Ioan Miclău-Gepianu: Nichita Stănescu (n.31 martie,1933-d.13 decembrie,1983) -poet, scriitor, eseist român-

 

Ioan Miclău-Gepianu: Nichita Stănescu

(n.31 martie,1933-d.13 decembrie,1983)

-poet, scriitor, eseist român-

A fost ales postmortem membru al

Academiei Române

 

VERSURI:

 

 

~*~

Cheile

 

Lanțul cu chei mi-a căzut din stele în creier,

mi-au zornăit mințile de durere și de sunet.

Trupul meu tot deveni o cheie de fier,

doamne, pentru o ușă uriașă

la al cărei lacăt nu am cum să ajung,

decât numai dacă mă ridici în brațe.

Haide, cât ești de mare, tu,

Haide, cât ești tu de indiferent,

Răsucește-mă și rupe-mă

Și deschide odată ușa aia!

Haide, deschide-o odată!

 

Veche întâmplare

 

Venea, se apropia

Negru și luminos

vultur umbros.

Pe mine se prăbușea

cu pene mă împăna

și mă încălzea

murindu-mă frumos.

El murea, eu muream

fiecare din alt neam.

După aceea în alergare

a trecut peste noi în galop

un cal mare.

Calul s-a dus, s-a dus, s-a dus,

Săgeată orizontului în sus.

Noi am rămas, noi am rămas,

Îmbrățișați și în extaz.

 

Destăinuire către Apolo

 

Eu sunt un mijloc de transport,

un fel de targă de carne

pe care pietrele mari ale piramidei

rănite la colțuri și pe suprafețe

sunt duse spre planeta Mercur.

Ah, ce apăsare, doamne,

ah, ce geamăt îndelung de piatră

când geme piatra cu geamăt de piatră,

pe trupul meu înțepenit și sângeros

și hieratic,

mijloc de transport

și targă.

 

Ridicare de cuvinte

 

Astfel, ca pielea

de pe o oaie tunsă, se ridică ziua.

 

Greu este să jupuiești o piatră de sinele său.

Greu este să-l jupuiești pe grec de amintiri.

 

Dar de ce să vorbim noi, aceasta!

La urma urmelor

și lumina are piele,

și lumina poate fi jupuită...

Deci

Și lumina este vinovată că este.

 

Vine aer curat

o dată cu mileniul.

Noi suntem frumoși;

De ce n-am fi frumoși?

 

Ne mâncăm unii pe alții

numai din foame

din adorație

din structură

din amor.

N-are importanță.

Noi suntem ceea ce suntem,

adică frumoși.

 

Port în inima mea sângele

mereu nemișcat.

Port în ochiul meu lacrima

Mereu sărată.

 

Port îngerul în mijlocul cerului.

 

Autoportret cu pene

 

Uneori mă simt inseparabil

de tot ce a fost,

alteori mă simt un cântec confundabil

cu orice cuvânt.

Numai când piere din mine

ceea ce este pieritor

sunt sigur și inconfundabil

cu vulturul în zbor.

 

 

~*~

Din arhiva bibliotecii familiei

Ioan Miclău-Gepianu

Cringila, N.S.W