IOAN MICLĂU-GEPIANU: SOCRATE!
(după Rabelais)
~*~
De-ajung din regi urmași sărmani,
E pentru că-mbuibeala le-nchide adevărul,
Iar din sărmani de ies iar regii mari,
E pentru că le-ndreaptă mintea durerile și răul.
Viața-i o satiră iar Duhul autor,
Iar în arhaicul sistem se tot trudea Socrate,
Cât infinit o fi în jur țngrămădit cu nor,
Ce semne scriu pe Cer, acea imensă carte?
Socrate era cam jerpelit, nepotrivit în haine,
El, rar era chemat la întruniri savante,
La cârciumi locul lui era, ca râsul unei taine,
Cu cei mai sceptici băutori și suflete ratate!
Socrate era însă fără vreo pereche,
Adeverind ce până azi ne spune
Proverbul popular, zis într-o vorbă veche:
”Nu știi cutia-n care Divinul darul pune”.
Și de-n exterior avea cutia formă ștearsă,
Închis în creier ea avea un geniu scrutător,
Un clar în orice lucru-ascuns de a Naturii farsă;
Un demon al gândirii îl denumea Platon.
Natura e o carte ce o citești
Cu truda, cu pasul, cu viața,
Capitolele-s munții, imensități cerești,
Adâncuri de oceane, ce le acopăr apa!
Dar Rabelais veni cu Gargantua,
Un personaj născut nu prematur ca unii,
Ci după unsprezece luni născându-l muma,
Fiind de-ajuns a fi miracol lumii.
Și Gargantua era practic,
Stând rând pe rând în scaune înalte,
Părea satira vieții prinsă-ntr-un gen dramatic;
Socrate numai vorbind doar, fu condamnat la moarte!
~*~
Morala:
”Păzește cuvântul gurii tale, căci te vei bucura
mai mult
de știi să taci când unii te jignesc” – IMGepianu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu