Puterea
nurorilor
Soacra cu trei nurori nu este numai în
povești, ci și în realitatea de zi cu zi. o întâlnesc adesea pe unde mă duc
pașii. De cele mai multe ori e nefericită, se plânge că e singură, părăsită,
nedreptățită, neajutorată. Întâlnesc și cazuri când soacra este un adevărat
căpitan n casă, iar copiii, nurorile și nepoții soldați ascultători, gata să
execute fără crâcnire ordinele căpitanului.
Cunoșteam demult o văduvă cu trei flăcăi.
Îi crescuse cum putuse, îi căsătorise și se străduia să aibă fiecare casa lui,
masa lui, familia lui. La început s-au înțeles bine cu toții și puneau umărul
cu toții, ori de câte ori era nevoie și urneau greutățile din cale. Mama era
fericită. O mulțumeau și copiii și nurorile. Dar, cum dracul are și el plan de
lucru, de teamă să nu fie scos la șomaj, și-a băgat coada și-a tulburat apele.
Într-o zi a început cearta între frați.
Motivul este greu de găsit. O neînțelegere oarecare la împărțirea unor bunuri
fără valoare a declanșat avalanșa. Frații s-au bătut, s-au judecat pe la
tribunale ani de-a rândul. Se amenințau cu moartea unul pe altul. Mama a
încercat o vreme să facă pace, dar n-a reușit. Cât se războiau bărbații, dar
cât se războiau femeile, nurorile! Părți necunoscute până atunci ale ființei
lor ieșeau la lumină, precum aisbergurile la suprafața apei, puțin câte
puțin. Nimeni nu mai credea că se va
face pace în acea familie, că vor mai
putea să stea vreodată acei frați la aceeași masă.
După mai bine de douăzeci de ani de
scandaluri, de judecăți și de ură înfierbântată, când proprii lor copii
ajunseseră la vârsta căsătoriei, iată că s-a petrecut în viața bărbaților ceva
neprevăzut.
La nunta unei rude apropiate, a participat
mama-văduvă, cei trei fii cu soțiile și copiii lor. Nu vorbiseră unii cu alții
de mulți ani, așa cum am spus. Este obiceiul la noi, ca după ce tinerii se
cunună, întreg alaiul de nuntași să iasă în fața bisericii și acolo să facă
horă. Așa au făcut și de data aceasta.
Nu știu cum s-a întâmplat, dar parcă Duhul
Sfânt s-a pogorât în sufletul oamenilor acelora. Cineva a venit repede în
biserică și m-a chemat afară. În fața bisericii am privit și nu-mi venea să
cred. Cele trei nurori o înfășcaseră pe mama-soacră și o trăseseră în vârtejul
jocului. În momentele acelea uitaseră de toate necazurile și dușmăniile care-i despărțiseră de ani și
ani. Lumea toată rămăsese înmărmurită. Lăutarii cântau o învârtită oltenească
amețitoare. Bătrâna se ținea greu pe picioare. Numai de joc nu-i ardea, dar nu
se putea opune brațelor vânjoase ale nurorilor. Simțea și ea, așa cum simțeam
toți privitorii, că se produce o minune în viața lor.
Flăcăii bătrânei, bărbați în puterea
vârstei, au privit înmărmuriți câteva minute, fără să se dezmeticească. Nu le
venea să-și creadă ochilor. Nu credeau
că este adevărat. Instinctiv, s-au privit apoi unul pe altul. Parcă prin suflet le-a trecut aceeași
întrebare: ,,Oare, de ce m-am certat eu cu frații mei?” Niciunul n-a găsit răspuns. Uitaseră totul.
S-au simțit iarăși copii. S-au prins și
ei în horă, alături de mama și soțiile lor. Era o horă nebună, o horă a
fericirii, a regăsirii. Cei de pe margine, care cunoșteau bine situația acelei
familii, plângeau. Nu puteau rezista emoției.
Familia se regăsise, după zeci de ani de rătăcire. În momentele acelea
parcă am simțit aripa Duhului Sfânt trecând ca o adiere peste sufletele celor
de față.
Mulți au zis că împăcarea s-a datorat
numai nurorilor, dar cred că acolo s-a
petrecut ceva mai mult! Și, totuși, se poate!
(Puterea nurorilor, în ,,Datina",
Tr. Severin, an. X(1998), nr.
2130(29 mai), p. 6; în vol.
Al. Stănciulescu-Bârda, Momente
și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp. 113 - 114; în vol. Inima mamei, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2002, pp. 90-91).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
AVARUL
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Avarul pune mare pret pe lucruri; pe
oameni, cei care au nevoie de lucruri, nu-i pretuieste; îi pare rau de obiecte,
nu-i pare rau de oameni, desi omul este fiinta nepretuita. Pe sine se iubeste,
pe altul nu. Tot ceea ce pretuieste el este pâna la urma gunoi, apa care curge
si nu se mai întoarce. Domnul este pentru toti oamenii izvor nesecat; El a pus
totul la picioarele omului, lumea întreaga.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 218
PUIUL
SI APA
Sfantul
Simeon din Dajbabe
Puiul îsi înalta capul numai atunci când
bea apa, pe când crestinul cel bun îsi înalta gândurile spre Dumnezeu în toata
vremea.
Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox
Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA,
2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St. Symeon’s , p. 37-53
Disperarea
unei mame
Doamna D. N. îmi scrie cu disperare. Se
simte cea mai nenorocită mamă din lume. Fiul său, trecut demult de treizeci de
ani, nu și-a găsit altă meserie decât aceea de a cânta la chitară prin baruri,
restaurante și la petreceri. Mamei nu-i place nici meseria aceasta de ,,a-i
cânta diavolului”, nici mediul în care se desfășoară și nu se poate împăca cu
gândul că fiul său nu a putut să realizeze altceva în viață. Doamna D. N.
recunoaște că fiul său e credincios în intimitatea sa, obișnuiește să se
închine și să se roage. Doamna a rugat și pe alți preoți s- ajute în acest
sens, dar n-a găsit înțelegere.
Stimată doamnă, respect grija dvs.
legitimă pentru propriul fiu, dar, fără a vă jigni, am impresia că faceți furtună într-un pahar
cu apă. Fiul dumneavoastră nu mai este copil. Dânsul are responsabilități față
de propria familie, față de copiii săi. Dacă până acum nu s-a calificat într-o
altă meserie, credeți că va face-o acum,
de dragul meu? Mă îndoiesc! Și, la urma-urmei, ce găsiți rău în a cânta la
chitară? Poate nu vă place dumneavoastră, dar le place atâtor oameni serioși.
Dacă fiul dumneavoastră poate aduce o rază de bucurie și încredere în viața
unor oameni, dacă poate să aline pentru câteva momente grijile de zi cu zi ale celor ce-l ascultă,
ce e rău în asta? Fiecare generație cu vremea și cântecul ei, doamnă!
Cred că aveți un fiu minunat, dacă iubește
atât de mult muzica. Și cred că știe și meserie, din moment ce poate trăi din
muzică. E o meserie nobilă, divină doamnă, și fiți mândră de fiul dumneavoastră.
de ce vreți să-și lase această meserie? Ce vreți să facă altceva? El pentru
asta s-a pregătit.
Vedeți bine câte concedieri se fac din
toate instituțiile. Oameni cu studii superioare rămân pe drumuri, șomeri. Mulți
dintre aceștia ar vrea să știe să cânte ca fiul dumneavoastră, dar nu știu și
nu pot. Dacă dânsul își face bine meseria, nu e amenințat nici dumnealui, nici
familia de lipsuri. Desigur, își amintește și de părinții săi și le dă o mână
de ajutor, dacă are de unde. Faptul că a rămas credincios și că-și crește
copiii în frica lui Dumnezeu este un motiv în plus să vă spun că sunteți o mamă
fericit. Nu vă mai faceți atâtea griji
pentru dânsul. Creați stări de tensiune și conflict în familie, sunteți o nefericită și-i faceți și pe alții nefericiți.
Luați lumea așa cum este, doamnă, nu cum ar trebui să fie. Idealul e greu,
uneori e imposibil de atins. Îngrijiți-vă și de-ale sufletului dumneavoastră,
de nepoței. Iubiți-v fiul și nu-i faceți necazuri. Probabil că are el destule.
Dumnezeu
să vă fie într-ajutor!
(Disperarea unei mame, în ,,Cuget
Românesc", Bârda, an. II(1993),
nr. 2, p. 4; în ,,Datina", Tr. Severin, an.
III(1991), nr. 468(27 nov.), p.
1, 3; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 1999, pp.
215-216; în vol. Inima mamei,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp.
70-71; în vol. Scrisoare
pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. I, 2004, pp.
178 – 179).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
POMUL
BINE INRADACINAT
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Pomul bine înradacinat în pamânt se
dezvolta si aduce roade. Sufletul puternic înradacinat în Dumnezeu prin
credinta si dragoste – ca prin niste radacini duhovnicesti – la fel se dezvolta
duhovniceste si aduce roadele virtutilor placute lui Dumnezeu, multumita carora
el traieste acum si va trai în lumea viitoare. Pomul dezradacinat înceteaza sa
mai traiasca; el nu mai primeste viata pe care o sorbea din pamânt prin
radacinile sale. De asemenea, sufletul celui care a pierdut credinta si
dragostea si nu mai ramâne în Dumnezeu, în Care singur poate avea viata, moare
duhovniceste. Ceea ce este pamântul pentru plante, Dumnezeu este pentru suflet.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 67-68
BATRANETEA
Sfantul
Nectarie al Eghinei
Aceasta vârsta e caracterizata de
preocuparea neîncetata si de grija aparte pentru viata cealalta.
Desconsiderarea clipei prezente si predispozitia pentru cele viitoare sunt mai
mult decât evidente. Batrânetea se afla în cautarea unei alte vieti; ea nu
poate îndura gândul ca duhul care salasluieste în trup si îi da viata urmeaza
sa se piarda definitiv. Dorul ei se îndreapta spre eternitatea pe care o simte
aproape, întrucât sufletul sau este chemat sa traiasca si sa lucreze în vederea
vietii viitoare: deja traieste mai mult pentru viata de dincolo decât pentru
cea de aici.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze,
Bucuresti, 2015, p. 22.
Apostazia
Doamna G., farmacistă, e disperată. Fiul
său L., student la medicină, s-a îndrăgostit de o tânără penticostală, vrea
să-și abandoneze credința ortodoxă și facultatea, pentru a deveni el însuși
penticostal și a urma o școală de pastori. Biata femeie a folosit toate
argumentele de care dispunea, dar n-a reușit să-și convingă fiul să nu facă un
asemenea pas.
Domnul L. a fost ținut în copilărie
departe de biserică. A învățat în familie să se închine și să spună o
rugăciune. Atât! Familia se temea ca nu cumva fiul să facă vreo imprudență și
să se descopere că el a primit o educație religioasă în familie. Mergând
într-un centru universitar și scăpând de sub supravegherea mamei, a căzut ușor
victima primei tentații. Era prima dragoste, dar și la primul contact cu o
manifestare religioasă, prima lui participare la slujbă.
A fost cucerit și de fată și de atmosfera
religioasă de la casa de rugăciune. Era exact ceea ce-i lipsise de-a lungul
anilor. Domnul L. nu avea convingeri religioase propriu-zise. Nu era un ,,convins”,
ci doar un căutător. Nu denigra Biserica Ortodoxă, pe are intenționa s-o
părăsească. De fapt, nici nu o cunoștea. Știa, doar, vag, că este creștin
ortodox. Atât! Mama se trezea acum, când fiul trecuse de 20 de ani, pusă în
fața unei probleme, care părea insurmontabilă. Când argumentele logice se
terminaseră, începuseră lacrimile și implorările.
Nu, doamnă, nu poate să piară fiul atâtor
lacrimi și rugăciuni! Aveți toată încrederea.
După câteva ore de discuții cu Doamna G.,
situația era alta. Domnul L. nu fusese străin numai de biserica lui din
cartier, ci și de cultura creștină în general, de acele capitole de istorie
românească, în care elementul religios fusese mai evident. Descoperea lucruri,
pe care nu le bănuise. Era înmărmurit, aflând că domnul Constantin Brâncoveanu
putuse să moară împreună cu fii să pentru credința ortodoxă. S-a convins domnul
L. că trebuie să-și urmeze facultatea, că are de îndeplinit o misiune nobilă în
viață.
Dincolo de tot ceea ce am discutat,
domnule L., te rog reține un amănunt. Poate ți se va părea banal, dar cred că
trebuie consemnat. În lume vei întâlni multe femei. Unele dintre ele vor fi mai
frumoase, mai îmbrăcate, mai bogate, mai fardate sau mai învățate decât mama
dumneata. Nici una dintre acele femei nu-ți poate fi mamă adevărată. Una
singură este adevărata mamă. Iubește-o așa cum este, ajut-o și nu o părăsi. E
mama care te-a născut, care te-a făcut om.
La fel și Biserica Ortodoxă: e mama care
te-a născut creștin. Te-a născut, s-a rugat pentru dumneata. E corabia care te
duce pe marea vieții spre limanul Hristos.
Chiar vrei s-o părăsești?
(Apostazia, în ,,Cuget Românesc",
Bârda, an. I (1992), nr. 1, p. 4; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
1999, pp. 231-232; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Inima mamei, ed.
II-a, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp. 43-44).
IMBRACAMINTEA
FRUMOASA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
„Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu
si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua” (Matei 6, 33). Cum, în ce
chip sa cautam mai întâi Împaratia lui Dumnezeu? Iata cum. Daca îti place sa te
falesti cu o îmbracaminte frumoasa, chiar în timp ce te îmbraci cu ea, adu-ti
aminte de nestricacioasa haina a adevarului, cea în care trebuie sa ne fie
îmbracat sufletul, sau de Iisus Hristos, Care este îmbracamintea noastra
duhovniceasca, dupa cum s-a spus: „Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos
v-ati îmbracat” (Galateni 3, 27). Pasiunea pentru eleganta vestimentara face de
cele mai multe ori sa paleasca cu totul în inima noastra gândul la
îmbracamintea cea nestricacioasa a sufletului, reducând toata viata la o
preocupare desarta pentru îmbracaminte luxoasa.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 257-258
TACEREA
CARE NE INCONJOARA
Compozitorul
Arvo Part
Tacerea e întotdeauna mai desavârsita
decât muzica. E de ajuns sa învatam s-o ascultam. Aceasta e problema
principala. Caci, în aceasta lume, totul e atât de plin, sunt atâtea pe care
de-abia le putem presimti. Bineînteles, nu vedem îngeri. Totusi, ei sunt aici.
Lânga noi. În general, oamenii nu-i vad. Nu aud ceea ce ne înconjoara, în
tacere.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 66-67
UMBRA
TRECATOARE
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Considera orice lucru în lume ca pe o
umbra trecatoare, nu-i îngadui inimii sa se lipeasca de ceva, nu da importanta
la nimic din cele ce sunt ale lumii, nu-ti pune nadejdea în ele. Alipeste-te de
singura realitate nestricacioasa, preaînteleapta, nevazuta: Dumnezeu.
„Neprivind noi la cele ce se vad, ci la cele ce nu se vad; fiindca cele ce se
vad sunt trecatoare, iar cele ce nu se vad sunt vesnice” (2 Corinteni 4, 18).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 315
Valoarea
femeii
Am găsit pe internet o povestire cu acest
titlu, interesantă, care ar putea să fie de folos și celor necăsătoriți, și
celor căsătoriți. Din păcate, nu e semnată. Iat-o:
,,Un tată vorbea cu fiul său. Probabil că
acest tată era şi un bun contabil, căci la orice lucru el folosea creionul şi
hârtia. Fiul, fiind la vârsta căsătoriei, îi povestea tatălui despre viitoarea
lui soţie, despre alegerea făcută:
,,– Tată, mi-am găsit aleasa inimii şi
vreau să mă căsătoresc cu ea.!” Tatăl îl întreabă:
,,– Cum este aleasa inimii tale?” Fiul
răspunde:
,,– Este frumoasă!”
Tatăl, vrând să „calculeze” valoarea
fetei, îi spune:
,,– Ia un creion şi scrie un zero! Şi cum
mai este?”
,,– Este bogată!” Tatăl îi spune din nou:
,,– Mai scrie un zero lângă celălalt! Şi
cum mai este?”
,,– Este harnică!” Tatăl:
,,– Mai scrie un zero! Şi cum mai este?”
Fiul:
,,– Este sănătoasă! Tatăl:
,,– Mai scrie un zero! Şi cum mai este?”
Fiul:
,,– Cu nume bun!” Tatăl:
,,– Mai scrie un zero! Şi cum mai este?”
Fiul:
,,– Cu multă ştiinţă de carte!” Tatăl:
,,– Mai scrie un zero! Până acum totul
este zero. Şi cum mai este?” Fiul, nemulţumit de atitudinea tatălui său, îi
spune accentuând fiecare literă:
,,– Tată, aleasa inimii mele este foarte
evlavioasă şi credincioasă!”
Tatăl îi spune răspicat, accentuând şi el
fiecare literă:
,,– Fiul meu, în faţa tuturor zerourilor
scrie un unu şi vei vedea cât valorează aleasa inimii tale! Dacă este
credincioasă, atunci este de milioane. Te felicit!”
(Valoarea femeii, în ,,Scrisoare
pastorală”, an. XIX(2019), nr. 400, pp. 3-4; în Pr. Al. Stănciulescu-Bârda,
Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. X, 2019, pp.
618-620).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
PIETRELE
Sfantul
Nicolae Velimirovici
Piatra, care-L simbolizeaza pe Hristos,
simbolizeaza în acelasi timp si credinta cea tare întru El. Când Apostolul
Petru a recunoscut credinta sa întru Domnul, spunând: „Tu esti Hristos, Fiul
lui Dumnezeu cel Viu!”, Domnul i-a raspuns: „Iar tu esti Petru (numele lui
Petru înseamna piatra), si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea”, adica pe
credinta pe care el o marturisea. În acelasi fel Petru (piatra), în Epistola
sa, îi numeste pe credinciosi pietre vii: „Apropiati-va de El, piatra cea vie,
de oameni într-adevar neluata în seama, dar la Dumnezeu aleasa si de pret. Si
voi însiva, ca pietre vii, ziditi-va drept casa duhovniceasca” (1 Petru 2,
4-5), caci toti aceia care se boteaza în numele lui Hristos se îmbraca în Hristos
si se aseamana lui Hristos. Pentru aceasta Apostolul Petru îi numeste pe
crestini dupa cum si Hristos: pietre vii. Multimea pietrelor de pe pamânt
simbolizeaza multimea credinciosilor din toate timpurile, de la începutul lumii
pâna la sfârsitul ei. Luati aminte: Domnul a fagaduit lui Avraam ca semintia sa
întru dreapta credinta se va face fara seaman, „ca nisipul de pe tarmul marii”
(Facerea 22, 17).
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 32.
KILOMETRAJUL
INIMII
Sfantul
Ioan din Kronstadt
„Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu
si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua” (Matei 6, 33). Cum, în ce
chip sa cautam mai întâi Împaratia lui Dumnezeu? Iata cum. Sa presupunem ca
vrei sa faci un drum undeva, pentru o treaba oarecare, mergând pe jos, cu un
vehicul sau pe apa; roaga-te lui Dumnezeu sa-ti calauzeasca mai întâi caile
inimii si dupa aceea pe cele ale calatoriei pe care vrei sa o faci, sa te
îndrepteze mai întâi pe caile vietii, potrivit poruncilor Sale. Trebuie sa
doresti aceasta din toata inima si sa te rogi de mai multe ori în acest sens
lui Dumnezeu. Cunoscându-ti dorinta sincera si stradania de a-I respecta
poruncile, Domnul îti va îndrepta, putin câte putin, toate caile tale.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 257
Taina
mamei
Am găsit pe internet o povestire cu acest
titlu, interesantă, care, sunt sigur, și Dvs. vă va place, mai ales că e plină
de învățătură pentru viață, pentru relațiile de familie.
Faptul s-a petrecut cu ceva ani în urmă într-unul din tribunalele
Capitalei.
Personaje: soţia, soţul şi mama acestuia.
Spectatori: publicul din sală, judecătorii şi câţiva avocaţi. Motivul
procesului: o femeie bătrână şi singură, poate şi bolnavă, mama, pretinde
unicului ei fiu, om în toată puterea, sănătos şi voinic, s-o ajute să-şi
trăiască decent ultimii ei ani. Aşa cer legile nescrise ale omeniei. Potrivit
lor, femeia s-a adresat tribunalului să-i facă dreptate. Adică să-l oblige pe
fecior, inginer cu post bine retribuit, s-o întreţină pe mamă.
După cum era de aşteptat, tribunalul i-a
acordat reclamantei câştig de cauză, cum se spune în limbajul juriştilor. Până aici nimic deosebit. Un proces civil ca
atâtea altele. Obişnuiţi cu de-alde astea, judecătorii se grăbeau să treacă la
alt dosar, considerând cazul rezolvat. Abia acum începe însă povestea noastră…
Auzind sentinţa, ,,prea buna” noră a fost
apucată pur şi simplu de o criză de furie; i s-a părut pe semne o nedreptate
strigătoare la cer, ca soţul ei să-i aducă acasă, în ziua de leafă, mai puţin
cu cele câteva sute de lei, pe care tribunalul hotărâse ca fiul să le dea lunar
bătrânei sale mame. Şi atunci, în faţa sălii, ea a început să vocifereze, să-şi
insulte soacra, s-o învinuiască de meschinărie. Cei prezenţi, stupefiaţi de
această ieşire, o priveau cu justificat dispreţ.
Până la urmă, fireşte, tribunalul a
trebuit s-o cheme la ordine. Privirile oamenilor se îndreptau acum spre bărbat.
Condamnat de cei mai mulţi de atitudinea lui reprobabilă, compătimit de alţii
pentru că ajunsese sub clasicul papuc, omul tăcea. Dacă în acel moment cei trei ar fi părăsit
sala, lucrurile s-ar fi oprit aici, lăsându-le celor de faţă doar gustul amar
al întâlnirii cu o manifestare ce nu face cinste firii omeneşti. Ce s-a
petrecut însă în sufletul bătrânei?! Până atunci nu mai fusese niciodată la
tribunal. S-a uitat la chipurile celor din sală, s-a uitat la judecători,
desluşind la toţi acelaşi reproş pentru fiul ei. Şi a cuprins-o un legitim şi
dureros sentiment de remuşcare, de ruşine pentru ruşinea lui. S-a răzvrătit
ceva în sufletul ei şi n-a vrut să lase lucrurile aşa. N-a vrut ca oamenii
aceia străini să-l considere pe fiul ei ca pe un om de nimic, un nemernic. A
cerut deci să vorbească, să-l apere de o asemenea bănuială nedreaptă.
-Rog să fiu iertată, începu ea, dar să nu
credeţi că feciorul meu este un om rău la suflet. Eu îl cunosc mai bine decât
oricine. Nu s-a purtat neomeneşte cu mine şi de la el nu am a mă plânge
tribunalului. Eu nu aş fi făcut-o, dacă el nu m-ar fi îndemnat. Şi o să vedeţi
de ce…
O linişte plină de nerăbdătoare atenţie se
aşternu în sală. Copleşit, inginerul lăsă privirile în jos, pe când soţia lui,
potolită subit, ascultă şi ea uimită.
-Eu sunt femeie simplă, a continuat
bătrâna parcă îmbărbătată. Am muncit mult şi din greu ca să trăiesc şi să-l
cresc pe el. Erau pe atunci vremuri grele, război. Singură am fost toată viaţa,
n-am avut bărbat. Şi-o să vedeţi, iarăşi, de ce. Băiatul s-a purtat întotdeauna
frumos cu mine: a fost cuminte, m-a ascultat, a învăţat pe brânci să-şi facă un
viitor; a avut şi cap bun, nu-i vorbă. Pe urmă, când s-a făcut mai mare, a
muncit, şi-a făcut un rost şi a avut el grijă de mine. Când s-a însurat,
gândeam că am să-i pot fi de ajutor în casă, la copii. Sunt doar obişnuită cu
munca. N-a trecut însă multă vreme şi am văzut că nora nu-şi mai găseşte locul
cu mine, deşi aveau o locuinţă bună, încăpătoare. Cât despre copii… nu şi-a
dorit să aibă… Un timp i-am răbdat înţepăturile. Lui nu-i spuneam nimic. Îl
vedeam că munceşte, că îşi vede de treabă. Ştiam că-i bine văzut acolo unde
lucrează şi mă bucuram pentru el. Nu vroiam să-l necăjesc cu ale mele. De
altminteri, de faţă cu el, nora se purta altfel. El însă pleca dimineaţa şi
venea tocmai seara. Uneori, se ducea prin ţară. Rămâneam acasă cu nora, că ea
nu lucrează. Când nu trebăluiam prin bucătărie, mă făceam mică în colţul meu,
să n-o supăr cu nimic. Toată ziulica tăceam, nădăjduind că lucrurile vor merge
mai bine. Dar, n-au mers bine! Nu vă mai spun toate câte s-au petrecut. Destul
că, după un timp, au izbucnit certurile între ei. Pricina eram eu. Până la urmă
nici nu se mai fereau de mine. Pentru noră, banii erau lucrul de căpetenie.
Într-o zi i-a strigat: ,,Ori eu, ori maică-ta! Alege!”
Aici nora, sub privirile ostile ale sălii,
a trebuit să-şi plece privirea.
-Pe scurt, continuă bătrâna, n-am mai
putut răbda. Fiul meu o iubea şi n-aş fi vrut să se despartă din cauza mea.
Altfel de soţie îi dorisem eu. Dar ce puteam să fac? Mi-am găsit undeva o
odăiţă şi m-am mutat. Numai că, tare singură pe lume mă simţeam acum! De lucrat
nu mai puteam: sunt bătrână. Cu toate acestea nu mă lăsam. Mai găsisem câte
ceva de împletit, de cârpit, mai mult ca să-mi treacă de urât. Pe la casa lor
mă duceam rar. Fiul meu, n-am ce zice, mă ajuta. Dar soţia lui ştia cât
câştiga. A început curând să-i ceară socoteala la bani; au izbucnit iar
certuri. Atunci gândind că face un bine, băiatul m-a povăţuit să mă plâng
tribunalului. Să nu mai aibă soţia lui ce spune, pentru că, dacă aşa va hotărî
legea, el nu poate face altfel… Văzându-vă cum îl priviţi, m-am căit că l-am
ascultat. Să ştiţi că nu este un om rău la suflet… Poate nu vă spuneam asta,
dar nu m-a răbdat inima când am auzit-o aici pe soţia lui strigând…
Bătrâna ezită puţin. Îşi şterse lacrimile
cu mâna tremurândă şi, parcă aducându-și aminte de un lucru îndepărtat, povesti
mai departe cu un vădit sentiment de uşurare.
-Şi aş vrea să vă mai spun ceva…, ceva,
care nu am mai spus până acum nimănui.. Nici chiar fiului meu, pentru că nu am
vrut să-l amărăsc… Aveam, mi se pare, vreo 18 ani, bine nu mai ştiu. Eram la
părinţi o droaie de copii. Într-o zi, ducându-mă în pădure să adun uscături
pentru foc, am auzit un scâncet. La început m-am speriat neştiind ce-i şi am
început să fug. Apoi m-am dumirit. Era un copil. Avea câteva săptămâni. În jur,
nici ţipenie de om. Ce era să fac? L-am luat binişor în braţe. N-a mai plâns.
Cu vreascurile în spate şi cu el la piept, am plecat spre casă. La marginea
pădurii m-am oprit. Mi se făcuse frică. Am lăsat copilul jos. A început îndată
să plângă mai tare ca înainte. Am rupt-o la fugă să nu-l mai aud. M-am oprit
însă curând; mă urmărea plânsul lui. M-am întors. Căta spre mine cu nişte
ochişori atât de rugători, încât nu m-am îndurat să-l las acolo.
Când m-a văzut tata acasă, s-a crucit.
Mi-a strigat să duc copilul unde ştiu, că lui nu-i trebuie. Tata era om aspru
şi neînduplecat. Şi văzându-mă cum îl
îngrijesc, intrase la bănuială. Gândea c-o fi al meu şi i-am ascuns adevărul.
Poate că şi băuse în ziua aceea, că ne-a luat la bătaie şi pe mama şi pe mine.
M-a schilodit, nu alta. Mie începuse să-mi fie drag copilul şi nu ştiam ce să
fac. În cele din urmă m-am hotărât să plec cu el de acasă. Ce-o fi, o fi! mi-am
zis… Uşor nu mi-a fost! Nicăieri nu voiau să mă primească cu el. Să-l las, nu
mă înduram. Mi-a fost însă ruşine să spun cuiva că nu-i copilul meu. Cine m-ar
fi crezut atunci? Când am găsit, în sfârşit, nişte oameni mai binevoitori, care
m-au primit cu băiatul, aş fi fost în stare, dacă mi-ar fi cerut-o, să muncesc
doar pentru a câştiga mâncarea mea şi a copilului şi să avem un adăpost. L-am
crescut singură. Arătoasă nu eram. Cine
era să se uite la o biată femeie săracă, cu un copil pe deasupra? Nu m-a cerut
nimeni în căsătorie. Îl aveam pe el, soarele meu. A crescut voinic, cum îl
vedeți…
Aici, bătrâna a tăcut descumpănită. Nu mai
putea vorbi. Au podidit-o lacrimile. Printre suspine a mai adăugat doar atât:
-Dacă acestei femei îi pare atât de rău
după bucăţica de pâine pe care mi-o dă fiul meu, vă declar că nu vreau să mai
primesc nimic de la el şi îmi retrag plângerea… În sală se înstăpânise tăcerea.
Oamenii îşi ştergeau ochii pe furiş…
Aceasta a fost toată povestea. Fiul, copleşit
de emoţie, s-a apropiat de bătrână, ascunzându-si faţa în palmele ei aspre.
Soţia lui s-a ridicat descumpănită şi a părăsit sala. Nu ştiu dacă va mai
rămâne alături de un bărbat care-i va aduce acasă cu câteva sute de lei mai
puţin, dar ştiu că el, ,,COPILUL GĂSIT ÎN PĂDURE” nu va mai putea trăi
despărţit de cea care i-a fost o MAMĂ atât de bună.
(Taina mamei, în ,,Scrisoare pastorală”,
an. XVIII(2018), nr. 375, pp.
4-5; în vol. Scrisoare pastorală,
vol. X, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2019, pp. 226 – 230).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
SUVOIUL
DE APA VIE
Fericitul
Trifon Turkestanov
Câta desfatare daruiesti celor care cugeta
la Tine, cât de facator de viata e Cuvântul Tau Sfânt; mai alinatoare ca mirul
si mai dulce ca fagurele e grairea cu Tine. Datatoare de aripi si învietoare e
rugaciunea catre Tine; inima se umple atunci de atâta cutremur, iar faptura si
întreaga viata devin atât de marete si pline de tâlc. Unde lipsesti Tu, acolo
doar pustietate mai ramâne. Unde esti Tu, acolo dainuieste a sufletului bogatie
si precum un suvoi de apa vie se revarsa cântarea: Aliluia!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate”, p. 127
NOUAZECI
SI NOUA LA SUTA
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Inima e prea putin pentru a îngloba tot
sufletul. Sufletul exista si-n ultima celula din organismul uman. Sufletul este
în tot corpul viu, 99% din organismul omului e suflet. Doar 1% este mineral, ca
de aceea ochii vad si de multe ori poftesc.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 65
LECTURA
Prof.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga
..Pentru ca intram in zona computerului,
am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg.
Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti
lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea
obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru
ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si
eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe
Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.
Răsplata dezertorului
Părintele Stelică Zoican a relatat o
întâmplare cutremurătoare, trăită de Ion
Răducan, locuitor al satului Izverna, în vremea celui de-al doilea Război
Mondial. O repovestim mai jos.
Toată floarea satelor românești fusese
recrutată. Tineri între 18 și 40 de ani luaseră drumul frontului, lăsând în
urma lor plâns și jale. Aproape din fiecare casă lipsea câte unul. Copii,
femei, bătrâni erau cu lacrimile în ochi și priveau cu teamă viitorul. Așteptau
cu toții, cu răsuflarea tăiată, momentul când trecea poștașul. Doar-doar le-o
aduce vreo scrisoare. Voiau să știe dacă cei plecați mai sunt în viață. La
două-trei zile se auzeau țipete la câte o casă, fiindcă poștașul adusese vestea
că moartea le răpise pe cel drag. Plângeau, se rugau, îi făceau pomenile și
parastasele cuvenite, îi puneau o cruce în cimitir și trăiau cu speranța că
într-o bună zi îl vor întâlni dincolo de moarte, pe lumea cealaltă. Pământul
rămânea nemuncit, fânul necosit, vitele erau rechiziționate pentru front,
seceta bântuia ca moartea, ucigând și ea tot ce putea.
Cei plecați pe front nu o duceau mai ușor.
Armata română, alături de cea germană, înainta din greu, dar sigur, spre
Răsărit. La ordinul mareșalului au trecut Prutul. Nemții voiau cu orice preț să
ocupe Rusia toată. Se dădeau lupte grele, lupte pe viață și pe moarte. Nu conta
numărul morților sau răniților. Rămâneau câmpurile de luptă pline de cadavre.
Când era vreme, cei rămași în viață le îngropau, când nu, le luau doar armele
și plecau mai departe. În zona Odesei a fost iadul pe pământ. Acolo era și Ion
Răducan cu regimentul lui. Acasă nu tăiase un pui de găină. Acum nu-l mai
înspăimânta moartea. Aștepta dintr-un moment în altul să se întâlnească cu ea
și parcă era un făcut, că ea întârzia mereu. Mergea înainte, dar gândul îi era
tot la cei de acasă, la copii, la soție, la părinți, la consătenii lui. Doamne,
ce n-ar fi dat să fi descoperit că totul
era un vis de coșmar și că se scoală
într-o bună dimineață în patul lui, în casa lui, că schimbă o vorbă cu ai
casei, înfulecă ceva și pleacă în revărsat de zori la câmp, la muncă, așa cum
făcuse de când se ridicase flăcăiaș în sat. Parcă niciodată nu i se păruse mai
frumoasă și mai fericită viața ca acasă, în satul lui, cu toți ai lui, așa cum
i se părea acum, când își amintea de ea, șezând zile și nopți în noroiul din
tranșee, înfiorându-se când îi treceau gloanțele pe la ureche, când explodau
obuzele la doi pași de el și-i sfârtecau camarazii de luptă. Se ruga în sinea
lui, se ruga alteori în șoaptă sau cu voce tare lui Dumnezeu să-l scape de
iadul acela, se ruga pentru cei de acasă, pentru pace, pentru viață, pentru ce
știa și pentru ce nu mai știa.
De la o vreme, când luptele se
încrâncenaseră peste măsură, în mintea lui Ion Răducan a început să se
zămislească gândul dezertării. Știa că este deosebit de riscant, dar parcă nu
mai avea de ales. Nu putea crede că dacă merge înainte cu frontul se va mai
întoarce vreodată acasă; dacă dezerta, putea fi prins și împușcat fără milă,
fie de români, fie de nemți, fie de ruși. Până acasă erau aproape două mii de
kilometri, așa cum socotea el. Trebuia să-i străbată pe timp de noapte,
orientându-se după stelele cerului, după Drumul Robilor, așa cum făceau
strămoșii lui, când erau răpiți de hoardele tătare. Nu avea bani, nu avea
mâncare, nu știa limba rusă. Și, totuși, dorul de casă, de familie, pe de o
parte, neînțelegerea unui război absurd, moartea care secera mii de vieți
nevinovate în fiecare zi, pe de altă parte, l-au convins că trebuie să facă
pasul decisiv, indiferent de consecințe.
Pentru ca să-și pună planul în aplicare,
și-a făcut rost de încă două rânduri de haine soldățești, rusești și nemțești,
pe lângă cele românești. Nu a fost greu, fiindcă morții erau amestecați pe
câmpul de luptă și putea să își aleagă ce dorea. Într-o noapte, s-a strecurat
din tranșeu și s-a depărtat ușor-ușor de linia frontului. Era înarmat cu un
pistol-mitralieră, iar în buzunare înghesuise câteva benzi de cartușe. Nimeni
nu l-a sesizat. A luat-o peste câmp, când pe burtă, când în genunchi, când
cocoșat. Inima-i bătea să-i spargă pieptul, aștepta dintr-un moment în altul un
glonț ucigaș. Șoptea în sinea lui o
rugăciune, dar rațiunea nu mai putea să urmărească textul. Dimineața era destul
de departe de linia frontului. S-a ascuns în niște stufărișuri pe valea unui
râuleț și a rămas acolo până s-a lăsat din nou întunericul. Noaptea a pornit
din nou. Era frig, începutul lui decembrie 1943. Îmbrăcămintea lui era subțire,
sărăcăcioasă, trupul vlăguit de neodihnă și de foame. Își dădea seama că
trebuie să facă ceva, că așa nu mai poate continua. Se apropiase de un orășel
din zona Odesei. Știa că acolo sunt garnizoane germane, care supraveghează
populația. S-a îmbrăcat nemțește și s-a apropiat de localitate. S-a strecurat
ca o umbră pe străzi, ascunzându-se înfricoșat, când se apropia câte o
santinelă. La un moment dat, și-a luat inima în dinți și a deschis o poartă. A
bătut ușor la ușă de mai multe ori. Nu i-a deschis nimeni. Ușa nu era încuiată.
A pătruns în casă. Era o locuință de oameni înstăriți. Undeva, la o ferestruică,
se vedea o rază de lumină. A înaintat pe coridor, atent, cu pistolul pregătit
să riposteze în caz că e atacat. A deschis ușa camerei unde era lumină. Două
femei îl priveau îngrozite. Ca la o comandă, au căzut în genunchi în fața
icoanei Maicii Domnului. Așteptau să fie împușcate. Ion Răducan a rămas o clipă
descumpănit. Se așteptase să fie străpuns de o rafală de mitralieră. Acum, în
fața lui erau două ființe fără apărare. S-a lăsat ușor în genunchi, lângă ele
și a început și el să se închine și să se roage.
Femeile au prins curaj, când l-au văzut
îngenuncheat lângă ele, când l-au văzut făcându-și Sfânta Cruce. După o vreme s-au ridicat. Cele două femei
erau mamă și fiică. Tremurau. În localitate se întâmplaseră multe cazuri, când
soldații germani violaseră femei, împușcaseră
oameni. Ion s-a aplecat, le-a luat mâinile într-ale sale și le-a
sărutat. Le-a făcut semn cu mâna la gură, că-i este foame. În câteva minute,
femeile au scos ca din pământ tacâmuri și mâncare. S-au închinat toți trei, au
rostit fiecare în șoaptă, pe limba lui, rugăciunea Tatăl nostru. S-au așezat la
masă. Femeia cea tânără știa mai multe limbi, printre care și germana. A
încercat să intre în vorbă cu el și atunci au înțeles că e român. Cea vârstnică
știa cuvinte românești, fiindcă avusese în copilărie vecini români. Mai prin
cuvinte, mai prin gesturi, Ion le-a explicat că vrea să se ducă acasă. Le-a
arătat o poză, în care era cu soția și copiii. Le-a câștigat încrederea
femeilor. A rămas la ele timp de trei luni, până a dat spre primăvară și
frontul se depărtase mult. Ion era foarte respectuos, așa cum învățase el de la
părinți în copilărie. Muncea în gospodărie, tăia lemne, făcea toate treburile,
iar femeile erau foarte mulțumite de el. Nu le-a supărat, nu le-a jicnit, iar
primăvara când a plecat, aveau toți trei lacrimi în ochi, când și-au luat rămas
bun.
Ion a rătăcit luni în șir, înaintând câte
puțin, noapte de noapte, spre Prut. Nu știa unde se află, știa doar că trebuie
să ajungă acasă. Mânca iarbă, lăstari, frunză și înainta spre apus. Într-o
noapte a fost somat de o garnizoană. Erau români. L-au prins și l-au
arestat. A trebuit să dea multe
declarații, să fie supus la multe anchete. A fost deferit Tribunalului Militar
și apoi Curții Marțiale pentru dezertare de pe front. Între timp, lucrurile
s-au schimbat și armata română a întors armele împotriva nemților. Toți cei
aflați în curs de judecată au trebuit să mai aștepte. La începutul lui
decembrie 1944, Ion a fost dus la Curtea Marțială. Completul de judecată era
format din judecători români și sovietici. Erau procurori români și sovietici.
Între timp, se strânseseră noi probe. Cei mai mulți dintre cei judecați,
dezertori ca și Ion, au fost condamnați la moarte. Erau la dosar plângeri
împotriva lor pentru fapte grave, pe lângă dezertarea propriu-zisă. Unii
uciseseră, alții violaseră, alții răniseră sau se comportaseră necivilizat cu
populația rusească. La proces erau uneori și ruși, aduși fie ca părți vătămate,
fie ca martori.
Ion era sigur că va fi și el condamnat la
moarte. Când a intrat în sala de judecată era un cadavru viu. Nu mai știa nici
cum îl cheamă. Răspundea buimac, parcă de pe altă lume. Și, totuși, ceva se
întâmpla. Judecătoarea aceea care conducea completul de judecată îi era
cunoscută. Nu știa de unde. O privea și
nu înțelegea dacă e vis sau realitate. Nu-i venea să-și creadă ochilor. Femeia
aceea, judecătoarea, nu era alta decât gazda lui cea tânără, la care locuise în
iarna precedentă. Oare, ea îl recunoștea? Parcă ceva îi licărea în ochi, parcă
buzele ei schițaseră un zâmbet abia perceptibil. Împotriva lui nu erau
plângeri. Singura vină era doar dezertarea de pe front. Pentru asta i-au dat
doisprezece ani de pușcărie. A făcut jumătate din ei, fiindcă a câștigat prin
muncă.
Ion Răducan s-a întors acasă prin 1950. Nimeni
nu mai știa ceva de el. Îi făcuseră cei de acasă toate pomenile și toate
parastasele. A trăit până pe la 80 de ani. Cui avea timp să-l asculte îi spunea
povestea lui și nu uita să se întrebe, dacă judecătoarea l-a cunoscut sau nu,
dacă ea l-a scăpat de la moarte. Sfătuia pe oricare, tânăr sau bătrân, de câte
ori avea prilejul, să nu uite că Dumnezeu veghează asupra noastră, că nu lasă
nerăsplătită fapta bună, sau nepedepsită fapta rea. ,,Cinstea, mă, tată, te
scoate și din ghearele morții!” nu uita el să precizeze de fiecare dată.
(Răsplata dezertorului, în ,,Scrisoare
pastorală”, an. XVI(2017), nr. 345, pp.
3-4; în ,,Națiunea”, București, 2017, 26 mart., ediție on-line(http://www. ziarulnatiunea. ro); în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. IX, 2018, pp. 376-384).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
LUMINA
SI INTUNERIC
Sfantul
Ioan din Kronstadt
„Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu
si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua” (Matei 6, 33). Cum, în ce
chip sa cautam mai întâi Împaratia lui Dumnezeu? Iata cum. De cauti lumina
materiala, adu-ti aminte de lumina spirituala, fara de care sufletul ramâne în
întunericul patimilor si al mortii spirituale. „Eu, Lumina am venit în lume –
zice Domnul – ca tot cel ce crede în Mine sa nu ramâna în întuneric” (Ioan 12,
46).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 257-258
Piranda
Noul meu prieten este patronul unui
magazin de mărunțișuri. În vremurile lui bune a fost inginer respectat de
colegi, de șefi și de subalterni într-o mare întreprindere. Acum încearcă să
supraviețuiască. Într-o zi, trecând pe la magazinul său, a trebuit să zăbovesc
un ceas și să-i ascult o destăinuire despre oameni și fapte de demult…
,,- Părinte, eu am crescut cu țiganii. Vecinii noștri erau țigani. Aveau
o droaie de copii. Am învățat țigănește, cum și ei învățaseră românește. Veneau
copiii la noi, mă duceam la ei, mâncam de multe ori împreună, fie la mine, fie
la ei. Tatăl lor era om bogat. De multe ori arunca un butur întreg pe cărbuni,
aștepta să se rumenească bine, îl scotea, îl împărțea în ciosvârte mari și ne
îndemna să mâncăm. Între țigănușii cu care am crescut era și o țigăncușă. Era
frumoasă, bat-o s-o bată! Se purta curat și se vedea că are stofă fină în
sufletul ei. Toți îi spuneam Piranda și așa i-a rămas numele până a plecat din
oraș. Era de vârsta mea. Am fost cu ea coleg de clasă până am terminat liceul.
De multe ori tatăl ei a vrut s-o retragă de la școală și s-o mărite, dar tata
s-a opus și, cu chiu cu vai, a reușit să-l convingă pe țigan s-o lase să
termine școala. Eram bun prieten cu ea. O iubeam și ea zicea că mă iubește.
Cred că tata se gândea s-o facă noră.
După ce-am terminat bacalaureatul, în fața
noastră era marele monstru al examenului de admitere la facultate. Eu vream să
urmez mecanica. Piranda voia să dea la Medicină. Taică-său nici nu vrea să
audă. Îi găsise ginerică, se tocmise cu părinții acestuia, ajunseseră la
înțelegere și în vară urma să facă nunta. I-a spus fetei să se pregătească,
fiindcă nunta îi bate la ușă. Toate rugămințile fetei de-a lăsa-o să se
pregătească pentru examen au răsunat în van. A încercat și tata să vorbească cu
țiganul, dar degeaba. Nuntă și mai mult nimic. A doua zi, dimineața, Piranda
nu-i! Dispăruse. Au căutat-o peste tot. Degeaba. Au anunțat miliția,
procuratura. Au început căutările. Către seară, tata l-a chemat pe țigan și i-a
spus: ,, - Fii liniștit, că fata e bine! Eu am primit-o la mine și se
pregătește de examen!” Atât i-a trebuit țiganului. A reclamat până la București
pe tata pentru răpire și sechestrare de persoană. Știa legile. Au venit de la
miliție, de la procuratură, de la securitate, de la protecția copilului. Tata
îi primea pe toți cu bunăvoință și o chema pe Piranda să vorbească cu ei.
Sigură pe sine, hotărâtă să-și împlinească idealul cu orice preț, Piranda dădea
declarații peste declarații: sunt majoră, vreau la facultate, ci nu să mă
mărit, așa cum vrea tata; nu sunt răpită, nu sunt sechestrată; oamenii aceștia
mi-au întins o mână de ajutor și-mi sunt mai mari binefăcători decât părinții
mei!” Anchetatorii o priveau uimiți de frumusețea ei și de fermitatea cu care
își urmărea idealul. În final, încheiau un proces verbal și spuneau că e cel
mai frumos caz pe care l-au avut de rezolvat în cariera lor. Piranda a dat la Medicină în București și a
reușit. Eu am reușit la Cluj. Eram un derbedeu. Vream să mă însor. I-am spus
Pirandei și am cerut-o de nevastă. Mi-a spus că ar vrea, dar numai după ce
termină facultatea. Să fie sănătoasă! Eu m-am însurat, ea a continuat studiile.
Au ajutat-o părinții ei, dar a ajutat-o și tata cât a putut, poate mai mult
decât pe mine. Parcă era copilul lui. A fost printre șefii de promoție. A fost
repartizată la un spital central din București. A ajuns Piranda profesor
universitar și medic de renume. A participat la congrese în străinătate. Când
venea în Severin, prima dată venea la noi. Îmi iubea părinții mai mult decât pe
părinții ei.
În urmă cu câțiva ani, când a murit tata,
am anunțat-o și pe ea. Așa-mi spusese ea. A venit imediat. Nimeni nu l-a plâns
pe tata, cum l-a plâns fata asta. Spunea tuturor,în hohote de plâns, că dacă
tata nu ar fi ajutat-o, azi ar fi fost o țigancă oarecare pe marginea străzii.
Datorită lui a ajuns cineva în lume. Acum și părinții ei sunt mândri și nu le
vină a crede că fata lor a ajuns acolo sus!”
(Piranda, în ,,Scrisoare pastorală”,
an. XVI(2016), nr. 343, pp.
4-5; în vol. Scrisoare pastorală,
vol. IX, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2018, pp. 350-352).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
R
O U A
Sfantul
Ignatie Briancianinov
Dincolo de îngradirea manastirii, înspre
apus, se întindea o pajiste larga. Pe atunci ea era acoperita cu iarba deasa si
frageda, cu flori salbatice felurite, care înfloreau fara nici o grija si
raspândeau o buna mireasma, fiind în deplina slobozenie si în largul lor. În
ziua aceea s-a pogorât peste ele belsug de roua. Nenumaratele ei picaturi se
întrezareau pe fiecare floare, pe orice tulpina sau frunza marunta, si în
orisicare dintre picaturi se oglindea foarte deslusit soarele; fiece picatura
raspândea raze aidoma cu cele ale soarelui. Poiana arata ca un covor întins de
catifea, peste care, prin verdeata deasa si plina de lumina, o mâna îmbelsugata
a risipit o multime nemarginita de pietre pretioase multicolore, cu minunate
nuante si jocuri de lumina, cu raze si cu stralucire. Era ca si cum ar fi spus
cineva: „Priveste! Soarele este pe deplin înfatisat în fiecare smerita, dar si
curata, picatura de roua: asemenea si Hristos este prezent si ni Se daruieste
în întregime la Sfânta Cina, în fiecare biserica crestin-ortodoxa. El
împartaseste lumina si viata celor care se fac partasi Lui si care, unindu-se
cu Lumina si Viata Dumnezeiasca, devin ei însisi stralucire si viata. Întocmai
si picaturile de roua, primind în sine razele soarelui, încep ele însele sa raspândeasca
lumina aidoma cu cea a soarelui”. Daca astrul cel material si vremelnic –
creatie a Ziditorului, Care, fara de osteneala, într-o singura clipita l-a adus
întru existenta – se poate oglindi deodata în nenumarate picaturi de apa,
atunci de ce oare n-ar putea Însusi Ziditorul Cel Atotputernic si Omniprezent
sa fie pe de-a-ntregul de fata prin al Sau Preasfânt Trup si Sânge, prin
Dumnezeirea Sa unita cu acestea, sa fie de fata, în acelasi timp, în nenumarate
biserici unde, prin voia si porunca Sa, Atotfaptuitorul si întru tot Sfântul
Duh este chemat sa Se pogoare asupra pâinii si vinului, spre a savârsi Taina
cea mai mare, cea mai izbavitoare si cea mai de nepatruns?
Sfantul Ignatie Briancianinov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 20-22
Cuvioasa
Teofana Basarab
Pentru a înţelege mai bine pe Teofana
Basarab, trebuie să înţelegem contextul istoric în care a apărut ea. Sunt
intrigat de multe ori, când, trecând pe coridoarele şcolilor, întâlnesc
tablouri ale lui Basarab I, în care scrie că a fost domnitor al Tării Româneşti
din 1330 până în 1352.
Ei bine, cu mult timp înainte, el
condusese Ţara Românească. Încă din 1323, lupta alături de bulgari ca să îi
apere de bizantinii, care vroiau malul Mării Negre. Încă din 1323, se luptă cu
tătarii la Întorsura Buzăului şi îi goneşte până în nordul Mării Negre şi de
acolo avem ţara lui Basarab, Basarabia. Încă din 1323, până în 1330, se
amestecă în luptele din Banat, dintre nobilii de acolo şi curtea de la Buda,
iar Basarab are un cuvânt foarte puternic de spus.
Basarab se căsătoreşte cu Marghita, o
unguroaică de aici de la Turnu Severin (Severinul era stăpânit în momentul
respectiv de către unguri, cavalerii ioaniţi erau foarte puternici aici înainte
de 1330) de religie catolică. Basarab,
din diplomaţie, poate mai puţin din iubire se căsătoreşte cu ea, construieşte o
mică mânăstire la Câmpulung Muscel, întreţine legături foarte strânse cu
Mehedinţiul şi încerc să cred că originile Basarabilor sunt din părţile
Mehedinţiului, având în vedere nu numai legăturile strânse pe care le au toţi
moştenitorii lui Basarab cu podişul Mehedinţiului, dar şi frecvenţa foarte des
întâlnită a numelui de Basarab în satele din podişul Mehedinţiului, începând de
la Bâlvăneşti în sus.
Basarab I are două fiice: Teodora[1], Ruxanda şi un fiu, Nicolae Alexandru. Din raţiuni politice mai cu seamă, îşi căsătoreşte aceste două fiice cu doi tineri, unul bulgar, altul sârb, care vor ajunge Ţari, respectiv Ivan Alexandru, nepotul lui Mihail Şişman, ţarul bulgar şi pe Ruxanda cu Ştefan Dușan, care va ajunge Ţar al Serbiei. Era o mişcare politică extraordinară în contextul vremii, pentru a asigura stabilitatea, pentru a-şi asigura sprijinul din sud. Cât o fi fost de sinceră căsătoria dintre Teodora şi Ivan Alexandru, nu știm.
Cert este că, timp de mai bine de un deceniu, Ivan Alexandru guvernează
mai mult cu numele, pentru că Teodora, fostă Basarab, are o activitate
extraordinară în plan politic, dar mai ales în plan cultural. Se creează la
Loveci o adevărată şcoală de cultură, bulgară bineînţeles, unde se traduc şi se
copiază manuscrise de la Muntele Athos, de la curtea bizantină. Multe dintre
ele astăzi sunt la mari biblioteci şi muzee de la Londra, Graz, Leningrad şi
Moscova. Nu mai vorbesc de cele din Bulgaria. Aşadar, Teodora desfăşoară o
activitate culturală fără precedent. În urma luptei de la Verbujd, din 1330,
dintre bulgari şi sârbi, moare Mihail Şişman, ţarul bătrân al Bulgariei şi
locul lui este luat de nepotul său Ivan Alexandru, despotul de Loveci,
respectiv soţul Teodorei.
Ajunsă Ţarină a Bulgariei, ea încearcă să
continue activitatea culturală în Bulgaria. Au împreună cinci copii, trei
băieţi şi două fete.
Nenorocirea este că între Teodora şi Ivan
Alexandru stau nişte diferenţe de caracter enorme. Ivan Alexandru era un om
foarte uşuratic şi foarte afemeiat. Un oportunist, care nu pregetă să sacrifice
orice valoare spirituală, pentru a-şi împlini scopul.
Dovadă că, în calitate de ţar al
Bulgariei, nu ezită să se dea bine cu evreii din Târnovo, se îndrăgosteşte de o
evreică frumoasă dar foarte bogată, o alungă pe Teodora Basarab de la Curte, în
1347, deci la numai 24 de ani de căsnicie, se căsătoreşte cu această evreică, pe
care o botează creştină ortodoxă şi îi pune numele la botez Teodora, pentru ca
în acte să figureze în continuare Ţarul Ivan Alexandru şi Ţarina Teodora, cu
scopul de a-i păcăli pe urmaşi. Dar nu i-a păcălit pe contemporani, pentru că
bulgarii au avut un cult deosebit pentru adevărata doamnă Teodora Basarab,
cunoscându-i drama.
Nu era vorba numai de despărţire în cadrul
căsniciei Teodorei. Era şi un scurtcircuit politic foarte periculos. Se întâmplă însă un lucru neprevăzut. Ea nu
se întoarce la tatăl său, fiindcă astfel
ar fi putut declanşa un adevărat război, aici, în Balcani, între Ţara
Românească şi Bulgaria, ci ea se călugăreşte. Primeşte această lovitură pe care
i-o dă viaţa, cu smerenie, ca pe un dat de la Dumnezeu.
Dar nenorocirea nu se opreşte aici.
Evreica, noua Ţarină a Bulgariei, încearcă să-şi facă loc precum puiul de cuc
şi otrăveşte pe Ivan Asen, unul dintre fii Teodorei cu Ivan Alexandru.
Există o miniatură şi am această
fotografie a ei, în care maica Teofana, - Teofana fiind numele pe care şi-l
luase prin călugărie -, îşi plânge copilul otrăvit la catafalc. Băiatul cel mare,
Straţimir, intră în conflict foarte curând cu noul frate vitreg, numit Şişman,
fiul evreicei botezate Teodora, un tip foarte viclean, foarte invidios, care
căuta cu orice preţ să rămână singur moştenitor al tronului tatălui său. Între
cei doi nu a avut loc niciodată vreo înţelegere sau pace.
După unele mărturii, maica Teofana moare
în 1352.
Poate şi pentru a-şi aplana mustrările de
conştiinţă pe care le are, în urma morţii lui Ivan Asen și puțin mai târziu a
lui Mihail Asen, țarul Ivan Alexandru
hotărăşte la un moment dat să-şi împartă ţara în două părţi şi partea
dinspre vest o dă fiului cel mare Straţimir, fiu al Teodorei, respectiv Teofana
Basarab, iar acesta se mută la Vidin, unde îşi face capitala. Apar, din 1356,
două ţarate în Bulgaria, cel de est şi cel de vest. Cel de răsărit este condus
de Ivan Alexandru, care îşi asociază foarte curând pe Şişman, iar cel de vest
este condus de Straţimir.
Strațimir ia cu sine la Vidin și
osemintele mamei sale și le îngroapă undeva, la o mănăstire din apropierea
Vidinului. Straţimir se căsătoreşte, din interese politice bineînţeles, cu vara
lui primară, din păcate, Ana, fiica lui Nicolae Alexandru, fratele mamei.
Asemenea căsătorii se întâmplau des la curţile domnitoare, cum tot aşa se
făceau căsătorii, din interese politice, între copii de 5-6 ani, iar copiii
nici nu se vedeau.
Ana, o fată foarte inteligentă, parcă sub
îndrumarea duhului soacrei sale, începe o activitate culturală fără precedent
la Vidin. Şi reuşește să facă, la scurt timp, din Vidin cel mai puternic centru
cultural medio-bulgar al vremii. Se traduc şi se copiază nenumărate manuscrise.
Important este un florilegiu de vieţi de sfinte, anexat unei Psaltiri. Se propunea un model de viaţă creştinească şi
călugărească prin acest florilegiu, care astăzi se află la Biblioteca
Universităţii din Graz, Austria.
Slăbirea ţării şi frecuşurile dintre cei
doi fraţi, Straţimir şi Şişman, fac ca pericolul turcesc să avanseze foarte
mult spre Bulgaria. Se va ajunge la 1393, ca ţaratul de răsărit, condus de
Şişman, să cadă sub turci. Şişman se pare că este luat ostatic și ucis. Peste
trei ani va cădea şi cel de apus, condus de Straţimir. Din acel moment, nu se
mai ştie nimic de familia domnitoare a lui Straţimir, iar țarul va fi ucis la
scurt timp după arestare la Brusa.
Pe domniţa Teodora Basarab, devenită mai
apoi maica Teofana, o vedem ca pe o altă Ana lui Manole, pe care nu soţul, ci
tatăl ei, o zideşte la temelia statului român. Nu putem înţelege altfel o
căsătorie încheiată din raţiuni politice. Nu putem înţelege altfel o femeie
umilită, persecutată de propriul soţ, cu un copil otrăvit de concubina soţului,
alungată de la curte şi obligată să se călugărească, ea, împărăteasa ţării. Nu
putem înţelege altfel tăcerea şi supunerea ei, decât ca pe o autojertfire în
folosul păcii, echilibrului politic, în folosul neamului său. Drama personală
şi eşecul în căsătorie al Doamnei Teodora ar fi putut declanşa conflicte armate
între români şi bulgari, ar fi slăbit puterea românilor în faţa expansiunii
tătare şi turceşti. Răbdarea ei şi înţelegerea situaţiei ca pe o rânduială de
la Dumnezeu, bunătatea şi înţelepciunea, grija pentru operele de cultură, au
făcut pe bulgari să îi atribuie maicii Teofana aură de sfântă și să o
cinstească în consecinţă, ca pe o personalitate
de frunte a vieţii lor politice şi religioase din epoca medievală.
*
*
*
Din parcurgerea şi studierea acestui vast
material, am înţeles şi am fost uimit de înţelepciunea şi de curajul
întemeietorilor noştri de ţară.
Într-o vreme în care nimeni nu ne
recunoaşte existenţa, într-o vreme în care mari puteri, precum regatul Ungariei
şi hoarda tătarilor îşi disputau întâietatea întru stăpânirea acestor părţi de
lume, într-o vreme în care nu se ştia clar până unde se întinde catolicismul şi
până unde ortodoxia, într-o vreme în care imperii precum cel bizantin se
îndreaptă spre prăbuşire, iar altul mai puternic, cel otoman, ameninţă din sud,
românii se afirmă ca un factor de rezistenţă, ca un popor suficient de matur,
care îşi cunoaşte interesele şi îşi clădeşte idealuri pentru care este în stare
să lupte veacuri de-a rândul.
Românii dovedesc înţelepciunea de a se uni
sub conducerea unui singur comandant, marele voievod, au energia necesară de a
munci cu disperare pentru a crea un stat puternic şi bogat, au o abilitate
politică de invidiat, au curajul extraordinar de a lupta pe viaţă şi pe moarte cu
un duşman în majoritate covârşitoare la număr, instrucţie şi dotare tehnică, au
capacitatea strategică de a se folosi de toate avantajele pe care le oferă
configuraţia terenului în cadrul conflictelor armate, ştiu să se folosească de
tratativele cu puternicii zilei, au maturitatea necesară pentru a întemeia şi
consolida un stat puternic în spaţiul carpato-danubian.
Se clatină şi se prăbuşesc puteri mari în
jurul Ţării Româneşti, Hoarda de aur, Imperiul Bizantin, Ţaratul Bulgar,
Ţaratul Sârb; altele, precum Imperiul Otoman se ridică la orizont tot mai
viguros, dar românii rezistă cu îndârjire şi îşi afirmă tot mai mult existenţa
în contextul popoarelor europene, ei înşişi străjeri la porţile Europei.
Cuvioasa Teofana Basarab ne poartă în
lumea balcanică, în general şi în spaţiul balcanic medieval, în special.
Studierea acestei epoci, 1320-1400, este atât o lecţie de istorie, cât şi o
lecţie de viaţă.
Dacă din istoria românilor am învăţat
atâtea lucruri pozitive, din istoria bulgarilor şi sârbilor învăţăm, din
păcate, multe aspecte negative. Prăbuşirea celor două ţarate, precum şi a
Imperiului Bizantin, nu s-a datorat numai turcilor, ci în primul rând
bulgarilor, sârbilor şi bizantinilor înşişi.
Oameni cu putere de decizie la timpul
respectiv nu au fost la înălţimea vremii lor. Lipsa de integritate morală şi de
caracter, fărâmiţarea în stătuleţe, mândria excesivă a unor capete încoronate,
lipsa de legătură cu realitatea a altora, lipsa de capacităţi politice de
coeziune a principalilor factori de pe scena balcanică sau chiar europeană, în
vederea duşmanului comun, au făcut ca să se schimbe cursul firesc al evoluţiei
acestor state pentru multe secole.
Este foarte interesantă şi plină de
bună-cuviinţă politica domnitorilor români. Ei nu poartă războaie de cotropire.
Ei îşi apără propria ţară şi propriul popor şi dau o mână de ajutor altora,
care le cer aceasta, pentru a-şi apăra destinele.
Românii ar fi putut să dea o altă istorie
sau o altă orientare politicii şi configuraţiei europene. Situaţi la cumpăna
dintre marile puteri politice şi religioase ale lumii, ar fi putut să tragă
oricum foloase mult mai mari. Politica lor s-a păstrat însă, în limita unei
bune-cuviinţe creştineşti, care ar trebui studiată în mod deosebit.
Fără îndoială că în planul lui Dumnezeu
acest lucru a cântărit destul de greu, ceea ce a făcut ca statele întemeiate de
români nu numai să existe de-a lungul veacurilor, dar să-şi capete şi
independenţa şi unitatea aproape depline.
În cele trei sferturi de veac de care ne
ocupăm, sunt momente clare, în care o altă atitudine a românilor ar fi schimbat
faţa sud-estului european pentru multe veacuri. Câteva scenarii politice ne pot
edifica în acest sens. Dacă românii s-ar fi unit cu ungurii, ar fi cucerit cu
uşurinţă Serbia şi Bulgaria şi de acolo până la cucerirea Imperiului Bizantin
nu ar fi fost decât un pas. Dacă s-ar fi unit cu tătarii şi ar fi pornit
ofensiva împotriva ungurilor, şanse de victorie ar fi fost foarte sigure. Pe
baza relaţiilor de rudenie cu ţarii bulgari şi sârbi, românii ar fi putut
realiza o coaliţie anti-maghiară, fiindcă toate cele trei popoare au avut de
suferit de pe urma ungurilor în această perioadă.
Şi, totuşi, românii rămân în graniţele
lor, rămân şi în religia lor, punând stavilă expansiunii înverşunate lipsite de
orice scrupule aşa cum se va vedea, a catolicismului. Rămân în credinţa lor
până la sfârşit, pentru că pe pământul lor nu a existat o moschee măcar. Au dat
românii turcilor şi copii, şi cereale, şi vite, şi aur, şi bani, dar nu le-au
dat niciodată dreptul să construiască şi să rămână pe pământul românesc.
Este admirabil faptul, că într-o perioadă
când popoare mai puternice şi mai mari, ca
sârbii şi bulgarii, au fost îngenunchiate, ţările lor ajungând
paşalâcuri turceşti, iar Ţările Române şi-au păstrat întotdeauna statutul de
suzeranitate, în cel mai rău caz de vasalitate.
Protagoniştii români din acele timpuri au
ştiut să întemeieze, să consolideze edificii statale, dar de cele mai multe ori
şi-au neglijat, ori au pus pe locul doi propria lor persoană, propria lor
fericire. De cele mai multe ori interesul ţării este mai presus decât interesul
personal, iar sacrificarea propriilor interese, aspiraţii şi bucurii, pentru
binele neamului, al ţării, este element definitoriu al fizionomiei morale al
acestora.
*
*
*
Jertfa spirituală pe care o depune
cuvioasa Teofana la edificiul Ţării Româneşti a contribuit din plin la
stabilitatea din zonă, la asigurarea cadrului necesar unei politici menite să
pună stavilă pericolelor externe politice şi religioase, care pândeau Ţara
Românească.
În acest context, înţelegând lucrarea
Cuvioasei Teofana Basarab, considerăm că noi, românii, avem mult mai multe
motive să o aşezăm pe această martiră a neamului la loc de cinste în panteonul
istoriei şi credinţei noastre.
Şi o precizare aş mai face. Despre Sfântul
Nicodim s-a zis şi aşa şi așa, că ar fi sârb, că ar fi vlah, că ar fi român. E
posibil să fi avut şi grade de rudenie chiar în rândul familiilor conducătoare,
macedo-române. Ei bine, de Teofana Basarab suntem siguri că a fost româncă. A
susţinut şi istoriografia noastră, că Sfântul Nicodim este când întemeietorul,
când organizatorul vieţii mânăstireşti în Ţara Românească, dar iată că Teofana
Basarab este cea dintâi călugăriţă, cel dintâi monah român cunoscut
incontestabil.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit să
public diferite articole despre Teofana Basarab[2] și apoi am dat la lumina
tiparului o carte, Viața Cuvioasei Teofana Basarab[3], care s-a bucurat de
multe aprecieri. Prin grija Preasfințitului Episcop Nicodim, Episcopia
Severinului și Strehaei Sfântului a întocmai un dosar de canonizare dedicat
Teofanei Basarab. Și această carte a stat la baza acelui dosar. Drept urmare,
la 14 februarie 2022, Sfântul Sinod a aprobat canonizarea Cuvioasei Teofana
Basarab.
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Cu Teodora Basarab mi-a făcut
,,cunoștință” pentru prima dată răposatul mitropolit Nestor Vornicescu. Cu câteva
luni înainte de a trece la cele veşnice, Vlădica Nestor Vornicescu,
Mitropolitul Olteniei m-a chemat la reşedinţa sa din Craiova şi mi-a spus:
„Părinte Alexandre, într-un moment de răgaz am făcut o revizie asupra
manuscriselor şi fişelor mele de lucru, am găsit câteva teme la care am trudit
mult şi care au fost dragi sufletului meu. Îmi dau seama că timpul nu va mai
avea prea multă răbdare cu mine şi nu voi reuşi să le finisez pe toate. Am în
vedere efortul pe care trebuie să îl fac
cu prilejul împlinirii a două milenii de
creştinism. Vor fi manifestări în ţară şi în străinătate, congrese,
simpozioane, publicaţii, volume de alcătuit. Mă voi dedica în întregime
acestora. Conduc comisia de istorie bisericească comparată şi greul îmi va
apăsa pe umeri. M-am gândit să îţi încredinţez două dintre temele la care am
lucrat. Una este dedicată Cuvioasei Teofana Basarab, fiica lui Basarab I,
întemeietorul Ţării Româneşti şi alta Xilogravurilor în cultura română. Îţi dau
tot materialul cules până acum. Te rog să continui această cercetare. Eşti
liber să prelucrezi acest material aşa cum crezi de cuviinţă, poţi să faci
articole, studii, cărţi, treaba ta. Dacă vei menţiona undeva, măcar într-o notă
de subsol, că o parte din documentaţie ţi-a pus-o la dispoziţie Mitropolitul
Nestor, voi fi mulţumit. Primeşte acest odor de la mine, părinte Alexandre şi
nu lăsa pe cuvioasa Teofana să moară a doua oară. Bulgarii o au trecută în
calendar în rândul sfinţilor, luptă-te şi frăţia ta, ca să fie înscrisă şi în calendarul nostru.
Pe măsură ce vei studia documentaţia, vei înţelege mai bine ce vreau să-şi
spun!” Am primit materialul de la Vlădica Nestor cu emoţie, cu bucurie dar şi
cu teamă. Erau două teme de care nu mă ocupasem niciodată în cercetările mele.
Am parcurs acasă fiecare fişă, fiecare însemnare, fiecare fotografie. Cu cât
citeam mai mult, cu atât orizontul se lărgea şi problemele căpătau noi valenţe.
Am avut mai întâi în vedere tema cu Teofana Bsarab. Documentaţia pusă la
dispoziţie de Vlădica Nestor provenea mai mult din bibliografie bulgară.
Xerocopii după cărţi, articole şi studii din literatura istorică bulgară, mai
multe fotografii de obiective istorice, de miniaturi, de monede şi conducători
politici. Mai multe fişe citate şi notiţe disparate privind epoca şi personajele
istorice implicate, completau documentaţia. De la bun început mi-am dat seama
că această documentaţie trebuie adusă la zi şi aprofundată bibliografia
românească, pentru a putea întregi imaginea epocii şi a înţelege personajele.
Un lucru de loc uşor în condiţiile unei biblioteci personale nu tocmai bogate.
Corespondenţa cu mitropolitul se desfăşura într-un ritm destul de alert şi în toate scrisorile nu uita să mă
întrebe în ce stadiu am ajuns cu valorificarea materialului. Mă străduiam, dar
lucrul nu înainta. Ce încercam să construiesc într-o zi, se dărâma a doua zi,
fiindcă alte date apăreau, care schimbau concluziile precedente. Când am aflat
vestea decesului ierarhului, am răsuflat oarecum uşurat, fiindcă scăpam de o
sarcină destul de grea. A trecut vremea şi am continuat să completez
documentaţia, dar într-un ritm mai lent şi mai aprofundat. Totuşi, nimic nu se
închega. Un serial de articole publicat în cotidianul „Datina” din Drobeta
Turnu-Severin, prelucra materialul cu fiica lui Basarab, mai mult sub forma
unui roman istoric, ceea ce nu mă mulţumea. Nu era ceea ce mi-as fi dorit.
Într-o noapte l-am visat pe Vlădica Nestor. A apărut pe ecranul televizorului,
vedeam clar imaginea lui, vedeam că vorbeşte, dar nu auzeam nimic. La un moment
dat, l-am auzit spunându-mi: „Păcat că laşi timpul să rezolve problemele!”.
Imaginea a dispărut şi somnul meu s-a spulberat. Am înţeles şi am reluat lucrul
la cartea cu Teofana Basarab. Am colindat cât mi-a stat în putinţă bibliotecile
publice, librăriile, am parcurs numeroase cărţi, reviste, dar nu pot spune că
am epuizat bibliografia. Tema rămâne pentru mine o preocupare permanentă, iar
acest prim rod al strădaniilor mele Cu câteva luni înainte de a trece la cele
veşnice, Vlădica Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei m-a chemat la
reşedinţa sa din Craiova şi mi-a spus: „Părinte Alexandre, într-un moment de
răgaz am făcut o revizie asupra manuscriselor şi fişelor mele de lucru, am
găsit câteva teme la care am trudit mult şi care au fost dragi sufletului meu. Îmi
dau seama că timpul nu va mai avea prea multă răbdare cu mine şi nu voi reuşi
să le finisez pe toate. Am în vedere efortul
pe care trebuie să îl fac cu prilejul împlinirii a două milenii de creştinism. Vor fi manifestări în ţară şi în
străinătate, congrese, simpozioane, publicaţii, volume de alcătuit. Mă voi
dedica în întregime acestora. Conduc comisia de istorie bisericească comparată
şi greul îmi va apăsa pe umeri. M-am gândit să îţi încredinţez două dintre
temele la care am lucrat. Una este dedicată Cuvioasei Teofana Basarab, fiica
lui Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti şi alta Xilogravurilor în cultura
română. Îţi dau tot materialul cules până acum. Te rog să continui această
cercetare. Eşti liber să prelucrezi acest material aşa cum crezi de cuviinţă,
poţi să faci articole, studii, cărţi, treaba ta. Dacă vei menţiona undeva,
măcar într-o notă de subsol, că o parte din documentaţie ţi-a pus-o la
dispoziţie Mitropolitul Nestor, voi fi mulţumit. Primeşte acest odor de la
mine, părinte Alexandre şi nu lăsa pe cuvioasa Teofana să moară a doua oară.
Bulgarii o au trecută în calendar în rândul sfinţilor, luptă-te şi frăţia
ta, ca să fie înscrisă şi în calendarul
nostru. Pe măsură ce vei studia documentaţia, vei înţelege mai bine ce vreau
să-şi spun!” Am primit materialul de la Vlădica Nestor cu emoţie, cu bucurie
dar şi cu teamă. Erau două teme de care nu mă ocupasem niciodată în cercetările
mele. Am parcurs acasă fiecare fişă, fiecare însemnare, fiecare fotografie. Cu
cât citeam mai mult, cu atât orizontul se lărgea şi problemele căpătau noi
valenţe. Am avut mai întâi în vedere tema cu Teofana Basarab. Documentaţia pusă
la dispoziţie de Vlădica Nestor provenea mai mult din bibliografie bulgară.
Xerocopii după cărţi, articole şi studii din literatura istorică bulgară, mai
multe fotografii de obiective istorice, de miniaturi, de monede şi conducători
politici. Mai multe fişe citate şi notiţe disparate privind epoca şi
personajele istorice implicate, completau documentaţia. De la bun început mi-am
dat seama că această documentaţie trebuie adusă la zi şi aprofundată
bibliografia românească, pentru a putea întregi imaginea epocii şi a înţelege
personajele. Un lucru de loc uşor în condiţiile unei biblioteci personale nu
tocmai bogate. Corespondenţa cu mitropolitul se desfăşura într-un ritm destul
de alert şi în toate scrisorile nu uita
să mă întrebe în ce stadiu am ajuns cu valorificarea materialului. Mă
străduiam, dar lucrul nu înainta. Ce încercam să construiesc într-o zi, se
dărâma a doua zi, fiindcă alte date apăreau, care schimbau concluziile
precedente. Când am aflat vestea decesului ierarhului, am răsuflat oarecum
uşurat, fiindcă scăpam de o sarcină destul de grea. A trecut vremea şi am
continuat să completez documentaţia, dar într-un ritm mai lent şi mai
aprofundat. Totuşi, nimic nu se închega. Un serial de articole publicat în
cotidianul „Datina” din Drobeta Turnu-Severin, prelucra materialul cu fiica lui
Basarab, mai mult sub forma unui roman istoric, ceea ce nu mă mulţumea. Nu era
ceea ce mi-as fi dorit. Într-o noapte l-am visat pe Vlădica Nestor. A apărut pe
ecranul televizorului, vedeam clar imaginea lui, vedeam că vorbeşte, dar nu
auzeam nimic. La un moment dat, l-am auzit spunându-mi: „Păcat că laşi timpul
să rezolve problemele!”. Imaginea a dispărut şi somnul meu s-a spulberat. Am
înţeles şi am reluat lucrul la cartea cu Teofana Basarab. Am colindat cât mi-a
stat în putinţă bibliotecile publice, librăriile, am parcurs numeroase cărţi,
reviste, dar nu pot spune că am epuizat bibliografia. Tema rămâne pentru mine o
preocupare permanentă, iar acest prim rod al strădaniilor mele s-a
închegat într-o carte.
[2] Coroana Domniței, în ,,Datina",
Tr. Severin, an. XII(2000), nr. 2579 (23 febr.), p. 5; nr. 2580(24 febr.), p. 5; nr. 2582(26-27 febr.),p. 5; nr. 2585 (2 mart.), p. 5; nr. 2586(3 mart.), p. 5; nr. 2587(4-5 mart.), p. 5; nr. 2588 (7 mart.), p. 5; nr. 2591(10 mart.), p. 5; nr. 2592(11-12 mart.), p. 5; nr. 2594(15 mart.), p. 5; nr. 2595(16 mart.), p. 5; nr. 2599(22 mart.), p. 2; nr. 2603(30 mart.), p. 5; nr. 2606(31 mart. 9, p. 5; nr. 2607(1-2 apr.), p. 5; nr. 2610(6 apr.), p. 5; nr. 2611(7 apr.), p. 5; nr. 2612(8-9 apr.), p. 5; nr.
2613 (12 apr.), p. 5; nr. 2614(13 apr.); nr. 2615(14 apr.), p. 5; nr.
2616 (15-16 apr.), p. 5; nr. 2619(20 apr.), p. 5; 2620 (21 apr.), p. 5; nr. 2627(2 mai), p. 5; nr. 2628(3 mai), p. 5; nr.
2629(4 mai), p. 5; nr. 2631(6-7
mai), p. 5; nr. 2634(10 mai), p. 5; nr.
2635(11 mai), p. 5; nr. 2636(12 mai), p.
5; nr. 2637(13-14 mai), p. 5; nr.
2639(17 mai), p. 5; nr. 2640(18
mai), p. 5; Cuvioasa Teofana Basarab, contemporană cu Sfântul Nicodim(I-II), în
,,Datina”, XVII(2007), 27 nov. ; 28 nov., p. 4; Cuvioasa Teofana Basarab -
contemporană cu Sf. Nicodim, în
vol. 600 de ani de la nașterea în ceruri
a Cuv. Nicodim cel Sfințit de la
Tismana, Dr. Tr. Severin, Editura ,,Didahia Severin”, 2008,
pp. 99-113; Teofana Basarab, în
vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc”, vol. III, 2008, pp. 200 – 201; Cuvioasa Teofana Basarab, fiica
domnitorului Basarab I al Țării Românești și țarina țaratului bulgar, în
vol. Sfinți ortodocși români din afara
granițelor (vol. realizat și îngrijit de
Doamna Georgeta Bidilică-Vasilache), Cluj-Napoca, Editura Studia, 2018,
pp. 169-178.
[3] Viața Cuvioasei Teofana Basarab,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, ed.
I-a, 2020, 276 pag. ; ed. a II-a,
2020, 276 pag.
RUGACIUNEA
PENTRU LUME
a
Cuviosului Paisie Aghioritul
Dumnezeul
meu, să nu-i părăseşti pe robii Tăi care trăiesc departe de Biserică; dragostea
Ta să-i aducă pe toţi lângă Tine.
Pomeneşte,
Doamne, pe robii Tăi care suferă de cancer.
Pomeneşte,
Doamne, pe robii Tăi care suferă de boli uşoare sau grave.
Pomeneşte,
Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi trupeşti.
Pomeneşte,
Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi sufleteşti.
Pomeneşte,
Doamne, pe conducătorii ţărilor şi ajută-i să conducă creştineşte.
Pomeneşte,
Doamne, pe copiii care provin din familii cu probleme.
Pomeneşte,
Doamne, pe familiile care au probleme şi pe cei divorţaţi.
Pomeneşte,
Doamne, pe orfanii din toată lumea, pe toţi cei îndureraţi şi nedreptăţiţi în
această viaţă, pe văduvi şi pe văduve.
Pomeneşte,
Doamne, pe toţi cei întemniţaţi, pe anarhişti, pe narcomani, pe ucigaşi, pe
făcătorii de rele, pe hoţi, luminează-i şi ajută-i să se îndrepteze.
Pomeneşte,
Doamne, pe toţi cei înstrăinaţi.
Pomeneşte,
Doamne, pe toţi cei ce călătoresc pe mare, pe uscat şi prin aer, şi-i păzeşte.
Pomeneşte,
Doamne, Biserica noastră, pe slujitorii sfinţiţi ai Bisericii şi pe
credincioşi.
Pomeneşte,
Doamne, toate frăţiile monahale, pe stareţi şi pe stareţe, pe monahi şi pe
monahii.
Pomeneşte,
Doamne, pe robii Tăi care sunt în vreme de război.
Pomeneşte,
Doamne, pe robii Tăi care sunt prigoniţi.
Pomeneşte,
Doamne, pe robii Tăi care sunt precum păsările vânate.
Pomeneşte,
Doamne, pe robii Tăi care şi-au lăsat casele şi serviciile lor şi se chinuiesc.
Pomeneşte,
Doamne, pe săraci, pe cei fără casă şi pe refugiaţi.
Pomeneşte,
Doamne, toate popoarele, să le ţii în braţele Tale, să le acoperi cu Sfântul
Tău Acoperământ, să le păzeşti de orice rău şi de război. Şi iubita noastră
ţară, zi şi noapte să o ţii la sânul Tău, să o acoperi cu Sfântul Tău
Acoperământ, să o păzeşti de orice rău şi de război.
Pomeneşte,
Doamne, familiile chinuite, părăsite, nedreptăţite, încercate şi dăruieşte-le
lor milele Tale cele bogate.
Pomeneşte,
Doamne, pe robii Tăi care suferă de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti.
Pomeneşte,
Doamne, pe robii Tăi care ne-au cerut nouă să ne rugăm pentru ei.
~*~
(din
“Sfinte rugăciuni ale creştinului ortodox“, Mănăstirea Sihăstria Putnei, 2006,
sursa online: http://amcuce.wordpress.com)
OGLINDA PRAFUITA
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi
ca oglinda prafuita sau afumata nu-ti arata nimic, oricât ai privi într-însa;
însa de vrei sa-ti vezi chipul si murdariile de pe el, atunci trebuie sa o
stergi. Asemenea este si constiinta omeneasca: daca e pângarita cu multe
naravuri pacatoase si cu o viata nelegiuita, omul nu zareste în ea patimile ce
s-au lipit de sufletul lui si umbla asa, pângarit din cap pâna-n picioare, ca
un arap, si cade dintr-un pacat în altul fara teama. Pustiitoare si jalnica
este aceasta stare! Un asemenea om nu-si vede spurcaciunea si mârsavia, însa o
va vedea atunci când se vor deschide cartile spre rusinare înaintea întregii
lumi, a Îngerilor si a oamenilor, si i se vor pune dinainte pacatele lui, dupa
cum graieste Dumnezeu: „Mustra-te-voi si voi pune înaintea fetei tale pacatele
tale” (Psalmul 49, 22). Atunci el se va vedea pe sine ca un arap negru si ca o
dihanie înfioratoare, caci mârsavia sufletului, ce se ascunde acum înlauntru,
se va da atunci pe fata. La fel se va vadi si frumusetea sufletelor celor
drepte si ele „vor straluci ca soarele în Împaratia Tatalui lor” (Matei 13,
43). Atunci sarmanul pacatos va începe sa se scârbeasca de sine însusi, sa se
urasca pe sine, sa fuga de sine si va dori sa se prefaca în nimic, dar nu va
putea, caci în veci nesfârsita va sta asupra lui aceasta slutenie, spre a-l
vadi ca si-a petrecut viata pe pamânt într-o asemenea mârsavie. O, de-ar vedea
omul urâciunea aceasta, zarind-o de pe acum, neîncetat ar plânge si ar cauta sa
se izbaveasca de ea prin harul lui Hristos; însa, spre nenorocirea sa, orb
fiind, nu o vede. Dar când oglinda este curata, atunci le arata deslusit pe
toate care se gasesc înaintea ei; vedem în ea atât murdariile cele mari de pe
chipul nostru, cât si pe cele marunte. Asemenea este si constiinta cea curata:
zareste pâna si cele mai „mici” patimi si omul le spala pe acelea prin
pocainta, prin lacrimi si prin credinta. Aceasta cugetare te învata sa-ti vii
întru simtire, sa te adâncesti în Legea Domnului, care arata si da în vileag
pacatele noastre si sa te pocaiesti si sa-ti curatesti constiinta printr-o
staruitoare cercetare de sine, prin pocainta si prin credinta si în acest chip
sa începi o viata noua, asa încât la Înfricosata Judecata sa nu fie vadite spre
aflarea lumii întregi acele pacate ale tale pe care acum, ramânând singur cu
tine însuti, nu vrei sa le cercetezi, sa le cunosti si astfel sa le curatesti.
Sfantul
Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de
Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 100
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu