Ioana Stuparu - Al doilea început. Anul 2000

 

Al doilea început. Anul 2000

Ioana Stuparu

08 August 2021

 

Din clipa Înălţării Lui Iisus Hristos la Cer, omenirea s-a aflat timp de două milenii sub Împărăţia Mântuirii, a Legii Celei Noi, dată prin Binecuvântarea Lui Dumnezeu, de la care „totul este posibil”. Aceasta însemnând că toate păcatele Lumii le-a luat asupra Lui Fiul Lui Dumnezeu - Mântuitorul Iisus Hristos. Aşadar, Răstignirea Lui Iisus Hristos, pe Cruce, Îngroparea şi Învierea Lui, au însemnat sfârşitul unei perioade şi totodată începutul alteia: a vieţuirii pe Pământ sub Legea Mântuirii, bazată pe iubire, iertare şi libertate pentru fiecare de a-şi croi modul de viaţă, deşi se naştere cu un destin dat de Dumnezeu.

 

Nimic mai simplu, s-ar putea spune, însă, rezultatul a dovedit altceva. Traiul în societate şi diferenţa dintre individ şi individ (care prin creaţie au particularităţi diferite), au demonstrat multitudinea de gândiri şi ramificaţii ale căilor de vieţuire. Dacă pentru unii, iubirea, iertarea şi credinţa li s-au aflat la îndemână, pentru alţii care şi-au ales căi de trai întortochiate şi păcătoase, a fost un dezastru atât pentru ei, cât şi pentru societate. Conform zicalei: „Dacă într-un coş cu mere există unul stricat, e posibil ca în toate să intre stricăciunea”. Şi cum în oricare zicală există un sâmbure de adevăr, stricăciunile s-au propagat în multe feluri, în diferite laturi ale vieţii.

 

Cel mai dezastruos a fost fariseismul, din care au rezultat: minciuna, lăcomia, înşelătoria, invidia şi multe, multe abateri de la Dreptate şi Adevăr. Anul 1999, ultimul din mileniul al doilea a fost unul cu mare încărcătură emoţională referitoare la „sfârşitul lumii”. Mai ales că pe multe căi de comunicaţie, în diferite feluri care mai de care mai răvăşitoare, creatoare de panică şi neîncredere, a circulat informaţia despre eclipsa totală de soare, ce urma să se petreacă pe data de 11 august, 1999.

 

Curgeau informaţiile una după alta, cum că „sfârşitul lumii” s-a apropiat. Ba, mai mult de atât, aşa cum se întâmplă de obicei, veştile rele se răspândeau foarte repede, prezicându-se nu numai luna şi ziua, ci şi ora la care va avea loc sfârşitul lumii. Mulţi oameni erau înspăimântaţi, crezând în cele auzite prin diferitele mijloace de informare. Profesionişti sau nu, însetaţii după informaţii de senzaţie alergau pe unde nici prin gând nu-ţi trecea, pentru o ştire impresionantă.

 

Încă din timpuri străvechi se ştia că eclipsele de soare erau unele dintre fricile oamenilor. Mama îmi povestea multe întâmplări de pe timpul când ea era mică. Mătușile ei nu mai știau unde să se ascundă de frica morții adusă de eclipsa de soare. Spunea că două dintre ele s-au legat mai înainte ca ”surate”, ca în felul acesta să fie și pe lumea cealaltă tot rude. Au coborât în pivniță și s-au așezat împreună într-o târnă de răchită, cu care cărau știuleții de porumb. S-au luat în brațe și s-au ghemuit cât au putut să nu le găsescă eclipsa. Iar de va fi să moară, măcar să fie împreună și pe lumea-ailaltă.  De data aceasta, însă, frica era imensă, deoarece eclipsa era totală: „Va dispărea soarele de pe cer”! Deci, fără soare, totul va pieri! Data producerii fenomenului se apropia vertiginos, iar pe de altă parte era indusă persistent şi bolnăvicios ideea că evenimentul va fi „ultimul” din secolul al XX-lea şi „ultimul” din mileniul al II-lea. Aşadar, se deducea „sfârşitul a ceva”, şi, de ce nu, al Lumii?!

 

Momentul eclipsei a venit. Cei mai mulţi oameni au ieşit afară din case, să vadă, să trăiască din plin „sfârşitul lumii şi al Pământului”. Blocurile dese și înalte nu permiteau o vizibilitate  dorită. Pe de altă parte, dacă se întâmpla să aibă loc un cutremur, ar fi căzut bloc peste bloc!...  Preferate erau spațiile largi. Lume multă s-a adunat pe bulevardele care ofereau libertatea urmăririi fenomenului petrecut foarte rar. În acele momente, preocuparea și smerenia oamenilor era specială! „Soarele a dispărut de pe Cer timp de 2 minute şi 36 secunde. Locul luminii zilei l-a luat întunericul, unul nemaiîntâlnit, asemănător, doar puţin, cu cel dintr-o noapte senină de vară. Pe Cer au apărut şi câteva stele...”.

 

Emoţiile trăirii unui astfel de fenomen au fost foarte mari: lacrimi care nu se puteau stăpâni, tremur şi voci sugrumate, oameni aşezaţi în genunchi, privind spre Cer şi făcându-şi semnul crucii etc. Am îngenunchiat în stradă alături de alţi oameni şi mi-am făcut cruce, plângând de „Fericire”, mulţumindu-I Lui Dumnezeu pentru minunile pe care le trăim, rugându-L să poarte mereu în grijă Pâmântul şi vieţuitoarele lui. După eclipsă, propaganda fricii a continuat sub alte forme. Un motiv îl creau cifrele „999” ale anului în curs, 1999. Acestea, după o răsucire anume, arătau cifra „666”, care era considerată semnul Necuratului. Insistent se inducea ideea că a venit vremea când „Lumea se află sub stăpânirea Necuratului” denumit în mai multe feluri: Sarsailă, Aghiuţă, Scaraoţchi, Întunecatul, Vrăjmaşul, Dracu etc.

 

Prin mesajul divin primit de mine, în timpul miracolului pe care l-am trăit în 13 mai 1999, viziunea mea era următoarea: cifra „1”, cu care primul mileniu a început din clipa Înălţării Lui Iisus Hristos la Cer şi aşezarea de-a dreapta Tatălui, reprezenta o semi-săgeată cu vârful îndreptat către Împărăţia Lui Dumnezeu, de unde  vine Mântuirea. Apoi, în spatele cifrei „1”, în dreapta, s-au adunat anii celor două milenii care se apropiau de sfârşit. Din răsucirea totalului de cifre: 1999, reiese „666” plus o semi-săgeată cu vârful în jos, rezultată din cifra „1”, căreia i se modifică nu doar poziţia, ci şi locul. Din stânga ajunge în dreapta, trăgând după ea, conform vârfului, cele trei cifre „666”. Rezultatul: perioada de două milenii a ajuns la sfârşit.  Cifra „2” de la anul 2000 care urmează după 1999, înseamnă un „al doilea început”, luat de la zero, căruia, atunci când va sosi momentul, prin milostenia Lui Dumnezeu vom afla ce „ne e scris”.

 

13 mai 1999, Bucureşti.

 

Ceasul a sunat ca în fiecare dimineaţă la ora 6.45. Am simţit nevoia să mai stau puţin cu ochii închişi, să nu mă ridic imediat din pat, ceea ce pentru mine era o noutate.

 

În momentul acela mi s-a întâmplat ceva deosebit, nu ştiu anume ce, dar pot să spun că nu a fost vis, fiindcă eram conştientă că nu dorm. Am să descriu cu smerenie şi mare atenţie cum s-a petrecut totul:

 

Locul în care mă aflu nu-l pot defini…Privesc către Cer, fiindcă “trebuie să văd”. Cerul este ca într-o noapte senină de vară, când începe să se reverse de ziuă. Pe Cer văd Pământul plutind încet. Are culoarea cenuşiu-închis, iar pe ici, pe colo, mai are câte o pată de culoare cenuşiu-deschis. Forma nu este rotundă, ci puţin alungită, iar din spatele lui par a se zări nişte colţuri... Trei, parcă!…În partea dreaptă, la mică distanţă de Pământ, apar deodată două liniuţe luminoase. Sunt aşezate perpendicular şi par a fi paralele. La un moment dat liniuţele încep să se lungească. În timp ce cresc în lungime, îmi dau seama că nu sunt paralele. Deodată liniile arată ca două arcuri de cerc luminoase.Astfel se conturează două planete despre care eu “ştiu” că sunt “două luni”.  Sau, mai bine zis, se conturează două planete suprapuse, cea mică peste cea mare, din care se văd clar numai cele două arcuri de cerc luminoase. Restul este intuiţie sau, mai bine spus, restul “ştiu” ce este. Aşa trebuie: “să ştiu ce este”.

 

În partea de jos, capetele liniilor luminoase se lungesc numai atât cât ţine lungimea Pământului, apoi nu se mai văd. În partea de sus capetele liniilor luminoase continuă să se lungească şi deodată încep să se îndepărteze de Pământ. Liniile se lungesc foarte repede şi foarte mult pe Cer, dar nu sub formă de cerc, ci orizontal. Se lungesc şi se îndepărtează de Pământ, cu o viteză nemaipomenit de mare. Mă uit uimită şi speriată. Viteza cu care se îndepărtează mă ameţeşte. Pământul a rămas singur şi m-a cuprins teama. Acum este mai întunecat, deoarece puţina lumină care venea de la cele două linii luminoase s-a îndepărtat.

 

Aştept, mă uit „să văd” şi mă tem că totul se va termina cu Pământul. Sunt tare speriată, dar privesc în continuare, pentru că trebuie să văd tot ce se întâmplă. „Trebuie să văd”. La un moment dat liniile se opresc şi încep să vină înapoi, tot cu viteză mare. Sunt luminoase şi foarte, foarte lungi. Nu vin singure. La aduce înapoi un bărbat tânăr, cu pletele până la umăr, care stă întins pe ele, aşezat pe burtă. Tânărul este mare, cât liniile luminoase. Nu ştiu cum face, dar cu repeziciune prinde Pământul. Îl ţine sub trupul lui, apoi sub capul lui. Ţine capul pe Pământ ca pe o pernă, iar restul trupului este aşezat pe cele două linii luminoase.

 

Mă uit şi „văd” cum pe Cer s-a întâmplat o minune. „Ştiu” că este o „Minune Dumnezeiască” şi sunt nespus de fericită! Chiar dacă ştiu că este o „Minune Dumnezeiască”, mă întreb dacă bărbatul care a adus înapoi liniile luminoase şi a prins Pământul, este Dumnezeu. Nu vorbesc, gândesc doar, însă „ştiu că gândul meu este auzit de cineva”. Nu-mi întorc privirea de la Cer, deoarece „trebuie să văd tot ce se întâmplă”. „Ştiu” că nu s-a terminat cu „Minunile Dumnezeieşti” şi aştept alta, ca o lămurire la cele petrecute mai înainte. De asemenea, aştept un răspuns la întrebarea mea, care persistă în gând, şi anume: dacă acela este Dumnezeu?

 

Privesc şi văd, cum sus de tot, pe bolta cerească apare un bărbat mai în etate, dar nu bătrân, îmbrăcat în straie împărăteşti de culoare vişinie. Straiele seamănă puţin cu cele pe care le poartă unii dintre preoţi în Biserică, la săvârşirea Sfintei Liturgii, la „marile sărbători creştineşti”. Pe cap poartă coroană împărătească, sub forma unei cupole şi este tot de culoare vişinie. Îl văd doar de la mijloc în sus, dar pare atât de mare, încât măreţia lui pare să cuprindă tot Cerul. Ca să-mi răspundă la întrebarea care-mi persista în gând, atunci când a ajuns chiar în mijlocul bolţii cereşti, a apărut scris sub el, cu litere mari: Dumnezeu

 

Sunt atât de fericită!... Dumnezeu pluteşte pe Cer, iar eu privesc şi mă minunez. „Ştiu” că nu este prima oară când îl văd. „Ştiu” că l-am mai văzut şi altă dată, dar şi acum, ca şi altă dată, nu mi-a vorbit. Doresc ca de această dată să-mi vorbească. Este mare dorinţa mea, şi-l întreb în gând: „Doamne, de ce nu-mi spui nimic?”.

 

Şi minunea s-a întâmplat: „Dumnezeu mi-a vorbit”!

 

Mi-a vorbit cu o voce puternică şi răsunătoare, care părea să zguduie tot Cerul. Nu era înspăimântătoare, ci mai mult spre luare-aminte, spre dojană. Am aşteptat să-mi mai spună ceva. Doream să-mi mai vorbească. Nu mi-a mai vorbit. A plutit pe Cer, iar atunci când a ajuns în dreptul meu s-a oprit pentru o clipă. Eram fericită şi totodată speriată de atâta fericire! Doream să-mi strig fericirea, ca să se audă peste tot, dar nu ştiam dacă îmi este permis. Doream să le spun semenilor mei că “iarăşi” l-am văzut pe Dumnezeu şi aşteptam să-mi dea un semn, ca să aflu dacă îmi este permis să fac acest lucru.

 

La un moment dat, când am privit în dreapta mea, am văzut-o pe mama. Stătea alături de mine. Mi-am dat seama că am voie să spun şi am întrebat-o în timp ce îi arătam pe Cer: Mamă, îl vezi pe Dumnezeu? Mama mi-a răspuns că îl vede. Eram fericită şi mulţumită. Aceasta s-a întâmplat în clipa cât Dumnezeu s-a oprit pe Cer, deasupra locului în care mă aflam eu. Apoi Dumnezeu s-a îndepărtat plutind pe bolta cerească şi a dispărut la fel cum a venit.

 

Eu am rămas împreună cu mama. Locul în care ne aflam s-a definit ca prin minune: eram în faţa cuniei, la noi în bătătura casei părinteşti. „Ştiam” că Dumnezeu nu mi-a spus totul. „Ştiam” că mai am de aşteptat. „Ştiam” că îl voi mai vedea. Eram liniştită şi fericită! Îţi mulţunesc, Doamne!

 

Când am deschis ochii, nu ştiam ce este cu mine şi unde mă aflu. Eram sub impresia acelei „minuni”, iar emoţia era foarte mare. Nu puteam sau, mai bine zis nu voiam să cred că a fost totul doar un vis. Mă copleşeau toate cele petrecute, încât nu-mi venea să scot o vorbă. Trăiam încă fericirea din presupusul „vis”. Îmi părea nespus de rău că atunci când am deschis ochii am uitat cuvintele pe care mi le-a spus Dumnezeu. Ţineam minte doar sensul lor, care se putea interpreta în mai multe feluri:

 

„Dacă ar fi fost”… „Aşa a fost”… „Dacă aţi fi făcut”… „Aşa a fost făcut”… „Dacă s-ar fi făcut”…

 

Am încercat din răsputeri să-mi amintesc cuvintele rostite, dar nu a fost posibil. M-am dus la bucătărie unde mă aştepta Adela. Parcă eram cuprinsă de o vrajă, din care nu doream să mai ies. Am simţit nevoia să iau o hârtie şi un creion şi să desenez cele văzute, totodată să scriu cele întâmplate. Nu ştiu dacă am reuşit, minunile dumnezeieşti fiind greu de exprimat în cuvinte.

 

Adela se uita la mine mai atentă ca niciodată. M-a întrebat dacă sunt bolnavă. I-am răspuns că nu sunt bolnavă ci tulburată. Nu i-am spus cauza tulburării, pentru că nu-mi venea să vorbesc. Trăiam în continuare vraja şi nu doream să mă trezesc din ea. Apoi, ea a început să-mi povestească despre ce aflase cu o zi înainte, de la o persoană anume, care spunea că are informaţii sigure, cum că în ziua următoare va fi un cutremur devastator în ţara noastră, mai ales în Bucureşti. Persoana déjà plecase din capitală, spre a-şi lua măsuri de precauţie. Vestea, după cum ştia Adela, nu fusese mediatizată, ci se transmisese din persoană în persoană. Ea nu voise să-mi spună mie, ca să nu mă sperii.

 

Când m-a văzut în ce stare eram, a crezut că aflasem despre cutremur şi de aceea sunt îngrijorată. Am întrebat-o dacă îi este frică şi mi-a spus că da. Am încurajat-o spunându-i că în afară de Dumnezeu nimeni nu va şti clipa când va veni sfârşitul lumii sau marile nenorociri. Iar acum, cu siguranţă nu va fi vreo nenorocire.

 

În timp ce îi vorbeam Adelei, îl vedem în faţa ochilor pe bărbatul tânăr cum stătea cu capul pe Pământul pe care l-a salvat. Nu i-am spus doar pentru a o încuraja. I-am spus exact ce credeam, deoarece în această privinţă eram foarte liniştită. Credeam în „visul”, în “Minunea Dumnezeiască”, pe care o trăisem cu doar câteva momente în urmă.

 

Îţi mulţumesc, Doamne!

 

https://www.art-emis.ro/literatura/al-doilea-inceput-anul-2000