și în latul țării, apoi să cerceteze
cine nu a făcut munca preventivă și a permis să se destabilizeze România, apoi
să cerceteze cine nu a apărat sediile puterii, lăsându-le pe mâna străzii,
inclusiv a unor infractori de drept comun, începând cu sediul C.C. al P.C.R.,
cine a dat foc, cine i-a ucis în primul rând pe militari, ulterior pe unii
dintre cei din stradă, cine nu a respectat legislația și nu și-a făcut datoria
conform stării de necesitate de atunci etc. Aceste cercetări nu ar trebui să
aibă nici o nuanță politică. Ele nu pot să plece de la premisa că tot ce s-a
făcut împotriva vechiului regim este bine și tot ce s-a făcut respectându-se
legile de atunci este rău. Trebuie o judecată juridică, nu una politică, cum
fac magistrații noștri militari și civili, a căror activitate nu are nimic în
comun cu independența Justiției, mult trâmbițată, dar inexistentă. De aceea
este ticăloșit regimul actual și trebuie reformat, altfel crapă! Crăpăm toți
odată cu el…
Marius Albin
Marinescu: Să revenim la evenimentele din 1990. Cum a mai reacționat
Securitatea la presiunea pusă de noul regim pe oamenii ei?
Corvin Lupu:
Una din marile supărări ale cadrelor fostei Securități era faptul că la centru
exista o influență mare a ministrului Militaru și a generalului Logofătu, cel
împuternicit încă din 22 decembrie să răspundă de preluarea Securității de
către Armată. Din calitatea de comandant al Academiei Militare, Logofătu fusese
unul dintre cei care au orchestrat diversiunile criminale care au condus la
numeroși morți și răniți și era cunoscut că nu-i agreează pe securiști. Tocmai
el a fost numit să-i „stăpânească”. În același timp, ministrul Militaru
reactivase un mare număr de generali și colonei care fuseseră trecuți în
rezervă în perioada ceaușistă, ca urmare a certitudinilor, în unele cazuri și doar
a suspiciunilor, în alte cazuri, de colaboraționism cu sovieticii. Toți aceștia
aveau ură pe Securitate, instituția care îi deconspirase. Cel care oprimase cel
mai mult Securitatea fusese ministrul Militaru, cel care a și contribuit direct
la moartea mai multor ofițeri importanți de securitate și care crease o mare
parte a diversiunilor în urma cărora au avut loc morți năprasnice, dintre care,
la Otopeni, una dintre diversiuni a reprezentat un adevărat măcel. Eu am mai
publicat despre aceste diversiuni „teroriste”.
Modalitatea
de declanșare a diversiunilor era simplă. Unități ale Trupelor de Securitate
erau atenționate de noii lor șefi din M.Ap.N. că există informații certe că
într-un anumit loc acționează sau urmează să acționeze teroriști, iar subunități
de trupe de securitate erau trimise în respectivul loc pentru a neutraliza acei
teroriști. Concomitent, unor unități/subunități M.Ap.N. li se dădea informația
că în respectivele locuri acționează teroriști și li se cerea să-i elimine.
Asemenea situații s-au petrecut în mai multe zone ale țării, ceea ce ne-a făcut
să credem că într-adevăr a existat un plan de declanșare a unui război civil în
România, având ca principali adversari M.Ap.N și M.I. Eu nu am găsit argumente
zdrobitoare în direcția existenței unui asemenea plan. Orice cunoscător își dă
seama că un proiect de acest gen ar fi fost agreat de multe forțe, cel puțin de
către statele vecine care aveau în decembrie 1989 aspirații teritoriale ferme
și dovedite: Ungaria, Iugoslavia și Bulgaria, dar această realitate nu este
suficientă pentru a argumenta științific existența unui asemenea proiect. Este
cert că în primele două zile după arestarea lui Ceaușescu, 22 și 23 decembrie,
aceste diversiuni au avut ca unul din scopurile principale și compromiterea,
neutralizarea și capturarea comandanților rămași loiali lui Nicolae Ceaușescu
și legislației de atunci: Nuță, Trosca, Mihalea, Moraru. Toți au fost uciși
fără milă, ca și Milea. Alte explicații logice și coerente s-au dat
afirmându-se că, de fapt, nu s-a dorit un război civil în toată regula, ci s-a
dorit crearea unui cadru de insecuritate care să justifice menținerea stării de
necesitate pe întregul teritoriu al țării, justificarea „necesității” de a-l
asasina pe Ceaușescu și de a ține poporul în casă, la televizor, unde erau bine
manipulați, timp în care Iliescu&Co să-și consolideze puterea și să-i
elimine pe posibilii veleitari în ale conducerii României. Starea de necesitate
s-a prelungit până în februarie 1990.
Marius Albin
Marinescu: Starea de necesitate a fost decretată de Ceaușescu.
Corvin Lupu:
Starea de necesitate s-a decretat într-un moment în care, practic, Ceaușescu nu
mai controla puterea, nu mai avea mijloace de comunicații și nu mai era liber.
Ea a fost decretată de puciști, cu complicitatea lui Silviu Curticeanu,
colaborator al conspiratorilor, pentru a avea argumente să acționeze împotriva
oricărei persoane sau grup social care s-ar fi opus „emanaților”.
Marius Albin
Marinescu: Acest gen de diversiune la care v-ați referit dumneavoastră s-a
întâlnit și la Sibiu.
Corvin Lupu:
Da, în 22 decembrie, începând cu ora 10.30, diversiunea a fost folosită
împotriva Miliției, ca urmare a ordinelor primite de locotenent-colonelul
comandant al Garnizoanei Sibiu, Aurel Dragomir, de la generalii puciști
Hortopan și Stănculescu, sub motivația că Miliția și principalii ei comandanți
(Nuță, Mihalea, Moraru) nu a trecut de partea „poporului”, adică a
conspiratorilor. Lt-col. Dragomir a părăsit imediat punctul de comandă nr. 2,
situat la Spitalul Militar din Sibiu, de unde purtase convorbirile cu șefii
puciștilor care au preluat comanda Armatei după împușcarea lui Milea și s-a
întors la sediul U.M. 01512 (astăzi Academia Forțelor Terestre „Nicolae
Bălcescu”) unde a ordonat ferm: „Luptăm cu Miliția!” În acest timp, cadrele de
miliție disperate dădeau telefoane și încercau să se refugieze la U.M. 01512.
Șefii Miliției Municipale l-au sunat pe ofițerul de securitate C.I. al U.M.
01512, lt. col. Mircea Lomnășan, care i-a sfătuit pe milițieni să treacă strada
și să se adăpostească la unitatea M.Ap.N. În paralel, tuturor militarilor
M.Ap.N. din unitate li s-a spus că vor fi atacați de Miliție și să tragă în
Miliție și în milițieni. A urmat un măcel împotriva milițienilor, 23 dintre ei
fiind uciși și mulți alții răniți, bătuți, torturați, arestați și ținuți în
bazin etc. În clădire s-a tras cu tunul, cu aruncătoare de grenade și cu
mitralierele.
Marius Albin
Marinescu: Cu securiștii se războiau mai puțin.
Corvin Lupu:
La Sibiu, ca și la București, în primele ore ale confruntărilor între M.Ap.N.
și M.I., comandantul Aurel Dragomir nu a ordonat acțiuni împotriva Securității,
care fusese prima instituție care a acționat împotriva lui Ceaușescu și
devenise partenera lui Stănculescu în arestarea lui Ceaușescu și a comandanților
rămași loiali lui. În 22 decembrie 1989, între orele 8.30 și 14.00, în toată
țara, Armata și Securitatea au acționat în comun, în cea mai bună înțelegere.
După ora 14 și ceva, când a vorbit Iliescu la televiziune despre securiști ca
fiind o clică de teroriști, de criminali ceaușiști, a început presiunea
militară asupra Securității și a început și să se tragă în clădirea acesteia
din Sibiu, cât și presiunea pusă pe Securitate prin răspândirea de acuzații
false, unele dintre ele chiar de domeniul fantasmagoriilor. În toată țara, sub
pretextul pericolului pe care îl genera faptul că șefii Inspectoratului General
al Miliției nu trecuseră de partea conspiratorilor, cu excepția unuia dintre
adjuncți, generalul Romeo Câmpeanu, ofițer de securitate loial lui Iulian Vlad,
Stănculescu a ordonat supravegherea sediilor M.I. și punerea lor sub pază
militară, ceea ce a intimidat cadrele și a fost o garanție a „loialității” lor
față de puciști și față de noua putere. Referindu-mă la „fantasmagorii”, am în
vedere zvonurile potrivit cărora securiștii circulau prin tunele cunoscute doar
de ei și, din loc în loc, ridicau capacele canalelor, mai omorau niște
trecători pașnici și-și continuau drumul. Apoi, nebunia cu mini-submarinele
construite pentru ape de mică adâncime cu care securiștii s-ar fi deplasat pe
Cibin și alte prostii colosale care circulau în oraș. Enormitățile care au fost
rostite de iudeo-„revoluționarii” din televiziune, în frunte cu Brateș (apa
otrăvită, centrul de sânge aruncat în aer etc), au fost crezute de majoritatea
populației orașului Sibiu și a țării. Nu mai este cazul să vă amintesc faptul
că la TVR „Liberă”, Brateș&Co, cu
camerele de luat vederi, au luat de fapt vederea românilor și i-au orbit. În
acest fel, ura împotriva Securității, acumulată în jumătate de secol, s-a mărit
exponențial.
A doua zi,
pe 23 decembrie, a avut loc diversiunea din Cimitirul Municipal din Sibiu,
victime căzând două echipaje A.B.I. ale Trupelor de Securitate.
În orice
caz, diversiunile au fost coordonate de noua putere a lui Ion Iliescu și puse
în executare de ministrul Militaru (nume real Lepădat, țigan). Ele au fost
îndreptate împotriva unor forțe ale M.I., cu scopul evident de a le determina
pe acestea să reacționeze și, în acest fel, să se poată „dovedi” că M.I.-ul este
cel care a tras, a ucis, a produs fenomenul terorist-diversionist, a produs
uriașele daune materiale etc.
Marius Albin
Marinescu: Aici cred că ați atins un punct important al discuției noastre.
Înțeleg că sunteți de părere că răspunderea pentru fenomenul
terorist-diversionist de după 22 decembrie 1989 aparține conducerii țării,
respectiv lui Iliescu, Brucan, Roman, Militaru etc.
Corvin Lupu:
Categoric! În momentul în care au trebuit să dea declarații despre ororile
comise în România în primele zile de după 22 decembrie, unii dintre făptuitori
au acreditat ideea că între 22 și 27 decembrie ar fi fost „vid de putere”,
deci, nu răspunde nimeni. Or, nu a fost nici un moment vid de putere. Din clipa
în care Ceaușeștilor li s-au întrerupt legăturile telefonice, li s-a blocat
accesul în buncărul prezidențial, lui Ceaușescu i s-a tăiat sonorul de la
stația prin care a dorit să se adreseze poporului de la balconul etajului I al
sediului C.C. al P.C.R. și din clipa în care ofițerii Direcției a V-a i-au
înconjurat cu opt luptători și i-au băgat în lift pentru a-i scoate pe acoperiș
și a-i duce cu elicopterul, din acel moment toată puterea a fost gestionată de
Armată și de Ministerul de Interne, prin generalii Stănculescu, Ștefan Gușe și
Iulian Vlad. Degeaba au apăsat Ceaușeștii pe butoane să oprească liftul și s-au
blocat între etaje… Era „liftul istoriei”! Puciștii erau deciși să-l scoată cu
forța din sediul puterii și să-l ducă la moarte. Din acel moment, Stănculescu
cu Armata și Vlad cu Securitatea au neutralizat comandanții loiali lui
Ceaușescu, i-au omorât, iar la începutul după-amiezii, la sediul M.Ap.N., în
prezența reprezentanților tuturor instituțiilor de forță din România, Ion
Iliescu a fost investit cu șefia statului, iar generalul Militaru cu șefia
Armatei. În sediul M.Ap.N. se aflau generalii sovietici Mihailov și Bociaev,
cei care au inspirat principalele decizii ale acelei zile memorabile.
Marius Albin
Marinescu: Cum a reacționat Stănculescu la numirea generalului Militaru?
Corvin Lupu:
Este cert că decizia au luat-o marii planificatori de la Moscova. De altfel, în
dimineața de 22 decembrie, 25 de minute după împușcarea lui Milea, respectiv la
ora 9.00, la sediul M.Ap.N. au ajuns generalii sovietici Mihailov și Bociaev,
cei care au inspirat principalele decizii ale acelei zile memorabile.
Traducerea a fost asigurată de colonelul Lupoi, tatăl căpitanului „revoluționar”
Lupoi, ulterior ministru, care a vorbit de mai multe ori la televiziune în
acele zile, erijând-u-se în reprezentant al Armatei. Dar, translatorul i-a
comunicat fiului său decizia sovietică de numire a lui Militaru, iar tânărul,
pe atunci, Mihai Lupoi a fugit la televiziune și l-a anunțat pe generalul
Militaru ca fiind noul ministru al Apărării, cea mai importantă funcție în
acele momente.
Marius Albin
Marinescu: Nu cumva șeful Securității era cel mai important?
Corvin Lupu:
Șeful Securității a fost cel mai important după rănirea lui Milea, cât timp l-a
avut pe Ceaușescu în mâna sa. După ce l-a predat pe Ceaușescu celor de la
armată și după intrarea Securității în subordinea M.Ap.N., generalul Vlad și-a
pierdut mult din influență, cu atât mai mult cu cât tuturor le era frică de el
și-l considerau incomod că știa totul despre toți. Vlad a continuat să comande,
transmițând ordinele noii puteri, până în 31 decembrie 1989, când a fost
arestat ritualic, derutant, arestare cu multe semnificații ascunse.
Marius Albin
Marinescu: V-am întrerupt.
Corvin Lupu:
Cel care l-a informat pe Stănculescu că nu el va fi numit ministrul Apărării, a
fost Ion Iliescu. După mulți ani, Stănculescu a declarat că sovieticii l-au
impus pe Militaru în funcția de ministru al Apărării Naționale. Stănculescu
avea ambii bunici de sex masculin de etnie rusă. Fuseseră ofițeri, unul
general, altul colonel în armata țaristă și, după revoluția bolșevică, s-au
refugiat în România și s-au căsătorit cu românce. Au fost oameni bogați. Unul dintre
bunici a fost chiar înrudit pe departe cu țarul Nicolae al II-lea. Totuși,
generalul Stănculescu nu a avut dificultăți de cadre. Este posibil ca în
perioada interbelică bunicii săi să fi fost contactați de serviciile române de
informații și, mai mult ca sigur, ei să fi cooperat cu statul român, inclusiv
după 1945. Nu am cercetat situația aceasta și nu este sigur că s-au mai păstrat
documente. Din arhivele secrete s-a furat mult… Generalul Stănculescu a fost
recrutat ca informator al Securității de către generalul Constantin Nuță, în
perioada în care acesta comanda Direcția a IV-a de Contrainformații Militare a
D.S.S. Generalul Ștefan Alexie, un apropiat al generalului Vlad, ne povestea că
în anul 1989, la nunta fiului generalului Stamatoiu, la Cercul Militar
Național, soția lui Victor Athanasie Stănculescu se lăuda cu bijuteriile
țariste pe care le purta la gât, urechi și mâini. Atunci nu știa că va fi
omorâtă… În ciuda relației cu sovieticii și a rolului foarte mare pe care l-a
jucat în evenimentele din decembrie 1989, dosarul de securitate al lui
Stănculescu menționa relațiile sale foarte strânse cu unul dintre rezidenții de
la București ai serviciului britanic de spionaj MI-6, reprezentantul firmei
Rolls Royce, cetățeanul britanic de etnie română George Pop, cu care generalul
avea întâlniri neraportate, ceea ce contravenea regulamentului. Agentura
sovietică de la București l-a considerat mereu pe Stănculescu ca fiind agent
britanic, de aceea au căutat să-l scoată din Armată și să-l numească la Ministerul
Economiei.
Pe această
linie, mai este ceva important de semnalat, anume doborârea pe 28 decembrie
1989 a unei aeronave AN-24, avându-l la bord pe spionul britanic Ian Henry
Perry, care acționa sub acoperirea de jurnalist.
Marius Albin
Marinescu: Poate relatați acest moment
foarte important al evenimentelor. Cred că îi interesează pe cititorii noștri.
Corvin Lupu:
Pe 28 decembrie 1989, echipajul aeronavei AN-24 a companiei TAROM compus din
Chifor Ioan (38 ani), pilot-comandant, Valter Jurcovan (31 de ani), copilot,
Moldoveanu Mihai (35 ani), instructor de zbor, Marghidan Elena (35 ani),
însoţitoare de bord, Bănică Petre (41 ani), însoţitor de bord şi Cristea Gelu
(33 ani), mecanic de bord, a decolat de la aeroportul Internațional
Bucureşti-Otopeni, cu destinaţia Belgrad. Prin ordin al noii conduceri a țării,
spațiul aerian al României era închis. Nici un aparat nu avea voie să se ridice
de la sol. Antiaeriana avea ordin să doboare orice aparat detectat de radare.
Cursa a fost solicitată de gl. Stănculescu, sub pretextul nevoii aducerii de
sânge din Iugoslavia, invocându-se în mod neadevărat că „dictatorii-criminali”
au făcut un mare număr de victime și spitalele din România nu mai aveau sânge
pentru operații și transfuzii. În avion se mai afla şi agentul britanic Ian
Henry Perry (24 de ani), sub acoperire de fotoreporter la ziarul britanic
„Sunday Times”. De la Belgrad, Perry urma să schimbe avionul, cu unul pentru
Londra. Se bănuieşte că britanicul avea asupra sa câteva casete video, filmate
de el în timpul evenimentelor, alte casete video realizate în Bucureşti de mai
mulţi corespondenţi străini și înscrisuri. Grupul de mai mulți agenți
britanici, din care făcea parte Ian Henry Perry a acționat în București. Perry a fost și în
sediul C.C. al P.C.R. Agenții britanici au locuit în Hotelul
„Intercontinental”. Nu puteau pleca toți cu avionul, pentru a nu atrage atenția
autorităților militare române și serviciilor străine. Ei l-au desemnat pe Perry
să scoată din țară materialele culese, după care, probabil, intenționau să
părăsească România pe alte căi. La scurt timp după decolare, deşi zborul era
ordonat de gl. Stănculescu, iar avionul se afla pe calea aeriană indicată în
planul de zbor, avionul TAROM a fost doborât de o rachetă AA, la 50 km de
București. Epava avionului a fost găsită în pădurea Mălinoasa, în apropierea
comunei Vişina din județul Dâmboviţa, la 12 km nord-vest de divizionul 182
Rachete AA – Boteni. M.Ap.N. și Parchetul Militar au refuzat orice fel de
anchetă, în ciuda solicitărilor repetate ale familiilor celor decedați,
încălcându-și obligațiile stabilite prin legile în vigoare. Câteva mențiuni
sunt importante. Din după-amiaza de 22 decembrie 1989, gl. Nicolae Militaru era
ministrul Apărării. El ar fi fost cel împuternicit să dea ordinul de zbor și de
atenționare a forțelor AA ale Aviației Militare. Gl. Stănculescu ocupase
funcția de șef al Direcției de Înzestrare a Armatei, iar ulterior de ministru
al Economiei. Este cert că Militaru nu a susținut în evenimente serviciile
britanice, el fiind racordat la cele sovietice. Stănculescu, în schimb, după
cum am relatat anterior, fusese în atenția contraspionajului românesc pentru
legături neraportate cu serviciile secrete britanice. El conspirase cu
generalii ruși și le promisese să-și trădeze țara, ceea ce a și făcut. Le
promisese în vara anului 1989, la Balaton, fapt pe care l-a recunoscut în
finalul vieții. Sovieticii nu agreau ca serviciile britanice să culeagă
informații din România, din proximitatea K.G.B./G.R.U. și privitor la
evenimente în care serviciile sovietice erau puternic ancorate, într-o țară pe
care o considerau ca fiind „de drept” în sfera lor de influență, ceea ce era
adevărat. Aici trebuie căutată cheia doborârii avionului AN-24 al Companiei
TAROM.
Marius Albin
Marinescu: Interesant.
Corvin Lupu:
Dar am făcut lungi divagații și ne-am abătut de la firul discuției. Revenind la
reacția Securității în fața presiunii noii puteri și a „lanțului” cu care o
legase aceasta, în lunile următoare loviturii de stat, un moment important a
fost cel din zilele de 16-19 februarie 1990.
În 16
februarie 1990 a fost destituit generalul Nicolae Militaru din funcția de
ministru al Apărării Naționale. Destituirea sa a fost operațiune condusă din
umbră de generalul Stănculescu, dar nici unele cadre ale fostei Securități nu
au fost străine de aceste manevre. Rolul decisiv l-a avut Comitetul de Acțiune
pentru Democratizarea Armatei (C.A.D.A.), care a fost o formă de revoltă în
interiorul Armatei, fapt interzis prin lege, dar tolerat tacit. C.A.D.A. a
cerut destituirea ministrului Militaru și amenința cu extinderea revoltei, ceea
ce putea deveni foarte periculos pentru stabilitatea internă a țării, în
condițiile în care aveau loc multe mișcări de stradă și în care în
întreprinderi nu se prea lucra, străzile orașelor erau pline de oameni de la
periferia societății, restaurantele erau pline de pierde-vară, care ușor puteau
și ei ieși în stradă, iar situația putea scăpa de sub control. Destituirea lui
Militaru și numirea lui Stănculescu a fost dorită și de Securitate. Unul dintre
oamenii Securității care a acționat în direcția influențării deciziei de
eliberare din funcție a lui Militaru a fost Gelu Voican-Voiculescu. În 12
februarie 1990 el a avut o întâlnire cu membrii C.A.D.A. care a fost filmată și
transmisă la televiziune, în ciuda opoziției conducerii țării. Ofițerii din
C.A.D.A. au făcut impresie bună, au prezentat nemulțumirile lor și au făcut ca
eliberarea din funcție a lui Militaru să fie agreată de opinia publică.
Destituirea lui Nicolae Militaru a fost susținută și de locotenent-colonelul
M.Ap.N. Mircea Chelaru, generalul de astăzi, care pe atunci comanda Direcția a
III-a de Contraspionaj a Securității și aderase la C.A.D.A. În ziua de 5 iunie
1990, C.A.D.A. a recunoscut că a acționat pentru destituirea generalului
Militaru.
Dar cea mai
mare încercare prin care a trecut gruparea Iliescu a fost manifestația din
Piața Universității, din perioada 22 aprilie-15 iunie 1990. În data de 22
aprilie 1990, un grup de bărbați, care ulterior nu s-au mai manifestat în prima
linie, au blocat Piața Universității și au declarat-o zonă liberă de
neo-comunism, ceea ce era o dovadă a caracterului anti-Iliescu al manifestării.
Ulterior, s-au strâns în piață mii de oameni de bună-credință, care nu făceau
parte din nici un complot, care nu aveau cunoștință de conflictul surd între
conducerea de stat și cadrele fostei Securități. Cadrele fostei Securități erau
nemulțumite de marginalizarea unora dintre colegii lor, de campania mediatică
împotriva Securității și de faptul că noua instituție a S.R.I., în acea etapă
istorică, nu avea nici pe departe influența fostei Securități, iar cadrele
S.R.I. nu aveau încă nici pe departe privilegiile de care se bucuraseră pe
timpul regimului trecut.
Până la
publicarea unei lucrări ce cercetare aplicată a evenimentelor din primăvara
anului 1990, pot să vă spun că Securitatea a fost implicată tare în declanșarea
și în desfășurarea acelor evenimente din Piața Universității.
După
înființarea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, au
fost desecretizate unele dintre dosarele de colaboratori ai Securității ai
multor personaje active în Piața Universității. Nu am să mai dau o listă cu
nume, chiar dacă ea este verificabilă, pentru că nu doresc să atrag reacțiile
unuia sau altuia, pentru că și așa am spus destule. Am să mă rezum la două
nume, Marian Munteanu, cel care a deschis balconul clădirii Universității
pentru vorbitori, el fiind președintele Ligii Studenților din Universitatea din
București și la Stelian Tănase, viitorul președinte al GDS, grup preponderent
evreiesc, înființat de Silviu Brucan (Saul Brukner) și finanțat de Soros,
director al Realitatea TV și al Televiziunii Române. Degeaba neagă Marian
Munteanu, are dosar de informator din 1988. La fel și mulți, mulți alți
„piețari” activi.
Ca urmare a
evenimentelor deosebit de destabilizatoare pentru conducerea țării și a nevoii
de control informativ asupra teritoriului țării, colonelul Filip Teodorescu a
fost numit de Iliescu și de Măgureanu prim-adjunct al directorului S.R.I. și
împuternicit cu reconstituirea și lărgirea rețelelor informative, ceea ce a
rezolvat situația de serviciu a majorității zdrobitoare a foștilor securiști.
Tot în această perioadă a negocierilor între Securitate și Iliescu, generalul
Vasile Ionel, șeful Statului Major General, agent important al G.R.U., despre
care Stănculescu a spus că era șeful agenturii G.R.U. în România, a ieșit
public, inclusiv la TVR „Liberă” și a reabilitat ofițerii de securitate în bloc,
ceea ce a fost un semnal evident de schimbare a orientării noii puteri față de
Securitate și o pace nedeclarată a F.S.N. cu aceasta. Din acel moment,
securiștii s-au aliniat în spatele lui Ion Iliescu, uitând că acesta i-a
scuipat și i-a făcut teroriști și criminali. Această aliniere nedemnă în
spatele principalului asasin al celor aprox. o mie de morți de după arestarea
lui Nicolae Ceaușescu, poate fi interpretată și ca pe o recunoaștere tacită a
acuzațiilor pe care li le-a adus Ion Iliescu, cel pe care ei îl apăraseră în
ultimii ani ceaușiști, acuzații formulate public începând cu amiaza zilei de 22
decembrie. Din acel moment, toate forțele implicate în „revoluție” și-au dat
mâna în scopul ascunderii adevărului despre evenimente. În paralel, pe nevăzute,
„pe sub masă”, își mai dădeau lovituri, aruncând vina unii pe alții.
Încheierea
„cu succes” a negocierilor dintre reprezentanții fostei Securități și noua
putere a condus la o tentativă a unor grupări de a încheia manifestația
continuă din Piața Universității. Unul dintre cei mai vocali susținători ai ei,
Marian Munteanu, a propus încetarea manifestației, imediat după alegerile din
20 mai 1990. Alte grupări nu au fost de acord cu oprirea manifestației, dorind
continuarea ei și răsturnarea de la putere a lui Ion Iliescu.
Implicat în
fenomen a fost și procurorul militar Dan Voinea, fost ofițer de securitate,
care a influențat o serie de grupuri și asociații de revoluționari, care au
creat diversiuni, care au continuat manifestația și după ce Iliescu a fost ales
cu majoritate zdrobitoare, în „duminica orbului”. Acești revoluționari în
spatele cărora se afla procurorul Dan Voinea au instigat la violență și au
devenit nucleul dur al pieței, care, pe de o parte, au compromis demonstranții
pașnici și, pe de altă parte, l-au adus în mare dificultate pe Iliescu,
„obligându-l” să apeleze la foștii securiști și la mineri și să admită că
trebuie să-i reevalueze pe securiști, să-i încadreze pe toți în noile servicii.
Eu evaluez acțiunea procurorului Dan Voinea ca fiind utilă voinței lui Ion
Iliescu de a reprima cu brutalitate fenomenul Piața Universității, pentru a
descuraja în viitor astfel de acțiuni de stradă și a fost de folos și foștilor
securiști, în efortul lor de a deveni utili, pentru a reurca „în scări”.
Violențele
din piață, care, după cum se vede, nu au aparținut majorității de bună-credință
a luptătorilor anticomuniști, l-au „îndreptățit” pe Ion Iliescu să aducă
minerii, armata, poliția și pe aceia dintre securiști care îi erau devotați și
să reprime sângeros manifestația. Generalul Stănculescu, deși era ministru în
funcție al Apărării a preferat să stea în străinătate, iar generalul Vasile
Ionel a susținut că i-ar fi cerut lui Iliescu să nu implice armata în
represiune, dar Iliescu nu l-a ascultat. Cu ocazia represiunii, câțiva dintre
agenții Securității care au întreținut presiunea asupra lui Iliescu au fost
pedepsiți crunt, inclusiv Marian Munteanu, unii fiind bătuți, alții arestați și
întemnițați.
Una dintre
mizeriile regimului iudeo-bolșevicului Iliescu, transformat peste noapte în
iudeo-capitalist, privitoare la fenomenul Piața Universității a fost acuzația
fantezistă și repetată potrivit căreia Piața Universității a fost o creație
legionară. De altfel, după cum o țară întreagă a avut ocazia să vadă, regimul
politic actual continuă să se lupte cu fantomele Mișcării Legionare, cu uriașa
sa moștenire culturală, morală și națională, promovând falsul privitor la
istoria ei și o legislație punitivă nedemocratică și fățiș antiromânească. (Va
urma)
A consemnat Marius Albin MARINESCU
Posted by
justitiarul on 4 decembrie 2016
Sursa: Prof. Valentina Lupu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu