GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - Brâncoveanu Constantin – mare Domn şi sfânt martir

 

Brâncoveanu Constantin – mare Domn şi sfânt martir

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

 

   „Vodă Brâncoveanu era cel mai mare

   dintre toţi principii, lumină strălucitoare

   până la marginile pământului!”

         (Hrisant Notara-patriarh ecumenic)

 

 

   Sântă Măria Mare – 15 August

 

   De la Înălţarea la ceruri a Mântuitorului până la Adormirea Maicii Sale au trecut 11 ani. Maica Domnului avea atunci 59 de ani, aproape vârsta lui Vodă Brâncoveanu, când Arhanghelul Bunelor Vestiri – Gavriil a fost trimis la Ea cu o stâlpare de finic în mână zicându-i: „Să ştii Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, că de astăzi peste trei zile te vei muta de pe pământ la cer. Deci, găteşte-te şi-ţi pregăteşte toate cele pentru îngropare, aşteptând adormirea Ta, căci va veni Fiul tău şi-ţi va lua sufletul.”

   (Ierodiacon Visarion Iugulescu, Predici – Pâine şi apă pentru suflet)         

 

   Sfântul Ei suflet a fost luat de Fiul Ei în mâinile Sale; aşa cum altădată Ea şi-a purtat în mâini dragostea Pruncului. Prin Ea ne-am redobândit viaţa sufletului nostru.

 

   Duhul Sfânt vedea înaintea Sa Împărăţia Mântuitorului Hristos, care se întindea de la apusul şi până la răsăritul soarelui, iar de-a dreapta Lui a văzut-o pe Maria Împărăteasă, mai înaltă decât îngerii şi arhanghelii, decât toate puterile cereşti, ţinând în mână toiagul puterii Împărăţiei Sale.

 

   Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu şi toţi marii Voievozi au preacinstit-o ridicându-i biserici cu hramul „Adormirea Maicii Domnului.”

 

   Dacă, însăşi Sfânta Treime – Dumnezeirea a cinstit-o şi toată Împărăţia cerească a preaslăvit-o, cu atât se cuvine mai mult ca Omenirea care, îi datorează Viaţa, să o slujească şi să o slăvească pururea cu dor, cu iubire şi cu dragoste.

 

    Amin!

 

   Dacia – Vatra Ei – Glie - Grădină a străbunilor noştrii, prin Fiii ei aleşi, Cneji, Vlădici, Voievozi, Boieri, Preoţi, Monahi şi Militari a preaslăvit-o înălţându-i cele mai multe lăcaşuri de suflet dintre toate ţările creştine de pe pământ.

 

   Să-I purtăm iubirea în suflet în toate zilele pe care Ea ni le dăruieşte cu drag!

 

   „Crăiasă alegîndu-te,/ Îngenunchem, rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie, Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară, O, Maică preacurată/ Şi pururea Fecioară, MARIE!

 

   Noi, ce din mila sfântului,/ Facem umbră pământului/ Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor,/ Ascultă a noastre plângeri/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O Maică prea curată/ Şi pururea Fecioară, MARIE!

     (Mihail Eminescu – Rugăciune)

  

   Martiriul este Calea cea mai scurtă către nemurire!

 

   Martiriul este efigia divină a Sfântului!

 

   Martiriul este Primăvara jertfei curate în care odrăsleşte frumuseţea demnităţii!

 

   Martiriul este Viaţa de continuitate şi dăinuire a unei Naţiuni creştin-ortodoxe!

 

 

                Genă martirică

  

   Vornicul Preda Brâncoveanu, mare boier din sudul Carpaţilor a cumpărat pe 28 Mai 1654, satul şi moşia Sâmbăta de Sus, căreia i-a ridicat o bisericuţă din lemn. Satul, bisericuţa şi moşia au revenit apoi fiului Papa-Pavel Brâncoveanu. În ultima zi a lui Februarie 1655, o revoltă a seimenilor, o adunătură de sârbi, bulgari şi albanezi, scursură din oastea de ieniceri, a prădat conacul de la Brâncoveni, devastând casele, bisericile şi mânăstirile, siluind jupânese şi jupâniţe, ucigând patru căpitani şi 14 boieri, între care Preda şi Papa Brâncoveanu. (Ioana Toma, Ultimul Constantin – Romanul Brâncovenilor, Ed. Babel Bacău, 2010)

 

                Chemarea destinului

 

   A fost mai întâi Voia lui Dumnezeu, care a inspirat Divanul domnesc, ca în locul răposatului Vodă Şerban să fie ales cel mai destoinic, mai energic, mai blând şi mai luminat boier, logofătul Constantin Brâncoveanu, rudă a Voievodului Matei Basarab.

   Domnia sa a fost lungă, 26 de ani, plină de mari realizări în plan familial, material, cultural, artistic, politic, diplomatic, dar cu eforturi aproape supraomeneşti, fiindcă se intersecta cu poftirile hămesite de teritorii ale ţarului, ale împăratului habsburgic şi cu cele hrăpăreţe ale sultanului, pe care trebuia permanent să-l umple de aur.

 

   Deşi, sfârşitul domniei sale nu a fost ca cel fericit al Marelui Ştefan al Moldovei sau ca al lui Matei Basarab al Ţării Româneşti, ci dramatic și cu finalitate sfântă.

 

   Anul 1714 – luna Aprilie

 

   Săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului HRISTOS

   Săptămâna Patimilor lui Vodă Brâncoveanu

 

      În ţările valahe ale Daciei Mari – Patria ortodoxă a Mântuitorului HRISTOS şi a Maicii Sale MARIA, tradiţia creştină pulsează la orice pas, la orice adiere, la orice freamăt, la orice susur, la orice rugă, la orice cânt, la orice surâs, în orice zi, dar mai ales în Zi de mare Sărbătoare ca cea a ÎNVIERII DOMNULUI IISUS HRISTOS.

 

   Uimit de Primăvara care se pregăteşte cu binecuvântare de Sus, ca un artist perfect întru venirea Domnului, înmugurind, înverzind, înflorind, înfrumuseţându-I Calea, creştinul ortodox dacoromân purcede şi el întru întâmpinarea Mântuitorului cu vremea pregătirii sale prin smerenie, cumpătare, curăţire, post, iertare, împăcare, primenire în trup şi suflet, vibrează trăirile liturgice în orice inimă curată, în familie, casă, obşte, schit, mânăstire, conac, bordei, pustie, palat vlădicesc, palat domnesc.

 

   Marţea Mare

 

   Aceasta era atmosfera la 3 Aprilie 1714, în Ţara Românească, luminată de spiritualitatea marelui Vodă Constantin Brâncoveanu, în cel de-al 26 an de domnie, când armonia cosmosului valah, cu pregătirile familiale şi Deniile Bisericii au fost pângărite de solul turc Mustafa-Aga, Hambar Emini, care lăsând impresia că are alte treburi, a ajuns la palatul de la Mogoşoaia al lui Vodă, primit cu fast ca un cunoscut apropiat.

 

      Din senin după bucuriile primirii, i-a azvârlit pe umăr Domnului năframa maziliei de mătase neagră, şuierând ca un şarpe: „Porunca Sultanului este că tu eşti mazil şi trebuie să pleci cu toată casa ta, cu fiii şi cu ginerii, la Constantinopol”. (cf. Antonie Plămădeală, Mucenicia Brâncovenilor, în De la Filotei al Buzăului la Andrei Şaguna, Sibiu, 1997, p. 105)

 

   Apoi, cu fariseică şi murdară părtinire, el care a contribuit în cea mai mare măsură la mazilirea lui Vodă, a adăugat, „Te compătimesc şi-mi pare rău că ţi-am adus ştiri aşa de rele”. (idem.) Pe Domnitor l-a pus sub strictă supraveghere, sub pază grea.

 

   Miercurea Mare

 

   În Miercurea Patimilor, când Arhiereul Iubirii fusese vândut fariseilor, saducheilor şi rabinilor iudei de către ucenicul său trădător Iuda Iscarioteanul, pe „30 de arginţi”, celălalt Iuda musulman, Mustafa-Aga, care s-a bucurat de preţuirea domnească, de omenia fără margini a lui Vodă şi de pungile sale, grele de aur, a întărit paza, a sigilat bunurile de preţ, cămările şi visteria domnească.

 

   Joia Mare

 

   În Joia Mare, când Mântuitorul a pregătit Cina cea de Taină, instituind dumnezeiasca cuminecare, spre cinstirea şi împărtăşirea tuturor veacurilor creştine, după ce i-a arătat lui Iuda, demonica sa trădare şi i-a înştiinţat pe Ucenici de Patimile, purtarea Crucii, urcarea Golgotei Suferinţelor, moartea şi Învierea Sa, la palatul lui Brâncoveanu a venit Imbrohorul cu Hatişeriful păgân prin care se poruncea alegerea noului Domn, culmea paradoxului, alegerea unui Domn creştin, ortodox binecuvântat de Împăratul cosmosului – Iisus Hristos, care trebuia confirmat de un barbar crud, viclean, nedrept, iubitor de averi, de mărire, de trufie, profanator, antihristos.

 

   Sorţii pregătiţi deja, au căzut pe Ştefan, fiul marelui stolnic Constantin Cantacuzino, uzurpatorul lui Vodă Brâncoveanu, care după ungere a venit să-şi vadă fostul protector, fâstâcit, cu fruntea plecată, apăsată de trădare. De atunci, bănuiala trădării a rămas ca un stigmat pe capul Cantacuzinilor. Nicolae Iorga, consemna că Ştefan a intrat cu capul gol, dar plin de ruşine, „ca un vinovat”.

   Marele Vodă, cu bunătatea sa l-a îmbărbătat, totuşi: „E mai bine că domnia ţi-a fost dată dumitale decât altuia, străin!” (Antonie Plămădeală, op. cit., p. 106)

 

   Vinerea Mare

  

   În Vinerea Mare, cea mai dramatică Zi a Sfintelor Patimi, Când Mântuitorul a fost dat pe mâna uneltitorilor farisei şi saduchei, când a fost arestat noaptea, care în orice lege de pe pământ era interzis acest lucru, târât în fața viclenilor, orgolioşilor, cruzilor, laşilor, ucigătorilor cu pietre, urâtorilor de Frumosul şi Adevărul grăit şi lăsat moştenire de Hristos, s-au repezit ca nişte hiene asupra Fiului lui Dumnezeu, ca asupra celui mai mare tâlhar.

 

   După şaptesprezece secole, în Ţara valahă ortodoxă, luminată de spiritul şi conştiinţa lui Vodă Brâncoveanu, „frumoasă ca Soarele de pe cer”, întreaga familie domnească a plecat pe drumul Calvarului creştin înspre Constantinopol, Cetatea celui mai mare şi mai lung Imperiu creştin, uzurpată de aceaşi duşmani ai Mântuitorului, care le-au profanat şi Catedrala Ortodoxiei – Sfânta Sofia.

 

   Noul domn, proaspătul trădător, împleticit în ruşinea sa a venit să-l petreacă puţinii paşi pe Domnul surghiunit. Atunci Vodă Brâncoveanu, din înălţimea autorităţii sale de Domnitor bun şi drept i-a grăit profeticele cuvinte: „Ştefan, feciorul meu, dacă aceste nenorociri ale mele vin de-a dreptul de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă vin din răutatea omenească, pentru a-mi vedea pieirea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar să se păzească bine de mâna grozavă a dreptăţii dumnezeieşti răsplătitoare!” (ibid., p. 106)

 

   „A doua zi, în Vinerea Mare, dis-de-dimineaţă au fost ridicaţi în zece carete Constantin Vodă cu doamna Marica şi cu cei patru feciori, cu ginerii, cu nepoţelul Constandin, toţi”. (Ileana Toma, op. cit., p. 366)

   

   Când Ţările valahe erau luminate de Noaptea Albă a ÎNVIERII Domnului, rădvanul cu familia lui Vodă au trecut peste legendarul Danubiu. Clopotele de la Rusciuc, sunau pe de o parte de dumnezeiască Sărbătoare, pe de alta tunau în dangă, plângând după marele Voievod. Pe tot acest drum al Golgotei româneşti, alături de Vodă, în taină, o siluetă nu s-a desprins deloc de osândiţi. Era căpitanul de haiduci Trăsnea, omul de încredere, de jertfă, preţuit al Brâncoveanului. Drumul Calvarului lui Vodă a durat trei săptămâni. Surghiuniţii creştini au ajuns în fosta Cetate imperială a lui Constantin cel Mare şi au fost ferecaţi în înspăimântătoarea temniţă Yedi-Kule, închisoarea Celor şapte turnuri – Groapa sângelui.  

 

   Vreme de trei luni de zile, s-a continuat Calvarul ca o prelungire a Patimilor. Vodă cu feciorii şi cu ginerele Ianache Văcărescu au trecut prin cele mai spurcate sudalme, prin cele mai barbare înjosiri, prin cele mai cumplite chinuri, prin cele mai grele anchete, prin cele mai aspre torturi.

 

   Duminică – 15 August 1714 – Sfântă Măria Mare, Ziua de naştere a Voievodului şi cea de nume a Doamnei Marica. Vodă împlinea 60 de ani.

 

   Familia voievodală, frântă şi zdrenţuită de regimul fanatic al torturii a fost îndreptată de prigonitori păgâni către Chioşcul Mării – Ialy-Kiosk, în piaţa execuţiei. Peste mulţimea adunată o voce de tunet a zgâlţâit marea şi adunătura pestriţă.

 

   „Doamne!... Duhul Sfânt întărească-ţi sufletul!...” (Dan Smântânescu/ Mihai Epure, Eşafodul din Bosfor. Roman Istoric Viaţa Domnului Brâncoveanu, Ed. Cartega, Bucureşti, 1995, p. 167)

 

   Vodă a auzit şi recunoscut vocea haiducului drag, Trăsnea. Pentru o clipă mare sufletul său zbuciumat s-a bucurat. 

 

   Scena posomorâtă şi-a primit actorii. Pe de o parte Vodă Constantin, monarh valah, creştin ortodox, protector al artei, îndrumător al culturii, ocrotitor al Bisericii lui Hristos, iubitor de Dumnezeu, de Fecioara Maria, de popor, de Patrie, de pace, care din trupul istovit se răsfrângea sufletul lui frumos, blând, demn, măreţ, autoritar, luminos, ce încă fascina.

   De cealaltă parte chipul schimonosit al sultanului, beteag la minte şi la trup, împovărat de păcate, de ură, de viclenie, de avariţie, de cuceriri nedrepte şi sângeroase, de miile de vieţi creştine cărora le-a curmat trăirea ortodoxă întru Neam şi Mântuitorul Hristos.

   În mijlocul lor, trona hidoasa matahală, călăul şi securea lui înspăimântătoare.

 

   În altă parte se aflau diplomaţii creştini ai Apusului, care nu numai că n-au cârtit, n-au mârâit, n-au scos un cuvânt, un vaiet, un oftat, s-au aplecat în faţa criminalului barbar. În planul secund sta curiozitatea adunată, destul de numeroasă.

 

   Spectacolul păgân regizat de turc semăna cu cele romane, imperiale, când deşertăciunea cezarilor până la Marele Constantin, pregăteau crudele omoruri prin luptele de gladiatori, ori prin încleştarea dintre sclavi şi fiarele sălbatice, spre deliciul capetelor încoronate şi spre prostia vulgului invitat la o astfel de sălbăticie fără egal.

 

   Sultanul ucigaş a încercat să-şi îndulcească cruzimea, făgăduind iertare pentru Vodă şi coconii lui, în schimbul aurului rămas, ascuns şi convertirea lor la islam.

   Matei, mezinul înfricoşat de moartea care sta deasupra capului, a fost ispitit şi era gata să cedeze, să cadă, când vocea tatălui l-a îmbărbătat, salvându-l.

   „- Fiul meu drag, nu vei putea trăi cu ruşinea de a-ţi fi trădat şi credinţa şi neamul! La ce bun să-ţi salvezi o astfel de viaţă? Eşti fiu de domn creştin. Păstrează-ţi rangul ca să nu râdă păgânii de tine şi de Mântuitorul Hristos.

- Iartă-mă tată, a zis copilul şi s-a dus cu demnitate spre butucul pe care şi-a aşezat gâtul, iar călăul i-a tăiat capul”. (Antonie Plămădeală, Cuvânt cu prilejul canonizării Brâncovenilor, în De la Filotei al Buzăului..., op. cit., p. 130)

 

   A urmat apoi tăierea capetelor lui Constantin, Radu, Ştefan, Ianache. Ultimul a fost cel al lui Vodă, care iniţial n-a vrut să se desprindă de trup. Lovitura s-a repetat.

   „Moare iară şi iară ca să-l vedem toţi, generaţie după generaţie, şi să ne amintim de faptele lui, de jertfa lui pentru neamul românesc şi pentru credinţa ortodoxă a moşilor şi strămoşilor noştri. Şi de fiecare dată ni se pare că simţim pe grumaz tăişul securii călăului, de parcă noi înşine am fi în locul lui cu capul pe butuc. Ne doare pe grumazul nostru moartea lui. Ne sfâşie sufletele. Căci a fost moarte cumplită şi nedreaptă.” (Antonie Plămădeală, Requiem pentru Brâncoveanu, în De la Filotei al Buzăului..., op. cit., p. 117)

 

   În istorie sultanii barbari au excelat în astfel de execuţii demonice asupra familiilor  de prinţi sau de domni, precum cea a marelui Duce Luca Notaras, după ce pierduse doi feciori în luptele de apărare a Cetăţii Costantinopolului. Sultanul odios, Mahomed al II-lea i-a ucis fiul de 14 ani, nepotul şi apoi pe el. Cazul monarhului David al Trapezuntului, obligat să asiste la uciderea celor şase fii. Suveranul David a încheiat cruda şi odioasa execuţie, aşa cum s-a întâmplat cu familia lui Vodă Brâncoveanu.

 

   Omul de stat, de cultură, Mihail Kogălniceanu spunea cutremurat de revoltă, că decapitarea Brâncovenilor a fost „una din cele mai triste privelişti ce istoria universală poate înfăţoşa.” (apud, Antonie Plămădeală, Requiem..., p. 117)

 

   Fapta odioasă a sultanului turbat a întărâtat mulţimea, care aţâţată de Trăsnea s-a revărsat strigând: moarte ucigaşilor... moarte călăilor... moarte marelui vizir... Gâdele a fost prins şi ucis cu propria secure înroşită de sângele martirilor. „În zarva uluitoare de oameni sălbăticiţi şi dornici de răzbunare, un şalvaragiu cu paloş în mână se năpusti fulgerător spre eşafod, smulse capul sângerând al lui Brâncoveanu, îl învălui în năframă şi se strecură, neobservat, prin mulţimea întărâtată. Cutezătorul era Trăsnea haiducul”. (Dan Smântânescu/ Mihai Epure, Eşafodul..., op. cit., p. 171)

 

   În ceasul când capetele şi trupurile martirilor cădeau secerate de călău, sufletele lor curate erau îmbrăţişate de Împăratul Vieţii – Iisus Hristos în Cerurile Sale.

   În acelaşi timp Fecioara Maria o îmbărbăta în suferinţă pe Doamna Marica, să vegheze şi să nădăjduiască. Ceea ce s-a şi întâmplat. Doamna ţării i-a dăruit Maicii Domului, în taină, spre grijă sfântă trupurile Voievozilor.

 

   Cerul s-a însângerat, iar norii albi ca o năframă a martiriului lăcrimau suspinând.

   Valurile învolburate ale Bosforului agitat s-au cutremurat de crima crudului şi turbatului sultan, ridicând talazuri negre de durere, cu stropi grei, parcă plini de sânge, revoltându-se, neîngăduind să primească trupurile martirilor creştini ortodocşi.

 

   „Atunci când le-au ridicat trupurile Brâncovenilor din piaţa de la Iali-Kiosk şi le-au pus laolaltă cu pietroaie în saci de cânepă ca să cadă la fund când le-or arunca în mare, s-a apropiat de căruţa mânată de călăi un călugăr bătrân călare pe un măgar şi a plătit ca să fie schimbaţi sacii şi să fie azvârliţi în Bosfor alţi saci, având doar pietroaie. Trupurile Voievozilor şi cel al lui Ianache Văcărescu în înfricoşată taină au fost purtate cu o luntre peste mare până la insula Halki. Acolo, la mânăstirea Adormirea Maicii Domnului, în aceeaşi seară au fost prohodite şi înmormântate creştineşte”. (ibid., p. 414)  

 

   Încrezătoare în Dreptatea şi Milostivirea Domnului Vieţii, Domna Marica i-a mulţumit Mântuitorului, care a primit jertfa curată a Martirilor. „Oare cei care mor alături, mărturisindu-Te pe Tine nu sunt adunaţi în numele Tău? Mulţumescu-Ţi Ţie Hristoase că ai fost cu ei aşa cum ai făgăduit când ai spus: <<Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor>>”. (Ileana Toma, p.415)

 

   Credinţa ei puternică, alături de ctitoriile ridicate de ea a făcut-o să treacă şi peste alte nenorociri. La un an de zile de la martiriul Voievozilor, a fost supusă exilului în Caucaz, la Kutaieh, pe ţărmul de răsărit al Mării Negre, alături de Domniţa Bălaşa, nora Aniţa şi nepoţelul Dinuţ. După trei ani de zile prin înfrângerea turcilor de către austrieci, familia exilată s-a întors în ţară. A voit Bunul Dumnezeu, ca sub domnia lui Constantin Mavrocordat, să aducă în mare taină sfintele moaşte ale martirilor. Era în 12 Iulie 1720, când le-a dăruit ctitoriei lui Vodă, Bisericii Sfântul Gheorghe Nou, aşezându-le sub o criptă, vegheată doar de o candelă cu un înscris tainic, care arde neîntrerupt precum cea de la mânăstirea Putna a Marelui Ştefan cel Sfânt.

 

   Fuga căpitanului Trăsnea cu capul lui Vodă a trecut pe la cadâna Hatife, camaradul său Grozea la Giurgiu, la alt camarad devenit monahul Iachint, cufundat în rugile Vecerniei la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. I-a dezvăluit taina şi comoara de mare preţ, pe care împreună la ceas de noapte au zidit-o într-o firidă din dreapta naosului.

 

   Haiducul dârz a plecat apoi cu iuţeala fulgerului înspre Sâmbăta de Sus, unde mai avea o mare şi dublă îndatorire faţă de protejata lui Vodă, Alzira şi faţă de fiul ei şi al lui Brâncoveanu, alt Constantin.

 

   Alzira era fiica unui mare senior din Florenţa. La vârsta de 16 ani se afla în vizită la rudele sale din Cetatea Neapolului. Într-una din zile se afla pe uliţa cetăţii ce da înspre port, când deodată apar 8 corăbii de piraţi algerieni, după pradă, jaf şi răpiri de femei tinere şi fecioare frumoase, aristocrate. Alzira de o frumuseţe răpitoare a fost prinsă de mâinile corsarului Hasan, care alături de celelalte tinere a fost dusă spre vânzare în târgul de sclavi din Alexandria. Muftiul oraşului fascinat de frumuseţea princiară a Alzirei a cumpărat-o pentru sultanul său, care păstra Haremul doar de faimă, dar plăcerile lui diavoleşti erau pentru copii tineri creştini, spre spurcată şi păgână profanare. Aşadar, Darul regal oferit lui, a fost dăruit lui Vodă Brâncoveanu.

 

   Domnul valah i-a construit un palat princiar la Sâmbăta de Sus, ocrotită de soţia lui Trăsnea, o haiduciţă înfocată, straşnică mânuitoare a paloşului şi de alţi haiduci. În toamna anului 1693, i-a dăruit lui Vodă, pruncul de os domnesc Constantin.

   Când Trăsnea i-a adus cutremurătoarea veste, Alzira s-a prăbuşit şi a murit pe loc. Pe lespedea săpată în pronaosul Schitului a scris: Alzira, 29 august, leat 7222”.

 

   Turcii păgâni şi netrebnicul Ştefan Cantacuzino căutau cu disperare aur, aur, aur, dar şi alţi urmaşi ai lui Vodă Brâncoveanu.

 

   Trăsnea a luat urmaşul Voievodului şi l-a încredinţat unui apropiat, dascăl în satul Ketscha-Banat, care l-a îndrumat spre preoţie. Prinţul Constantin s-a căsătorit cu frumoasa fiică a lui Trăsnea şi a soţiei sale Codrina, Iulia-Miruna, ajungând paroh la Sân-Nicolaul Mare, cu o familie numeroasă de 10 copii, 7 băieţi şi 3 fete. La 8 Aprilie 1789 a urcat la tatăl şi la fraţii săi în Ceruri. Ultimul descendent s-a născut la 21 Mai 1854, numindu-se tot Constantin şi a trăit până în 20 Decembrie 1929.

 

   În anul 1723, s-a prăpădit şi Codrina. A fost înmormântată lângă zidul Schitului, aproape de stăpâna ei Alzira. Încărcat de durere, Trăsnea a plecat spre locurile natale din Gorj şi s-a călugărit la mânăstirea Polovragi sub numele de Serafim. Acolo sub lumina rugilor şi pâlpâirea opaiţului a scris faptele şi martiriul voievodului său.

 

   Mărturia autorilor Dan Smântânescu şi Mihai Epure

   Cartea Întâi Un Dar nestemat

   Cea Dintâi Vorovire  

 

   „Smeriţilor condeieri de astăzi, în căutare de străbune hrisoave, poposind la mânăstirea Polovragi şi scotocind prin prăfuite hrisoave, li s-au desluşit, deodată, sub marama pleoapelor obosite, filele îngălbenite ale cestei zguduitoare mărturisiri, izvodite cu slove mari, nemeşteşugite de cel ce semna, cu mâna de ţărână: Haiducul Trăsnea.” (Eşafodul din Bosfor, op. cit., p. 9)

 

                                       Ţie, iubite cititor

   „...Şi ne-a fost dat ca, în leatul 1988 când s-au aşternut trei sute de ani de la înscăunarea ca Voievod a lui Constantin Brâncoveanu, să ne cadă sub ochi ceea ce cu lacrimi şi cu evlavie a scris, întru amintire, vrednicul căpitan de haiduci Trăsnea, devenit călugărul Serafim”.

                                                         Autorii 

 

    Chipul şi Icoana Voievodului

 

   Fraţii boieri Radu şi Şerban Greceanu care, au editat Biblia de la Bucureşti în 1688, tradusă în româneşte, cu preţuirea lui Vodă Brâncoveau, mărturiseau că Domnitorul fusese cu „adevărat şi după lege domn – mult silindu-se şi nevoindu-se ori cu ce mijloc de a aduce învăţătură şi ştiinţa în sufletele omeneşti, lucru iubit de Dumnezeu şi de folos de obşte, mai vârtos rodului nostru românesc”. (Antonie Plămădeală, Requiem..., op. cit., p. 118)

 

   Ioan Comnen, medic-scriitor îl numea pe Vodă, „plin de graţii şi înţelepciune, cel mai bun între domnitori, blând, dulce, dar minte adâncă şi dreaptă, stea înţeleaptă, văzută tuturor în lume. Sub domnia lui filosofează Dacia”. (Antonie Plămădeală, Mărturii în Documentele Vremii, în De la Filotei al Buzăului..., op. cit., p. 122)

 

   Patriarhul ecumenic de Constantinopol Hrisant Notara supranumit lumină a ştiinţei răsăritene îl numea pe Vodă Brâncoveanu „Cel mai mare dintre toţi principii, lumină strălucitoare până la marginile pământului”. (idem)

 

   Filotei sin agăi Jipa, îl compara cu Alexandru-Ptolomeu.

 

   Nicolae Iorga amintea cu admiraţie despre Vodă că, „Prin legăturile sale cu Moldova şi Transilvania, Constantin Brâncoveanu a reprezentat unirea indestructibilă a organismului naţional românesc”. (Cristache Gheorghe/ Florin Tucă/ Cezar Dobre, Voievozi, Domnitori, Principi, Regi, Preşedinţi şi alţi Şefi de stat din spaţiul românesc – Dicţionar, Ed. DC Promotion, Bucureşti, 2004)

 

   Diplomatul englez Edmund Chishull, încheindu-şi mandatul la Constantinopol în 1702, curios de cele auzite la superlativ despre Domnul valah, a trecut prin Ţara Românească să se convingă, lăsându-ne mărturia sa. „Constantin Brâncoveanu este un sprijinitor al ordinei şi disciplinei în ţară, un ctitor al reînvierii arhitecturii, un ocrotitor al învăţăturii şi la Bucureşti şi în celelalte locuri din Principat, în care a introdus două sau trei tiparniţe (de fapt erau cinci) şi de aici a scos o serie de cărţi de folos... Este o fire afabilă, blândă şi îndatoritoare, mărinimos, grijuliu cu educarea familiei sale... darnic în cheltuielile pentru tipar şi împărţirea de cărţi.” (cf. Antonie Plămădeală, Mărturii în Documentele..., op. cit., p. 125)

 

   Mitropolitul Ţării Româneşti, Antim Ivireanul i-a alcătuit un elogios portret, de un mare rafinament încropit cu emoţie lui Vodă, intitulat „Oglindă a principelui”.

   „Străluceşte într-însa – domneasca mare podoabă, dar înfrumuseţată cu bunătatea faptelor; înţelepciunea cea politicească, dar unită cu râvna cea creştină; sfatul cel mare, dar însoţit cu puterea legilor; dreptatea cea cu socotinţă, dar împreunată cu blândeţe şi în îndelungă răbadare”. (Antonie Plămădeală, Requiem..., op. cit., p. 118)

 

   Mitropolitul de Heracleea, Calinic de Naxos a fost hărăzit de Dumnezeu să ajungă pentru o Zi patriarh ecumenic cu numele de Calinic al III-lea, timp suficent pentru a alcătui martirilor Brâncoveni un Canon din patru tropare, „canonizându-l pe pământ, precum fuseseră proslăviţi în ceruri. Autoritatea sa fiind cea mai mare din ortodoxie şi actul de canonizare să capete recunoaştere ecumenică”. (cf.Ant. Plămădeală, p. 119)  

 

   „Un astfel de Om a omorât sultanul: ctitor de biserici şi mânăstiri cărora le-a dăruit un stil românesc în zidire, un stil cu un suflet frumos şi luminos la Hurezi, Potlogi, Mogoşoaia, Buzău, Făgăraş, Sâmbăta.

 

   Un astfel de Om a omorât sultanul: ctitor de cultură prin carte românească, arabă, gruzină, grecească şi slavonească, în ţară şi în alte ţări îndepărtate precum Siria şi Gruzia.

 

   Un astfel de Om a omorât sultanul: protector generos al ortodoxiei din Athos până departe în mânăstirea de la poalele muntelui Sinai, care îi păstrează până azi portretul în stăreţie arhiepiscopului.

 

   Un astfel de Om a omorât sultanul: domnitor evlavios, iubitor şi apărător al păcii ţării sale în timpul unei domnii de 26 de ani, un mare diplomat, ştiindu-se orienta fără greş printre suliţele a trei împărăţii: otomană, rusă şi austriacă.

 

   Un astfel de Om a căzut în capcana unui necioplit care, cu o bucurie dementă, şi-a oferit un spectacol sângeros, tăindu-l pe el şi pe copiii lui, în ziua Sfintei Marii din anul 1714”. (Antonie Plămădeală, Requiem pentru Brâncoveanu, op. cit., p. 118)

 

   Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a canonizat martirii Brâncoveni la 20 Iunie 1992, iar cinstirea lor calendaristică se face pe 16 August.

 

   Actul de iniţiere a canonizării Brâncovenilor i-a aparţinut marelui mitropolit cărturar, ctitor de lăcaşuri sfinte, ctitor de caractere şi suflete ortodoxe Antonie Plămădeală.

 

   Astfel, ctitorii Vodă Brâncoveanu şi Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală s-au întâlnit în Cerul dumnezeirii - Ctitoria Logosului Dumnezeesc – Hristos.

 

   Cu siguranţă haiducul monah Serafim a urcat la Ceruri să-i slujească pe cei doi Domni, pe Hristos – Împăratul Cosmosului şi pe Vodă Brâncoveanu al Patrie sale.

 

      Caricatura hidoasă a sultanului ucigaş

 

   Figura sa cu ciupituri de vărsat, cu dâre adânci de lepră, aducea cu cea a unui balşoi dihor însetat de sânge, din care se emana perfidia, lăcomia, fariseismul, egoismul, ura, laşitatea, vanitatea până la exces, hidoşenia deplină în carne şi oase.

 

   Singura faptă cu care ucigaşul sultan a rămas în istorie a fost masacrul abominabil comis în ziua de 15 August 1714 – Sfânta Maria Mare a Ortodoxiei.

 

   „Numele sultanului criminal nu merită să fie pomenit. S-ar cuveni ca istoria să-l pedepsească, să-l descalifice din toate demnităţile, inclusiv din aceea de om, pe acest tiran care ucigându-l pe domnitor aşa cum a făcut-o, a nesocotit tot neamul peste care domnise. Ne-a stropit pe toţi, în ochii sufletelor, cu sângele său.

   Dar a fost sânge de martir! Să nu-l ştergem! Să-l venerăm!” (Antonie Plămădeală, Requiem..., op. cit., p. 119)

   „Europa care a asistat la masacru cu indiferenţă, şi-a atras mânia lui Dumnezeu”.

 

 

 

                Stigmatul trădării

 

   Trei oameni mari, trei creştini luminaţi, trei prinţi însemnaţi cu viziune enciclopedică au complotat împotriva Marelui Vodă Constantin Brâncoveanu: Dimitrie Cantemir – prinţ al culturii şi Domn al Moldovei, Antim Ivireanul – prinţ al Bisericii şi al culturii, Mitropolit al Ţării Româneşti şi Constantin Cantacuzino – Marele Stolnic domnesc, deasemenea om al culturii. Pe toţi a rămas însă stigmatul trădării.

 

   Din punct de vedere religios ei nu trebuiau să greşească nici măcar cu gândul.

 

   Primul a greşit ca diplomat. Dacă, Voievod ar fi putut să însemne ceva, ca diplomat a fost un corigent eminent. Dimitrie Cantemir îl invidia pe Vodă Brâncoveanu ca spirit, ca om de cultură, ca domn, ca faimă, ca putere, ca bunătate, ca autoritate. El îşi dorea să fie, să aibe, ceea ce Brâncoveanu deja realizase. S-a încrezut în ţar care l-a folosit pe post de marionetă. Uitase că, „Muscalul cum spunea profetul nostru Mihail Eminescu este duşmanul de-apururea al dacoromânilor.”

 

   Al doilea a greşit mai mult decât primul şi decât al treilea, fiindcă ierarhul Bisericii Ortodoxe nu-şi mai aparţine sieşi. El este de-apururi al lui Hristos şi al Maicii Sale.

   Rolul său trebuia să rămână doar acela de prieten şi sfetnic de taină pentru Neam.

 

   Stolnicul Constantin Cantacuzino a greşit mai întâi prin gena sa, care-l predestina să ajungă cândva monarh, poate chiar bazileu de Bizanţ. A ajuns însă tată trădător de voievod trădător. „Cândva demult, în negura timpului, unul dintre ei (Cantacuzin) îşi dase fata unui otoman şi-l chemase să-l ajute să pună mâna pe coroana împărăţiei. Coroana a avut-o, dar otomanul n-a mai plecat. Din fata lui s-a plămădit neamul sultanilor care au răpus Bizanţul.” (Ileana Toma, op. cit., p. 21)

 

   Lângă cei trei complotişti cu două, trei trepte mai jos stă trădătorul spătar Toma Cantacuzino, care a trecut cu un corp de dorobaţi de partea ţarului şi a lui Cantemir, lăsând să se înţeleagă de către sultan că este mâna lui Vodă Brâncoveanu, binefăcătorul său din fragedă copilărie. Trădarea lui Toma a fost picătura care a umplut paharul cu venin băut de sultanul ucigaş.

 

   Eruditul stolnic a ţesut intrigi peste intrigi împotriva marelui Domn, împingându-l înspre domnie pe fiul său Ştefan, care a şi izbutit, dar şi-au atras răsplata lui Dumnezeu, aşa cum îi prezisese Vodă la plecarea în surghiun pe drumul Calvarului.

 

   La o săptămână de la Boboteaza anului 1716, Ştefan şi tatăl său luau şi ei drumul trădării spre Istambul, fiind cazaţi la Yedi-Kule – închisoarea Celor şapte turnuri -  Groapa sângelui. După trei luni de anchetă, foamete, mizerie şi supliciu în ziua de 7 Iunie 1716, au fost decapitaţi spre satisfacţia sultanului. „Damad Ali Paşa, marele vizir, era la Adrianopol şi vestea executării stolnicului şi a lui Ştefan Vodă l-a făcut să grăbească sentinţa de pedepsire a celorlalţi Cantacuzini, aflaţi acolo în stare de arest. La 9 iunie 1716, marele spătar Mihai, împreună cu alţi Cantacuzini sunt executaţi prin ştrangulare în marea piaţă din centrul oraşului. Împreună cu ei a fost ucis şi Radu Dudescu, capuchehaia Ţării Româneşti, care trebuise să asiste la stingerea neamului Brâncovenilor în urmă cu doi ani”. (Ileana Toma, op. cit., p.412)  

 

   Vodă Constantin Brâncoveanu al Ţării Româneşti a realizat aproape tot ceea ce îi este îngăduit unui mare monarh, ridicându-se cu mult deasupra epocii sale prin înfăptuirile spiritului religios. A fost perfect! Un singur lucru îi mai lipsea ca să ajungă desăvârşit. Şi pe acesta i l-a oferit cu mărinimie Mântuitorul Hristos: MARTIRIUL.

 

   Când vrăjmaşii DACIEI, habsburgii, ungurii şi saşii aliaţi cu Roma catolică puneau tirul uniaţiei pe Biserica valahă a Mântuitorului Hristos, ORTODOXIA îşi aprinsese în Ceruri, Candelabrul Mare din Aurele Martirilor Brâncoveni.

 

 

Tuturor purtătorilor sfintelor nume Constantin şi Maria întru mulţi ani fericiţi!

+ Sfântă Măria Mare – Învierea Maicii Domnului

 

 

 

   15 August 2021