Te
rog, mă iartă
~*~
Am
fost în sat și m-am umplut de jale,
Căci
moartea a făcut prăpăd la noi,
Atâtea
porți închise, atâtea case goale
Și-atâta
lume dusă spre viața de apoi...
M-am
dus să văd căsuța părintească,
Mi-era
atât de dor... de mult nu am mai fost,
Dar
nimeni nu era să mă primească
Și
m-am simțit străină... fără rost...
Era
ograda îmburuienită și pustie,
Iar
troscotul întins peste cărare,
Copaci
necurațați, crescuți parcă-n neștire,
Butuci
de vie tologiți în soare...
Iar
gardul stă să cadă spre vecini
Și
stâlpii casei sunt macinați de vreme,
La
toate ușile lăcate încuiate,
De
parcă cineva de hoți s-ar teme.
Pe
un perete, afară, la hambar,
Stă
coasa tatei, bătrână, ruginită,
În
șură, stativele mamei triste zac,
Uitate
pe o scoarță de vremuri ciuruită.
Mă-neacă
lacrimi grele și amare
Și
un suspin adânc ma ține-n piept,
Nu
îndrăznesc să fac un pas nainte
Nemaiștiind
la ce să mă aștept.
M-așez
pe prispa casei, buimăcită
Și
mă gândesc că mâine dac-ar fi
Parinții
noștri să se-ntoarcă acasă,
Pentru
a doua oara, ar muri...
Dac-ar
vedea sudoarea lor de-o viață
Cum
nu am fost in stare s-ongrijim,
Că
suntem toți departe și pe-acasă
Cu
anii, câteodată, nu venim!
Mă
scutur-un fior adânc de vină
Și
gându-mi zboară iute în trecut,
O
văd pe mama trebăluind pe-afară
Și-mi
vine să mă duc să o sărut!
Văd
casa noastră, albă, văruită,
Cu
flori în geamuri la veranda mare,
Pe
tata, tot mereu cu sapa-n mână,
Prin
crinii mamei, albi, lângă cărare...
Văd
via ridicată pe sârmele întinse,
Prin
frunze, văd ciorchini de struguri grei
Și
pot să număr în boabele-nroșite
Clipe
părăduite, demult, în anii mei...
Un
vânt ușor stă să-mi atingă fața,
Precum
o mângâiere fină de năframă,
Din
suflet curg cuvinte nerostite...
Te
rog, mă iartă tată!!!
Te
rog, mă iartă mamă!!!
~*~
Liliana
Burac
Trimisa de: Petru Nistor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu