Primaverile in semantica fiintei!

Versuri de Adrian Botez

Orgolii menajate

e atât de trist să îmbătrâneşti şi să

mori - când grădina

mereu - furios

înfloreşte potopul de

flori şi ninsori;

e atât de trist să nu laşi nimic

scris pe - smerite - aceste flori - când

ele singure-n

viaţa ta - n-au fost

erori;

n-ai să ştii niciodată dacă,

tocmai şi numai tunetul tău a fost

elocvent de puternic - încât să

convingă petalele (pe care toată vremea le

scuturi) către

jertfa deschiderii spre

soare - spre lună şi

fluturi;

ai fost probabil doar o

soapta - visând că e

coaptă şi că poate mişca fusuri de

aştri în ceruri;

ştiu - stiu eşti din cale afară de

orgolios - şi de aceea le-am spus

munţilor să nu ţină vreun

moment de reculegere - ci păsărilor precum

pădurilor - să le

fulgere glasul - într-una

iar stelele să nu-şi încetinească

pasul - nici luna;

e doar un popas de melancolie pe la

izvoarele de colilie: te vei întoarce cu

norii - şi ploaia va fi iar mai vioaie - şi

va face - iarăşi - pe placul luminii şi

florii;

atâtea picături străfulgerând

constellate - nu se poate să

nu te îmbie - iar - la uşurătate - la

născări visuri şi zboruri - în

sfânta singurătate

“SPERANŢA” de la Palatul Copiilor Vaslui – locul I

In ziua de 15 martie 2014, formatia de dans “Speranta” de la Palatul Copiilor  Vaslui, a participat la Concursul National de Dans “Flori pentru mama”, organizat de catre Palatul Copiilor Focsani. Datorita unui efort deosebit si ambitia de a fi pe podium, intr-o companie cu formatii de elita din Romania, “Speranta” a obtinut locul I la majorete, categoria de varsta  4-10 ani.

Felicitari organizatorilor, felicitari copiilor, multumiri Palatului Copiilor Vaslui., I.S.J. Vaslui, Primaria Municipiului Vaslui, multumiri parintilor, multumiri domnului George Safir pentru sprijinul acordat delegatiei sa participe la acest concurs.

Acum, formatiile cercului de dans modern si contemporan de la Palatul Copiilor Vaslui, se pregatesc pentru noi concursuri nationale si internationale, urmand ca punctul culminant sa fie participarea la Festivalul International de Gimnastica si Dans “Prietenia”, editia aXXX-a, Vaslui 6-8 iunie 2014, la care si-au anuntat prezenta formatii din Ucraina, Ungaria, R. Moldova, Turcia, Germania, Nigeria, Senegal, Iran, Ghana. Avem convingerea ca participantii vor duce cu ei impresii frumoase despre Romania, despre Vaslui si oamenii pe care i-au cunoscut cu acest prilej.

Aceste activitati cultural-artistice, stiintifice si sportive-turistice reprezinta un mod placut de petrecere a timpului liber, intarirea sanatatii, cresterea puterii de munca si promovare a valorilor europene (calitate si performanta, egalitate de sanse, toleranta, prietenie si fair-play).

Prof. Anusca-Doglan Elena

  

Antoneşti – un sat unic în România, construit de prizonierii sovietici

Autori: Violeta Fotache, Petrişor Cană

Acum 72 de ani, o viitură uriaşă a măturat o localitatea întreagă de pe Valea Argeşului. Pe ruinele rămase, Mareşalul Antonescu a ridicat cel mai modern sat din România acelor vremuri.

Una dintre cele mai frumoase construcţii de pe Valea Argeşului, mergând în sus, spre Cetatea Poienari şi spre Barajul Vidraru, este Mânăstirea Antoneşti. Sfântul lăcaş a fost numit aşa după întemeietorul ei, Mareşalul Ion Antonescu, dar a fost „rebotezată”, în 2004, „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”.

Puţini ştiu, însă, că biserica şi corpul de clădire destinat măicuţelor sunt ridicate în mijlocul unui sat construit, în urmă cu 71 de ani, la ordinul Mareşalului Antonescu. Prizonierii ruşi, aduşi în timpul Celui de Al Doilea Război Mondial tocmai de pe frontul de Est, de la Odessa, au ridicat, acolo, cel mai modern sat al României, neegalat de niciun regim care a urmat la conducerea ţării. Avea în proiect case cu etaj, electricitate, spital, han turistic şi baie comunală.

Minunea de după potop

Am întâlnit minunea arhitecturală de la Poienarii- Noi, aşa cum este denumit satul, pe malul stâng al râului, în Zona de Nord a Văii Argeşului. „Toţi oamenii îl ştiu aşa, Antoneşti ori Satul Nou. A fost făcut în timpul războiului. În 1941, o viitură a distrus o mare parte din comună. A fost prăpăd atunci. Mareşalul Antonescu, piteştean fiind, a hotărât să facă un sat nou. Odată cu ridicarea acestuia s-a început şi construirea unei biserici, pe locul unde este, acum, mânăstirea”, povesteşte primarul comunei Corbeni, Virgil- Remo Mateescu.

Arcul de Triumf

Ca să ne arate locul cu care se mândreau toţi argeşenii înainte de comunism, primarul s-a urcat în maşină şi ne-a condus spre mânăstire. Am trecut podul care desparte cele două maluri ale Argeşului, am urcat un drum în pantă şi, în scurt timp, aveam în faţă nişte clădiri impunătoare. Case, asemeni conacelor boiereşti, construite în stil românesc. „Acolo erau clădirile adminstraţiei de atunci”, ne lămureşte un localnic.

În dreapta, se vede un turn cu o boltă sub care a ţinut o cuvântare însuşi Mareşalul Antonescu, vorbind locuitorilor despre patriotism. Oamenii locului îi zic „Arcul de Triumf”. La capătul drumului pietruit, la ieşirea din sat, se ridică, semeaţă, o biserică nouă. „A fost reconstruită de Prea Sfinţitul Calinic, episcopul Argeşului şi Muscelului. A fost gata în 2004. Atunci s-a inaugurat şi mânăstirea”, spune primarul, arătându-ne clădirea înaltă, albă, cu trei nivele, care se ridică lângă biserică.

Mânăstirea, ridicată pe terenul familiei Erbaşu

În lăcaşul de cult, refăcut după un abandon de peste jumătate de secol, este pictată familia lui Gheorghe Erbaşu, cel care a donat terenul în acest scop. „E rudă cu omul de afaceri Erbaşu, cel din Bucureşti”, susţine edilul Mateescu. Pe un alt perete al bisericii mânăstirii este zugrăvit PS Calinic stând înclinat la picioarele Mântuitorului Isus Hristos. Am aflat, ulterior, că părintele Caliopie şi măicuţele care locuiesc acolo - Filofteia, Xenia şi Olimpiada - au trudit la refacerea vechii biserici şi la înălţarea mânăstirii, începută în anul 1995. În 2006, la doi ani după inaugurare, au fost terminate toate lucrările.

Acum, în mânăstire sunt doar cele trei maici. Se feresc de ochii curioşi ai jurnaliştilor. Au, în spatele clădirii monahale, şi un ATV care le e de folos pe coastele abrupte ale munţilor. „Maica stareţă e plecată la cumpărături”, spune una dintre călugăriţe. De acolo, de sus, se vede, în toată splendoarea ei, Valea Argeşului. Sus, pe vârf de munte, Cetatea Poienari străjuieşte, falnic, intrarea din strâmtoarea munţilor, pe calea care duce spre Barajul Vidraru, pe Transfăgărăşan.

Potopul din 1941

Aşa cum reiese din Arhivele Naţionale ale Statului şi din istoria locului, descrisă de Centrul Cultural Piteşti, în luna iulie a anului 1941 un adevărat potop s-a abătut asupra locuitorilor din Valea Superioară a Argeşului. Lemnele exploatării CAPS de pe apa Argeşului au format un zăgaz natural în apropiere de comuna Aref.

Puhoaiele au măturat totul în cale: vatra satului Căpăţâneni, aparţinând de comuna Corbeni, a fost distrusă aproape în întregime. Podurile, liniile de telefon, 22 de kilometri de cale ferată şi şoseaua au fost spulberate de furia apelor şi de stâncile desprinse din munte. Numai comuna Corbeni număra 3.716 de suflete şi 861 de case. Toate au fost ruinate, iar oamenii au rămas pe drumuri.

Reacţia autorităţilor de atunci

Auzind despre urgia care s-a abătut asupra locuitorilor, conducătorul statului din acel moment, Mareşalul Ion Antonescu, a trimis la locul dezastrului mai multe oficialităţi, în frunte cu vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu. Acesta a făcut demersurile necesare pentru aprobarea şi obţinerea creditelor şi a materialelor pentru construcţia unui sat model. Localitatea urma să aibă un palat administrativ, care să adăpostească o percepţie, o bancă şi o cooperativă sătească, o casă pentru Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale, un dispensar dar şi o maternitate.

În proiect, mai era o cantină de copii şi o secţie pentru băile populare, precum şi un alt local pentru un cămin cultural, prevăzut cu o sală de spectacole, sală pentru bibliotecă şi o grădiniţă de copii, o piaţă de legume. Urmau să mai fie construite o piaţă publică centrală cu acces la gara de cale ferată, o şcoală primară şi o şcoală horticolă a satului. Şi un han pentru călători figura în proiectul ambiţios al Mareşalului, care cuprindea şi un parc de agrement cu stadion sportiv.

Accesul era prevăzut a se face pe un drum nou, care să ducă din şoseaua principală spre noua aşezare, iar cartierele trebuiau delimitate cu străzi pavate cu piatră şi prevăzute cu trotuare cu borduri de granit, ca în zonele rezidenţiale din zilele noastre. Trebuia să se construiască chiar şi o staţie de pompieri, situată aproape atât de noul sat model, cât şi de vechiul sat Corbeni.

În plus, planul mai prevedea un dig de beton pentru apărarea malului râului Argeş în dreptul podului nou şi al staţiei de cale ferată. Satul a fost prevăzut cu 39 de loturi, de 2.000 de metri pătraţi, fiecare cuprinzând câte o casă tip, o curte de acareturi cu grajdurile şi coteţele respective, o fântână, o grădină de pomi fructiferi şi o grădină de zarzavat. În privinţa bisericilor, s-a prevăzut ca ambele lăcaşe existente în comuna Corbeni, declarate monumente istorice, să fie restaurate şi renovate.

S-au găsit şi fonduri

Au fost aprobate, apoi, şi fondurile necesare, în regim de urgenţă. Ministerul de Interne a dat 2,5 milioane de lei, o sumă imensă pentru acele vremuri, când războiul bătea la uşă şi era nevoie de bani pentru Armată. În plus, Ministerul Apărării a aprobat 15 vagoane cu ciment, trei vagoane cu fier, un vagon cu cuie, 1.000 de cazmale, sape şi cuţitoaie, două betoniere şi mai multe roabe şi forje de companie, ce au fost trimise de la depozitul de materiale Găeşti. Prefectura Argeş s-a ocupat de realizarea şantierului şi de organizarea acestuia, din bani proprii.

Intrarea în satul Antonești

Prizonierii, plătiţi pentru muncă

Pentru a pune în mişcare ambiţiosul proiect, s-a decis înfiinţarea la Corbeni a unui lagăr de prizonieri. Astfel, 800 de sovietici capturaţi în bătălia de la Odessa au fost mutaţi acolo şi, pe baza unui contract semnat de conducătorii lagărului cu primăria comunei, aceştia au fost scoşi la munca de reconstrucţie a satului. Marele Stat Major arăta, într-un document, şi condiţiile în care se va face angajarea prizonierilor: 150 lei/zi salahorul şi 200 lei/zi meseriaşul, inclusiv hrana, cazarea şi asistenţa sanitară. Vesela pentru prizonieri şi preparatul hranei cădeau tot în sarcina Prefecturii, care trebuia să asigure cazarea şi lucrul separat de populaţia civilă.

Prizonierii sovietici primeau între 150 și 200 de lei pe zi pentru munca depusă

Case personalizate

Arhitectul Richard Bordenache a fost însărcinat cu executarea planurilor de sistematizare şi de construcţie a satului model. El a propus trei-patru tipuri de case, în stil românesc, din care viitorii proprietari puteau să aleagă. Fiecare locuinţă, pe lângă număr, era identificată după o pictură sau un basorelief: „Casa cu păun”, „Casa cu floarea-soarelui”, „Casa cu cloşcă”, „Casa cu cerb”, „Casa cu cocoş”.

Lucrările de construcţie au început în forţă pe 15 mai 1942, când Mareşalul Ion Antonescu a făcut o inspecţie amănunţită pe şantier. Pe 4 august, după o nouă vizită la Curtea de Argeş a lui Antonescu, s-a decis şi electrificarea regiunii Curtea de Argeş – Corbeni şi au fost aprobate fondurile necesare pentru construcţia unei uzine hidroelectrice pe râul Argeş.

Casa cu păun

Istoria nescrisă a unei aşezări

Pe 17 octombrie 1943 au fost inaugurate, oficial, primele construcţii, printre participanţii la eveniment numărându-se miniştri şi personalităţi din Bucureşti, alături de preşedinta Consiliului de Patronaj, Maria Antonescu, soţia Mareşalului Ion Antonescu. Prizonierii ruşi au ridicat o aşezare model, o minune a acelor vremuri: 11 vile, reţea electrică în toată aşezarea, un spital cum puteai găsi doar în Germania.

În vile s-au mutat cei ale căror case fuseseră distruse de ape, măsura considerată drept despăgubire dată de guvernul acelui timp. După numele ctitorului şi în cinstea acestuia, satului-model i s-a spus Antoneşti, deşi numele oficial este de Poenari. În 1944 s-a încercat construcţia hanului turistic şi a căminului cultural, dar lucrările au fost oprite fiindcă frontul se apropia de ţară şi era nevoie de bani şi oameni în alte scopuri. Gândindu- se că acest lucru ar putea strica planurile construirii satului, Prefectul de Argeş a decis ca tot ce se ridicase deja să treacă în patrimoniul Prefecturii.

Pe 23 august, însă, Mareşalul a fost arestat şi trimis în URSS. Doi ani mai târziu, el a fost executat în fortul Jilava, iar proiectul satului model pe care îl imaginase pentru Antoneşti a devenit o amintire. În Corbeni, însă, mai dăinuie şi astăzi câteva din clădirile ridicate în anii ‘40. Casele au fost cumpărate de foştii chiriaşi, medici, profesori, funcţionari. Unii au început să facă demersuri pentru a scrie şi a populariza fascinanta istorie a satului, încercând să transforme zona într-o rezervaţie de arhitectură rurală românească.

Igen?

Ieri nu am fost prezent la întâlnirea, de început de weekend, cu prietenii mei. Din motive pur subiective. Apocalipticii m-au tot avertizat, toată săptămână, că sâmbătă va fi război civil în România. N-a fost!... De ce să fie?...

Personal am problemă mai veche cu unii migratorii unguri, care joacă de mai mulți ani la ofsaid. După ce i-au civilizat austriecii câteva secole și i-au învățat bunele maniere, pierdute încet-încet, după Revoluția de la 1848, încearcă acum procedeul cucului. După ce s-au așezat în cuib străin, fac ce fac și-l alungă pe băștinaș. De multe ori l-a ucis mișelește! În masă.

Ip, Moisei, Treznea,  Ciumărna, Aita Seacă, Sărmașu, Luduș, Sândominic, Aghireș, Huedin, Hărcana, Nușfalău, Cerișa, Marca, Brețcu, Mureșenii de Câmpie, Mihai Bravu, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmășd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireș, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiș, Șincai, Turda, Ozd, Gădălin și alte zeci de locuri vă spun ceva?

Numai pun la socoteală deznaționalizare forțată. Practicată cu sălbăticie sau șiretlicuri. Europa tace când vede actele provocatoare ale urmașilor lui Arpad !  E drept, și noi i-am altoit, dar numai ca răspuns la nenumăratele acte de barbarie din partea lor. Raitele la Budapesta nu sunt ușor de uitat!

Mulți fac marea confuzie crezând că ungurii sunt huni. Nu, domnilor, sunt două popoare migratoare diferite. Hunii erau curajoși, cruzi, dar nu vicleni. Deși ambele triburi sunt venite din stepele Asiei. Au tăbărât peste noi. Cei care eram, de la începuturile lumii, aici. De o parte și alta a Carpaților. Și nu doar pe la poale.

ADN-ul nostru dovedește din plin acest lucru, pe când ADN-ul ungurilor le arată clar originea. Ab ovo ! De fapt, se vede acest lucru și în comportamentul cotidian. Vicleni, cruzi și dușmănoși. Le-am îngăduit să stea printre noi, așa cum le-am permis și romanilor o perioadă, și hunilor, goților, gepizilor, slavilor, pecinegilor, cumanilor, turcilor, tătarilor și câte alte neamuri migratoare.

Dornice să ia de-a gata. Am fost hipermarketul Europei vreo mie de ani!

Toleranți am fost cu toți. Până ne-au scos din sărite. Apoi, le-am tras scatoalce și bătute de neuitat, până au găsit alți fraieri prin Europa.

Să fiu bineînțeles. Nu am nimic cu secuii. Ăștia mai sunt cu puțin peste cinci sute pe plaiurile mioritice.

Dacă îi cauți bine la ADN, nici nu prea există!

Am ce am, cu cei care se dau secui. Vine un „domn” de la Buda să facă cu mâna ungurilor din Târgul Secuiesc.

Foarte bine ! Să le facă. De pe cal sau nu. Cu șa sau fără.

Dar să nu facă cu mâna păsărilor, cerului nostru milenar, pădurilor și apelor mioritice, pământului plin de sângele și urmele civilzației de top a înaintașilor noștri primi. Dacii. Și ai României moderne și contemporane.

O să spuneți! Bine, domnule, da, de ce te-ai enervat? Doar asta fac de decenii întregi! Nu te-ai obișnuit? Infatuarea lor și pretențiile ilogice sunt arhicunoscute! Toți vecinii pustei au probleme de genul ăsta. Vor să demonstreze ceea ce nu sunt. Acum, e vai de capul lor. Nici nu știu pe unde să mai scoată cămașa cu criza, care i-a dat peste cap. Și cu ai lor conducători ultranaționaliști.

Sunt venetici! Asta o știu de prin anii tinereții. Afirm asta fară a fi malițios. Ar însemna să mă cert cu ardeleanca mea. Din județul Covasna!

Ei, bine, m-am aprins fiindcă aniversarea cu scântei, mi-a adus aminte de un tembel de jurnalist vasluian, Tănăsuc (vine de la tanău?!) scrie, fără pic de documentare (sau poate la comandă!?!”) un articol în România liberă (!) intitulat Maghiarii din inima Moldovei. Citesc și mă crucesc. Unde?!?

La Chițoc, unul din satele copilăriei mele, ar exista după poveștile sale unguri! Curat, basne.

Repet, nu aș avea nimic împotrivă dacă ar fi așa! Știți că ungurul, ca și iarba rea nu piere! Nici românul! Ar fi trebuit să-i apuc și eu prin anii '50-'60-'70. Ai secolului trecut. Tatăl meu, preotul Găbureac, ar fi știut, cu siguranță, dacă ar fi avut catolici în parohia, pe care a păstorit-o vreme de trei decenii.

Mai mult, lucrarea mea de licență a avut ca subiect, neplagiat, ci muncă concretă de cercetare a arhivelor și pe teren, tocmai locuitorii frumoase iașezări dintre dealuri. A fost un gest de dragoste și respect față de acești oameni minunați, trecuți prin multe încercări.

E adevărat că pe la 1618, vin din Ardeal, de la Cojocna, neamuri românești, care n-au mai putut suporta asuprirea habsburgică. Exercitată de reprezentanții lor. Unguri. Așa cum adevărat e și faptul că în sat sunt câteva familii de mazuri și alte câteva de țigani rromi, dar de unguri nu a fost vorba vreodată. Minciuni sfruntate. Astfel de insinuări nu-mi sunt străine. Le-am simțit periodic de-a lungul anilor. Pe plaiuri nemțene și, mai ales, în zona Romanului.

Pretențiile, de azi, ale unor unguri cu fumuri, care se dau mari apărători ai secuilor, nu mă surprind deloc. Mă întreb, însă, oare secuii, nu pot să reclame când nu le sunt respectate drepturile?

Și apoi, ce drepturi au românii-români și nu le au românii-secui ? Sau românii-unguri, bulgari, turci, evrei, ucrainieni, italieni, cehi, sârbi, tătari ...?

Românii-români au ținut în sărăcie, de mai bine de 25 de ani cele două județe cu populație majoritar de etnie maghiară și nu secuiască? Sau chiar ai lor conducători, unii segregaționiști, ca să-i poată manipula cât mai bine împotriva românilor-români și fura mai bine? Cine a defrișat munții! Cine a furat din banul public în acea zonă ? Cine și-a bătut joc de oamenii acelor locuri ? Că prin alte județe știm cine. Tot mai mult.

Observ cu satisfacție că și Justiția oarbă a cam început să vadă mafiile constituite în plan național, județean și local. Păcat că vede doar la indicațiile doamnei U.E. și ale Unchiului Sam ! Cu ai noștri aleși, slabă nădejde! Ei, înșiși, umplu, încet-încet pușcăriile!

Halal, conducători ce-și pun, soțiile, copiii, neamurile în posturi grase !

În Ardeal avem de-a face cu reaprinderea unor tăciuni. Iar serviciile noastre secrete asistă pasiv. Demisul o face pe indignatul, dar cu cine se pupa mai în anii din urmă? Cine l-a salvat la Referendum? Prin neprezentare.

Jandarmii, care ne altoiau prin Piața Universității, se fac că nu văd. Sunt mielușei de paști prin locurile unde se aniversează Revoluția de la 1848 în spirit segregaționst vădit.

Dar să fi fost Revoluția de la 1848 doar a ungurilor ? A fost, parcă, și a noastră. A fost și a altora. A fost o Revoluție cu multe asemănări cu Revoluția din Europa de Est din 1989. Cu un program bine definit. Civilizarea Europei.

Constat, bucuros, că urmașii revoluționarului Iancu aniversează în liniște deplină. Fără zgomote, petarde, steaguri arse și făcut cu mâna. Deocamdată!

De ce? Pentru că sunt de-ai locului. Dintotdeauna. Igen?

De Sergiu Găbureac

***

Cine sunt hunii – ungro – maghiarii?!?

                                      

„Continuitatea românilor în vatra lor strămoşească – Dacia nu a fost contestată până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

 (Franz Joseph Sulzer-Geschichte des transalpinischen Daciens)

Sensul unei rase, naţii ori seminţii în istorie nu constă în cuceririle şi acaparările samavolnice teritoriale, provinciale, în migraţiile barbare distrugătoare, în iredentismul grotesc, în falsificarea istoriei şi a culturii, în maghiarizarea forţată a populaţiei ocupate, în interzicerea vorbirii limbii române în teritoriul sfâşiat şi controlat de invadatori, în şerbia aproape milenară cu care a înjugat pororul român din Ardeal, în ,,aranjarea,, diferitelor tratate internaţionale, în obținerea garanţiei marilor bancheri internaţionali sau a lobbismul anumitor congresmeni întru şovinism pentru liderii diferitelor organisme ale societăţii deschise, ci în misiunea spirituală şi jertfelnică pe care o aduc lui Dumnezeu, naţiei lor şi indirect celorlalte naţiuni.

Naţiunea noastră dacoromână este cea care a înrâurit dublu destinul rasei migratoare a huno-ungurilor: i-a aşezat într-o vatră ca temelie a vieţii şi le-a dat un sens spiritual încreştinându-i la ortodoxie.

Drept recunoştiinţă s-au învrăjbit într-o acută tendinţă de hegemonie, de jafuri repetate, de profanări ale sfintelor locaşuri, de masacre înmiite asupra populaţiei civile, care au culminat cu diabolicul holocaust cunoscut în istorie sub denumirea de teroarea hortistă ...

Cine sunt ei?

Noi dacoromânii îi ştim destul de bine fiindcă i-am simţit pe pielea noastră, pe truda şi sângele nostru, de-a lungul veagurilor şi chiar în prezent, dar la fel de bine i-au cunoscut şi-i cunosc şi marile personalităţi culturale ale lumii.

Să le dăm deci, cuvântul-mărturie:

Nestor în Cronica sa de la Kiev din sec. XI, a întocmit povestea neamurilor, spunând că: ungurii trecuseră pe lângă Kiev, peste muntele Ugorskis, peste Nipru, îndreptându-se spre Carpaţii nordici de deasupra Tisei, purtând lupte cu cei ce trăiau acolo, cu vlahii şi slovenii. Înlăturând pe valahi s-au aşezat împreună cu slovenii pe care i-au supus peste acea ţară, care ulterior a devenit Ungaria. (Fontes, II, p.74-75 / Pr. D. Bălaşa, File noi în istoria Daco-Românilor, în rev. Altarul Banatului, 1991, p.10-12,45)

Fiindcă am ajuns la unguri să zăbovim puţin asupra pseudo teoriei lui Roesler.

În anul 1886, între 1-2 Octombrie s-a ţinut la Viena al VII-lea Congres al orientaliştilor. De la Universitatea Budapesta a participat profesorul Paul Hunfalvy, care s-a străduit să impună bazaconiile-teoriei Roesler, şi anume că: leagănul naţionalităţii române este în Balcani şi că abia către sfârşitul Evului Mediu această naţionalitate începe să se stabilească la sud de Dunăre.

Cu infatuarea sa, Hunfalvy şi-a încercat cacialmaua-ştiinţifică în faţa marilor savanţi ai lumii ştiinţifice. Ghinionul lui dincolo de aberaţiile susţinute a fost titanul savanţilor, boierul, folcloristul, filologul şi istoricul Bogdan Petriceicu Haşdeu, cunoscător a peste 23 de limbi. Înainte de a scăpa în Dunăre Hunfalvy, Haşdeu intervine: Cer permisiunea de a-l întrerupe pe d. Hunfalvy, pentru a-i pune o întrebare care ar putea să-l intereseze în chiar calitatea sa de ungur. În franceză calul castrat se numeşte Longre, de unde hongrer acţiunea de a scopi un cal. În Evul Mediu şi chiar înainte de secolul al IV-lea, după mărturia lui Ammian Marcellin, această artă era practicată pe malul stâng al Dunării de Jos. Dacă cineva ar încerca să conteste existenţa în Evul Mediu al ungurilor în Ungaria actuală, i s-ar putea foarte bine opune cuvântul francez hongre valon honc. Or, în toate dialectele germane, calul jugănit se numeşte Wallach, adică „român”. S-ar putea explica acest termen, dacă românii n-ar fi trăit în Evul Mediu pe acelaşi mal stâng al Dunării de Jos cu ungurii?

-Dl. Hunfalvy: Eu nu cunosc vechimea acestui cuvânt în germană.

-Dl. Haşdeu: Este foarte posibil ca să nu se găsească în vechile texte al Germaniei străvechi şi totuşi el trebuie să fie relativ foarte vechi în vorbirea poporului căci, pe de o parte, el s-a răspândit până în limbile scandinave: în suedeză wallach „hongre”, pe de altă parte el a pătruns în lituană: volukas „hongre”; în fine el se găseşte în toate dialectele slave din nord: în boemă, în polonă, în sorabă, în rusă etc., peste tot considerat de secole ca un vechi termen popular cu totul indigen, nicăieri ca un neologism sau ca un cuvânt de împrumut.

Alfred Ludwig, delegatul praghez face următoarea observaţie: Eu voi prezenta de asemeni în trecere o obiecţie la teoria d-lui Hunfalvy. Dacă Românii ar fi venit de dincolo de Dunăre, natural că vechile lor capitale s-ar găsi în sud, mai aproape de acest fluviu, în timp ce din contra, noi le vedem toate la nord, aproape de Carpaţi, şi decât mult mai târziu, Românii îşi apropie reşedinţele lor de Dunăre.

-Dl. Hunfalvy: Acele capitale nu erau fondate de Români, ci de Slavi, aşa cum numele lor o atestă.

-Haşdeu intervine: Îmi permit o nouă întrebare: În care dialect slav a găsit dl. Hunfalvy cuvintele Câmpu-Lung şi Argeş nume ale vechilor capitale româneşti?

Bătrânul lingvist ungur se clatină în derută: Eu nu ştiu dacă aceste nume sunt vechi. În Aulă se aşează alături de ungur, ridicolul situaţiei. Haşdeu rămâne în picioare. Hunfalvy se împleticeşte bălmăjind: Aici discuţia este închisă, „graţie” memoriului prea lung... evitând neplăcerea de a obosi chipurile atenţia Congresului şi că transmite manuscrisul d-lui profesor Roth, preşedintele secţiunii ariene, pentru a fi publicat în întregime în Buletin.

Urmarea imprevizibilului s-a produs:  S. Papageorgios, delegatul atenian cu teza despre Cuţovlahi se retrage.

Haşdeu înainte de a-şi prezenta lucrarea spune:

,, Domnilor, România poate fi mândră de a fi de două ori obiectul discuţiilor în rândul Congresului orientaliştilor. Mai întâi dl. Hunfalvy propusese să demonstreze în faţa dumneavoastră că leagănul naţionalităţii române este în Balcani şi că abia spre sfârşitul Evului Mediu această naţionalitate începe să se stabilească la sud de Dunăre. Eu regret că dl. Hunfalvy nu ne-a citit decât introducerea unei lungi monografii destinate să figureze în extenso în Buletinul Congresului. Asistenţa gustă din plin, chiar cere supliment la fina ironie savantă. Regret încă cu atât mai intens de a nu putea împărtăşi teoria venerabilului meu amic, teorie deja susţinută altă dată de Sulzer şi Roesler, asupra raporturilor de filiaţie între ramura daco-romană şi ramura macedo-română a gintei traco-latine. Comunicarea savantului nostru încântă asistenţa atestând străvechimea Daco-românilor în Vatra lor multimilenară.  (B.P.Haşdeu, Sur les elements turcs dans la langue roumaine. Notice lue au VII-e Congres des Orientalistes, a Vienne, le 2 octombre, 1886, Bucarest, 1886, p. 5-6, 19-20, 21, 50, )

Savantul nostru Haşdeu aflat în corespondenţă cu Hunfalvy îi trimisese cu mult înaintea Congresului cursurile sale predate de el la Universitatea Bucureşti în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie: Principie de filologia comparativa ario-europea, cuprinzând grupurile indo-perso-tracic, greco-italo-celtic şi leto-slavo-germanic, ca aplicaţiuni la istoria limbii române, Zina Filma, Goţii şi gepizii în Dacia. Studiu istoric lingvistic şi Glossariu tomul I, cu vorbele din limba română şi străine. Autori: A.T. Laurian şi I.C. Massim.

Mihail Eminescu preia argumentele lui Haşdeu, le îmbogăţeşte cu cele ale lui Iulius  Jungetu şi Edward Gibbon şi supune pseudo-teoria lui Roesler la un examen destul de argumentat şi destul de critic. (Opere vol X, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p.701)

Mirajul aurului şi-a bogăţiilor dace, i-a năpustit pe Hunii în frunte cu fiorosul Attila peste noi, Dacoromânii. Neputând să-şi împlinească visul prin faptul că Tezaurul dacic fusese capturat de Traian şi romanii lui, Hunii s-au încăierat între ei după care s-au îndreptat spre Roma, acolo unde se afla Comoara Dacilor:  cinci milioane livre de aur, zece milioane livre de argint, în afară de cupe şi lucruri scumpe, depăşind orice preţuire, apoi turme şi arme şi peste cinci sute de mii de bărbaţi, cât se poate de potriviţi pentru lupta cu armele lor, aşa cum a afirmat Criton, care a luat parte la război. (Fontes, I, 507, 614-615; Fontes, II, p.292-293)

Trebuie desigur să venim cu o precizare referitor la numărul prizonierilor. Cifra prezentată de Criton sau de alţi adepţi ai teoriei Golirii complete a Daciei ocupate în anul 271, d.Hr. este falsă, este o veritabilă găselniţă pentru iarmaroc.

Ea a fost îmbrăţişată doar pentru a se justifica Vatra străbună rămasă goală în fosta provincie ocupată şi a se impune teoria aşezării migratorilor Huni în Vatra noastră părăsită, atunci. Dovadă este pseudo-teoria susţinută de Sulzer şi Roesler.

Alt raţionament este că armata romană oricât de puternică ar fi fost, trebuia să fie cel puţin de două ori numeric peste prizonieri daci, căci altfel n-ar fi avut nici o şansă să-i supuie, să-i dezarmeze, mai ales că se cunoaşte vitejia dacilor şi curajul lor nemuritor de a înfrunta bucuroşi moartea.

Dar să revenim tot la râvnitorii de comori hunii-unguri. După ce s-au încăierat şi prădat reciproc în Dacia neocupată au părăsit-o cu un gust amar. Iată ce ne relatează despre ei  Sfântul Ambrozie: Hunii s-au aruncat asupra Alanilor, Alanii asupra Goţilor, Goţii asupra Taifalilor şi Sarmaţilor şi aşa mai departe. (Manole Neagoe, Attila, Ginghis-han şi Tamerlan, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971, p.18).

O descriere realistă a Hunilor ne-o face ilustrul Ammian Marcellian:

,, Neamul Hunilor, puţin cunoscut în vechile monumente istorice, locuieşte dincolo de mlaştinile Macotrice, în preajma Oceanului Îngheţat, şi întrece orice măsură a sălbăticiei. La ei chiar în primele zile de la naştere, copiilor li se brăzdează adânc obrajii cu fierul pentru ca nimicindu-se din timp rădăcina părului, să se acopere cu cicatrici şi zbârcituri. Încât îmbătrânesc fără barbă şi fără pic de frumuseţe, întocmai ca eunucii, cu mădulare butucănoase şi vânjoase, cu cefe groase şi cu înfăţişare monstruoasă care te înspăimântă şi te face să crezi că sunt animale cu două picioare sau momâi cioplite în chip grosolan, aşezate la marginea pădurilor. Pe lângă neplăcuta lor înfăţişare omenească, mai sunt şi grozav de înapoiaţi, aşa încât nu simt nevoia focului sau a mâncării gătite, ei se hrănesc cu rădăcini de ierburi sălbatice şi cu carne de animale de tot soiul, pe jumătate crude, pe care o încălzesc puţin, aşezând-o între picioarele lor şi pe spinarea cailor. Nu sălăşluiesc niciodată în case şi se feresc de ele ca de nişte morminte oprite folosinţei obşteşti. Nu-i cu putinţă să găseşti la ei nici măcar o colibă ţuguiată de trestie, ci în rătăcirile lor prin munţi şi păduri se obişnuiesc din leagăn să îndure frigul, foamea şi setea... (la noi n-au dovedit acest lucru. n.a.) La dânşii nimeni nu ară şi nici nu pune vreodată mâna pe plug, căci toţi umblă de colo până colo fără sălaşuri statornice, fără cămin şi fără lege, fără un trai regulat, totdeauna ca nişte fugari, împreună cu căruţele în care locuiesc. Asemenea animalelor necuvântătoare, nu-şi dau seama în nici un chip de cinste şi necinste, aprinşi numai de o nemărginită lăcomie pentru aur... Attila s-a intitulat rege al Hunilor şi era extrem de crud. Ucidea prin răstignire. Avea mai multe soţii... După moartea lui (452 d.Hr.) ucis în noapte nunţii probabil de tânăra şi ultima soţie Ildice, de origine germanică, banda de terorişti-fără patrie- s-a destrămat şi a dispărut.  (Fontes, II, p.129-131, 281. /Fontes Historiae Daco-Romanae, Ed. Academiei R.S.R., II, 1970, III, 1975, IV,  1982)

Doamne şi câte mai sunt de spus!

Trebuie să mărturisim tot adevărul, chiar cu riscul de a-i ajuta şi pe ei.

Material primit de la Gheorghe Nistoroiu

Expoziție de 8 Martie

Interviu cu artistul expresionist Aurelia Satcău

Realizat de Ben Todică

În această săptămână, la Galeria de Artă Walker St. Gallery din Dandenong, cu ocazia zilei de 8 Martie, ziua femeii, va expune artistul Aurelia Satcău, care cu puţin timp în urmă, mai bine zis pe data de 7 februarie cucerea admiratorii de artă cu expoziţia domniei sale de la Muzeul „Heritage Hill”, intitulată „În spatele uşilor închise: Lilith in Anima Land”, expoziţie deschisă de către reprezentantul coroanei Hon. Angela Long.

Prezent fiind la inaugurare, m-am apropiat de artist, d-na Aurelia Satcău, şi am întrebat:

Ben Todică: Ce simtiţi în acest moment?

Aurelia Satcău: Sunt foarte mulţumită şi aşa este bine să trăieşti în prezent. Reacţia celor prezenţi e importantă. Încrederea în sine e o altă poveste. În cazul meu, ea nu se schimbă cu una cu două.

Aurelia Satcău, mai întâi scriitor şi apoi artist plastic, a părăsit ţara de origine, România, în 1990, exact după căderea comunismului. Împreună cu soţul Radu Satcău şi fiul lor Andrei au luat drumul spre o viaţă nouă. La început în Olanda, unde a dat naştere şi unei fetiţe, frumoasa Mateea care are acum 22 de ani, apoi în Noua Zeelandă, ca, în final, în1997, să se stabilească definitiv la Melbourne, în Australia.  Aurelia  Satcău a ajuns la pictură după obţinerea a trei titulaturi universitare (în Lingvistică şi Literatură, în Studii Culturale şi Teorie de Film, între altele) şi a două specializări – în învăţământ şi în Consiliere Multiculturală (Multicultural Counseling), dar şi după ce a fi fost peste 20 de ani un „soi de muză” a soţului-pictor, Radu Satcău. Astfel, în 2011se hotărăşte că acum a venit şi vreamea unui alt impact, prin formă, culoare şi idee.

B.T.: Aceasta e prima dumneavoastră expoziţie?

A.S.: Da. Dacă există un potenţial, un talent pe care l-ai ţinut ascuns o viaţă şi dacă nu te opreşti să visezi la el mereu, la un moment dat erupe, şi acum, în aceste momente ale vieţii mele, iată, a erupt! Am foarte mare încredere în mine. Locul care găzduieşte expoziţia mea de debut, Heritage Hill e mai mult un centru cultural în care privitorii de artă aşteaptă probabil coşuri cu liliac şi femei fatale lucrate romantic şi care te privesc şăgalnic din spatele umbreluţelor roz. Ah, nu, eu merg în altă direcţie. Şi totuşi au găzduit această explozie necontrolată de culori şi chiar au adorat-o, expoziţia mea. E extraordinar ca ceva ce pare foarte sofisticat pentru aceste locuri a avut totuşi posibilitatea să fie înţeles, acceptat şi a reuşit să instige puţină reflecţie. Înseamnă că mi-am atins ţinta…

B.T: …continuţi… simt că urmează ceva important…

A.S: Asta o spun „on the side”, puţin pe-de-lături: toată viaţa m-am luptat să mă aflu în mediul care să mă înţeleagă, să mă reprezinte. Încă mă lupt cu asta. Şi dacă aveţi inspiraţia să-mi puneţi o întrebare clarificatoare la acestea, am să vă răspund: este o problema de „clasă”.

B.T.: …da, vă pun întrebarea clarificatoare: ce vreţi să spuneţi? 

A.S.: Din păcate, noi românii confundăm asemenea declaraţii cu demagogia politică. Asta, pentru că am fi trăit în aşa-zisul „comunism”. Dar ce altceva este decât o problemă de „clasă” să simţi că nu ţi se acordă atenţia cuvenită, respectul cuvenit pentru meritele tale, pentru contribuţia ta, pentru potenţialul pe care îl reprezinţi. Dar să nu ne întristăm. Cine mă cunoaşte ştie că sunt o luptătoare. Nimic nu mă poate opri...

B.T.: Încep să înţeleg şi-mi place turnura, deşi mă întristează dacă vă întristaţi. Eu vreau ca femeile să fie toate fericite şi mulţumite; ele ne dau naştere şi în ele avem speranţa cea de pe urmă, speranţa că ele vor continua lumea. Noi doar le-o sugerăm.

A.S.: Sună bine, şi mai ales că vine de 8 martie, dar şi mai mult, pentru că ştiu, intuitiv, ca este sincer. Acum, în altă ordine de idei, aveţi o carte, „Între două lumi” – îmi sună a „hibriditate”, şi ştiţi ce, în lumina a ceea ce abia am declarat despre a fi neînţeles, ignorat, şi într-o parte şi în cealaltă, iată că mă simt şi eu „în două lumi” – un „hibrid” …dar nu se spune oare că bilingvii – vorbitorii de două limbi, atenţie nu de trei, sau mai multe! - sunt cei mai capabili? Ei trebuie să-şi folosească două tipuri de resurse şi asta îi pune pe poziţii extreme din care trebuind să găsescă o soluţie, ies mult mai fortificaţi, mai capabili din această încercare. Vă simţiţi un „hibrid” între două lumi?

B.T.: Da, clar că asta mă simt şi eu! Poate asta a stat la baza actului compulsiv de a scrie această carte – „hibriditatea”, mea.

A.S.: Expoziţia aceasta, prima mea expoziţie, marchează o carieră de „hibrid”.

B.T.: Câte tablouri aţi expus?

A.S.: Douăzeci şi trei, dintr-o selecţie de 170 de lucrări. Am lucrat febril, nu continuu din cauza unei hernii care este rezolvată acum, dar am lucrat ca o nebună şi am produs acest număr incredibil de lucrări. Le iubesc pe toate şi nu pot să le tratez ierarhic. Când Radu m-a ajutat să confecţionăm ramele, am simţit că sunt din piesa lui Pirandelo (el era?), „Să îmbrăcăm pe cei goi”. Tablourile astea sunt atât de sfâşiate dar şi infantile şi tonice, pline de speranţă ca nişte copii nebuni şi neliniştiţi, încât ramele sunt extrem de necesare pentru a le mai tempera puţin – este ca şi cum a-i pune unui copil oarece restricţii, ca şi cum l-ai culca după-masă, şi asta spre binele lui, în ciuda revoltei.

B.T.: Cât va dura expoziţia?

A.S.: Trei săptămâni.

B.T.: Vă rog să descrieţi tipul de artă expus aici! M-aţi făcut curios cum o veţi descrie în termeni mai formali puţin.

A.S.: Arta mea este avangardistă şi expresionistă în stil şi în concepţie. Expresionismul este opusul impresionismului, ca să-l definim groso-modo: în cazul impresionismului, „impresiile”  culese din afară se procesează vizual, emoţional, conceptual înăuntru, iar lucrarea devine expresia acestei „impresii” la care artistul s-a supus pe sine. Cu Expresionismul este altă poveste, deşi nici un om nu rămâne neafectat de impresiile „din afară”:  Expresionismul este rezultatul unei lupte interne, o luptă cu, şi de, Sine, care atunci când ajunge  „vizualizată”  devine o marcă vie a celui a cărui luptă s-a desfăşurat acolo, în interioritatea privată şi sfâşiată a artistului.

B.T.: Am văzut că lucrările sunt foarte expresive, lovesc, confruntă, au stil puternic, tematică actuală…

A.S.: …aşa spuneţi? Mă bucur! Mă bucur că aţi văzut ce trebuia văzut şi că au avut efect.

B.T.: Cum aţi avut curajul să începeţi călătoria în pictură tocmai cu această temă arzătoare, care terorizează societatea la nivel global, violenţa împotriva sexului, aşa zis „slab”, eu îi zic „frumos”? Cum v-aţi ales subiectul? De unde v-a venit ideea?

A.S.: Subiectul este: „În spatele uşilor închise: Lilith in Anima Land”. E greu de tradus în cuvinte, de aceea am ales imaginea. Aici m-ai pierdut puţin, mesajul meu nu este unul „feminist“. Nu (doar) femeile sunt exploatate sau subjugate, ci “sufletul“ tuturor, al fiecăruia dintre noi.

B.T. …înţeleg…

A.S.: „Lilith“ este o figură mitologică, iar  „Anima Land” este un concept jungian. Am avut doi psihoanalişti mari ai lumii - Freud şi Jung. Jung a vorbit despre „Anima“, această componentă interioară a fiecăruia, componenta „feminină“, locul acela interior, pe care îl au şi femeile şi bărbaţii, locul, dacă vreţi, din care „plângem“. Ah, e mult mai complicat – şi totuşi simplu.

B.T.: Deci am şi eu „Anima” mea…

A.S.: ...şi trebuie să fiţi îndrăgostit de ea veşnic ! Ca bărbat este mai greu, este socialmente un act sancţionat şi suspendat pentru bărbaţi – vezi „bărbaţii nu plâng“ şi altele asemenea. Această colecţie de lucrări este bazată pe această idee, potrivit căreia „Anima Land”, Sufletul Lumii, e muribund.  Iar Lilith, prima nevasta a lui Adam, cea căreia i se cere să accepte că este inferioară bărbatului,  refuză, bineînţeles, şi se refugiază pe fundul Mării Roşii; iată cum, mutatis mutandis, această Lilith se află acolo într-un soi de exil turbat şi primejdios şi va continua această fronda din interiorul fiecăruia dintre noi, femei sau bărbaţi. Dar nu toţi, desigur, se tem de furia lui Lilith, ci numai aceia care rămân înstrăinaţi de propriile emoţii, de propriul Suflet.

B.T.: Şi care este soluţia?

A.S.: Soluţia pentru îmblânzirea lui Lilith este să eliberăm Anima, Sufletul, şi mai ales să-l exprimăm – cu tot ceea ce are el de exprimat. E clar, trăim vremuri tulburi…, teoreticienii din domeniul artei le numesc postmoderne, în care poţi purta liniştit şi chiar mândru cravată cu dungi peste cămaşa în carouri - nu mai contează. Ei spun: „Totul merge!“ (everything goes). Sunt multe de spus despre aceste vremuri şi las lucrările mele şi poate reîntoarcerea la scris să le exprime.

B.T.: O problemă la care mă tot chinui să-mi răspund: ÎN CE MĂSURĂ MEDIUL ÎMPREGNEAZĂ  ŞI-ŞI PUNE AMPRENTA PE CREAŢIA POETICĂ, ARTISTICĂ, ÎN GENERE? Mă gândesc că la capătul atâtor experienţe, dumneavoastră aţi găsit un răspuns mult mai plauzibil decât mine. Deci, putem scăpa de infernul celorlalţi, vorba lui Sartre, al lumii - adaug eu, altfel spus, CÂT NE PUTEM MINŢI că nu-i adevărat ceea ce este evident?  Şi-n acest caz, ARTA e singurul nostru colac de salvare? Sau de pomană, chiar dacă n-am murit... Nu ştiu de ce îmi vine să-l iubesc pe Gaugain pentru felul în care s-a regăsit el printre sălbatici extraordinar de ospitalieri, după cum el însuşi o spune... Ce credeţi, dragă doamnă Satcău? Cum aţi scăpat de toate aceste ispite? Este artistul mai mult şi mai covârşitor ispitit de dragul artei decât omul obişnuit, în genere?

A.S.: Deci, sunt un artist, adică mi se îngăduie să folosesc copios emisfera dreaptă a creierului mai degrabă decât stânga... Eu cel puţin,  stânga am folosit-o toată viaţa  „la vedere“, cu mândrie şi cu imensa fascinaţie pentru capacităţile mele „intelectuale“ – mă amuză acum această naivitate; în timp ce dreapta a trebuit totdeauna să o atenuez  puţin, să o mediez între „ispită“, cum spuneţi, şi ceea ce ar fi provocat „şocul“ celorlalţi - cu alte cuvinte şocul prin care această fiinţă atât de organizată şi de provocatoare, un intelectual şi un luptător, poate fi devastată şi năpădită de…, lacrimi.

B.T.: Trebuie să spun că eu mă uit acum la domnia voastră şi vă văd …„plângând“ chiar şi acum, este plânsul aflat la extrema …fericirii, bucuriei …plânsul care, paradoxal, echilibrează lucrurile,,,

A.S. : Wow, ce aud ? Un bărbat care înţelege necesitatea celor două, Anima şi Lilith ! Plânsul acesta  aparent „fără nici un motiv“, sau poate pentru condiţia umană, pentru „noi toţi“ şi mai ales pentru că… se termină odată şi odată şi nu putem face mare lucru pentru a opri timpul care ucide, acest Saturn care coseşte cu fiecare clipă roadele pe care le considerăm viaţa noastră. Ei, în aceste interstiţii subtile, între lacrimile astea interminabile care stau între noi şi realitatea Saturniană că trăim în „timp“ se strecoară actul creaţiei, în acest spaţiu infinitezimal se întâmplă că eşti „artist“…

B.T.: Să-l numim spaţiul torturii existenţiale, putem?

A.S.: Putem! Mai mult,  eu acum pot să mi-l permit – acest act şi acest timp... ah, nu, nu cu cercelul în nas sau mai ştiu eu unde, şi cu fumurile celui care e atotputernic pentru că, deh, crează, nu-i asa ?... Ce se întâmplă acum este că pot să las liberă emisfera aceea care îşi permite să nu-şi amintească visele, dar să ştie că ştie ce sunt, de unde vin şi unde se duc... fără să fie nevoie de a le raţionaliza... emisfera dreaptă: acolo sunt localizate emoţiile.

B.T.: Îmi place emisfera asta, şi nu mă tem să o exprim: sunt un bărbat curajos?

A.S.: Am să vă răspund într-un fel puţin mai indirect. Am publicat nu de mult un articol  destul de consistent şi „ştiinţific“ pe tema acestui fascinant concept: PNI, Psihoneuroimunologie, exact răspunsul la întrebarea de ce unii dintre noi cad seceraţi de cancer şi alte boli de sistem, boli degenarative şi foarte subtile care nu se pot explica altfel decât după o pedantă analiză a psihologiei celui în cauză, şi mai ales a felului în care se află acesta în relaţie cu „emoţiile“ sale. Deci, iată ce înseamnă  pentru mine „a crea“: să pot să articulez în sfârşit fără restricţii, o armonie între cele două emisfere, între dreapta eluzivă, superfluidă, intuitivă şi arhaică, şi cea stângă, aceea care „ştie“ că cele trei universităţi, iată, nu fac nimic pentru starea mea socială, dar fac desigur pentru cea intimă, personală, pentru emisfera ei pereche, dreapta..., pentru că ea, stânga „ştie“, iar dreapta îşi permite să ştie că nu poate şti până la capăt… vreau să reţineţi asta, este ca un motto, aşa îl simt acum. Aceasta este binecuvântarea, să rămăi perfect balansat între cele două…, asta înţeleg eu prin a fi „artist“, „creator“...,  această libertate de a fi ceea ce în mod arhetipal, preordonat, atavic, suntem...cine înţelege asta… creează!!!…

B.T.: Asta îmi dă impresia că nu aţi ales să pictaţi pentru că vreţi neaparat să fiţi pictor, nu?

A.S.: … nu se poate spune că am ales, dar a venit, e clar, a venit peste noapte. Deci, după  douăzeci de ani  de a fi cu Radu (soţul meu, pictorul Radu Satcău) în jurul artei, a actului ăsta de a picta, a materialelor, a expoziţiilor, deodată am zis, „Vreau să pictez“!,  să fac şi eu chestia asta. Ştiu şi eu ce-i aia o pânză, am culori. Cât costă o pânză? 10 dolari? Să-i ia naiba! Pot să-mi permit s-o stric, dacă nu merge. Sigur că sună, dar nu este! Mercantile…,  sună a furie, pentru că PNI-ul ăla (psihoneuroimunologia aia, ca să zic aşa) manifestă atunci o frustraţie şi o sălbăticie în faţa realităţii că trecuseră douăzeci de ani şi eu tot în afara acestui lucru mă aflam, încă nu exprimasem nimic „şi” prin acest medium, încă nu pictasem nimic! Şi nici nu mai puteam să mă justific că o fac prin Radu! Trebuia să iau taurul de coarne pe cont propriu…

B.T.: …deodată, muzei literaturii i-a venit ideea să vă direcţioneze talentul spre simboluri, imagini…

A.S.: …şi atunci mi-am zis că prin pictură, care era un medium străin relativ la cele prin care mă exprimasem până atunci, iată, asta este acum soluţia!!...scrisesem şi publicasem până atunci, mai cu seamă articole academice, dar şi eseuri jurnalistice, şi chiar o mică cărticică numită „O cultură în flăcări: despre schismă, ludic şi Balcani” (foarte academică, de altfel, unde comentez „cultural” războiul din Balcani şi masacrele rezultate din încleştările sârbo-bosniace, dar o fac prin intermediul unei extraordinare trimiteri la cartea profesorului, ‘teoristului’ de film de origine bulgară Dina Iordanova, deci o fac via film, cinematografie est-europeană – apropos, prin 2000 am avut un Grant de la universitatea Monash de aici din Melbourne să merg în România, să fac cercetare şi să le aduc la catedră materiale referitoare la cinematografia est-europeană de după 1990. Spun asta pentru că ştiu că sunteţi implicat cu filmul… mă gândesc să revin, dar asta e o altă idee…

B.T.: …sună tentant, ca proiect…

A.S.: …dar să revin la revelaţia că „pot” să pictez, la începutul lui 2012…  deci acum, iată, găsisem acest nou mijloc de exprimare. Da, actul creaţiei este literalmente  o cale de mijloc. Un echilibru, un echilibru de forţe. Şi cred că prin imagini poate e mai uşor. Deşi ni se induce cum că „la început a fost cuvântul”, ştiinţa contrazice cu studii care spun că primele formate pe creier sunt imaginile, iar relaţia pe care o avem cu imaginile este absolut aparte, în raport cu formaţia aparatului lingvistic şi cu actul în sine de  a folosi „limba” ca mijloc de comunicare. Limbajul şi imaginea, cele două denominante a celor două emisfere craniene pomenite mai înainte.

B.T.: Din dorinţa de a rezolva problema, credeţi că aţi găsit „soluţia”? Nu eraţi înţeleasă?

A.S.: Exact! Nu pentru că nu eram înţeleasă! Dar cu siguranţă din dorinţa de a-mi rezolva o problemă de natură intelectuală şi existenţială! Am găsit un nou mijloc de a mă exprima.

B.T.: De a striga?

A.S.: Când am mers la conferinţe, când am lucrat la doctoratul meu pe teme culturale (neterminat, din dispreţ, cumva, faţă de academia care îmi cerea prea puţin din „emisfera dreaptă”, ha, ha), deci când am prezentat ceea ce aici se cheamă „papers”, lucrări ştiinţifice, în contexte universitare, să nu credeţi că am spus lucruri mult diferite de ceea ce spun acum, aici, prin imagini.

B.T.: Imaginea e un limbaj comun, mult mai accesibil. Nu trebuie să înveţi alte limbi ca în scriere, nu trebuie tradusă ideea, care prin  traducere se poate diminua şi chiar pierde datorită diferenţelor culturale. Aşa, tablourile sunt un limbaj internaţional: „Punct ochit, punct lovit“. Taurul lovit în frunte.

A.S.: Da. Sper.

B.T.: Deci, sunteţi toreador?

A.S.:  „Sunt toreador”? Aşa ziceţi? În fond e atâta roşu pe pânză… de ce credeţi asta?

B.T.:  M-am uitat la pânzele dumneavoastră. Unele abundă în roşu, altele în albastru, în verde, dar în toate se aude acelaşi strigăt. SÂNGEREAZĂ. Un contrast puternic de culori.

A.S.: Albastru este sângele nobil, ni se sugerează. Regii spuneau: „Noi nu avem sânge roşu, noi suntem cu sânge albastru” şi amărâţii de rând, oamenii obişnuiţi chiar credeau că, dacă tai regele la venă îi curge sânge albastru…  Ei, pe dracu! În tabloul cu femeile care se cheamă „True Blue” („Adevăratul Albastru”) mesajul „doamnei” pentru femeia - „paria” cu unghii negre, îmbrobodită ca la noi la ţară, şi care fumează, murdară, decrepită şi insalubră într-o fereastră, şi priveşte de afară, înăuntru la acestă marchiză sofisticată, slabă, urâtă, veche, cu sânge albastru şi totul pe un fundal de roşu şi albastru amândouă nemediate, fruste, da, deci mesajul madamei este : „Asta e lumea mea, s-a înţeles? So, fuck off !” Numai că roşul ăla îi picură pe sânii descarnaţi sau mai bine spus înexistenţi, căci e sterilă!

B.T.: WOW! Aşa  am înţeles şi eu, vedeţi, e clar! Am ştiut că cele două sunt de pe două planete diferite!

A.S.: Chiar aşa şi sunt! Ce nu se vede uşor aici este „clasa“, e o problemă de clasă, deci tablourile mele sunt de fapt vehement politice şi psihoanalitice. Nu în mod evident, pentru că scopul meu este justiţiar dar nu violent, ci ferm dar benevolent: Nu te poţi gândi la om (şi artiştii „se gândesc” la omeni, în primul rând, sau cel puţin aşa ar trebui să fie) fără să devii „politic” şi fără să te gândeşti la „clasă”. Adică la injusteţe. Vezi „castel” indienilor în care fiecare râmâne acolo unde se află în momentul naşterii:  aceea este clasa socială care îi marchează viaţa. E drept? E revoltator, dar cât se exprimă  pe tema asta? Şi, mai departe, nu te poţi gândi la om (deci nu se poate crea) fără să devii puţin psihanalist.

B.T.: Aveţi în patrimoniul de diplome şi titulaturi academice şi pe acela de „Registered Counsellor”- Consilier cu drept de a profesa. Are vreo legătură cu interesul ăsta pentru „psihanaliză” ?

A.S.: Aici sunt norocoasă pentru că obsesiile mele psihanalitice din ultimii 12 ani, care m-au condus la Jung şi Freud şi chiar la a-mi lua o licenţă în Consiliere şi Psihoterapie, mă ajută acum să folosesc asta în arta mea. Criticul de artă, teoreticianul şi istoricul de artă, nici unul nu poate funcţiona profesional dacă nu cunoaşte, prin educaţie sau prin pura abilitate personală, puţină psihologie umană. Ca artist, mă simt psihanalistul par excellence. Trebuie să mă simt aşa. Orice artist trebuie să fie cumva apt pentru asta. Şi oricare cineast, am dreptate?

B.T.: Aveţi perfectă dreptate, am fost şi eu conştient de asta de când am pus mâna pe cameră prima dată: nu cunoşti omul, nu-ţi cunoşti „subiectul”, nu poţi articula nimic. Şi depinde şi „cine eşti”, desigur: iată „clasa” din nou, aşa cum spuneţi. Am înţeles bine?

A.S.: Aveţi de ales? Trebuie să înţelegeţi dacă vreţi să faceţi film… am visat asta - să fac film, din fericire fiul meu Andrei este regizor tehnic de teatru, director de evenimente artistice, cum spun ei aici, a „stage manager” şi producător, lucrează deja de zece ani pentru Festivalul Internaţional de Comedie care are loc la Melbourne în fiecare an, în martie-aprilie. E modest şi nu vreau să ştie că am spus asta despre el, ar spune : „What the hell, Mom”, dar asta nu-l opreşte să aibă pe mână tatuat  „Thracos Productions”,  probabil este şi el „prea”  hibrid pentru ca să nu creeze! „Hibrizii” aştia sunt fantastici „creatori”.

B.T.: Pot să mă simt şi eu un „hibrid”?... În altă ordine de idei, şi lăsând gluma la o parte, tocmai am sesizat că toate culorile dumneavoastră pe pânză taie adânc sufletul, rănesc privitorul, trezesc, strigă. Lovitură dată monstrului negru. Felicitări! Când a început totul ?

A.S.: Tot despre Expresionism este vorba aici! E pentru că acum douăzeci şi de ani, când am ajuns în Olanda cu Radu şi cu Andrei, care era foarte mic, şi unde obişnuiam să vizităm muzee, librării şi să împrumutăm sau cumpărăm albume de artă şi cărţi de teorie a artei sau teorii culturale, şi am şi avut şansa să studiem pentru licenţe universitare în aceste discipline şi în Auckland, Noua Zeelandă, dar şi aici, la Monash, în Melbourne, deci după toate aceste tentative şi clarificări în artă, iată, am convenit eu că nu există stil mai important decât Expresionismul ! Un curent/stil care a apărut pe la 1900, iniţial în Germania, în preajma primului război mondial (de înţeles contextul !) şi care era cum ziceţi dumneavoastră, ceva foarte direct din punct de vedere cromatic. Adică au refuzat să medieze roşul, sau albastrul, sau verdele. A fost, deci, roşu, a fost albastru, a fost verde… direct, ca un alt personaj pe pânză, ca o idee în sine (în treacăt fie spus, pentru mine „culoarea” este ceva primordial şi inevitabil, puterea ei este imensă în pictură şi în arta imaginii în general). Mă consider un artist expresionist. Şi evoluţia mea de la „figurativism”-ul iniţial (ca o teamă că trebuie să mă străduiesc să „reprezint” realitatea, cumva, că îi sunt datoare), la „abstracţionism”… Deci, eu cred că realismul în artă e binevenit şi îl respect. În artele vizuale avem  fotografia şi iată nu pot să cred că trebuie să stau şapte luni să pictez perfect nu ştiu ce păsări şi flori şi un coş de liliac şi acolo să fie artă sută la sută. Acolo este meşteşug şi fără discuţie este o „artă” să fii un bun meşteşugar. Dar în artă, iar aceasta trebuie să fie clar, chiar dacă sună prosaic: dacă nu există mesaj, deci dacă nu ai ceva de spus… nu pictezi.

B.T.: Toate tablourile văzute de mine în seara aceasta sunt LOVITURI DE PUMNAL. Toate sunt lovituri împotriva înjustiţiei de pe întreaga planetă. Se vede şi Europa şi Africa şi Asia mijlocie şi America, Sud America. Te uiţi la ele şi te indentifici, indentifici realitatea cotidiană în care trăim.

A.S.: Mulţumesc că spuneţi asta, domnule Todică! Văd înflăcărare şi mă mişcă.

B.T.: Vă doresc succes în continuare şi aştept noi tematici şi colecţii, doamnă  Aurelia Satcău.

A.S.: Vin cu siguranţă! Vă mulţumesc şi eu!

Aurelia Satcău se consideră un iconoclast şi un avagngardist în vremuri în care nihilismul şi narcisismul fac victime în arta curentă postmodernă. Femeile din tablourile artistei sunt metafore pentru suflet – sufletul din fiecare dintre noi, acea Anima jungiană. Scenele se petrec în jurul ferestrelor şi  de-a lungul pereţilor, în spatele uşilor şi a spaţiilor închise – ca tot atâtea închisori impuse de un subconştient vindicativ precum Lilith, prima consoartă a lui Adam. Femeile Aureliei Satcău compun un tablou al legiunii umane mărşăluind spre pământul promis unde Sufletul colectiv poate, are curajul să exprime istoria, pentru a o corecta, şi pentru a se salva.