Primaverile in semantica fiintei!

Versuri de Adrian Botez

Orgolii menajate

e atât de trist să îmbătrâneşti şi să

mori - când grădina

mereu - furios

înfloreşte potopul de

flori şi ninsori;

e atât de trist să nu laşi nimic

scris pe - smerite - aceste flori - când

ele singure-n

viaţa ta - n-au fost

erori;

n-ai să ştii niciodată dacă,

tocmai şi numai tunetul tău a fost

elocvent de puternic - încât să

convingă petalele (pe care toată vremea le

scuturi) către

jertfa deschiderii spre

soare - spre lună şi

fluturi;

ai fost probabil doar o

soapta - visând că e

coaptă şi că poate mişca fusuri de

aştri în ceruri;

ştiu - stiu eşti din cale afară de

orgolios - şi de aceea le-am spus

munţilor să nu ţină vreun

moment de reculegere - ci păsărilor precum

pădurilor - să le

fulgere glasul - într-una

iar stelele să nu-şi încetinească

pasul - nici luna;

e doar un popas de melancolie pe la

izvoarele de colilie: te vei întoarce cu

norii - şi ploaia va fi iar mai vioaie - şi

va face - iarăşi - pe placul luminii şi

florii;

atâtea picături străfulgerând

constellate - nu se poate să

nu te îmbie - iar - la uşurătate - la

născări visuri şi zboruri - în

sfânta singurătate