Idei neprimite
Spune Theodor Codreanu în Fragmentele
lui Lamparia (Editura Scrisul românesc, 2002): „n-a fost om politic de caracter care să
gândească în ecuația românismului, mai devreme sau mai târziu el va fi
calomniat și distrus”. Procesul de calomniere și de distrugere se întâmplă acum
în numele „progresului”.Și mai repede, și mai eficient. Cenzura florienilor și
bulailor o avem.Urmează detenția nealiniaților? Există o agresivitate a
sincerității. Mi-o asum.Am curaj să spun că 2+2 =4, deși cunosc avertismentul
lui Camus : va veni un timp când cei ce spun asta vor fi condamnați la moarte.
Ne-am învățat, după evenimentele acelui Decembrie, să nu-i mai respectăm pe
marii români. De ce? Ca să inventăm alții, pentru a le lua locul celor cu adevărat
mari? Ca Lucian Boia , de exemplu, care se dezice de unitatea românilor. Unirea
e patriotică. Pe cale de consecință, destui ipochimeni se dezic de ea, și de
Unirea Mică, și de Unirea Mare. En fanfare, și pe 24 ianuarie, și pe 1
decembrie.
Supercampionul demolării (de alt exemplu) e domnul Ghiță de la Craiova,
apărut tot la Ed. Scrisul românesc, ca și Theodor Codreanu, în 2022. „Progres” mare în douăzeci de ani!
Profesorul doctor habilitat Ghiță se arată a fi un denigrator violent al
literaturii române. Cu dinadins, vrea să-l distrugă pe G. Călinescu, riscând să
se distrugă cu asta. Azvârle pretinsul istoric literar nu’ș ce azvârle (suliță, toporișcă, macetă; dă cu pușca, nu
ia foc) în fascinantul Călinescu. Mă și mir că nu l-a făcut fascizant, urmându-l
pe fostul studinte proletcult Vicu Mândra, care l-a scos de la catedră. Sau l-a
făcut?
„Pneumaticii”, cum le spunea Marin Preda, pescari de apă tulbure, se întrec
în campanii aberante, începând cu Eminescu, negăsind timp nici să-l citească, nici
să găsească argumente pentru etichetări ca „ mentalitate primitivă”ori „revolut”,
cerând nedilematic demitificarea poetului, ca reacționar, ca antisemit
protolegionar, paseist antimodern, nebun de legat în publicistică. Eminescu după Eminescu, sună un titlu
ambițios. Dar cine are dreptul să-și spună Eminescu după Eminescu? Titlul ales
de mine ar fi : De la Eminescu la
Eminescu.
Autorii de cărți proaste sunt hoți de
timp (și-i sintagma lui
Th. Codreanu). Cei mai nocivi
sunt cei care recomandă cu voce sonoră prostii drept filosofii ( cum o și ajuns
la Cărturești, în raftul de filosofi, lângă Noica, Mihaela Rădulescu?),
obscenități obscure drept poezii. Marii performeri ai romanului, ca Preda,
Breban, DRP, Buzura, sunt negați, iar jalnicii veleitari ai criticii de întâmpinare
( pe potriva vrafului de cărți proaste;
o căpiță de lei ușori nu te face bogat; la fel e și cu tipărelile prea multe)
laudă proze prin nimic notabile. În Trădarea
criticii (trădare, dar și abandon, dar și eșec; mă opresc la al doilea
sens: abandon), Nicolae Breban a scris provocator: „nimic notabil în critică”.
Să nu fie nimic notabil nici în literatură, dacă s-a ajuns ca o proză explicându-ne
pre înțeles de ce iubim femeile să se vândă în 500.000 de exemplare (”De ce
iubim femeile? ricana Petru Ursache. Nu de ce iubim femeia?”), iar un
freelancer writer ca Iohannis să poată câștiga 83.000 de roni (cââât?) din
scris? Ce job norocos scrisul ăsta și ce ghinion pe capul celorlalți scriitori
că președintele e cel mai vândut! Și-mi aduc aminte de o vorbă de duh a lui
Șerban Cioculescu :„Cartea mea se cumpără, nu se vinde!”
Acestor fel de critici promovând, cu profit personal, ce n-ar trebui
promovat îmi vine să le spun ca Maurice Blanchot : Noli me legere.
În brambureala asta, sunt premiate cărți care au în spate sforării,
telefoane de manevră, intrigi de culise.În ce mă privește, nu mă plâng:
premiile literaturii postsocialiste au venit, au fost un fel de grațiere pentru
semnătura interzisă amar de ani. De scris scriu „din obișnuință fără profit”,
cum nota Gabriela Melinescu și mă rog la
Dumnezeu să mă îngăduie pe acest „pământ de cumpănă” numai cât pot citi și
scrie. Îi prețuiesc pe cărțarii care au refuzat compromisul cu puterea politică
și înainte, și după ’89. Deprimată că, în fapt, literatura e Bursa de iluzii (titlul romanului
meu) cam pierdute, mi-am zis: ce n-aș da să obțin un premiu cu adevărat
răsunător, ca să atrag atenția asupra statutului de scriitor, aflat în grea
suferință. Tirajele lui... l-au dat gata. Profitorii realismului socialist au
indemnizații de merit. Nu-i mai bun teatrul lui Dumitru Velea ( citiți măcar Ușa bătută
în cuie și Podul umblător) decât al cutărui „ciocoiaș”
care se laudă că are trei nume de renume și că
s-a născut la Pizdeleni, actualmente Iacobeni?
Cine are valoare de întrebuințare pentru anume grup (gașcă) e suit în
posturi de decizie. ICR a fost bună răsplată pentru Patapievici, de-o pildă,
unde e șef, din 15 noiembrie 2021, Liviu Sebastian Jicman, economist,
necunoscut ca om de cultură sau ca
scriitor. Iar ICR (Institutul Cultural Român) e fondat de Buzura, cel atacat și
calomniat –zice presa – de Radu Voncu,
aflat în juriul ICR.
Mult promovată de ICR, pe bani grei, a fost poetesa Nina Cassian care scria
pe întrecute hore pentru Stalin și Dej. Proza lui V. Voiculescu e netradusă și
netrimisă peste hotare (biblioteca din Buzău, cu numele său, a fost mutată la
mall), nu și Legături bolnăvicioase. Blaga, care a suportat
demn „deceniul satanic”, nu-i în programul de traduceri.
Avem un „naționalist veritabil” (mulțumesc,Theodor Codreanu!), un disident
veritabil și un scriitor veritabil: Paul Goma. Și ar fi fost minune să fie aleasă
pentru funcția supremă de președinte al României o adevărată conștiință. Eu
l-aș fi ales pe Goma, eu l-aș fi ales pe Dabija, care ar fi ținut la interesul
național, eu l-aș alege pe Ioan- Aurel Pop.
Ajung cărțile lui Paul Goma în mâna cititorilor, cum ar trebui? Humanitas
i-a topit o carte; l-au tipărit edituri mici (curajoase), dar nu cu fonduri
mărețe, moștenite de la Editura Politică, unde a funcționat, ca traducătoare,
până a murit, Ana Pauker, în grația lui Valter Roman. De la Roman -fils ne-am
ales cu confuzia român – rrom, limba română și romani, românce și romince. Numele
țării era Romînia, cu î din i, pe vremea când Lucia Wald scria în revista „Cum
vorbim”, nr. 1, 1950, pag. 16: „A fi patriot înseamnă a iubi Uniunea Sovietică
și pe marele ei conducător I.V.Stalin, sprijinitorul activ al luptei oamenilor
muncii.”
Marile cărți de proză ale exilului, ca Dumnezeu
s-a născut în exil (cum, când trendul este să-l iei pe Dumnezeu cu asalt și
să-l tragi la Judecata de apoi?) sau Ora 25, nu există nici în istorii literare (excepții : Marian Popa și încă
vreuna). Marile proiecte editoriale de valoare rămân nerealizate. Opera omnia a lui Mircea Eliade nici gând să se vadă în librării. Doar
n-o să-l supărăm pe Norman Manea cu spusa, din De la Zalmoxis la Genghis-Han, că poporul nostru e „predestinat
războaielor, invaziilor și emigrărilor”.Și cum să placă noilor progresiști
„naționalismul creator”, sintagma lui Eliade privindu-l pe Hasdeu?
Panta războiului, a anulării, a distrugerii e lesne de abordat. Cărțile cu
subtext antiromânesc au ecou. Și dacă nu-s destule, inventăm, decupând o
frază-două din însemnările sociologului Ștefan Zeletin, Din Țara măgarilor, adică România, unde „sufletul”urechiaților de români
„înnoată într-o cumplită murdărie măgărească”. Să nu se bucure cei inspirați de
Zeletin: se află în neștiința faptului că sociologul nu și-a trecut cartea la
indexul de autor. N-a mai vrut-o.
Totu-i să reiasă - cum necum- că deținem literatură minoră spre deloc : un
deșert unde nimic nu răsare sau un ținut siberian înghețat. Ecou au și
oportuniștii de viță veche. Ca Ov.S. Crohnălniceanu, care, după ce a fost
fermecat de Plehanov, a uzat lucrativ de alte lentile, de cinci feluri pe
puțin, Todorov, Poulet, Spitzer... În stilu-i vituperant contra lui Eminescu,
în 1949, descoperise „nenorocul ca figura majoră a poeziei noastre să fie
prizonieră unei concepții reacționare”, pentru ca, în „Flacăra” aceluiași an ,
să devoaleze „partea malefică a operei lui Eminescu”. Acum, pentru dilematici, Eminescu
nu-i decât „fostul poet național”, cadavrul din debara, peste care trebuie tras
fermoarul sacului de gunoi, din plastic negru, pesemne.
Că proletcultismul se vrea recuperat nu-i o noutate. Cu câțiva ani în urmă,
o profă universitară comparatistă gira o carte a cărei temă era „proletcultismul avangardist”. Da, în avangardă, dar în
avangarda urii proletare, se plasa
poetul stalinist Eugen Frunză: „Urâți,
urâți! Că nu-i nimic mai sfânt/ Ca ura, straja vieții pe pământ!” ( Act de acuzare, în antologia lui Eugen Negrici,
Poezia unei religii politice. Patru decenii de propagandă,
Editura PRO, f.a.).
Galan se recitește cu Bărăgan , poate
și Ion Istrati cu Brazdă peste haturi, romanele colectivizării forțate; Baranga se re-joacă, pentru că mielul e
turbat pe Miorița; Miron Radu Paraschivescu e scuzat ca un neștiutor cobai al
comunismului, în timp ce Arghezi rămâne „gâdilici de școală nouă”, „Marele
Zero”.
Lenin o voia sus pe bucătăreasă; noi pe croitoreasă. Și nu pe chinezoaica
lui Dai Siije, ci pe cea din Focșani, care a refuzat suport financiar pentru
„Pro.Saeculum”, când revista împlinea 20 de ani de apariție neîntreruptă. Opt
miniștri în doi ani la Ministerul Culturii și unde am ajuns. Președintele,
cuprins de „banalitatea solemnului”, cum ar spune Hegel, ne îndeamnă : „Trebuie
să ne gândim la viitor.” De ce oare? S-a făcut tot ce trebuie pentru prezent,
în țara lucrului bine făcut? Cum să fie elevii expuși culturii, să-i suporte pe
clasici? se rostea o profă de provincie. Doar trăim în România educată de
maneliști.Iar chef nu mai vine de la chef d’oeuvre, ci de la Master Chef.
Nu mai pomenesc de rolul „educativ”
al canalelor unde se dinamitează cu vorba, mai nou cu știrea- „nucleară”. Resentimentul
îi orbește și pe moderatori, în special pe moderatoare, încântate la nebunie când invitații se întrec
în jigniri. Altfel de ce i-ar invita mereu pe aceiași înfierbântați ai talk-show-urilor, care pot fi opriți din marea trăncăneală numai de
publicitate: cu leacuri pentru constipație, urinare necontrolată, mătreață, dureri
de șale, păduchi. N-am Fikatforte să-i urmăresc.
Mă consolez cu gândul că nimic nu-i mai trecător decât puterea politică.Trecu
și Câțu. Cred, ca și Theodor Codreanu, că istoria va fi a națiunilor care nu
vor să dispară cum le cântă UE. URSS a amăgit cu „principii”comune, ca egalitate,
bunăstare tuturor etc. SUA a venit cu cu drepturile omului (la singular), nu
ale națiunilor și iată-ne pe picior de război pentru Ucraina, stat
multinațional unde românilor li se taie dreptul de a exista românește. Nu le-a
trecut prin cap guvernanților să acorde dublă cetățenie românilor din Ucraina?
Cum merg lucrurile, progresiștii ne îndrumă spre o lume asemănătoare celei
imaginate de Aldous Huxley, minunata lume a secolului XXVI, lipsită de religie,
de familie, de cultură, de artă, de filosofie.Și-i mic copil față de se
întâmplă acum, în 2022.
„Sfârșitul e un progres”, se tot aude. Antipaticul politolog Francis
Fukuyama prognoza încă din 1992 sfârșitul
istoriei, că nu va rămâne urmă din
state unitare și suverane,că va domni democrația liberală, uniformizatoare a
tot și tot: Est-Vest, conservatorism-progresism și așa mai departe.Ba
progresismul nu se vrea dispărut, dimpotrivă. Sfârșitul culturii, sfîrșitul
artei, sfârșitul literaturii or fi fiind progrese?
Ce să mai spun, decât să repet replica lui nenea Iancu Caragiale: „Progres,
progres mare, n-avem ce zice! Dar și lichele multe...”
Magda Ursache
Sursa: MARIAN
ILIE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu