Răzvan Moceanu - PORTRET: Sergiu Celibidache – un filosof al muzicii universale

 

PORTRET: Sergiu Celibidache – un filosof al muzicii universale

Răzvan Moceanu

14 August 2021

 

 

Sâmbătă, 14 august, se împlinesc 25 de ani de la moartea lui Sergiu Celibidache, pianist, compozitor şi dirijor, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai istoriei muzicii universale, personalitate despre care s-a vorbit şi s-a scris cu superlative greu de egalat.

 

Fascinant şi controversat, profesionist nonconformist sau chiar dictator în profesia sa – cum l-au numit unii -, dirijorul Celibidache nu a ezitat să folosească vorbe grele la adresa unor personalităţi care erau şi sunt considerate valori incontestabile ale muzicii simfonice, şi a respins tot ceea ce alţi dirijori şi-au dorit cu ardoare: înregistrări audio, concertele peste Ocean, interviuri şi fotografii în reviste, motivând că toatre acestea ar scădea emoţia prestaţiilor sale …

 

Sergiu Celibidache s-a născut la Roman, judeţul Neamţ, la 28 iunie 1912, tatăl său fiind Demostene, cu origini greceşti, ofițer de cavalerie, prefect al Iașului și, începând cu anul 1922, ajutor de primar al aceluiași oraș, iar mama sa, Maria, născută Brăteanu, a fost profesoară de chimie.

 

Când copilul împlinea şase luni, familia se mută la Iaşi, iar anii care au urmat au însemnat un zbucium pentru părinţii săi, fiindcă cel mic nu scotea niciun cuvânt.

 

Abia pe la vârsta de trei ani, viitorul mare dirijor se hotăra să pronunţe primele silabe, iar un an mai târziu începea deja să cânte la pian, singur, uimindu-şi familia.

 

Despre acest moment, Celibidache avea să mărturisească peste ani: „Când aveam 4 ani dădeam concerte, aşa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf, şi foarte rece. Mulţumeam publicului, deşi nu ştiam ce înseamnă asta. Fusesem o dată la un concert adevărat unde am văzut că se aplauda, că se mulţumea la sfârşit şi, atunci, o făceam fără să ştiu să cânt la pian, nu cântam, mi se părea doar foarte interesant.”

 

Celibidache şi-a trăit anii copilăriei în umbra unui tată autoritar, care îl vedea ca pe urmaşul său, la conducerea provinciei.

 

Și-a efectuat studiile liceale și muzicale la Seminarul Pedagogic din Iași, până în 1930, demonstrând o inteligenţă ieşită din comun, iar imediat după aceea, la vârsta de 18 ani, părăseşte definitiv casa părintească, pentru a-şi putea urma cariera muzicală visată, după ce tatăl său îşi dorea cu insistenţă, pentru el, o carieră politică.

 

Şi-a continuat studiile la Bucureşti, sub îndrumarea lui Theodor Rogalski (teorie-solfegiu, pian) și a lui Theodor Cosma (jazz), câştigându-şi existenţa în calitate de pianist corepetitor la o şcoală de dans, însă visul său pentru o carieră muzicală avea să însemne ani de sărăcie cumplită, doar pentru a-şi urma pasiunea.

 

În anul 1935 îşi satisface stagiul militar, apoi pleacă la Paris unde își continuă studiile.

 

După cea a ascultat la radio un cvartet de coarde de Heinz Tiessen, se hotărăşte să compună propriul cvartet de coarde, pe care i-l trimite lui Tiessen, profesor la Facultatea de Muzică din Berlin, care remarcă potențialul muzical deosebit al lui Celibidache şi îl invită la Berlin.

 

Marele dirijor avea să se mute la Berlin, învață în cel mai scurt timp limba germană, apoi se înscrie la Facultatea de Muzică a Universitatii Friedrich-Wilhelm, unde a studiat printre alţii cu Tiessen (compoziție), Hugo Distler (contrapunct), Kurt Thomas și Fritz Stein (teorie), Georg Schunemann (muzicologie) şi Walter Gmeindl (dirijat).

 

În anul 1939, se întâlneşte cu preotul budist, germanul Martin Steinke (Dao Jun) – care îl introduce în budismul-Zen – , de care îl va lega o frumoasă prietenie şi care avea să-i influenţeze cariera muzicală pe mai departe.

 

Urmează o perioadă în care se dedică compoziției propriilor lucrări, dar începe și să dirijeze corurile lucrătorilor feroviari și ale controlorilor de tramvai.

 

În anul 1941 primeşte primul angajament ca dirijor permanent, la ansamblul de amatori „Orchester Berliner Musikfreunde” („Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii”), cu care a susținut concerte publice.

 

Este momentul în care Celibidache uluiește prin memoria extraordinară, el ajungând să cunoască pe de rost toate partiturile.

 

Celibidache era considerat un student cu aptitudini speciale, iar în perioada celui de-al doi-lea Război Mondial, după ce profesorii au fost obligaţi să-și părăsească posturile, el a predat chiar propriilor colegi la mai multe materii. Aceasta în condiţiile în care Celibidache nu avea bani, uneori nu avea ce să mănânce, slăbise foarte mult și a avut norocul să primească o cameră în care să locuiască de la un cuplu de lucrători de tramvai.

 

În încheierea anilor de studiu, Celibidache scrie o lucrare de doctorat despre „Elementele formative în tehnica de compoziție a lui Josquin des Pres” („Formbildende Elemente in der Kompositionstechnik Josquins des Pres”).

 

La 11 august 1945, la doar 33 de ani, Celibidache a apărut la pupitrul Orchestrei de Cameră din Berlin, apoi câştigă un concurs de dirijat, organizat de Orchestra Radio din Berlin (Rundfunk Sinfonieorchester Berlin).

 

La 29 august 1945, este invitat să dirijeze Orchestra Filarmonicii din Berlin, în program figurând Uvertura operei Bărbierul din Sevillia de Rossini, Concertul de Fagot de Weber op.76 și Simfonia a 9-a de Dvorak. După doar două luni, Celibidache devine noul director muzical al celebrului ansamblu, colaborarea materializându-se în ani, în peste 400 de concerte la Berlin şi în numeroase turnee de succes pe marile scene din alte ţări.

 

În anul 1946, are loc prima întâlnire cu Wilhelm Furtwängler, la Berlin, concomitent începând corespondența dintre cei doi şi, în acelaşi an, Celibidache începe să predea la Institutul Internațional de Muzică din Berlin.

 

În anul 1948, conduce pentru prima oară London Philharmonic Orchestra şi are loc primul turneu de după război în Anglia al Orchestrei Filarmonice din Berlin.

 

Tot în 1948, Celibidache semnează primul și singurul contract de înregistrări cu producătorul Walter Legge, însă maestrul nu a fost mulţumit de sunetul „fad” al imprimărilot, care, în opinia sa prezentau o variantă deformată a realității, astfel că, de aici înainte, va prefera doar calea directă a concertelor live.

 

Din anul 1949, Celibidache este dirijor-invitat al unor orchestre de prestigiu din întreaga lume – din Austria, Italia, Franţa, America Centrală și de Sud, în acelaşi an el refuzând postul de dirijor al New York Philharmonic Orchestra.

 

În anul 1952, Wilhelm Furtwängler preia din nou postul de dirijor șef al Orchestrei Filarmonice din Berlin, insă Celibidache rămâne atașat ansamblului.

 

În anul următor, primeşte Premiul Berlinez de Artă pentru Muzică, are loc ultimul lui concert cu Orchestra Scala din Milano, însă între Celibidache şi Furtwängler apar primele tensiuni.

 

În 1954, maestrul primeşte Crucea de Merit a Republicii Federale Germania, pentru meritele sale în succesele Orchestrei Filarmonice din Berlin.

 

În 30 noiembrie 1954 – ziua morţii lui Furtwängler, are loc ultimul concert cu Orchestra Filarmonică din Berlin, în perioada ce a urmat, conducerea ansamblului fiind încredinţată lui Herbert von Karajan.

 

În anul 1955, Celibidache primeşte Premiul Uniunii Criticilor Germani și continuă activitatea concertistică, mai ales în Italia, unde dirijează Orchestra Scala din Milano, Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma și Orchestra Radio a RAI.

 

În 1957, dirijează concertul festiv în onoarea aniversării de 70 de ani a profesorului și mentorului său Heinz Tiessen cu Orchestra Radio din Berlin, iar în 1958 au loc primele concerte cu Orchestra Radio din Stuttgart, o orchestră care avea să-i rămână foarte apropiată.

 

În anul 1960, începe o colaborare cu Capela Regală Copenhaga, iar un an mai târziu întreprinde cu aceasta un amplu şi apreciat turneu în Germania.

 

La 28 iulie 1962, în ziarul „Frankfurter Allgemeine” apare un articol al lui Celibidache cu titlul „Înțelepții sunt greu de găsit”, în care artistul îşi expune ideile despre budism şi în care arată că și-a îndreptat atenția spre a crea, în timpul concertelor sale, condițiile optime pentru ceea ce numea el o “experiență transcedentală”, din perspectivă zen – budistă.

 

În anul următor, devine dirijor invitat și director artistic al Orchestrei Simfonice a Radioului din Stockholm şi realizează turnee în Suedia, Danemarca, Germania, Elveția, Spania, Finlanda, Austria, Olanda.

 

În anul 1965, Celibidache se căsătorește cu Ioana Procopie Dumitrescu, o pictoriță pe care o cunoștea încă din copilăria lui petrecută în România, iar pe 19 iunie 1968 se naște unicul fiu al lui Celibidache, Serge Ioan.

 

În anul 1970, este numit Cavaler al Ordinului Vasa în Stockholm și i se acordă , la Copenhaga, Premiul de muzică Leonie-Sonning.

 

O adevărată legendă a baghetei mondiale, Sergiu Celibidache a revenit rareori în postură de dirijor în România, dar în puţinele dăţi în care a făcut-o, Radiodifuziunea română i-a fost alături. Astfel, în iunie 1970, Sergiu Celibidache a susţinut la pupitrul Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii Suedeze nu mai puţin de cinci concerte la Sala Radio, în program figurând şi celebrele Tablouri dintr-o expoziţie de Modest Mussorgski. Era prima sa revenire în ţară după plecarea la numai 24 de ani, în 1936, în Germania.

 

În anul 1971, dirijează, la pupitrul Orchestrei Radio din Stuttgart, concertul jubiliar cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondarea orchestrei, iar un an mai târziu devine dirijor permanent și director artistic al acestei orchestre.

 

În anul 1973, dirijează Orchestra Națională ORTF în Paris, iar în 1977, în urma unor neînțelegeri, renunță la postul de director artistic al Orchestrei Radio din Stuttgart, rămânând însă atașat ansamblului ca și „dirijor permanent”.

 

În anul 1978 revine pentru scurt timp în ţara natală, unde dirijează Orchestra Filarmonică George Enescu din București, în acelaşi an fiind numit profesor onorific la Universitatea Johannes-Gutenberg din Mainz, unde începe o lungă activitate pedagogică.

 

La 14 februarie 1979 are loc primul concert cu Filarmonica din München, iar după acest succes este numit dirijor șef al orchestrei și totodată director general de muzică al orașului München.

 

În 1980 începe să susțină și la München cursuri de dirijat, iar în anul 1982 are loc primul turneu în Germania cu Filarmonica din München, urmând alte turnee cu aceasta în Franţa, Italia și Spania și concerte la Săptămânile Festive din Berlin.

 

În anul 1984 are loc debutul dirijoral în SUA, alături de Orchestra de Studenți a Institutului Curtis, din Philadelphia, la Carnegie Hall, la New York.

 

În 1986, Celibidache dirijează la München două premiere, „Lamento di Orlando” de Gunter Bialas și „Simfonia a 3-a” de Harald Genzmer, iar în 1987 conduce Academia Internațională de Orchestră de Tineret la Festivalul de Muzică din Schleswig-Holstein și susține cu orchestra, ulterior, concerte în mai multe orașe.

 

În 1987, la împlinirea vârstei de 75 de ani, primeşte Moneda Aurită de Onoare a oraşului München, apoi distincţiile Nettuno d’oro, la Bologna şi Acul Aurit de Onoare al oraşului Milano.

 

În 1988, la München, Celibidache dirijează premiera simfoniei „Die Lichtung” („Luminișul”) de Peter Michael Hamel şi realizează numeroase turnee la Paris, Rouen, Berlin, Linz, în Israel şi la Moscova.

 

În 1989 dirijează concertul cu ocazia Sărbătorii Naționale a 40 de ani de la înființarea Republicii Federale Germania.

 

Neuitată rămâne data de 13 februarie 1990, când Radiodifuziunea română a transmis în direct concertul eveniment susţinut pe scena Ateneului Român de Orchestra Filarmonicii din München, cu Sergiu Celibidache la pupitru. „M-am născut român, am îmbătrânit român şi o să mor român”, spunea cu acea ocazie Sergiu Celibidache.

 

În anul 1992, revine pentru scurt timp în țară unde este numit membru de onoare al Academiei Române, iar în 1994 este numit cetățean de onoare și Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași. Printre alte distincții importante, în 1993 primește Marele Ordin German de Artă “Maximilian”, iar în 1995 este numit Comandor al Artelor și Literelor de către Guvernul Francez.

 

În iunie 1996 Sergiu Celibidache a susținut ultimul său concert la München.

 

A trecut la cele veşnice la 14 august 1996, la reședința sa din La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, în apropiere de Paris, fiind înmormântat în micul cimitir al localităţii.

 

Pe 15 august 1996, la o zi de la decesul lui Sergiu Celibidache, prestigioasa publicaţie americană „The New York Times“ îl descria, într-un necrolog dedicat, ca fiind „una dintre marile enigme ale secolului al XX-lea“.

 

În anul 1998, în amintirea sa, a fost realizat filmul ”Grădina lui Celibidache”, regia, scenariul și producția aparținându-i fiului marelui dirijor, Serge Ioan Celibidache.

 

În anul 2011, Radio România Muzical marca împlinirea a 15 de ani de la moartea lui Sergiu Celibidache, prin difuzarea seriei de emisiuni „Anotimpul discurilor”, reunind înregistrări în premieră românească realizate cu marele dirijor. În acest sens, între 8 şi 12 august, la „Anotimpul discurilor”, au putut fi ascultate, în integralitatea lor, cinci CD-uri ce poartă numele lui Sergiu Celibidache pe copertă, majoritatea înregistrărilor fiind realizate alături de formaţii italiene (Orchestra şi Corul RAI din Torino, Orchestra „Alessandro Scarlatti” din Napoli a Radiodifuziunii Italiene), dar şi alături de Orchestra Filarmonicii din Berlin, în perioada anilor 1945 – 1958. Aceste discuri din seria „ineditelor Sergiu Celibidache” erau difuzate în premieră românească graţie unui parteneriat între Radio România Muzical şi Librăriile Humanitas şi au fost realizate de Irina Cristina Vasilescu.

 

În anul 2012, împlinirea a 100 de ani de la nașterea sa, marcată sub egida UNESCO, a prilejuit numeroase manifestări dedicate marelui compozitor și dirijor, între care și lansarea de către BNR a monedei numismatice comemorative, lansarea, la Biblioteca Academiei Române, a volumelor „Despre fenomenologia muzicii” de Sergiu Celibidache și „Celibidache: Întâlniri cu un om de excepție” de Patrick Lang și Stephane Muller.

 

Printre alte compoziții, Sergiu Celibidache este autorul a câteva simfonii, a suitelor “Grădina de buzunar” şi “Haz de necaz” şi a unui mistic Requiem.

 

Adept al unui stil dirijoral foarte original, Celibidache a fost fascinat de varietatea tempo-urilor: cu cât pasajul muzical era mai bogat şi mai complex, cu atât tempo-ul devenea mai lent.

 

Aşa cum aminteam, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri, şi doar după dispariţia sa și cu acordul familiei, EMI Classics și Deutsche Grammophon, au putut face disponibile publicului o parte din cele mai faimoase înregistrări live ale marelui artist.

 

Interpretările sale intense, absolut excepţionale, de un fin echilibru și de o trăire interioară puternică l-au făcut pe Celibidache să devină unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului al XX-lea.

 

de Răzvan Moceanu – RADOR

https://www.radioromaniacultural.ro/portret-sergiu-celibidache-un-filosof-al-muzicii-universale/

COMENTARII:

Celibidache

Când Muzica întâlnește Pictura....

 

 

- Stii tu cine este Ioana ? l-a întrebat o dată Sergiu Celibidache pe un prieten de-al său.

- Stiu şi eu ?! bâigui acela de teama unui răspuns greşit.

 

- Ioana este însăşi viaţa !

 

Zeci de ani mai târziu, după dispariţia fizică a marelui compozitor şi dirijor român, fu rândul Ioanei să-şi întrebe o prietenă:

 

- Tu ştii cine era Sergiu ? Îmi mânca aerul ! Nu voia săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram. si cred că am fost un fel de eroină că i-am rezistat.

 

Exuberantă, frenetică în felul ei de a trăi, „o cratiţă mereu în clocot” cum se descria ea însăşi, dar în aceeaşi măsură caldă şi apropiată, o femeie plină de har spiritual, şi nu în ultimul rând , o pictoriţă de mare talent, supranumită „sora mai glumeaţă a lui Paul Klee”, Ioana Celibidache a fost timp de 45 de ani nu doar soţia lui Sergiu Celibidache, ci însăşi viaţa lui.

 

S-au întâlnit în Buenos Aires la Teatrul Colon, unde Celibidache, în vârstă de 38 de ani, se afla în turneu cu orchestra Filarmonicii din Berlin. Ioana venise în Argentina cu al doile ei soţ, Nicolae Duca, „băiat de băiat”, „licenţiat în drept” , cu un cap de „fanariot afurisit” doar ca să-i arunce rutinii vieţii manuşa provocării unei aventuri.

 

În acea seară orchestra interpreta Simfonia a IV-a a lui Brahms. Când l-am văzut pe Sergiu Celibidache, spunea ea mai târziu, octogenară deja, am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai văzusem şi nu mai auzisem aşa ceva până atunci. Ce a făcut tânăra Ioana de 26 de ani care la 4 ani era „praf” după băiatul spălătoresei familiei ei; la 9 ani era „lulea” după băiatul bancherului părinţilor ei, iar la 15 ani era deja măritată? După concert a mers direct în cabina lui Celibidache să-i ceară un autograf pe programul orchestrei. A fost un „coup de foudre” pentru amândoi !

 

- Sergiu m-a măsurat cu privirea de jos în sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelată în ochii mei şi am plecat zbuciumată …

 

Ajunsă acasă, Ioana, fără pic de reţinere, îi declară soţului:

 

- Dragă, l-am găsit pe bărbatul vieţii mele !

 

Si a plecat. A lăsat totul şi a plecat. Soţul a crezut că e o joacă, o glumă, că Ioana a înnebunit. Spera într-o revenire a ei după ce-i trece frenezia amorului. „Jamais !” a fost răspunsul Ioanei. „Je suis partie pour la vie!” Si aşa a fost. Timp de 45 de ani, până la dispariţia pământească a lui Sergiu Celibidache, Ioana l-a urmat pretudindeni, cu şevaletul sub braţe, oriunde acesta avea concerte: Italia, Anglia, Danemarca, Suedia, Germania…

 

Întrebată cât de greu sau cât de uşor i-a fost să trăiască atâția ani în intimitatea lui Celibidache, Ioana Celibidache răspundea senin: „Nu ştiu. Mie mi s-a părut a fi un dar de la Dumnezeu.”

 

Despre Sergiu Celibidache s-au scris nenumărate biografii, dar „una mai proastă decât alta”, spunea Ioana Celibidache, deoarece nici una nu a reuşit să pătrundă esenţa clocotului existenţial al dirijorului.

 

Celibidache era altfel: un tumult, un vulcan, o furie, foarte critic, disciplinat, nu accepta mediocritatea. Un om care-şi cunoştea valoarea, dar care adesea se purta ca un copil. Te jucai cu el, era vesel, era amuzant.

 

În cartea „Sergiu altfel…” Ioana Celibidache vorbeşte despre Omul Celibidache, despre felul acestuia de a fi, despre obiceiurile şi comportamentul lui cu care s-a obişnuit atât de greu: să fii prezentă la cele 5 min. de rugăciune ale dirijorului înainte de concerte, să fii disciplinată, să fii punctuală în orice, să fii întotdeauna acasă când venea de la repetiţii. Cât de uşor poate fi să stai alături de o fiinţă care trăia exclusiv prin orchestră şi repeţii, iar tu să fii mereu disponibilă pentru el ? Era acaparator, spunea Ioana Celibidache, nu puteam să fac tot ce-mi doream.

 

Dacă reuşeam să ies cumva de sub umbra lui, Sergiu întotdeauna mă determina să înţeleg că e foarte important să stau cu el. Si tot ea găsea răspunsul vindecător: „Dar şi eu eram la fel, îngrozitor de acaparatoare”.

 

Două firi atât de profund personalizate artistic, atât de libere în cuget au trăit esenţa iubirii fără a umbri calea destinului celuilalt. Dimpotrivă. Sergiu, spunea Ioana Celibidache, m-a crescut. Eu eram tânără şi toată teoria lui despre viaţă am absorbit-o ca un burete. El a fost cel care a încurajat-o să urmeze cursuri de pictură şi tot el era cel mai dur critic al tablourilor ei.

 

- Ce-s chestiile astea ? întreba Celibidache după ce privea îndelung un tablou pe care soţia sa îl semna simplu cu „Ioana”. Unde vrei să ajungi ? Nu vezi că nu-i organic ?

 

Pentru Ioana Celibidache pictura a fost cea care i-a adus totul în viaţă, inclusiv pe Sergiu Celibidache. Am descoperit pictura în el, spunea ea. Eu întotdeauna am mâzgălit. Nu căutăm. El m-a învăţat să caut. Spre sfârşitul vieţii marele dirijor a cărui concerte erau „adevărate liturghii simfonice” (Klaus Umbach), privea timp îndelungat tablourile Ioanei în care nu erau pictate lucruri ci efecte, stări şi o întreba: „Cum faci tu să ajungi la Dumnezeu cu pictura ?” Ioana nu-i răspundea. Nu eram demnă de răspuns, spunea ea.

 

Si totuşi Iubirea nu e de ajuns ? Unora le este de ajuns.

 

Au existat certuri, dispute sau conflicte în familia Celibidache ? Bineînţeles că au existat, spunea râzând Ioana Celibidache, amintindu-şi cum a plecat o dată de acasă supărată că soţul ei nu vroia în ruptul capului să închidă gâştele pe care le aveau la „casa de moară”, vila lor care se afla la 100 km de Paris. Gâştele sau eu, a fost ultimatumul Ioanei. Celibidache a ales gâştele, iar soţia şi-a făcut bagajele şi a plecat… pentru câteva zile când dirijorul a cedat în defavoarea gâştelor.

 

„Ne certam, dar nu ne plictiseam!” pare a fi secretul fericirii familiei Celibidache. Să înveţi să râzi cu „adversarul”, nuanţa mai târziu Ioana. Să râzi chiar dacă nu ai de ce, altfel, te plictiseşti de te ia dracu ! Aşa au râs 45 de ani !

 

- Bărbatul meu s-a prăpădit aşa, dintr-o dată.

 

După moartea dirijorului în anul 1996 Ioana Celibidache a intrat „într-un tunel al durerii”. A încetat să picteze, iar cei 5 câini Saint-Bernard pe care dirijorul îi îngrijea personal, au refuzat mâncarea pierind de foame. Viaţa îşi pierduse sensul. Salvarea a venit tot de la Celibidache: Ioana a început să scrie despre el, astfel ştiindu-l aproape, veghind asupra ei. Sergiu e aici, spunea ea absolut convinsă. E cu mine. Nu e mort. E transparent.

 

Viaţa este un dar care ni se retrage la un moment dat. Ea nu dăinue şi nu ar trebui să avem această pretenţie la dăinuire, spunea la apusul vieţii (2012) Ioana Celibidache. Să nu uităm însă să râdem aşa cum au făcut-o Ioana şi Sergiu Celibidache. Si au fost fericiţi ca nimeni alţii în această lume.

 

Sursa: Ioan Gionea