Ioan Miclău-Gepianu - Un vers a lui Eminescu…!

 

Ioan Miclău-Gepianu: Un vers a lui Eminescu…!

 

Un vers a lui Eminescu mi-a pătruns în ființa mea de copil. Acum am pășit pragul celor 85 de ani, și încă îmi amintesc cu emoție sentimentul care l-am încercat atunci. Cite-am din poeziile lui Eminescu, de data asta poezia “Pe aceeași ulicioară”. Și acum să o iau în ordine. Profesorul meu de Limba Română, dl. Parghel Constantin , Dumnezeu să-l odihnească fiindcă a trecut de mult în lumea Drepților – avea pretenția ca noi elevii clasei a 7-a, înaintea începerii orei, să scriem pe tablă cuvintele noi, pe care nu le înțelegeam din cărțile pe care le citeam în timpul liber! Domnia sa la intrarea în clasă, primul lucru pe care îl făcea era să ne explice deci sensul etimologic al fiecărui cuvânt notat de elevi cu creta pe tablă!

Eu am notat într-o bună zi cuvântul “zaplaz”. Domnul Profesor după ce privi la tablă zise zâmbind : ”Cine a scris acest cuvânt cu siguranță a citit poezia lui Eminescu, “Pe aceiași ulicioară”. Eu am rămas fascinat,uluit, cum poate profesorul nostru după un simplu cuvânt să recunoască și poezia și autorul? M-am ridicat sfios în picioare și am recunoscut că întradevăr citesc cartea de poezii a lui Mihai Eminescu, și am și început să recit din poezie! Și acum recit din memorie: “Pe aceiași ulicioară/ Bate luna în ferești/ Numai tu de după gratii/ Veșnic nu te mai ivești/ Și aceiași pomi in floare/ Crengi întind peste zaplaz/ Numai zilele trecute/ Nu le faci să fie az/.

Mi-amintesc cum Domnul Profesor răspunse doar atat: “Frumos”. Apoi explicația: zaplaz sau gard. Și așa mai departe cu celelalte cuvinte. Mi-e însă mi-a rămas în minte pe veci plăcutul vers eminescian “Și aceiași pomi in floare/Crengi întind peste zaplaz”, doar mai târziu simțisem eu frumusețea artistică ieșită din acel vers atât de simplu dar atât de real! A fost o mare scânteie pentru mine și imaginația mea. Poate tot restul vieții, fiindcă zburasem cu acea navă a copilăriei în sfere arcadiene pe care încă nu le înțelegeam, nu mi le puteam explica; dar baza trainică a imaginației mele prinse o embrionare a simțului artistic, din care vremea și anii mi-au șlefuit o simplitate anume prin care îzvorâ valoarea reala a versului meu autentic! Așa încerc eu a crede a fi ajuns la poezie! Așa mi-am imaginat și acea poezie ”Mielul”. Și de atunci, o viață întreagă alergai după muza mea!

Dar de sfântul pământ al Ardealului, cum îl numea Eminescu, am rămas întotdeauna legat, și în aceeași măsură de acea perlă geografică Crișana, de acel oraș istoric Oradea, unde mi s-au născut copiii și am avut căsuța noastră din cartierul  Aleea Călinului.

RESTITUIRI:

Ioan Miclău-Gepianu

Australia

*

MIELUL

Ce sprinten saltă sus pe dâmb,

Iar roua ierbii cum scânteie,

De-abia privind cu gâtul strâmb,

Un arc încremenit să steie!

Și iar în tumbe sus zvâcnind,

Ca o săgeată la izvor

Unde cu drag la el privind,

Mămuca-l aștepta cu dor!

Cât infinit și cât frumos,

În fire pune-o clipă de viață,

Și cât e iar de dureros,

Când iarna florile le-ngheață!

*

PORTRET

Peste-un fir de iarbă verde,

Și-un pustiu de piatră arsă,

Cerul albăstriu își pierde

Zarea sa cu raze ștearsă

Zâmbet sfânt al Libertății,

Îngrijind o căprioară,

Vis prea drag singurătății

Unde geniul coboară!

*

La IZVOR CU DULCE APĂ !

La izvor cu dulce apă, dorul mână cu-nsetare

Dalba ciută și regina tainei codrilor adânci.

O scânteie, o fantasmă, punct rostogolit din zare,

Pare-a fi când ea coboară la izvorul dintre stânci.

 

Lasă-ți mintea să alerge după ochii cei albaștri*

Ale muzei ce-și mlădie trupul pe un vers de aur,

Chiar de urmele-i mor duce spre al templelor sihaștrii,

Ori de spini va fi cununa pe-al meu creștet pusă laur.

 

Căci totuna-mi este mie, de mă lauzi ori mă blestemi,

Nici viața n-are farmec, nici folos de-i cu-ntristare,

Așadar, lăsați-mi soarta s-o ridic deasupra peste-mi.

S-apuc polii și văzduhul, cerul reflectat în mare!

 

Însă-n codrii căprioarei v-aș ruga să nu intrați,

Înainte ca din inimi răul tot să-l deșertați,

Astfel cerul cel albastru nu cumva să-l tulburați,

Nici izvoarele ce picur printre falnicii Carpați.

 

Noi am stat la paza porții marei Europe-n vremuri,

Am oprit hoardele lumii cu-a lor cruzi năvălitori,

De se depănau ca firul unor nesfârșite ghemuri,

Însă în Carpați găsiră bravi Români apărători.

* Stelele Cerului.

*

MI-E DOR...

Mi-e dor de sat,

Mi-e dor de strada mea cu praf,

Ascunsă sub salcâmi în floare,

,Potca cea din lemn de brad

Se-ncovoia ușor,

Călcând-o sub picioare.

 

Mi-e dor de sat,

De oameni simpli, neschimbători,

Din vorba lor cea blândă la rostire,

Înfășurată într-un sincer zâmbet,

Eu regăseam cu drag

Acea aleasă, prea sinceră simțire!

Mi-e dor să văd

Țărani mergând la coasă,

Țărănci cu fusta prinsă-n brâu

Grăbind cu lucru-n casă,

Ș-apoi, cu-același sârg,

S-alerge a da sprijin la secerat de grâu!

 

Mi-e dor să văd,

Duminici după rugăciuni,

Jucând și fratele și sora,

Toți tineri cu obraji arzînd

Iubire veșnică jurând !

(MI-e dor de viața cea trecut,

Pe care n-am s-o văd  mai mult!)

 

~*~