SINGURATATEA - Taina cunoaşterii

SINGURATATEA - Arhiepiscopul Iustinian Chira

„Nu va voi lasa singuri” – zice Domnul. Ce cuvânt mare si sfânt, mai ales în timpurile noastre, când nenumarati oameni se simt singuri, se plâng de singuratate; sunt în mijlocul multimii, dar se simt singuri; sunt printre prieteni multi, însa de multe ori se simt singuri. Un om care-l are pe Dumnezeu niciodata nu este singur. Singuratatea nu-l omoara ci, dimpotriva, îl face fericit. În singuratate el poate sa se simta într-o atmosfera mai potrivita, unde sa se gândeasca mai profund la Tatal nostru cel Ceresc, unde se poate ruga mai linistit, unde poate sa-si desfasoare gândurile, sa urce cu ele pâna la Dumnezeu. Toti Sfintii au iubit singuratatea si pustia; nu pentru ca au fugit de societate, ci pentru ca acolo se întâlneau cu Dumnezeu.

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 118-119

”Doar prin credinţă aflăm ceea ce este dincolo de înţelegerea noastră – prin credinţă şi nu prin cercetare sau prin puterea cunoaşterii. Atunci când puterea Duhului Sfânt intră în suflet, atunci sufletul „învaţă prin Duh” ” Sfantul Iustin Popovici

Taina cunoaşterii

”O inimă curată şi o minte curată dau naştere la cunoaşterea pură. Organele cunoaşterii, atunci când sunt curăţite, vindecate şi îndreptate spre Dumnezeu, oferă o cunoaştere pură şi sănătoasă a lui Dumnezeu şi, atunci când sunt îndreptate către creaţie, oferă o cunoaştere pură şi sănătoasă a creaţiei. După învăţăturile Sfântului Isaac Sirul, există două feluri de cunoaştere: cea care precede credinţa şi cea care se naşte din credinţă. Cea dintâi este cunoaşterea naturală şi implică discernământul binelui de rău. Cea de-a doua este cunoaşterea duhovnicească şi reprezintă „simţirea tainelor”, „simţirea a ceea ce este tainic”, „contemplarea nevăzutului”, Există, de asemenea, două feluri de credinţă: cea dintâi vine prin auzire şi este confirmată şi dovedită de cea de-a doua „credinţa contemplaţiei”, „credinţa care este fondată pe ceea ce a fost văzut”. Pentru a dobândi cunoaşterea duhovnicească, omul trebuie mai întâi eliberat de cunoaşterea naturală.

Aceasta este lucrarea credinţei. Doar prin credinţă vine la om acea „putere necunoscută” care îl face capabil de cunoaştere duhovnicească.

Dacă omul îşi îngăduie să fie prins în păienjenişul cunoaşterii naturale îi va fi mai greu să se elibereze de ea decât să rupă nişte cătuşe de fier, iar viaţa sa este trăită „pe ascuţişul săbiei”.

Atunci când omul începe să meargă pe calea credinţei, trebuie să dea deoparte o dată pentru totdeauna vechile sale metode de cunoaştere, fiindcă credinţa îşi are propriile sale metode. În acest fel, cunoaşterea naturală încetează iar cea duhovnicească îi ia locul. Cunoaşterea naturală este opusă credinţei, fiindcă credinţa şi tot ceea ce vine din credinţă reprezintă, „distrugerea legilor cunoaşterii” – nu a celei duhovniceşti, ci a cunoaşterii naturale. Principala trăsătură a cunoaşterii naturale este abordarea ei prin examinare şi experimentare. Aceasta este în sine „un semn de nesiguranţă în ceea ce priveşte adevărul!”.

Credinţa, dimpotrivă, urmează un mod de gândire curat şi simplu, care este foarte departe de orice fel de examinare metodică şi de orice înşelăciune. Aceste două căi merg în direcţii opuse. Casa credinţei înseamnă „gânduri copilăreşti şi simplitatea inimii”, fiindcă este scris: „Slăviţi-L pe Dumnezeu în simplitatea inimii” (Col. 3, 22) şi „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3). Cunoaşterea naturală este opusă atât simplităţii inimii, cât şi simplităţii gândirii. Această cunoaştere lucrează doar în cadrul limitelor naturii, „dar credinţa îşi are propria sa cale dincolo de natură”. Cu cât omul se dedică mai mult căilor cunoaşterii naturale, cu atât mai mult este cuprins de teamă şi cu atât mai puţin se poate elibera de ea.

Dar dacă merge pe calea credinţei, el este de îndată eliberat şi, „în calitate de fiu al lui Dumnezeu, el are puterea de a se folosi liber de toate lucrurile”. „Omul care iubeşte această credinţă acţionează ca Dumnezeu, folosind toate lucrurile create”, fiindcă credinţei i se dă puterea „de a fi asemenea lui Dumnezeu în realizarea unei noi creaţii”. Stă scris: „Tu doreşti şi toate lucrurile îţi stau dinainte” (cf. Iov 23, 13 LXX). Credinţa poate adesea „să nască toate lucrurile din nimic”, în vreme ce cunoaşterea nu poate face nimic „fără ajutorul materiei”.

Cunoaşterea nu are nici o putere asupra naturii, dar credinţa are o astfel de putere.

Înarmaţi cu credinţa, oamenii au intrat în foc şi au stins flăcările, nefiind atinşi de ele. Alţii au umblat pe ape ca pe uscat. Toate aceste lucruri sunt „mai presus de fire”; ele stau împotriva căilor cunoaşterii naturale şi le arată deşertăciunea.

Credinţa „se mişcă deasupra naturii”. Căile cunoaşterii naturale au cârmuit lumea timp de mai bine de 5000 de ani, iar omul nu a fost în stare „să-şi înalţe privirea de la pământ şi să înţeleagă puterea Creatorului său” până când „credinţa noastră s-a ivit şi ne-a eliberat de umbrele lucrărilor acestei lumi” şi de o minte fragmentată. Celui ce are credinţă „nu-i va lipsi nimic”, iar atunci când nu are nimic „el posedă toate lucrurile prin credinţă”, aşa cum este scris: „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22); şi de asemenea: „Domnul este aproape. Nu vă împovăraţi cu nici o grijă” (Filip 4, 6) . Legile naturale nu există pentru credinţă. Sfântul Isaac subliniază acest lucru cu foarte mare tărie: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23), fiindcă „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”

(…)  Direct sau indirect, omul este limitat la simţurile sale şi nu îndrăzneşte să treacă dincolo de ele. Oricum, după Sfântul Isaac, această cunoaştere naturală, nu este greşită. Ea nu trebuie respinsă. Credinţa este însă mult superioară acesteia.

Această cunoaştere trebuie condamnată doar în măsura în care, prin feluritele mijloace pe care le întrebuinţează, se întoarce împotriva credinţei. Dar când această cunoaştere „se uneşte cu credinţa, devenind una cu ea, îmbrăcându-se în gândurile sale arzătoare”, atunci când ea„dobândeşte aripile nepătimirii”, atunci, folosind alte mijloace decât cele naturale, ea se înalţă de la pământ „în împărăţia Creatorului ei”, în supranatural. Această cunoaştere este atunci realizată prin credinţă şi primeşte puterea de „a se ridica pe înălţimi”, de a-L vedea pe Cel ce se află dincolo de orice putere perceptivă şi „de a vedea strălucirea de neînţeles pentru minte şi de a se bucura de cunoaşterea fiinţelor create”. Cunoaşterea este nivelul de la care un om se suie pe culmile credinţei. Atunci când ajunge pe aceste culmi, nu mai are nevoie de ea, căci este scris: „Pentru ea în parte cunoaştem… Dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa” (I Cor. 13, 9-10). Credinţa ne descoperă acum adevărul desăvârşirii, ca şi cum s-ar afla dinaintea ochilor noştri. Doar prin credinţă aflăm ceea ce este dincolo de înţelegerea noastră – prin credinţă şi nu prin cercetare sau prin puterea cunoaşterii.

Faptele credincioşiei sunt: postul, milostenia, privegherile, curăţia trupească, dragostea de aproapele, smerenia inimii, iertarea păcatelor, meditarea asupra bunătăţilor cereşti, studierea tainelor Sfintei Scripturi, ocuparea minţii cu lucrurile mai înalte – acestea şi toate celelalte virtuţi sunt trepte prin care sufletul se înalţă spre cele mai înalte nivele ale credinţei.

(…) Atâta vreme cât omul se află în trup, el trece de la o treaptă de cunoaştere la alta.

El are ajutorul harului, dar este împiedicat de către diavoli, „fiindcă el nu este cu totul liber în această lume nedesăvârşită”. Fiecare lucrare a cunoaşterii constă „din efort şi statornică făptuire”, dar lucrarea credinţei „nu constă numai din fapte”, ci şi din gânduri duhovniceşti şi din curăţia sufletului, iar acest lucru este deasupra simţurilor. Fiindcă credinţa este mai subtilă decât cunoaşterea, aşa precum cunoaşterea este mai subtilă decât simţurile. Toţi sfinţii care au ajuns la o astfel de viaţă „se bucură prin credinţă de bucuriile unei vieţi care este deasupra firii”. Această credinţă se naşte în suflet prin lumina harului care „prin mărturia minţii sprijină inima încât aceasta să nu poată fi nesigură în nădejde, într-o nădejde care este foarte îndepărtată de orice îndoială”. Această credinţă are „ochi duhovniceşti” care percep „tainele ascunse în suflet, comori ascunse ce sunt tăinuite de ochii fiilor care cugetă la cele trupeşti”, dar sunt descoperite de către Duhul Sfânt, Care este primit de către ucenicii lui Hristos (cf. Ioan 14, 15-17). Duhul Sfânt este „sfânta putere” care sălăşluieşte în omul lui Hristos, ferindu-i şi apărându-i sufletul şi trupul de rău. Această forţă nevăzută este percepută cu ochii credinţei de cei ale căror minţi sunt luminate şi sfinţite. Ea este cunoscută sfinţilor „din experienţă”.

Pentru a explica totuşi mai limpede taina cunoaşterii, Sfântul Isaac oferă mai departe definiţiile atât a cunoaşterii, cât şi a credinţei. „Cunoaşterea care se preocupă de cele văzute şi de cele senzoriale se numeşte naturală; cunoaşterea care se preocupă de cele duhovniceşti şi netrupeşti se numeşte duhovnicească, fiindcă ea îşi primeşte percepţiile prin duh şi nu prin simţuri. Cunoaşterea care vine prin puterea dumnezeiască se numeşte suprafirească. Ea este incognoscibilă şi este superioară cunoaşterii”. „Sufletul nu primeşte această contemplaţie de la materia care este în afara lui”, aşa cum se întâmplă cu cele două feluri de cunoaştere… ci ea vine pe neaşteptate de la sine ca un dar nematerial, cuprins în sine însuşi, după cuvintele Mântuitorului: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Nu are nici un rost să-i aştepţi apariţia sub vreo formă exterioară, fiindcă ea nu vine „în chip văzut” (Luca 17, 20).

Cea dintâi cunoaştere vine „dintr-un permanent studiu şi din dorinţa de a învăţa. Cea de-a doua vine dintr-un mod de viaţă cuviincios şi prin păstrarea credinţei. Cea de-a treia vine doar din credinţă, dar acum cunoaşterea este îndepărtată, activitatea încetează, iar simţurile devin de prisos”.

Pentru tainele Duhului „care sunt mai presus de cunoaştere şi nu sunt înţelese nici de simţurile trupeşti şi nici de forţele raţionale ale minţii, Dumnezeu ne-a dăruit o credinţă prin care noi ştim doar că aceste taine există”.

Mântuitorul numeşte venirea Mângâietorului „darul descoperirii tainelor Duhului” (cf. Ioan 14, 16-26) şi se observă deci că desăvârşirea cunoaşterii duhovniceşti constă „în dobândirea Duhului, aşa cum s-a întâmplat Apostolilor”. „Credinţa este poarta către descoperirea tainelor. Aşa precum ochii trupeşti văd lucrurile materiale, la fel credinţa priveşte cu ochii duhovniceşti asupra a ceea ce este ascuns”. Atunci când un om trece prin poarta credinţei, Dumnezeu îl conduce către „tainele duhovniceşti şi deschide marea înţelegerii sale”.

Toate virtuţile au un rol precis în această cunoaştere duhovnicească, fiindcă ea este rodul practicării virtuţilor.

Credinţa „naşte teama de Dumnezeu”, iar din această teamă de Dumnezeu se naşte pocăinţa şi practicarea virtuţilor, care ea însăşi dă naştere la cunoaşterea duhovnicească. Această cunoaştere „ce vine dintr-o îndelungată experienţă şi practicare a virtuţilor este plăcută” şi îi conferă omului o mare putere. Principalul fundament al cunoaşterii duhovniceşti este un suflet sănătos, un organ sănătos al cunoaşterii. „Cunoaşterea este rodul unui suflet sănătos”, în vreme ce un suflet sănătos este urmarea unei îndelungate practicări a virtuţilor evanghelice. „Sufletul sănătos” aparţine celor desăvârşiţi şi doar lor li se oferă cunoaşterea. Este foarte greu şi adesea imposibil să exprimi în cuvinte taina şi

natura cunoaşterii. În domeniul gândirii umane nu există nici o definiţie care s-o poată explica pe de-a-ntregul. De aceea, Sfântul Isaac oferă numeroase definiţii cunoaşterii. El este permanent preocupat de această problemă, iar aceasta stă dinaintea ochilor acestui Sfânt ascet ca un mare şi arzător semn de întrebare. Sfântul ne oferă răspunsuri din bogata şi binecuvântata sa experienţă, dobândită printr-o lungă şi grea asceză. Dar cel mai adânc şi cel mai complet răspuns este cel oferit de către Sfântul Isaac sub forma unui dialog:

„– Ce este cunoaşterea?

– Trăirea vieţii veşnice.

– Şi ce este viaţa veşnică?

– Înţelegerea tuturor lucrurilor în Dumnezeu. Căci dragostea vine prin înţelegere, iar cunoaşterea lui Dumnezeu este stăpână peste toate dorinţele. Pentru inima care dobândeşte această cunoaştere, orice plăcere care există pe pământ este fără rost, fiindcă nimic nu se poate compara cu bucuria cunoaşterii de Dumnezeu”.

Cunoaşterea este, deci, biruinţă asupra morţii, legătura acestei vieţi cu viaţa nemuritoare şi unirea omului cu Dumnezeu. Actul însuşi de cunoaştere abordează nemurirea, fiindcă doar prin cunoaştere omul depăşeşte limitele subiectivului şi intră în zona transsubiectivului. Iar atunci când obiectul transsubiectiv este Dumnezeu, atunci taina cunoaşterii devine taina tainelor şi enigma enigmelor. O astfel de cunoaştere este o ţesătură mistică lucrată pe războiul de ţesut al sufletului de către omul care este unit cu Dumnezeu.

Pentru cunoaşterea umană, problema cea mai importantă este cea a adevărului.

Cunoaşterea poartă în sine o atracţie irezistibilă spre taina infinită, iar această foame de adevăr care este în firea cunoaşterii umane nu este niciodată satisfăcută până când Adevărul absolut şi veşnic nu va deveni substanţa cunoaşterii umane – până când cunoaşterea, în propria sa percepţie de sine, nu dobândeşte perceperea lui Dumnezeu, şi în propria sa cunoaşterea de sine nu ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Dar acest lucru este dăruit omului doar de către Hristos, Dumnezeul-Om, Cel care este singura întrupare şi personificare a adevărului celui veşnic în lumea realităţilor omeneşti.

 Atunci când un om L-a primit pe Dumnezeul-Om în sine, ca suflet al sufletului său şi ca viaţă a vieţii sale, atunci omul acela este mereu plin de cunoaşterea adevărului veşnic. Ce este adevărul?

Sfântul Isaac răspunde astfel: „Adevărul este percepţia lucrurilor pe care o dăruieşte Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, percepţia lui Dumnezeu este adevărul. Dacă această percepţie exista într-un om, el nu numai că posedă, dar şi cunoaşte adevărul. Dacă el nu are această percepţie, atunci adevărul nu există pentru el.

Un astfel de om se poate afla mereu în căutarea adevărului, dar unul ca acesta nu-l va afla niciodată până când nu ajunge la perceperea lui Dumnezeu, întru care se află atât percepţia, cât şi cunoaşterea adevărului.

Doar omul care-şi restabileşte şi îşi transformă organele sale de cunoaştere prin

practicarea virtuţilor ajunge la percepţia şi cunoaşterea adevărului. Pentru unul ca acesta, credinţa şi cunoaşterea şi tot ceea ce le însoţeşte reprezintă un tot (întreg) organic şi indivizibil. Ele împlinesc şi sunt împlinite una prin cealaltă, şi fiecare o confirmă şi o susţine pe cealaltă. „Lumina minţii dă naştere credinţei” spune Sfântul Isaac, „iar credinţa dă naştere la mângâierea nădejdii, nădejde care întăreşte inima”.

Credinţa este luminarea înţelegerii. Când înţelegerea este umbrită, atunci credinţa se ascunde şi teama predomină, dând deoparte nădejdea. Credinţa, care scaldă înţelegerea în lumină, eliberează omul de mândrie şi îndoială şi este cunoscută drept „cunoaştere şi manifestare a adevărului”. Sfânta cunoaştere vine dintr-o viaţă sfântă, dar mândria întunecă acea sfântă cunoaştere. Lumina adevărului creşte şi descreşte după modul de viaţă al omului.

Grozave ispite se abat asupra celor ce caută să ducă o viaţă duhovnicească.

Credinciosul trebuie să treacă prin mari suferinţe şi necazuri pentru a ajunge la cunoaşterea adevărului. O minte tulbure şi gândurile haotice sunt rod al unei vieţi dezordonate, iar acestea întunecă sufletul. Când patimile sunt alungate din suflet cu ajutorul virtuţilor, când „perdeaua patimilor este retrasă de pe ochii minţii, atunci mintea poate percepe slava celeilalte lumi”.

Sufletul sporeşte cu ajutorul virtuţilor, mintea este întărită în adevăr şi devine de

neclintit, „încinsă pentru a înfrunta şi a ucide orice patimă”.

Eliberarea de patimi vine o dată cu răstignirea atât a intelectului cât şi a trupului. Acest lucru îl face pe om capabil de a-L contempla pe Dumnezeu.

Mintea este răstignită atunci când gândurile necurate sunt alungate din ea, iar trupul atunci când patimile sunt stârpite. „Un trup dedat plăcerilor nu poate fi sălaşul cunoaşterii lui Dumnezeu”. Adevărata cunoaştere – „descoperirea tainelor” – este atinsă cu ajutorul virtuţilor”, şi aceasta este „cunoaşterea care mântuieşte”. Principala trăsătură şi „dovadă””a acestei cunoaşteri este smerenia. Atunci când mintea „se află în sfera cunoaşterii adevărului”, atunci orice îndoială dispare şi o mare pace şi linişte pogoară asupra sa. Această pace a minţii se numeşte „sănătate desăvârşită”. Atunci când puterea Duhului Sfânt intră în suflet, atunci sufletul „învaţă prin Duh”.

În filosofia Sfântului Isaac, problema naturii cunoaşterii devine o problemă etică şi ontologică care, în ultimă instanţă, este socotită a fi problema personalităţii umane. Natura şi caracterul cunoaşterii depind ontologic, moral şi gnoseologic de constituţia persoanei umane şi, mai ales, de constituţia şi starea organelor sale de cunoaştere. În persoana credinciosului, cunoaşterea, din propria sa natură, se transformă în contemplaţie.”

Sfantul Iustin Popovici, ”Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos” – Capitolul ”Teoria cunoasterii la Sfantul Isaac Sirul”

  
Sursa: ALEXANDRU STANCIULESCU BARDA