Iorga
cugetător
Prof. dr.
Nicolae Mareș, Scriitor, publicist
02
Octombrie 2025
„Roagă-te lui Dumnezeu prin viața ta” (Nicolae
Iorga)
Latura sapiențală actuală a marelui savant
Fie ca gândul de mai sus, exprimat în volumul de
Cugetări tipărit în urmă cu 110 ani de cel mai de seamă istoric, literat,
cărturar și savant român de la Cantemir până în zilele noastre, să ne
călăuzească în anul în care România marchează 150 de ani de la nașterea acestui
titan al culturii românești. Nicolae Iorga a fost considerat încă din timpul
vieții drept Dascăl al Neamului Românesc, îndemnându-i cu slove de aur pe
contemporanii și pe urmașii săi la acțiune. A propăvăduit neîncetat: Nu scrie
și nu fă nimic de care să-ți poată fi rușine însuți. În condițiile tulburi de
azi, departe de a ne fi limpezită gândirea, când evenimentele și prefacerile ne
trag mai degrabă în jos, societatea românească ar avea o mare nevoie, mai mult
de cât oricând de un asemenea patriot, de o minte atât de luminată. De aici și
evocarea și prezentarea noastră la 150 de ani de la nașterea sa prin
prezentarea unora din cugetările de factură tolstoiană ale învățatului
nepereche de la Vălenii de Munte.
O nouă lectură a maximelor și aforismelor istoricului
ne arată că întocmai ca viața pe care a trăit-o la cea mai înaltă tensiune,
acestea nu numai că își păstrează actualitatea dar au devenit lecții de mare
profunzime intelectuală, morală și culturală lăsate moștenire de înfăptuitorul
unei opere unice în cultura românească și universală, creație neîntrecută până
azi în lume. Am în vedere cele peste 1.000 de cărți și cca 20.000 de studii,
articole și recenzii publicate timp de o jumătate de secol. E vorba de o
întreagă bibliotecă, scrisă în câteva limbi, pe care savantul a lăsat-o
moștenire posterității. Din scrierile sale atât de diversificate, nu exclud ca
în viitor să se găsească exegetul, literatul care să extragă numeroase
volume de gânduri nemuritoare ale cărturarului român, precum cele prezentate
mai sus ori care vor urma tipărite de-a lungul activității sale de excepție.
Dar pentru aceasta, va fi nevoie de o altă viață de om, la fel de prodigioasă
și plină de dăruire ca a marelui cărturar. Mai ales că în cei 80 de ani scurși
de la trecerea sa în veșnicie un asemenea demers n-a fost făcut, probabil și
datorită faptului că încă nu s-a născut înfăptuitorul unui asemenea proiect.
Pentru istorie și pentru contemporani am ales câteva
din zicerile sale, cugetări care nu se află în volumul de „Cugetări”, dar care
merită din plin să fie cunoscute și înțelese de „europeniștii” noștri de toate
etniile, plătiți atât de mănos de contribuabilul român, și care aparțin
necunoscutului încă Iorga: „Suntem un stat de necesitate
europeană - a spus Nicolae Iorga. Răzimată pe cetatea
carpatică şi veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în numele şi
interesul întregii Europe din spatele ei, ba încă şi mai departe, se cheamă că
România noastră trăieşte şi vorbeşte aici nu numai pentru dânsa singură. Statul
nostru este deci în atenţia estului şi vestului, nordului şi sudului deopotrivă
şi în tot timpul; „Statul român deţine, cum s-a spus, o poziţiune cheie,
iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi
ocrotire, dar poate fi şi apetit sau primejdie. Un stat cu o astfel de situaţie
în care te urmează în tot locul vânturile valurile, dator este cel dintâi să
cunoască această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune şi rele,
câte se ascund într-însa. Toţi membrii acestui stat şi în primul rând pătura
lui conducătoare trebuie să-şi aibă gândul mereu aţintit la ele; Boala cea mai
gravă, care macină societatea românească, este lipsa caracterelor. Independenţa
nu este un dar pe care ni-l face Europa, ci o recunoaştere a drepturilor
străbune ale românilor, în conformitate cu sacrificiile lor”; „În vecii
vecilor, cât va mai dăinui suflarea românească pe acest pământ, să nu-i ierte
Dumnezeu pe netrebnicii şi făcătorii de rele”.
Trecând la volumul de Cugetări (327 p.), publicate de
noi în format anastatic, amintesc că începuturile scrierilor aforistice
ale istoricului, oratorului, bărbatului de stat, savantului și scriitorului
român, cuprinse în selecția de față, sunt gândurile din volumul apărut în urmă
cu o sută zece ani, în 1911, ieșit sub teascurile tipografiei sale de la
Vălenii de Munte. Nicolae Iorga împlinea atunci 30 de ani, cunoscuseră multe
țări europene și cultura acestora, studiaseră în Franța și în Germania, unde
și-a luat doctoratul cu învățați de seamă ai acelor timpuri de a căror
prietenie s-a bucurat toată viața[1].
Impresionantă rămâne până în zilele noastre
perenitatea maximelor și afirmațiilor tânărului autor. Gânditorul român a
considerat totdeauna cugetarea drept - o latură de adevăr care scânteie. Nu
întâmplător a plecat în escursul său de la universal, deseori de la Scrierile
biblice, pentru a ajunge la realități cotidiene, la îndemnuri concrete, cari
încă ne pot călăuzi, pe fiecare în parte și mai ales pe cei din fruntea obștei.
Opusul de față conține idiomuri, esențialități, chintesențe verbale unice, proaspete
la acea vreme, dar și azi, peste un secol de la apariție, prin faptul că încă
mai simțim în ele parfumul unic al sfârșitului de secol al XIX-lea și început
de secol al XX-lea, denumit prin extindere și fin de siècle. Culegerea precede
apariția pe firmamentul culturii românești a unor artiști precum Arghezi,
Blaga sau Brâncuși, iar în politica internă a unui I. I. C. Brătianu sau I. G.
Duca, iar în cea externă a lui Take Ionescu ori Nicolae Titulescu.
Amintim că prin scrierea de față Nicolae Iorga a dat o
nouă dimensiune aforisticii românești, urmată fiind la scurt timp de opusul
blagian: „Pietre pentru templul meu” tipărit imediat după Marea Unire, și care
s-a bucurat de o receptare mult mai largă. Dând Cezarului ce este al Cezarului,
trebuie spus că primatul în promovarea gândirii aforistice la români o are
Nicolae Iorga[2]. Maximele sale ne duc cu gândul la paremiologia
românească în ansamblul ei, dar și la marii cronicari Grigore Ureche și Miron
Costin. De ce nu, la părintele literaturii românești, la Dosoftei și la
Cantemir, domnitorul iluminist, sfetnicul lui Petru cel Mare, membru în timpul
vieții al Academiei de la Berlin.
Nu întâmplător lui Iorga i s-a spus un Voltaire al
românilor. Găsim în cugetările sale ecouri din creația lui Anton Pan și mai
ales ale lui Eminescu. O lucrare comparativă pe această temă ne lipsește. În
gândurile lui Iorga domină relativitatea și simplitatea: „Viața nu e
bună, nici rea, e cea ce este”. Cât de drept constată neîntrecutul
cugetător că fericirea prea multă nu strică, ci veștejește. Idiomul - cuvânt
veștejit din această expresie ne aduce mai aproape de simțământul uman, de
adevărul pe care îl întâlnim în plină stradă în fiecare toamnă. Constatăm și
azi că s-au perpetuat de-a lungul timpului o seamă de societăți în care: pentru
cei mulți Dreptatea era o temniță, iar pentru câțiva un templu. Îl
citim/recitim pe Nicolae Iorga pentru a afla de la acest pisc al gândirii
umane, cât se poate de clar, într-o singură frază, realități ale DNA-ului de
azi, care (după cum știm) s-a transformat într-o instituție pusă pe fabricat de
cele mai multe ori nedreptăți nu dreptăți pentru a fi pe placul unor lideri
inculți și mincinoși. De aceea, nu întâmplător, referirile la scrierile biblice
abundă în aforistica istoricului semănătorist: „Vrei să fi fericit? Ia-ți patul
tău și umblă! Și, punându-și întrebarea: dacă „Proprietatea e un furt”?
Răspunde pozitiv, însă referindu-se la proprietatea nespornică, la proprietățile
însușite de prinți de mucava, speculându-se „găselnițe” avocățești ale multor
indivizi puși pe căpătuială, ajunși să dezmembreze o țară. Și nu doar
scrierile biblice îl inspiră pe cugetător, ci în primul rând realitățile de zi
cu zi, cotidianul omniprezent de sub ochii noștri: „Sunt oameni cari au
nevoie de dușmani (politicieni am spune noi azi), cari pentru
ura lor se consumă astfel - când nu găsesc dușmani, ei îi creează”.
Precum în comediile lui Caragiale, scrise cu mai bine
de o sută de ani în urmă, într-o cheie și mai scânteietoare receptăm cugetările
sale, de parcă ar fi scrise azi.
Nicolae Iorga, cel din 1911, devine pentru anul 2021
un clarvăzător, tranșant afirmând: „Societățile au nevoie de guvernare,
nu de guvern”. Îl găsim pe autorul Istoriei Românilor cu ochii
ațintiți în patru nu doar spre Palatul Victoria, ci și sus pe deal, la
Cotroceni. „Sunt oameni, cari se hrănesc numai din jignirea
altora. Și ei sug sânge”. Iorga definește a fi obrăznicie situația de
a cere de la alții mai mult decât ți se cuvine. Nu cumva aceste gânduri
incendiare l-a pus pe gânditor la index? Și culmea, îl mai ține țintuit acolo!
Pentru că, nu-i așa: „Înțelepciunea nu se împrumută cu carul, ci se
câștigă cu bobul”. De aceea, definiția pe care o dă Iorga geniului i
se potrivește azi de minune lui însuși: „Geniu e numele pe care oamenii
de talent îl dau talentului lor”.
Iorga face partea din tagma celor cari își cruță inteligența și n-o aprinde
decât la zile mari în odăile de gală, conștient că: Cine ți-a făcut o
nedreptate, nu rămâne cu o datorie față de tine, ci cu o pierdere față de el
însuși. Iar, mai departe, câtă generozitate întâlnim în zicerea: „Ai
drept să dai, n-ai drept să ceri”. Să se refere la unii care au azi nu
știu câte case sau câte zeci de mii de hectare, munți împăduriți etc. etc.?
Rezultă clar că, la fel ca Eminescu, Iorga n-a scris doar pentru vremurile
sale, ci pentru urmașii urmașilor săi. Dreptatea e chipul prin care se
înfățișează în viața oamenilor legea prin care lumile (omenirea) se țin în
ființă.
Din același registru alte gânduri luminoase, drepte:
Sunt popoare superioare legilor lor și altele, inferioare. Cele dintâi le calcă
cu pietate, celelalte cu nerușinare; Unele legi sunt obiceiuri scrise, altele
un program pentru a câștiga obiceiuri noi.
Publicistica și aforismele neîntrecutului savant sunt
un îndemn la muncă, la muncă neobosită și cinstită. Ca megieș al Vălenilor de
Munte, încă din copilărie îmi amintesc zicerea sa: Când chemi la muncă, să te
văd cu sapa în mână, cugetare pe care o spuneau părinți, rostită și de
învățătorul meu, Ion Diniță, pe care o regăsim în volum. N-am fost surprins,
când în paginile opusului am citit aforismele: „Lenea e fiica
nedreptății”; „De ce odihna înainte de moarte, când te așteaptă cea de după
moarte”? Sau - „Să nu fie moartea între două vieți ca noaptea
între două zile”. Într-un limbaj în genere baroc pentru cititorul
contemporan, ca un veritabil iluminist Iorga a reînviat paradoxul, genul
literar pe care îl va ridica pe noi trepte, pentru a exprima și mai clar
adevăruri perene. „Cei ce ucid dușmanul fac aceasta pentru că nu pot
ucide dușmănia în el”: „Fug oamenii de cine sunt desprinși să fugă, nu de
cine-i poate bate”; „Cei ce merg toată viața lor în trăsura altora pentru
a-și cruța picioarele, trebuie să și plătească pentru aceasta”; „Nu întoarce
totdeauna vorba înapoi, fiindcă se poate să te lovești tu însuți pe tine” etc.
Spunând: Porcul capătă laude numai pe farfurie - Iorga
apelează la proverbul românesc neaoș, fără să renunțe la sintagme pline de
sensibilitate de genul: Pe morți nu-i căutați la morminte, ci în inima voastră.
Grăiește aceasta panegiristul nepereche al literaturii române, la fel ca și în
aforismul: „Trăind, gândește-te la moarte, muncind, nu te gândi la
viață”, ori „Gândul morții să-ți slujească în orice clipă pentru a
înțelege prețul vieții”.
Iorga în 1914
Istoricul universal Nicolae Iorga constată (aviz
Bruxelles-ului de azi) că: „Sunt popoare superioare legilor lor și
altele, inferioare. Cele d’intâi le calcă cu nerușinare, celelalte cu pietate”.
Trecând la stilistica din aforistica sa, așa cum
menționam la început, Iorga îi urmează pe Tolstoi, dar și pe Diderot și Swift,
subliniind că pentru marele creator rus, scriitorul din Carpați, ca și
Regina Elisabeta (Carmen Sylva) avut o aprehensiune aparte[3]. Îndemnând
la bună creștere, la compătimire sau milostenie, despre care azi mai vorbește
numai Papa Francisc, Iorga constată că: Pâinea care te satură mai bine e aceia
pe care ai dăruit-o. Iar „La sfârșitul fiecărei zile, socotește, nu ceia ce
alții au făcut față de tine, ci ceea ce ai făcut tu față de dânșii”. Cu viciile
umane profesorul Iorga este nemilos: Toate tarele acestea sunt înfierate de el,
în primul rând lăcomia și prostia: Prostul ambițios trebuie să fie rău, căci
prostia singură nu dă notorietate. Și, îi avertizează pe cei avizi de
putere: Faima se ruginește dacă nu o cureți prin muncă în fiecare zi. Îi
avertizează, totodată, pe cei care caută gloria cu orice preț, și câți
veleitari de asemenea factură nu sunt pe lume: „Poți zbura pe aripile altuia,
dar nu cu ele”.
Marele orator, parlamentarul Iorga constată că „Există o
disciplină a convingerilor, una a fricei și una a lăcomiei”; și „Nu
e elocvent cine e totdeauna elocvent”, pentru că „Accentele
elocvente vin numai din inimă”. Nu e lipsit de umor cugetătorul în
aserțiunea: „Câinele, ca poet, să-nchină lunii urlând”. El
transformă cu ușurință parabolele biblice în aforisme: „Vițelul cel
gras a fost tăiat cînd s’a întors fiul pierdut. Erau doi vinovați: fiul pentru
că fugise de-acasă și vițelul pentru că era gras”. În afara
antinomiei, omonimiei, polemistul folosește extrem de meșteșugit paradoxul,
prin care dă forță neașteptată ironiei. Iată un gând despre poezie și
poeți, nu e vorba de poeți bucătari. „Poesia? Uneori un cântăreț și o liră de
cele mai multe ori o liră fără cântăreț. Se întâmplă să fie și un cântăreț fără
liră”. În legătură cu criticii, verbul istoricului este mai acid decât cel pe
care l-am întâlnit la Stanislaw Jerzy Lec: Criticul e adesea strigoiul unui
poet care n’a putut trăi. La fel de nemilos este enciclopedistul Nicolae Iorga
cu polemiștii vremurilor sale, dar și cu cei de azi, care se autodenumesc
analiști: Polemistul convins e un soldat, polemistul plătit un călău,
polemistul diletant un pervers.
Viitorul prim ministru, dar și ministru al educației,
dascălul N. Iorga constata, în 1911, că „Nenorocirea vremii e că din viață
lipsește școala vieții și că din școală lipsește viața școlii”. Oare numai
atunci, nu cumva mai abitir azi? Când în fotoliul lui Spiru Haret sau al său au
fost întronați semidocți notorii. Îmbătați de putere mulți politicieni nu
realizează că „Revoluția e păretele ce se dărâmă asupra celor ce l-au clădit
rău”
Sunt prea multe și arzătoare cugetările gânditorului
Nicolae Iorga, din postura de „contemporan al nostru”. Închei, amintind spusele
sale cu privire la rolul și menirea Bărbaților de Stat. Iată-i, pe aceștia în
penița cugetătorului, pe cei pe care îi cunoaștem de-o viață: „Bărbat de
Stat, - spune Iorga - e unul care nu spune ce știe, până ce, la urmă, nu știe
ce spune”. Dar poporul? „Un popor care sufere e un popor care n-a găsit
încă în el puterea ce respinge suferința”. Poporul român a respins-o
deseori cu mari jertfe. N. Iorga se autodefinește în zicerea: Cugetător
înseamnă acela care cugetă lucruri noi; înțelept acela care cugetă
lucruri cuminți.
Citind scrierile și cugetările sale nu poți să nu fii
de acord că meteoriți sunt și cel de la Vălenii de Munte, Nicolae Iorga. S-a
născut în urmă cu 150 de ani. E veșnic în Panteonul culturii românești prin
scrierile sale, actual prin premonițiile din cugetările lui patriotice.
-----------------------------------------------------
[1] N, Iorga – Orizonturile mele –
O viață de om așa cum a fost, ediție Valeriu și Sanda Râpeanu,
Editura Minerva, București 1984
[2] Mai bine de un secol /110 ani/ Cugetările lui
Iorga au mai fost tipărite doar o singură dată, de renumitul cărturar, Barbu
Theodorescu, distinsul său biograf, aceasta prin anii 70 ai secolului
trecut/anul tipăririi nu figurează/, la Editura Tineretului. Nu știu ce cultură
își permite un tratament asemănător cu un florilegiu de asemenea factură.
[3] La moartea marelui scriitor rus,
Nicolae Iorga a scris /15 iulie 1907/ că a fost unul dintre „cei mai mari
oameni ai timpurilor de față”, care „prin sufletul său de credință și bunătate,
cum nu mai este altul nicăieri în timpurile noastre”. /cf. N. Iorga, Oameni
cari au fost, ediție Valeriu și Sanda Râpeanu, București, 2009, p.
149; cf. Nicolae Mareș, Corespondența inedită dintre Lev Nicolaevici
Tolstoi și Regina Elisabeta a României, în Ară și literatură –
Eseuri, Editura Funației România de Mâine, București 2019, pp. 100-105
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu