SEMNELE
SFÂRȘITULUI LUMII
-
SF. IOAN MAXIMOVICI -
Sfinții Ilie și Enoh. Focul
Sfânta Scriptură spune că, înainte de venirea
Mântuitorului, vor apărea două sfeşnice, doi „măslini arzând”, doi drepţi.
Antihrist îi va ucide cu puterea Magului. Cine sunt aceşti oameni? Conform
tradiţiei bisericeşti, cei doi drepţi care nu au gustat moartea niciodată sunt
Proorocul Ilie şi Proorocul Enoh. Există o profeţie conform căreia aceşti
sfinţi, care nu au gustat moartea, o vor gusta timp de trei zile; dar după trei
zile vor învia.
Moartea lor va fi pricină de mare bucurie pentru
Antihrist şi slujitorii lui. Învierea lor din ziua a treia le va aduce o
groază, o spaimă şi o tulburare cumplite. Şi atunci va veni sfârşitul lumii.
Apostolul Petru spune că prima lume a fost creată din
apă şi prin apă a pierit. Din apă este de asemenea o imagine a haosului din
materie, în timp ce a pierit prin apă este o imagine a Potopului. Iar acum
lumea este păstrată pentru foc... iar pământul şi lucrurile de pe el se vor
mistui (II Petru 3: 7-10). Toate stihiile vor arde. Lumea, în forma ei de acum,
va pieri într-o clipită, într-o clipită totul se va schimba.
Sfântul Chivot și Focul Sfânt
Va apărea semnul Fiului lui Dumnezeu, adică semnul
Crucii. Toţi cei care s-au supus de bunăvoie Antihristului vor izucni în plâns.
Totul se va sfârşi. Antihrist va fi ucis. Sfârşitul împărăţiei sale va fi
sfârşitul războiului cu Hristos. Sfârşitul sau darea de seamă pentru viaţa
fiecăruia este o socoteală pe care o vom da Adevăratului Dumnezeu.
Atunci, din munţii Palestinei, se va ivi Chivotul
Legământului. Proorocul Ieremia a ascuns Chivotul şi Focul Sfânt într-o fântână
adâncă. Atunci când au scos apă din acea fântână, aceasta a izbucnit în
flăcări. Dar Chivotul nu l-au găsit.
Când privim la viaţa de astăzi, cei ce pot să vadă văd
că tot ce s-a proorocit despre sfârşitul lumii se împlineşte.
Cine este acest om – Antihrist? Sfântul Ioan Teologul
îl descrie după un nume metaforic – 666; dar toate încercările de înţelegere a
acestei denumiri au fost zadarnice.
Viaţa lumii contemporane ne oferă o înţelegere destul
de clară a posibilităţii pieirii lumii prin foc, când toate stihiile se vor
transforma prin foc. Existenţa bombei atomice ne dovedeşte acest lucru.
Transformarea lumii
Sfârşitul lumii nu înseamnă şi distrugerea ei, ci
transformarea ei. Totul se va schimba dintr-odată, într-o clipire de ochi.
Morţii vor învia în trupuri noi – trupurile proprii dar înnoite – în acelaşi
fel în care a înviat şi Hristos în Trupul Său, cu urmele rănilor de la cuie şi
suliţă. Dar avea calităţi noi, deci un trup nou. Nu este clar dacă acesta va fi
un trup cu totul nou sau cel cu care omul a fost creat.
Şi Domnul va apărea pe nori cu slavă. Cum Îl vom
vedea? Cu ochi duhovniceşti. Chiar şi acum, în momentul morţii, drepţii văd
ceva ce nu poate fi văzut de cei din jurul lor.
Trâmbiţele vor suna tare şi puternic. Vor suna în
sufletele oamenilor, în conştiinţele lor. Tot ce s-a adunat în conştiinţa
omului va fi dat la iveală.
Cum va fi Focul cel mare?
Proorocul Daniel, vorbind despre Înfricoşătoarea
Judecată, ne spune că, Cel Vechi de Zile, Judecătorul, se va afla pe tron, iar
înaintea Lui un râu de foc. Focul este un element purificator. Focul arde
păcatul, îl nimiceşte prin ardere. Va nimici de asemenea şi suferinţa. Dacă
păcatul a devenit pentru om ceva firesc, atunci îl va nimici şi pe om.
Acel foc va izbucni în interiorul omului. Unii oameni
se vor bucura la vederea Crucii, alţii vor cădea în disperare, confuzie,
groază. În acest fel oamenii vor fi imediat despărţiţi. În relatarea
evanghelică se spune că unii vor sta de-a dreapta Judecătorului, alţii de-a
stânga – conştiinţa de sine îi va separa. Însăşi starea lăuntrică, starea
sufletului omului îl va arunca pe acesta într-o parte sau alta, la dreapta sau
la stânga.
Cu cât mai conştient şi mai râvnitor se nevoieşte un
om să ajungă la Dumnezeu în viaţa prezentă, cu atât mai mare va fi bucuria
auzirii cuvintelor: Veniţi la mine, binecuvântaţilor. Și dimpotrivă, aceleaşi
cuvinte vor aduce după sine focul groazei şi al chinurilor asupra celor care nu
L-au vrut, care au fugit, i-au stat împotrivă sau L-au hulit în timpul vieţii.
Judecata finală
Înfricoşătoarea Judecată nu ştie de martori sau de
acte de acuzare. Totul este întipărit în sufletul oamenilor, iar aceste
întipăriri, aceste cărţi, vor fi deschise. Totul va deveni limpede pentru
fiecare în parte şi pentru toţi, iar starea sufletului omului îl va trimite fie
la dreapta, fie la stânga. Unii merg spre bucurie, alţii spre groază.
Când cărţile se vor deschide, va deveni limpede pentru
toţi că rădăcinile tuturor patimilor se găsesc în sufletul omului. Aici îl vom
vedea pe beţiv, pe desfrânat. Unii ar putea crede că atunci când trupul moare
şi este îngropat, moare şi păcatul. Nu. Înclinarea a fost în suflet, iar pentru
suflet, înclinarea a fost dulce. Iar dacă sufletul nu s-a pocăit de acel păcat
şi nu s-a lepădat de el, va veni la Înfricoşătoarea Judecată cu aceeaşi dorinţă
pentru dulceaţa păcatului şi nu-şi va mai putea stăpâni niciodată dorinţa. Va
fi suferinţa urii şi a răutăţii. Aceasta este starea iadului.
Gheena focului este viaţa lăuntrică; este flacăra
patimii, flacăra slăbiciunii şi a răutăţii; şi va fi plângerea şi scrâşnirea
dinţilor răutăţii neputincioase.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 13
L
O P A T A
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
„Aria” întruchipeaza lumea lui Dumnezeu, „lopata” simbolizeaza Judecata lui
Dumnezeu, iar „hambarele” – Împaratia lui Dumnezeu. Pe cei drepti Domnul îi
aduna în Împaratia Cerurilor, precum bobul de grâu, iar pe cei pacatosi îi
arunca în foc, precum pleava si neghinele.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 54
BUNATATILE
TRUPULUI SI ALE SUFLETULUI
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Buna este lumina soarelui, a lunii si a stelelor, dar este un bun material,
care lumineaza trupul. Bun este aerul, dar este un bun material care
însufleteste trupul. Buna este pâinea si orice mâncare, dar sunt bunuri
materiale care întaresc trupul. Buna este bautura, dar este un bun material
care mângâie trupul. Buna este apa, dar este un bun material care spala trupul
si-l racoreste. Buna este casa, dar este un bun material care adaposteste
trupul. Bun este focul, dar este un bun material care încalzeste trupul. Buna
este îmbracamintea, dar este un bun material care acopera trupul. Bune sunt
roadele pomilor si iarba, dar sunt bunuri materiale pe care trupul le gusta.
Buna este mierea, dar este un bun firesc, ce îndulceste trupul, s.a.m.d.
Altceva odihneste si împlineste sufletul. Exista viata, care însufleteste
sufletul; exista lumina care lumineaza sufletul; exista pâine si mâncare, care
întaresc sufletul; exista bautura, cu care el se racoreste; exista casa, în
care el se adaposteste; exista dulceata, cu care el se îndulceste; exista
îmbracaminte, cu care el se acopera, s.a.m.d. Pentru suflet numai Dumnezeu este
lumina, viata mâncarea, bautura, întarirea, racorirea, mângâierea, desfatarea,
bucuria, odihna, pacea, bogatia, cinstea, slava si toata fericirea. Fara
Dumnezeu si în afara lui Dumnezeu sufletul nu poate trai, nu se poate odihni,
nu poate fi fericit. „Dumnezeu este iubire si cel ce ramâne în iubire ramâne în
Dumnezeu si Dumnezeu ramâne întru el! (1 Ioan 4, 16).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Comoara
duhovniceasca din lume adunata, traducere de rasofora Domnica Talea, Ed.
Egumenita, Galati, 2008, p. 482-483
DE
CE SĂ NE IUBIM VRĂJMAȘII?
-
SF. ILARION FELEA -
Iubirea aproapelui. Să ne pese de fratele!
Ca să iubim pe aproapele, trebuie să ne gândim că şi
el e făptura şi fiul lui Dumnezeu, ca şi orice om; că şi el e mădularul viu al
trupului Bisericii lui Hristos, ca şi orice creştin. Toţi avem un Tată, pe
Dumnezeu; şi Mamă, Biserica. Un Mântuitor, pe Hristos; un crez, un botez, o
moştenire, o viaţă veşnică. Toţi suntem mădularele lui Hristos şi de aceea
datori să ne iubim şi să ne ajutăm cu rugăciunea, cu sfatul, cu pilda, cu
osteneala, cu fapta. Numai Cain ucigaşul a zis: «Ce-mi pasă mie de fratele meu…»
(Fac. 4:9).
Iubirea aproapelui constă întâi de toate în cinstirea
persoanei şi în respectarea demnităţii lui şi a drepturilor lui la viaţă, la
libertate şi la bunurile lumii. În fiecare om este întipărit chipul lui
Dumnezeu şi de aceea nici un om nu trebuie nici jignit, nici supărat, nici
batjocorit, nici înjurat, nici blestemat. Asupririle, batjocurile,
vicleşugurile, minciunile, înjurăturile, lovirile, judecăţile nedrepte şi chiar
smintelile şi glumele sunt nedemne şi imorale (1 Cor. 8:13; Ef. 4:1-16; Filip.
2:1-4).
Răbdarea defectelor aproapelui
Iubirea aproapelui constă în răbdarea neajunsurilor
(defectelor) şi în iertarea greşelilor lui (Mt. 5: 23-24; 18:21-22) şi în grija
şi bunăvoinţa frăţească pentru mântuirea sufletului său. Împărtăşindu-i cu drag
iubirea şi adevărul, harul şi pacea lui Dumnezeu, va cunoaşte, va iubi şi servi
şi el cu toată inima pe Dumnezeu.
Dragostea evanghelică nu face nici un rău aproapelui
(Rom. 13:10). Dragostea este numai bunătate, numai blândeţe, numai binefacere,
în cuvinte şi în fapte, faţă de toţi oamenii şi faţă de cei răi şi vrăjmaşi.
De aceea învaţă Mântuitorul: «Iubiţi pe vrăjmaşii
voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi
vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui
vostru celui din ceruri, care soarele Său îl răsare peste cei răi şi peste cei
buni, şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Că de iubiţi pe
cei ce vă iubesc, ce plată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi de
veţi îmbrăţişa cu dragoste numai pe prietenii voştri, ce lucru mare faceţi? Au
nu şi păgânii fac aşa? Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum desăvârşit este şi
Tatăl vostru cel din ceruri» (Mt. 5:44-48; Lc. 6:27-31).
Iubirea evanghelică
Iubirea evanghelică este o lege morală universală şi
internaţională: cuprinde pe toţi oamenii de toate culorile, religiile şi
naţiile. Creştinul nu face deosebire între oameni, între evrei şi elini, între
buni şi răi, între prieteni şi vrăjmaşi. Iubirea creştină e largă cât lumea şi
frăţească, pentru toţi şi faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de duşmanii care
ne urăsc şi ne blestemă sau ne prigonesc.
Iubirea «cu fapta şi cu adevărul» (1 In. 3:18) este
calea (metoda) cea mai bună de a converti, împăca, îmbunătăţi şi înfrăţi
vrăjmaşii. «De flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i să mănânce pâine; dacă
însetează, dă-i să bea apă. Căci făcând aşa, grămădeşti cărbuni aprinşi pe
capul lui şi Domnul îţi va răsplăti ţie» (Pilde 25: 21-22).
Iubirea vrăjmaşilor nu e zadarnică. Are de o parte
răsplata şi în sine şi de la Dumnezeu, ca orice virtute şi faptă morală. Iar de
altă parte îmblânzeşte firea sălbatică a duşmanilor; îi înmoaie şi-i întoarce
la sentimente mai bune. Păgânii convertiţi la creştinism, prin puterea armelor,
n-au fost niciodată creştini în inima şi în purtarea lor. Păgânii învinşi prin
bunătatea şi iubirea creştinilor au devenit cei mai buni creştini şi cei mai
aleşi vestitori ai Evangheliei.
Virtutea iubirii de vrăjmași versus iubirea umanistă
Iubirea vrăjmaşilor pune frâu şi capăt urii, trufiei
şi răzbunării. Iubirea vrăjmaşilor vede şi însuşirile, nu numai defectele
oamenilor. Recunoaşte mai presus de vinovăţie valoarea oamenilor, şi de aceea
întrece cu totul aşa numita iubire „umanitaristă” (umanismul), care nu numai
n-a împiedicat, dar chiar a favorizat uneori decăderea şi devalorizarea omului.
În locul iubirii umanitariste, visătoare, îndepărtată,
nehotărâtă, neprecisă, creştinismul aşează şi practică iubirea de frate, de
vecin, de neam, iubirea care se întinde şi creşte de la familie şi de la omul
cel mai apropiat, de la vecin şi semen, până la neam şi până la omenirea
întreagă. În privinţa aceasta creştinismul nu cere numai iubirea vrăjmaşilor,
dar şi a fraţilor care muncesc pentru noi (1 Tes. 5:12-13) şi a fraţilor din
trecut, a morţilor. Creştinul iubeşte pe cei vii şi pe cei morţi.
Creştinul iubitor de oameni simte răspundere şi arată
respect faţă de munca înaintaşilor (totuna cu tradiţia). Iubirea de neam nu
este şovinism, cum se spune uneori (adică iubire oarbă faţă de greşeli şi
exagerată faţă de însuşirile naţiei din care faci parte). Ci este respect faţă
de generaţiile trecute, dragoste şi răspundere pentru generaţiile de faţă şi
grijă pentru generaţiile viitoare.
Arta și Iubirea
Dând întâietate persoanelor, adică arătând o iubire
personală faţă de Dumnezeu şi faţă de om, concretă, în fapte, nu abstractă, în
teorie, creştinismul propagă şi cere iubire faţă de valori. Adică faţă de
limbă, artă, ştiinţă, tehnică, înţelepciune, morală şi religie. Nu este nici
dreptate adevărată, nici credinţă adevărată, nici artă, nici ştiinţă, nici
virtute, nici peste tot bine, unde lipseşte iubirea. Răul răzbate unde lipseşte
binele. Ura răzbate unde lipseşte iubirea.
Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este o virtute mai
presus de toate jertfele: «a iubi pe Dumnezeu din toată inima şi din toată
puterea, şi a iubi pe aproapele ca pe sine însuşi preţuieşte mai mult decât
toate jertfele şi arderile de tot» (Mc. 12:33).
Iubire și libertate
Iubirea aproapelui este o virtute atât de mare, încât
pune margini libertăţii omului şi astfel o păstrează între hotarele
moralităţii. Când trece peste anumite margini, libertatea devine abur, anarhie,
crimă, viaţă fără de reguli morale. Iubirea aproapelui nu numai ne opreşte să
facem rău semenului, dar ne obligă să-i facem bine.
Cel mai mare semn de libertate, în creştinism, este
renunţarea la propria libertate, din iubire faţă de om, ca şi Hristos
Mântuitorul, care şi-a arătat cea mai mare libertate prin iubirea faţă de
oameni.
Unde este milă şi iubire faţă de om, acolo viaţa e
frumoasă, e veselă şi fericită, ca o grădină plină de îngeri, de copii, de
crini şi de trandafiri. Acolo este şi dreptate şi fericire. Unde lipseşte mila
şi iubirea faţă de om, acolo viaţa este ca şi o grădină plină de spini, de
şerpi veninoşi, de fiare sălbatice.
Dragostea și Războiul
După statisticile publicate, iubiţi şi binecuvântaţi
creştini, Primul Război mondial (1914-1918) a făcut 50 de milioane de victime.
Al Doilea Război mondial (1939-1945) a dat 73 de milioane morţi şi 29 milioane
invalizi, incapabili de a munci. În mai puţin de jumătate de veac au fost două
războaie mondiale (afară de războaiele mai mici dintre state), cu peste 150
milioane de victime. Nu mai vorbim de suferinţele şi pagubele pe care le-au
pricinuit la sute de milioane de oameni aceste războaie, criminale ca toate
războaiele.
Dar o constatare se impune: toate războaiele sunt
dovezi îngrozitoare ale urii dintre oameni. Semne triste care vădesc cum nu se
poate mai dureros, că omenirea nici în veacul al douăzecilea încă n-a reuşit să
înţeleagă de ajuns şi să trăiască sincer porunca iubirii aproapelui.
Spăimântat de o stare ca aceasta, poetul (P. Cerna)
scrie aceste versuri mişcătoare:
Iubire,
tu, a lumilor coroană,
Tu
veşnică, dumnezeiască floare,
Cât
plâns, cât zbucium, câtă sângerare,
Pân
să răsari în inima umană!…[1].
Cum câștigăm dragostea?
Învăţa-vom oare barem acum, după atâtea suferinţe şi
jertfe, să iubim mai mult pe Dumnezeu în aproapele decât până acum şi să ne
iubim unii pe alţii ca pe noi înşine? Dragostea aproapelui se câştigă iubind în
el pe Dumnezeu, după modelul iubirii lui Dumnezeu. Dragostea aproapelui se
poate câştiga nu numai în societate, dar uneori şi în singurătate.
Depărtează-te câtva timp de om şi se va aprinde în tine focul dragostei şi te
vei bucura de el ca de vederea unui înger al luminii, spun sihaştri.
Iubirea lui Dumnezeu se revarsă peste toţi oamenii:
buni şi răi, sfinţi şi păcătoşi. Aşa trebuie să fie şi iubirea omului faţă de
om. În interesul vieţii noastre pământeşti, dacă nu şi în interesul vieţii şi a
fericirii cereşti, să arătăm - creştini - mai multă iubire unii faţă de alţii.
«Copiii mei, să nu iubim numai cu vorba, sau cu gura, ci cu fapta şi cu
adevărul» (In. 3:18).
Iubirea nemuritoare
Iubeşte creştine, pe Dumnezeu şi oamenii, ca Iisus
Hristos Domnul: cu o iubire demnă şi de om, de icoana Dumnezeirii. „Poartă-te
cu oamenii ca şi când te-ar vedea Dumnezeu” (Atenodorus). „Să ai către Dumnezeu
inimă de fiu, către aproapele inimă de mamă şi către tine inimă de
judecător”[2].
Iubeşte, creştine, pe toţi oamenii buni şi răi,
prieteni şi vrăjmaşi şi nu urî pe nimeni. Ca astfel mai rodnică să se arate
prezenţa şi lucrarea Mântuitorului Hristos în lume.
Sf. Maxim Mărturisitorul învaţă: „Nu umbla să-ţi placi
ţie, şi nu vei urî pe fratele tău. Și nu fii iubitor de trupul tău, şi vei fi
iubitor de Dumnezeu”[3].
Fă, creştine, din mintea, din inima şi din toată
virtutea ta, visteria dragostei faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu. Uniţi şi la
bine şi la rău, să vă iubiţi până la moarte, şi mai mult: până la nemurire.
„Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să
mărturisim: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi
nedespărţită” (din Sf. Liturghie).
[1] Panait Cerna, Poezii, p. 119.
[2] Mântuirea păcătoşilor, p. 278.
[3] Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2,
p. 104.
(Extras din opera „Spre Tabor”, vol. II
RASCRUCE
-
Parintele Paisie Olaru -
Când suntem la o rascruce în viata, sa facem doua
lucruri: sa ne rugam si sa întrebam. Eu mai degraba ma ratacesc în orase decât
în padure!
Parintele Paisie Olaru, Parintele Paisie
duhovnicul, traducere de editie ingrijita de Arhimandrit Ioanichie Balan, Ed.
Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p. 72.
CALUL
INSEUAT
-
Sfantul Simeon din Dajbabe -
Întocmai precum tiganul îsi lauda calul ca sa-l poata
înseua, tot astfel diavolul îl lauda pe om ca sa-l poata însela.
Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox
Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA,
2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St. Symeon’s , p. 37
FRICA
ESTE PENTRU ATEI
-
SERGIU OPREA -
OMUL RELIGIOS
De ce spun asta? Fiindcă, de-a lungul istoriei
omenirii și de-a latul pământului, absolut toate societățile erau religioase,
fiecare în legea sa. De la poporul lui Moise care păstrase credința în
Dumnezeul Cel adevărat, la grecii politeiști, la păgânii scandinavi până la
nașterea creștinismului, toți oamenii din toate timpurile aveau credința
deplină că viața aceasta pământească este doar începutul existenței noastre, că
dincolo de aparenta moarte este o cu totul altă viață, pe care o vom trăi în
funcție de felul în care am trăit aici.
Cu această credință, oamenii au înfruntat greutăți,
prigoane, foamete și s-au dus încrezători chiar și spre moarte în războaie,
pentru ceva mai mult decât ei înșiși. Fie că e vorba de cauze drepte, precum
războaiele românilor în care bărbații înfruntau dușmanii și priveau moartea în
ochi, pentru libertate și apărarea credinței adevărate, fie că e vorba de cauze
nedrepte precum romanii care mergeau senini la război pentru extinderea
imperiului prin înrobirea neamurilor considerate barbare, toți aceștia înfruntau
pericole imense pentru ceva, mai mult sau mai puțin măreț, exterior propriei
persoane.
EUROPA UMANISTĂ ȘI DEPRESIA
De la revoluția franceză, când Dumnezeu a fost scos
din centrul creației și a fost înlocuit de valori umaniste și seculare, treptat
omului i s-a știrbit credința, până am ajuns astăzi, într-o Europă în care doar
50% dintre vestici (într-un caz fericit) se declară creștini. Cu pătrunderea
idealurilor revoluției franceze în cultura globală, împreună cu ale sale
consecințe precum ateismul, nihilismul, îmbrățișarea diferitelor practici
păgâne orientale, absurdismul, hedonismul etc, omul modern nu a mai
găsit vreun sens măreț în a trăi. Nu mai crede că e ceva după moarte.
Nu mai are pentru ce lupta, pentru ce trăi, pentru ce iubi, pentru ce să se dea
jos din pat. Se îngroapă în plăceri de moment, sperând să-și găsească fericirea
în mâncare, băuturi, droguri, desfrânare, vacanțe de lux în țări exotice,
cluburi, scrollat infinit pe social media și câte și mai
câte...
Inevitabil apare depresia – „Pentru ce
exist? Nu are nimic sens”. Așa că se îndoapă cu și mai multe
plăceri, uneori ajungând la medicamente antidepresive, pentru a-și lua gândul
de la întrebările existențiale ale vieții, ale căror răspunsuri se ascund de
el. Un astfel de om este paralizat de frica de moarte, deoarece crede că viața
aceasta, formată din plăceri de moment, e tot ce are. Și de aici vine și
supra-precauția lui cu privire la boli, accidente, conflicte.
CREȘTINUL ȘI TEAMA DE NECUNOSCUT
În schimb, un creștin adevărat și ancorat în Hristos,
știe că va întâmpina greutăți nenumărate în lume. Dar îndrăznește, că e
împreună cu Cel Care a biruit lumea. În toate necazurile, el zice „Doamne,
mulțumesc pentru încercarea aceasta pe care mi-o dai. Ajută-mă să o depășesc și
așa să mă întăresc”. Și, cel mai important, pentru creștin moartea e simpla
trecere de la viața văzută la cea nevăzută, cea adevărată. Unii monahi
înduhovniciți chiar ajung să-și aștepte cu nerăbdare moartea, pentru ca să fie
cu Hristos în veșnicie cât mai repede cu putință.
Dacă nu te regăsești în această categorie, nu-i nimic,
puțini sunt creștinii adevărați, nici eu nu mă număr printre ei. Dar nu-ți face
griji, ce e cu neputință la noi e cu putință la Dumnezeu – numai să vrem cu
ardoare.
Totuși, o teamă relativ justificabilă este cea de
necunoscut. Tuturor ne-a dat Dumnezeu instinctul de conservare, care ne face să
vrem să supraviețuim orice ar fi. Acel instinct este ca o mamă prea
protectoare, care nu lasă copilul să facă doi pași în afara casei pentru
siguranța lui. Deci instinctul ne face să ne fie teamă de necunoscut, pentru
siguranța noastră, fiindcă în multe cazuri necunoscutul poate fi mortal.
FRICA CEA BUNĂ
În schimb, singura teamă cu adevărat sănătoasă este
cea de Dumnezeu, frica de a nu face ceva rău ca să nu-L supăr. Această frică
duce în timp la etapa următoare: dragostea de Dumnezeu. Dar ca să ajungem la
dragoste, trebuie să trecem întâi prin frică. Și când omul înduhovnicit are
această frică adevărată de Dumnezeu și chiar și dragostea adevărată de
Dumnezeu, celelalte frici dispar, fiindcă are nădejdea că nu umblă nicăieri
singur, că niciun pericol nu-l poate vătăma sufletește, că nimic rău nu se poate
întâmpla fără voia lui Dumnezeu. Chiar și aparentele necazuri care apar sunt de
la Dumnezeu și sunt de fapt un lucru bun, fiindcă acesta e modul prin care
Dumnezeu îl întărește duhovnicește, mental și fizic, precum un antrenor
întărește un sportiv dându-i greutăți și punându-l să facă exerciții
extenuante.
Deci, frica este, din punct de vedere duhovnicesc,
lipsa nădejdii în Dumnezeu. Când un om își pierde lipsa de încredere în El,
crede că Dumnezeu e nepăsător, sau că nu-l ajută din cauza nevredniciei, sau că
nu-l poate ajuta din cauza neputinței, sau că „Dumnezeu are lucruri mai bune de
făcut”, și consideră că lucrurile i se întâmplă aleatoriu, fără voia divină, că
este ca o frunză în vânt, incapabilă de a avea vreun control. În schimb omul
înduhovnicit nu se teme de necazuri de niciun fel, fiindcă știe că Dumnezeu i
le dă cu un scop. S-a stricat mașina în câmp? Poate așa a îngăduit Dumnezeu ca
să nu facă accident la următorul sens giratoriu. E certat de șeful la muncă?
Foarte bine, prin el lucrează Dumnezeu ca să-l smerească. Este respins de
oameni? Dumnezeu îl ferește de influențe care s-ar putea dovedi negative.
FRICA DE LUCRURI MICI
Frica de necazuri dispare când omul realizează că
toate sunt cu voia lui Dumnezeu, că „niciun fir de păr nu se mișcă fără știrea
Lui”.
Ce se întâmplă când frica ne controlează viața?
Hristos ne spune „peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune”.
Felul în care facem lucrurile mici este felul în care vom face lucrurile mari,
principiu arhi-dovedit și din punct de vedere psihologic. Deci frica de
lucrurile mărunte - precum de inevitabilele judecăți ale altora față de noi, de
micile dureri, de micile disconforturi care contribuie la creșterea noastră ca
persoane – paralizează, și fac omul incapabil de a face lucruri mari importante.
Fiindcă adesea lucrurile importante sunt de fapt formate din multe lucruri
aparent mici, neimportante.
Un exemplu: în perioada postpascală ce ține 40 de zile
după Înviere, creștinii se salută cu „Hristos a înviat – Adevărat a înviat!”.
Dar, în vremurile noastre din ce în ce mai seculare ce resping credința, acest
este folosit rar de către creștini, de teama unui reproș sau a vreunei replici
acide venite din partea celorlalți, precum: „Ei, na, L-ai văzut tu?”. Acest
salut pascal este o mică mărturisire în credință, iar mărturisirea mai
„incomodă” – deci mai roditoare – se face către oamenii care nu sunt neapărat
credincioși.
Dacă un creștin se ferește de acest salut în mod
conștient de teama reacției celorlalți oameni, se obișnuiește cu teama, cu
ascunderea credinței, cu această „mini-lepădare” și nu va fi în stare să-și
apere credința sau să-L mărturisească pe Hristos în situații mai mari și
importante, precum a se opune educației sexuale în școli, a-L apăra pe Hristos
când e batjocorit în diverse situații, în cazul prigonirii credinței și, dacă
va veni vreodată ocazia de a i se pune viața în pericol din pricina credinței,
va alege lepădarea și nu martiriul.
IMPORTANȚA CURAJULUI
Un creștin poate avea toate virtuțile, dar dacă nu are
curaj, nu-și va putea folosi nicio altă virtute.
Cred că toată lumea din ziua de azi a
observat un adevăr trist: bărbații nu mai au curaj. Nu
mai au inițiativă, nu-și asumă riscuri, evită să facă primul pas în relații
(personale, în carieră sau în afaceri), fug de discuții și conflicte
constructive și par că trăiesc într-o bulă de cristal în care totul e sigur.
Efectele acestui fenomen se observă atât pe plan personal, cât și pe plan
social, fiind astăzi o stare generală de amorțeală, mai ales la noi în țară.
Această lipsă de curaj, de sens al vieții, s-a văzut
cel mai mult la referendumul pentru familie, care a avut deznodământul
dezastruos pe care îl cunoaștem cu toții. Apoi, în timpul pandemiei toate
restricțiile aberante s-au acceptat tacit și fără niciun comentariu, cu
excepția câtorva proteste. Și despre situația politică din toamna 2024 –
primăvara 2025 nici nu e nevoie să amintesc. Vedem cum suntem din ce în ce mai
slabi iar țara o duce din ce în ce mai rău, adoptându-se legi tot mai
asupritoare.
Și o vom duce din ce în ce mai rău până când ne vom
redobândi curajul ca indivizi și ca societate, mai ales noi, bărbații, fiindcă
de-a lungul istoriei toate evenimentele majore, toate schimbările politice,
toate revoltele, protestele, revoluțiile, războaiele au fost făcute de către
bărbați tineri, între 15 și 35 de ani, care nu au avut nimic de pierdut – mai
puțin viața – în lupta pentru libertate. De aceea trebuie să ne regăsim
curajul, deoarece, cum am demonstrat mai sus, felul în care facem lucrurile mici
este felul în care facem lucrurile mari. Cum să redobândim curajul?
CUM DOBÂNDIM CURAJ?
Multe probleme, inclusiv frica, pleacă din copilărie,
de la felul în care mulți din generația mea și din generația de copii de astăzi
am fost crescuți ca într-o bulă. Parentingul modern îi învață
pe părinți să le facă toate mofturile copiilor, să le spună că totul li se
cuvine, să nu îi certe atunci când greșesc, să petreacă cât mai mult timp cu
tehnologia pentru a-l „pregăti” pentru lumea modernă, să le ofere gratificare instantanee
sub formă de dulciuri și de timp acordat pentru jocuri pe telefon sau
calculator și să îi crească într-o bulă de siguranță și confort exagerat, bulă
care se va sparge odată cu desprinderea copilului de părinți la maturitate.
Aceste lucruri îl vor lipsi pe copil de situațiile și experiențele care îi vor
dezvolta curajul, reziliența, independența și capacitatea de a gestiona
probleme și conflicte. Confortul excesiv dezvoltă pasivitate,
lașitate și lipsa stăruinței în greutățile vieții. Iar mulți oameni și-au
atrofiat din copilărie acest mușchi al rezistenței în disconfort și greutăți.
Copiii trebuie să fie protejați, dar nu excesiv.
Copiii au nevoie să se joace în bălți, să alerge, să cadă și să se zgârie, să
exploreze, să gestioneze conflictele la locul de joacă sau la școală, să mai
fie și certați cu dragoste când persistă în greșeli, nu să fie cocoloșiți și
supraprotejați. Copiii crescuți în acest fel vor ajunge adulți responsabili,
rezistenți la stres și capabili să facă față la greutățile inevitabile ale
vieții. Este mult mai ușor să creștem generații sănătoase decât să reparăm generații
slabe.
PUTEREA NEVOINȚEI
Totuși, și asta se poate, dar la nivel personal.
Fiecare în parte trebuie să lucreze la propriul său curaj și la rezistența sa,
din propria voință, deoarece nimeni nu poate fi ajutat cu sila. Și odată cu
această dorință, omul are parte și de cel mai bun Antrenor care poate exista.
Chiar El a lăsat în credința noastră strămoșească o practică ce alungă frica,
lenea, akedia, care înnobilează sufletul și întărește mintea: nevoința.
Nevoința, în termeni mai lumești, înseamnă renunțarea
(cu dreaptă socoteală!) la confort și acceptarea disconfortului de dragul lui
Dumnezeu. Mai multă rugăciune, mai mult post, mai multe metanii nu sunt
confortabile, dar te apropie de Hristos. Renunțarea la mici plăceri nu este
ușoară, dar te face să realizezi că nu sunt necesare și de multe ori chiar te
depărtează de harul dumnezeiesc. Folosirea mai temperată a tehnologiei poate va
fi grea, dar va aduce pace. Toate acestea vor fi grele, vor fi momente în care
vei vrea să renunți, să le faci cu jumătăți de măsură, să-ți încalci propriul
angajament. Dar acele momente sunt de cumpănă: dacă renunți, îți antrenezi
mintea să fie comodă, dacă tragi mai tare de tine îți antrenezi mintea să fie
rezistentă. Este greu, dar Dumnezeu știe că fără disconfort nu poate
exista progres.
Nevoința apropie mult omul de Dumnezeu fiindcă îl
desparte de materie. Această apropiere aduce de la sine o credință mai vie și
nădejdea că în acele greutăți controlate ale nevoinței, dar și în cele
neplanificate care apar, Dumnezeu este cu tine și te ajută. Și această nădejde
ucide frica, făcându-ne ostași ai lui Hristos. Iar Hristos ne vrea curajoși,
drepți și puternici.
Sergiu Oprea
(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 91)
SOMNUL
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi un om care doarme. Aceasta întâmplare îti
înfatiseaza doua chipuri:
1) Asemanarea mortii. Cel adâncit în somn este ca si
mort: nu vede, nu aude, nu vorbeste si nu face nimic, doar ca viata lui se
arata prin suflare. De fiece data când adormim ne facem deopotriva cu cel
raposat.
2) În omul care doarme vezi chipul vietii ce va sa
vie. Caci precum acesta scapa de toate treburile, ostenelile si grijile sale si
uita atunci de nevoi, de nenorociri, de suferinte si boli, nemaisimtind nimic
de pe urma lor, ca si cum nu le-ar mai avea, asemenea si cel care s-a
învrednicit a primi viata vesnica, se izbaveste de toate ostenelile, nevoile,
nenorocirile si suferintele. Iata de ce viata cea fara de sfârsit este numita
odihna în Sfânta Scriptura (Evrei 4, 1 si altele), iar în Apocalipsa ni se spune:
„Fericiti sunt mortii care de acum înainte mor întru Domnul! Da, graieste
Duhul, odihneasca-se de ostenelile lor, caci faptele lor îi însotesc”
(Apocalipsa 14, 13).
Întâmplarea aceasta te învata:
1) De fiece data când adormi, sa-ti amintesti de
moarte, care este asemenea somnului, si prin credinta sa-ti înalti mintea la
viata vesnica, acea tihna dulce si fara de sfârsit în care se odihnesc alesii
Domnului, si cu credinta sa strigi catre Hristos ca si tâlharul: „Pomeneste-ma,
Doamne, când vei veni întru Împaratia Ta” (Luca 23, 42).
2) Trezindu-te din somn, sa-I multumesti lui Dumnezeu.
3) Sa te ostenesti în veacul de acum, nevoindu-te
întru credinta, ca dupa moarte sa te primeasca odihna.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 122.
TACEREA
CARE NE INCONJOARA
-
Compozitorul Arvo Part -
Tacerea e întotdeauna mai desavârsita decât muzica. E
de ajuns sa învatam s-o ascultam. Aceasta e problema principala. Caci, în
aceasta lume, totul e atât de plin, sunt atâtea pe care de-abia le putem
presimti. Bineînteles, nu vedem îngeri. Totusi, ei sunt aici. Lânga noi. În
general, oamenii nu-i vad. Nu aud ceea ce ne înconjoara, în tacere.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 66-67
SMERENIA
DE SUPRAFAȚĂ ȘI SMERENIA ADEVĂRATĂ
- MONAHUL PROCLU -
Semnele smereniei
Care sunt semnele după care putem cunoaște că cineva
este smerit?
Smerenia este înlăuntru și până la urmă se va
descoperi. Tot cel care e smerit, cunoaște pe cel smerit. Cel mândru nu
cunoaște pe cel smerit, el cunoaște numai întunericul. Când Duhul Sfânt i-a
desăvârșit cuiva smerenia, acesta este semnul:
Când îl va lăuda toată lumea, el n-are nevoie de lauda
nimănui și el în mintea lui, în sufletul lui nu se mai schimbă. El știe că e
păcătos, vinovat Judecății, că e omul cel mai păcătos. În luptă sunt mai multe
trepte: este om care este în luptă și chiar de moare, câștigă că el e în luptă
cu duhurile. Iar cea mai mare primejdie este când se încrede în el, că el e
cineva și lovește cu cuvântul în cineva. Atunci Duhul cel Sfânt îl lasă în
părăsire. Dar are mare însemnătate, că Duhul Sfânt, doar pe măsura smereniei,
se lasă simțit de sufletul nostru.
Smerenia de suprafață
E foarte greu să câștigi virtutea asta. Eu, de
exemplu, tot vreau să fiu smerit. Toată viața m-am gândit, dar oare cum să fii
smerit? Tot vedeam pe alții smeriți și ziceam: „Măi, ce bine ar fi să fiu ca
el”. Numai că asta se dobândește foarte greu.
Este o smerenie apărută în afară. Dacă scopul e bun,
asta nici nu strică, dar nici n-ajută. Îi o apă goală.
Smerenie de suprafață
Dar, smerenia aceea-i adevărată în care plânge inima
și ca să plângă inima, trebuie să duci viață de pocăință. În această smerenie,
Duhul cel Sfânt îl împăciuiește pe om înlăuntru. Și chiar dacă în afară e
amărât, înlăuntru el e plin de bucurie și de pace și n-ar mai vrea să audă de
veacul acesta înșelător.
Smerenia și liniștirea
Pe acel smerit foarte puțini îl înțeleg pe fața
pământului. Că, stând între mulți și bătând în struna multor persoane care sunt
fără de Dumnezeu, rămâne sărac și de multe ori acela dorește liniște și să se
retragă. Că dacă ai momente de liniște, poți să te descurci mult între cei
mulți. Pentru că ai simțit dulceața liniștii și când vin lovituri de la diavol,
știi cum te-a mângâiat, cum te-a ajutat Duhul Sfânt. Și atunci Duhul Sfânt te
ajută și între mulți.
Dar atât te ajută, cât nu te dai după ei, cât ai
mărturia Sfinților Părinți și doar dacă ai răbdare, îi poți folosi pe ei.
Atunci când vezi că mărturia Sfinților Părinți nu mai corespunde și te
împiedică chiar ei, atunci ești nevoit să te retragi dintre ei. Că ascultarea
atât e valabilă, cât nu te desparte de Dumnezeu. Asta-i clar.
Și în viețile de obște, atât a mai rămas de valoare,
ca să poată spori un suflet. Și mai ales dacă s-a dus cineva într-o mănăstire,
foarte mult ajută dacă a crescut duhovnicește, că nu se mai răstoarnă. Nu-l mai
răstoarnă diavolul. Poate să-i vadă pe toți ducându-se de-a dura, cel rău nu-l
mai vatămă.
Dacă ai povățuitor, duhovnic și zici Doamne Iisuse și
te silești să te fure somnul din rugăciune și nu ieși din sfatul duhovnicului,
vei căpăta cunună de mucenic. Că mulți care sunt cu adevărat ascultători în
viețile de obște, devin ca niște mucenici și rugăciunile lor vor fi foarte mult
primite la Dumnezeu. Și ei capătă o minte și o inimă de prunci, nu mai au
răutate și au plată multă în ceruri.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 51)
DIN ȘCOALĂ COPIII SUNT ÎNVĂȚAȚI SĂ NU-ȘI PREȚUIASCĂ ȚARA
- IOAN VLĂDUCĂ -
Învățământul românesc încotro?
Importanța unui învățământ cu adevărat românesc a fost
subliniată de mari savanți ai neamului nostru. Astfel, Simion Mehedinți spunea
că „numai o pedagogie românească poate folosi pe deplin poporului român”.[1]
Tot el spunea că activitatea pe care o desfășoară copiii în școala muncii
trebuie să păstreze specificul muncii și uneltelor proprii poporului român. „Nu
poate exista, practic vorbind, o școală universală, nici un program universal
sau cărți universale, ci fiecare unitate etnică trebuie să-și croiască programa
sa deosebită, potrivit cu nevoile sale speciale… A instrui – și mai ales a
educa – înseamnă a integra pe copil în neamul din care face parte”.[2]
Nu în Europa, nici în America, ci în neamul din care
face parte, în cazul nostru, în neamul românesc. Din păcate, există o mare
presiune din partea unor părinți care fac scandal cerând introducerea la
grădiniță a cursurilor intensive de engleză. În această situație este important
să precizăm faptul că învățământul românesc nu pregătește emigranți, ci români
adevărați.
De ce limbile străine de la grădiniță?
Nu contestăm importanța cunoașterii limbilor străine,
ci afirmăm că predarea acestora trebuie să fie făcută cu înțelepciune, pentru a
nu se afecta conștiința de neam și caracteristicile etnice. Așa cum bine spunea
Simion Mehedinți, școala este o instituție etno-educativă.
Dintre toate limbile străine care se predau în
învățământul românesc, influența cea mai nefastă o are limba engleză, devenită
limbă globală. Când spunem aceasta, nu criticăm limba în sine, ci modul în care
este predată. În această privință se fac patru greșeli grave.
Prima greșeală este predarea intensivă a limbii
engleze de la vârste foarte mici, chiar din grădiniță, de la grupa mică. În
această etapă de dezvoltare, conștiința de neam nu este dezvoltată, iar
influența psihosomatică este puternică. Predând limba engleză de la vârste atât
de mici, riscăm să denaturăm identitatea de neam a copiilor noștri.
A doua greșeală este folosirea materialului didactic
străin care are o influență psihologică negativă în perioada de formare a
identității de neam. Cântecelele străine, aparent nevinovate, textele și
conținutul de imagini, au un impact puternic.
Prezentarea excesiv laudativă a culturii occidentale
A treia greșeală este îmbinarea predării limbilor
occidentale cu prezentarea laudativă a culturii și civilizației țărilor
respective, înainte de a cunoaște în profunzime valoarea tradiției românești.
Copiilor li se induce impresia falsă că tradițiile acelor popoare merită
copiate și folosite la noi. Simeon Mehedinți arăta foarte clar că „arta unui
popor, împreună cu limba lui sunt cei doi stâlpi pe care se reazemă viața sa
națională. Când un popor își pierde portul și limba, e pe vecie pierdut… De
aceea, cine părăsește haina părinților își părăsește țara (chiar dacă rămâne în
hotarele ei). Luând portul altuia, te-ai făcut robul lui; mărturisești că
gustul lui e mai bun decât al tău și judecata lui mai puternică decât a ta”.[3]
Astăzi, adolescenții și tinerii se îmbracă în haine
occidentale, ascultă muzică americană, adoptă un stil de viață american și
introduc în limba română corpi străini cu influență subtilă (O.K., hi, cool,
week end, hot dog, fast food, speed pizza, nice, news, never, dealer, full,
fresh, shop, shopping, market, need, killer, bad, cowboy, strong, crazy, girl,
happy, holiday, halloween, free, kiss, beauty, etc.).
De ce două limbi străine?
A patra greșeală este începerea simultană a două limbi
străine, fapt care imprimă în sufletul copilului un amalgam multicultural.
Profesorilor care predau astăzi, în mod intensiv,
limbile străine la grădiniță, li se potrivesc cele spuse de Simion Mehedinți:
„încep a chinui pe copii de mici, silindu-i să guste din toate învățăturile și
să se deprindă cu cât mai multe limbi”.[4]
Într-o carte din anul 1964, intitulată „Parlez-vous
franglais?” (Vorbiți frangleza?), cunoscutul savant francez René Etiemble,
arăta că interesul unor cercuri americane este „să vorbim engleza, mai bine zis
americana. Ca să gândim ca yankeii şi să ne lăsăm evaporaţi de «modul de viaţă
american», the best in the world.... În Le Figaro din 2 mai 1962, dl. Leon
Gingembre se nelinişteşte: «Riscăm ca, rapid, dacă nu vom fi atenţi şi nu vom
lua măsuri, să ajungem la o adevărată colonizare a comerţului nostru, apoi a
economiei, de către puterile financiare internaţionale».
Bine crescut, dl. Gingembre nu vorbeşte de
capitalismul yankeu. «Puteri financiare internaţionale» îi e de ajuns. Grosolan
cum sunt, eu voi preciza că e vorba de dolar şi că, pentru a câştiga de tot
partida, acest dolar trebuie să ne ucidă şi limba. Atâta vreme cât francezii
vor mai vorbi franceza şi vor gândi după Montaigne şi Diderot, nu vor putea fi
făcuţi să înghită ca proştii toate porcăriile din American way of life”.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 24
CASA
IN INCENDIU
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Nu salvam casa de incendiu când a fost cuprinsa toata
de flacari, ci atunci când a izbucnit focul. Întocmai asa se întâmpla si cu
sufletul: sufletul este casa; patimile – focul. „Nu dati loc diavolului”
(Efeseni 4, 27).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 367
CUM
A ÎNVIAT PR. ADRIAN FĂGEȚEANUL CÂND ERA COPIL
Accident înfiorător
Aflăm dintr-o întâmplare relatată chiar de Părintele
însuşi cum Dumnezeu avea o lucrare aparte cu acest ales şi binecuvântat oştean
al neamului românesc, un mare rugător, dar şi luptător tenace pentru dreptate
şi adevăr. Aşa se face că încă de mic Părintele Adrian era mai puternic decât
moartea.
La vârsta de cinci ani, spunea părintele, în 1917, în
timpul refugiului din Bucovina, când se desprinde de Imperiul Habsburgic, suit
într-o căruţă împreună cu părinţii săi –
erau foarte mulţi oameni care se refugiau în acel timp - şi el fiind cu părinţii în căruţă, nu
înţelegea ce se întâmpla, ce tragedie trăiau familiile şi oamenii din satele
învecinate. Avea chef de joacă şi, atras de zgomotul prundişului peste care
călcau caii, s-a aplecat din căruţă şi într-o clipă de neatenţie, accidentul
s-a produs. Fără să-şi dea seama ce se întâmplă, roata calului i-a trecut peste
burtă şi a murit pe loc spre groaza părinţilor. Avea abdomenul spart şi i se
vedeau intestinele risipite pe prundiş.
Declarat mort
„Mama săraca era disperată. Plângea tânguindu-se de
durere, în timp ce ceilalţi refugiaţi, oprind căruţele în dreptul nostru, o
acuzau că totul se petrecuse din vina ei, că n-avusese grijă de mine. Tot ei au
sfătuit-o să nu mai poarte cadavrul cu ea, pentru că copilul e mort deja şi
să-l înmormânteze în primul sat. Satul se numea Hiliţa. Aşa a făcut.
Părinţii şi mama răvăşită de durere au oprit în
dreptul bisericii, dar pentru că preotul paroh nu era acolo, era plecat, m-a
lăsat în seama unui diacon şi a plătit o babă să mă spele, să facă toate cele
necesare pentru înmormântare, ea plecând mai departe de teamă să nu piardă
convoiul refugiaţilor. Şi într-adevăr, bătrâna aceea s-a apucat de treabă după
datină, m-a spălat, m-a îmbrăcat în straie curate, m-a aşezat pe masă, mi-a pus
lumânarea sub formă de colac pe piept şi a început să citească din Psaltire.
Minune nemaivăzută
Trecuse deja o zi. Noaptea se înstăpânea peste
încăpere şi, cum bătrâna continua să citească rugăciunile pentru mort, cineva a
zis: Babo, închide fereastra! Femeia s-a mirat, uşa era închisă, fereastra era
închisă, atunci de ce clipoceşte lumânarea de pe pieptul mortului? A mai
întrebat omul care priveghea în încăpere. Apropiindu-se de mine, a văzut că
respiram.
Nu ştiu dacă a fost cu adevărat o minune sau că baba
frecându-mă, m-a apăsat şi mi-a pus inima în mişcare. Ştiu doar că oamenii au
trimis vorbă prin alţi refugiaţi să-i găsească pe mama şi pe tata şi să le
transmită că băiatul lor a înviat. Nu vă spun ce bucurie au trăit părinţii mei
că, neputând întoarce căruţa din cauza convoiului ce venea din spate, s-au
întors pe jos. M-au dus la spitalul de la Suceava, medicul m-a cusut spunând că
în viaţa lui, nu mai văzuse asemenea caz”.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 19)
RUGACIUNEA
MINTII
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Sub forma împrejurarilor potrivnice, a bolilor, a mortii unei persoane iubite,
nenorocirile îi împing adeseori pe oameni sa se roage. Dar atunci când situatia
se amelioreaza, nu numai ca pornirea lor spre rugaciune slabeste, dar
rugaciunea însasi pare a fi lipsita de sens. Exista însa o forma diferita de
rugaciune, rugaciunea mintii, fixata pe vesnicie, si aici nici o bunastare
exterioara nu poate tamadui suferintele sufletului care se vede esuând în
cautarea sa dupa Cel Vesnic.
Sfantul Sofronie Saharov, Rugaciunea –
experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2007, p. 62
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu