Stefan Dumitrescu
O, IUBITO
O, iubito,
Eşti răspândită în aerul din jur până departe
Amestecată ziua cu lumina
Cosmos de întuneric înstelat
Mirosind a mere
Când e noapte
Străbătută de mângâierile vântului
Dinspre adâncul din mine înspre moarte
Plină ca un munte de cântecul ciocârliilor vara
Care pe noi sfâşietor ne desparte
Sufletul tău este atât de dens
în văzduhul care mă înconjoară
încât mă striveşte
îmi vine să ţip
ca o trestie pe un deal singură disperată amară
Cosmosul cel atât de plin de tine
parcă este fructul unei caise imense
înmiresmat adânc şi frust
umplut cu miere de albine,
luminoasă şi dulce
iar eu sunt sâmburele lui
care-l gust,
când îmi mişc mâna prin aer
te mângâi
pe dinlăuntrul tău
eşti atât de gingaşă
că te-aş mângâia până
la sfârşitul lumii
cu o imensă părere de rău
şi eşti atât de înmiresmată
că întind braţele către tine
şi te respir însetat
până în adâncul fiinţei mele
cu toate stelele
de rubine,
beat
acum eşti tot universul
din afara mea
şi universul meu
interior
de începutul lumii
melancolic urlu de dor
şi văd atât de limpede
că aceasta este adevărata
imagine
a fiinţei mele,
plângând amarnic, hohotitor .
ATÂT DE MULTE TE IUBEAM
Oh, iubito,
Atât de mult te iubeam
Mâinile mele doreau însetate să te mângâie
Încât au început să crească
Foşnind dulce
Înspre tine
Ca o câmpie
Iar pe trup mi-au crescut
Mii de mâini,
Ca nişte lujeri de crini înfloriţi,
Care se alungeau către tine
Cântând fericite
Să te îmbrăţişeze
Fierbinţi
Ochii mei erau atât
de însetaţi
De tine
Încât au început să-mi crească
Mari în cap ca nişte cercuri
Iar pe trup au
început
Să-mi crească mii de
Ochi care se măreau
Ca nişte aştri,
Înspre tine,
Avizi să te privească pe tine
Să te pipăie cu privirea
Albaştri
Profund, dureros, nesfârșit, bine
Şi toată fiinţa mea
Pe nesimţite a devenit un fluviu
Atât de limpede
Că vedeai pietricelele albe şi roşii
Pe fundul lui
Care clipocea atât de dulce
Curgând înspre tine
Ca să te îmbrăţişeze
Că se auzea în univers!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu