Căutand după mere 14

Roman Cap. XlV

Căutand după mere 14

Dragomir avea mintea la el şi-n relații -complicații, de ecuații, ca la unul care şi-a legat de multe ori ceapa la ouă, curele, şireturile, pin nojițele opincilor şi a bocancilor în sărbători  încinse cu joc şi noroc, în şură ori când bătea turecii cismelor jucând răpăguşul, feciorescul cinaş şi în figuri artistice, că nu mai era un mucos, ci un fecioraş cu puteri şi frumusețe neobişnuită şi i-a mijit barba şi mustața aşa cum la fetele-feciorițe a îmugurit acele două mere-n sân lângă firul de busuioc şi lângă batista pe care feciorii cu noblețe le-o putea fura, feciorii în şezătoare la scaun cu tri picioare, la lelea Veronica, Surda, în casa cu hir de pomină, cu joaca tineretului, hârjoana flăcăilor-fițingăi sub grumazul ceterii, făcea să-ți fugă somnul, moțăitul, deşi fire de copil la spusele lui Sabina şi Viruța când una dintre ele mijinu-şi ochii către lompă zise, că "ia ne mâncă" şi se refereau la razele ce veneau de la lampa aprinsă şi Dragomir cât de Dragomir năzdravân, apărătoarea lor, mamă-sa, bunica Năstasia, fiind iară dusă cu furca, poşfontară, prin sat, având un stol de vorbe-sfaturi, ca cele a Iancului, craiul Apusenilor, care lăsase cu gură de moarte, testament, că vrea națiunea lui să fie fericită ori la vorbele de clacă era dusă dându-se de trei ori peste cap şi dându-şi aere la Ştirile de la Radio-Şanț, că cineva ceruse o vorbă acestei analfabetă şi ea avea zece, dar cu rădăcini mioritice cum rar de înțelepciune cu rădăcini de ştede, pir şi lobodă, amare, de trai printre spini şi colți de piatră şi câini care ne latră..., vorba cu dor a lui Domnița Vanea, un suflet larg şi nu ştiu dacă şi o muză a poeților care-i frecventau casa, o mesie a literaraților.

ŞI DATORITĂ EI, ROMÂNIEI, NU SUNT PE NICĂIERI, NIMENEA

Zi de zi întru drept de a fi murim

puțin câte puțin,

ne subțiem din ce suntem,

din ce în ce subtil, nobil şi util avem,

că vezi tirealesa no! măi no ! trecea vremea şi lumea-ți zice fudulă,

lumea, minunea, lumea nimenea, omenirea-ți zice fudulă: "nenea"

şi lui mândra mea îi zice credulă:

"lelea", că ciuful ciufuleşte lumea

şi nu se vede, că-i minunea,

deşi României cu Românimea mea, e țara mea

şi cu iubiri la înălțimi, chiar şi cu lacrimi,

e numai țara mea, mândra mea

şi datorită ei, al României cu tei eminescieni înfloriți pe alei,

eu şi a-i mei, nu-s pe nicăieri, nu-s ciuf,

că ciuful ciufuleşte lumea

şi nu se vede, că-i minunea-nimeneaa,

deşi viața ni cum nu fu alta mai frumoasă,

mai Hristos, mai iubire la înălțime la românime culme în casă, culme

şi renume anume.

Lui Mihai Constantinescu îi simțeam dulceața şi dragostea lui Dragomir e cum nu fu alta, ca zorile ce revarsă dimineața şi vremea arată cum e ziua şi rostul omului, că bătrâneța fură tinereța, viața, omului cu dragoste şi dor, că fiecare zice Mihai Constantinescu, facem numai ce putem şi eu nu ştiu ce-i modern sau nu, că nu ştim ce-i ca la tiparniță, că femeia iubeşte, dar bărbatul iubeşte numai cât poate (dacă nu credeți întrebați-l pe Constantin Enceanu şi pe mustăcosul Stoian... Mâțu, ieşindu-le din gură câte-n porumbel de aur... şi gentil Enceanu îi replică lui Maria Ciobanu, mamă a ciocârliei: "nu eşti bătrână, ci cu mulți ani" şi la Dumnezeu nobleța îi e pe plac, e ca o stea pe crugul cerului (cei creonați fără tuşă, deşi mama Veronica la nevoie era şi la tuş, dar pe acoperişul castelului eram asemeni unor cavaleri din romanele lui Ioan Dan, romane de capă şi spadă, că ne-a picat lumina-nsân.

Dragomir, mirama-ş a nu fi fără greşala şi să nu ceară iertare greşiților lui (era, ca şi cucu, uliu păsărar care se jură, că nu fură, dar îşi pune ouăle în cuibul celorlate păsări şi nu poate zice, că n-a mâncat lastari cu muguri şi iarba ce-a odrăslit, deşi se ține, cu ciocul, nasul, pe sus).

Cuvântul în sine are putere de comuniune, dar cuvântul are ceva sănătos, un frumos cu eficiență (comunicarea nu duce lipsă de metafore, vorbe de duh cu popularitate, în ele fiind un univers şi o magie, o forță şi relevanță a ceea ce vrem şi exprimăm cu eleganță pentru dreptul de a fi expresivi şi cu celebritate, având greutate prin ce scriem, cum zice şi scriitorul Sângerzan).

-"Când eram pe vremea mea Ceteră nu-mi trebuia", o aud doinind pe Vica prin ocol şi Vica era o femeie hotărâtă, care nu se tocmea, ea spunându-ți verde-n față ce are pe suflet pe muchie de cuțit scrijelit, ca pe răboj cu brişca, ca şi cu fierul înroşit în foc pentru aş pune semnul lui pe animalele sale, pe oile sale, până a nu le împreuna şi care nu ştia regula ce se impreuna pentru aşi-le cunoaşte, după tradiție, o lege a pământului, că Dumnezeu ne-a dat minte, dar ca oameni ce finalitate ne croim? Que vadis, Domine, că ne-avem dreptul de a ne naşte şi ca dreptul de a ne naşte dreptul de a fi ?

Mama Veronica, deşi eram cel de-al doilea pe care-l născu, mă făcu greu, îmi povestea bunica Nastasia, fătoaia, trebuind să fie afumată cu coji de ceapă şi tămâie şi să fie pusă să lovească cu picioru-n uşă, ba după naştere asistat de două moaşe, ca să rămân cu buricul netăiat şi dacă nu plângi rămâi ne-alăptat, nepus la sân, la supt țâță, se zicea (moaşele îngrijorate doar ele ştiu de ce mă închin la icoană, la: -"Doamne, Doamne" şi zorite sapă sub pragul uşii o gaură suficientă să mă treacă una de la alta în mâini avându-mi şi soarta în mâinile lor, mă treceau pe sub pragul de jos a uşii ca pe "o dihanie ciudată alcătuită din contraste", mă treceu din mână-n mână, din cameră în tindă de nouă ori descântându-mi-se tot de 9 ori în acest timp: 

"Dumnezeu să-l trăiască

Şi de are zile să-l crească;

De-i să moară i-a pământului,

De-i să trăiască mare să crească !"

Dragomir struman, cânta aprins:

"-Cât o fost vara de lungă

N-am iubit, ca să-mi ajungă,

Dar în vara care vine

Am să-mi iau mândra cu mine"...

Dragomir cânta şi suna şi răsuna pe întinsul câmpului, a hotarului, ecoul repetând horea horită, doina doinită, până departe auzindu-se starea de mulțumire a unui om, Dragomir, care îmbrăca cămaşa fericitului mai aparte ca acel om fericit care zicea că-i fericit, dar nici cămaşă pe el n-avea pe el, însă mulțumea lui Dumnezeu, Doamne, ca s-o dea soliei împăratului, cămeşa lui, dar de unde dacă n-o avea? ca s-o ducă cămaşa pentru'ca feciorul acestuia, pentru a o îmbrăca pentru a se lecuii de lingoare, pentru a se vindeca de boala care o suferea craiul, prințul, suferindul.

La omul cu supărare

Horea-i astâmpărare.

Cum vine , Doamne, existând lumină: "încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înțelepciunea ta ! ", Scrie în Proverbele: 3:5-6, dar oare sunt pe căile Tale, Doamne, sunt în Împărăția Luminii, Doamne, Doamne, sunt pe cale întru adevăr cu viață, răsărit de soare? sunt cela ce sunt întru binecuvântare cu fapte de laudă în avantaj având curaj, ca temerar îmulțindu-mi talantul nativ în har, din țânțar făcând armăsar, cântare a cântărilor în sfințenia bucuriei fiind omul potrivit la timp şi la locul potrivit? (mă mişc, aşa cum zice Petru Țuțea: "mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte, că Iisus n-a venit să strice legea, ci să împlinească cu inima Lui mare, cu iubirea Lui fără asemănare, chiar dacă pentru oameni sună ciudat, dar deşi nu te ajută nimeni, tu, ca trecător cu mare şi grăbită trecere, trebuie să înveți să mergi înainte cu fruntea sus nepărăsind pe cel bolnav, ca locuitor ce sunt om între oameni, locuitor al țării unde mama Veronica după ce Dragomir m-a conceput şi mama, m-a născut, c-aici mi casa părintească şi iarba verde cu crud Bacovia de România, că am un trecut în spate: o istorie, o poveste frumoasă după pitorescul grai de pe picior de plai şi gură de Rai a istoricului Adrian Cioroianu, c-aici e tezaur: națiunea să-mi fie fericită, cum o vrea Dumnezeu şi Avram Iancu şi glia e magică, deşi totul e relativ cu toate că Dumnezeu e totul: e iubire pentru celalalt. Dragomir cugeta şi se îndoia a ceea ce e omulul şi culmea el însuşi ce e în în coloana fără sfârşit a omenirii- Mesie a iubirii pentru aproape, că omul acest tot a toate, e o echo-sănătate, că-i sănătos să fii încăpățânat în bine, în luptă dreaptă pentru a te cunoaşte: dragoste şi dor dând omului tot ce-i a omului şi a lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu, dând din sine având un acord cu ceea ce-i şi dincolo de oameni iubire, că şi cânți la toate 7 coardele cu dragostea lui Dumnezeu fascinat de tot te înconjoară, deşi poți s-aluneci din decor în propria-ți cădere liberă (şi totul este extrem de serios, gândeşte Dragomir, dar, Doamne, ce-i lucru bun, ce-i pacat, prostie? Şi care-i şi cum avem perspectiva lui Dumnezeu? Cu ce pornim la miezul problemei, ca fii risipitori?). Dragomir era, ca-ntr-un tablou din nunta lui Figaro şi era un inimos, că fuma şi se turmenta devenind obraznic, un nedorit, că i se urca la cap şi se zăpăcea din nefericire, fiind veşnică surpriză, piză rea şi nu era cea ce-şi dorea Dumnezeu şi era vai, de picioare unde nu exista cap limpede, unde nu exista cap nedrogat (Cum ieşi din abisul păcatului, se întreba disperat Dragomir, verificându-se nedumerit, că-i era rău, greață, îl durea capul îngrozitor şi era tulbur, se învârtea lumea moto groso cu el, nu vorbea coerent, buiguia şi nu era corect nici pentru el şi îşi zicea: '-"trebuie să mă lepăd de această suferință, că-n halul aiesta nechibzuit sunt un imbecil, e un bai după anumite criterii a comediei umane scrisă cu suflet şi măiestrie" (sunt tânăr, dar nu mi se admite abuzuri, nu-i scuzabil, n-am nici o scuză cu siguranță şi lumea te judecă, că nu există: să vezi, c-o fi, că n-am ştiut aşa, că:... cu pardonul omori omul", îşi mai zise Dragomir cu imagistică concretă ca la un examen clinic cu suspicini, dar surprize neplăcute, că-i scria şi tată-su din concentrare din Ungaria ce auzise despre el şi nu-i pica bine la rânză, îl râcăia şi ideea lui era precocepută neadmițându-şi să fie răul-răilor, că ceva schimbă viața omului, că de ce să vină el ca urât al urâților şi atunci de ce să nu fiu om între oameni, ca tata?", se interoga).

În A D N avem adevărul şi viața, că iubirea ne descoperă, pe Dumnezeu cu bună-ştiință, o bună-cuvință a propriei intuiții, conştiința de a fi om (a ne include în calitatea de om e o calitate, o dependență, dreptul de a fi în scara de valori şi apropo: nu frica te duce la Dumnezeu şi Dumnezeu e bunătate, iubire şi-n rest sunt înterpretări, poveşti de popă bat şi totuşi ce eşti şi cine eşti, omule ?).

Nastasia îşi spuse şi ea oful în vecini, ca să nu țină-n ea ca o nemulțumire, "-că, Doamne, iartă-mă, de ce s-o ia tocmai pe aiasta a lui Horlău, de nevastă Dragomir ? Nu-i prăpădită, dar."..

-"Pe el cine-l va lua, lele Nastasie?"

-"Un fecior se pişă mai departe ca o fată", îi zice bunica lui Anica Birtocean a lui Picii.

PREȚ DE DOINĂ ŞI LUMINĂ

Admirabilului Eugen Ilisiu

Tu eşti ceea ce eşti un spiritual,

Punctual natural poetic şi național,

Un colosal şi enigmatic monumental,

Fără egal  pace şi pâine, dulce minune,

Stea cu nume: Eugen Ilisiu pe cont propriu

Dând socoteală cu suflet din sufletul neamului

Pe Altarul Soarelui cu liturghie de omenie,

De pace pentru candidatul la fericire

Şi de pârgă-n spice, drept la iubire cu înviere-

Preț de doină şi de lumină a evadării tale-n nemurire,

Că o valore mondiala sportivă Simona Halep,

Nu paşte oile, deşi cine le paşte,

În culori de nelinişte păstor blând, profund le cunoaşte

De oi negre pe câmp alb, ca acel Harp-Alb, -înțelept Pepelea.

---

Draga pavel,

Sunt in spital de doua saptamâni

Am avut un accident la serviciu si

Nu pot scrie prea mult pe telefon

Doamne ajuta

Ben

---

Dumnezeu să-ți dea sănătate!

Nici eu nu mi-am făcut rând să scriu pe telefon pentru a-ți expedia, pentru a vedea ce-i place Domnului, că scriu, dar nu tot timpul scriu inspirat. Însănătoşire grabnică, asta fiind pentru mine cel mai important lucru. Cu bine,

                                           Pavel

-         Binele să fie cu noi, că eu fără de tine nu sunt nimic, dragă Ben.

-         E asta o propunere?

---

Cum se vede n-o încep cu începutul: eram la cununia mea religioasă şi Vica trebuia să mă calce pe picioare în timp ce preotul vroia să-mi aşeze corona pe cap, ca după cum ştii călcându-mă ca pe mirele ei, găina avea să cânte cocoşeşte-n casă, deci femeia va avea cuvântul ultim poruncitor (asta nici nu mă înteresa într-atâta) că ea a tot zis batjocoritor, ca să mă amărască şi scoată din fire: "N-am bărbat, că am tândală/Pe tândală-l bag în oală/Şi cu Dumnezeu mmerg în sat unde vreu eu. "şi-ar fi făcut de cap Vica cu Pavel  dacă ar fi avut cu cine, însă chiar în momentul acela intră o femeie nerăbdătoare ştgându-şi cu-ncolț a şurțului ochii înlăcrămaț şi emoțional implorator tremurat zicând: "-Domnu'doctor fă bine hai ,că-mi moare vaca". Timp de gândire nu era şi din instinct şi impuls (şi acțiunea mea promtă neobişnuită mă trezise parcă dintr-o visare, letargie, c-am pornit nefiresc fără să mai gândesc la altceva, la consecințe, pornesc zorit către uşa biserici, pornesc, ca din puşcă preocupat de ce era de făcut şi o luai la goană către locul cu pricaz, necaz, fără să gândesc, că întreruperea ceremonialului cununiei nu-i lucru bun, nu se face (şi dacă moare vaca bietei femei, cum e lucru,, voi fi eu mulțumit? (În spatele meu babele comentau, ele ştiind pe-ale lor: -"aşa ceva de când lumea nu s-o mai întâmplat. Nu -i semn bun."

Uitam să-ți scriu nu din ştiința mea, că nu le ştim noi, ca oameni pe toate (multe învățături le întâlnim şi pe facebook): "Prietenia e firul de aur care leagă întreaga omenire întru Iius Hristos", întru răsărit de soare - adaug eu, - ca o binecuvântare, un dat biblic de la Dumnezeu, că-n lume, pe lume, trebuie să fie: "Sal 'tare taică şi noroc!" -omul fiind de pomină simetrie, măsură a lucrurilor, aurul cenuşiu strecurat, că pasul cât de timid şi de mic a omului, nu neapărat în cosmos, cum zice galeş romunul cosmonaut Pruneanu, e ispravă bravă spre slavă, că Domnul a zis: "Pavele, scrie", zici bine intenționat, Ben Todică, zici cu optimismul şi altruismul din firea ta, din turbinca lui Ivan, că tu însuți promovezi şi conservi valorile autentice ale culturii şi spiritualității româneşti, ca pe un bun mioritic de doină dulce şi de lumină ce naşte lumină pentru lumină lin şi ocrtitor să lumine universal ca unul pentru toți şi toți pentru unul, la curțile de dragoste şi dor al României existând pace şi pâine pentru toată lumea, pentru toți ce-şi doresc binele, echo-sănatatea mondială a omenirii şi al echo-sistemului: cosmos şi pământ, răul stârpindu-se pentru totdeauna de la rădăcină nicicând să nu mai existe, ca şi când nici n-ar fi exitat obstacol în calea către Dumnezeu, Adevăr şi Viață?

-         Ca dovada ca l-am intervievat si pe Cosmonaut la Melbourne.

-         Sănătate bunul meu prieten, Ben Todică !

Ca SĂ-ŞI REFACĂ RENUME

În Bilii-Evanghelii sunt morale principii-primăveri, -Doină şi lumină, bred de Românie-omenie, duh de adevăr simetrie, roadă  de grădină

cu nimb şi aură, primăvară

în hazna, folosul şi rostu neamului nost,

duh de cuvânt şi duh de viață

Biblia-iinspirație dumezăiască, artă şi ecuație-conştiință,

deşi: unii deşepți vin cu: trimiteri, interpetări, traduceri,

deşi cuvintelor biblice, se zice, că nu s-ar aduce schimbări,

adausuri la exprimări  cu interpelări, ambilicări,

nu s-ar adăuga, aduce, nu s-ar face,

aşa ceva nu se face,

că trebuie să credeți: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viața, lumina şi conştiința,

doina, ştiința prin care ziua e desluşită dimineața

pentru omenire-n iubire cu drept de a candida la fericire

în ceea mai mare conştiință

care a trăit  vreodată

în Carpații vatră, inimă de piatră,

cu munții trăind ca frații tot la plată:

pâine şi sare, pâine şi pace,

dulce minune-liturghie-n spice, acoperământ de pâine, maică preacurată,

artă în drag şi sfânt, ca un curcubeu-Dumnezeu-

brend în of şi greu,

ca o năframă văgată peste mare aruncată,

trasă diversitate peste pământ,

trasă în mâine: iubire-drept la înviere,

deschidere de binecuvântare întru răsă răsărit de soare, sub cer caracter de fer,

că Dumnezeu ne dă, dar nu ne bagă-nstraiță, după cum zice şi Prof. Univ.Sabin Gherman

la look plus t.v., ca neoş transilvan

mai presus şi bonus Iisus,

că nu-i om culme să nu fi spus o vorbă-n plus,

ca să-şi facă renume pentru a fi pe everest culme,

că prieten a tuturor în drum spre propriu-mi viitor,

că nu scuipi sâmbure de floare întru răsărit de soare

să răsare un  întreg lan de floarea soarelui

la curți de dragoste cu dor pe Altarul Soarelui,

pe imensa tablă de şah al pământului dându-mi şah-mat, ca un inconştient ce sunt imens în iubire cu drept de Iisus pe pământ,

candidat la fericire, la înviere -

preț de omenie la veşnicie.

PAVEL RĂTUNDEANU-FERGHETE