CAMARA
Sfantul Nicolae Velimirovici
Camara este, în întelesul
obisnuit, chilia monahului ori o camera de mici dimensiuni, tainuita, din casa.
Înauntrul omului aceasta „camara” este inima. „Tu însa, când te rogi, intra în
camara ta” (Matei 6, 6) si acolo roaga-te, dar nu precum fatarnicii care se
roaga ca sa fie vazuti de oameni. Intra în inima ta cu mintea, si acolo unde
esti doar tu, arunca toate lucrurile cele din afara si te deda pe de-a-ntregul
la rugaciune catre Domnul Dumnezeu.
Sfantul Nicolae Velimirovici,
Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti,
2009, p. 55
TRECEREA IN VESNICIE
Arhiepiscopul Iustinian Chira
Moartea e, si pentru crestin, un
amurg încarcat de melancolie. Despartirea de lumea aceasta e grea. Si soarele
când apune se uita parca înapoi, spre plaiurile pe care le-a luminat o zi
întreaga si care se acopera de umbra. Dar asa cum soarele rasare în alta lume,
la fel si crestinul, prin Învierea din morti a lui Iisus Hristos, a primit
încredintarea ca dupa urmeaza un stralucitor rasarit de soare, urmeaza o noua
zi, o noua viata. „A murit”, o sa se spuna si despre mine si despre tine într-o
zi; în ziua pe care eu nu o cunosc, care nu stiu când va sosi.
Arhiepiscopul Iustinian Chira,
Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca,
2009, p. 72-74.
Z I D U L
Sfantul Teofan Zavoratul
Pacatele mele sunt zid între mine si
bunatatea Ta. Strica zidul acesta, ca sa ma pot apropia de bunatatea Ta, varsa
asupra mea dragostea Ta si trage-ma la înaltimea Ta.
Zidul pacatelor mele e însa darâmat de
lacrimi si de frângerea inimii; drept aceea, daruieste-mi în toate zilele
vietii mele sa-mi plâng pacatele cu osârdie si sa culeg roade care îmi vor fi
de folos în Ziua Judecatii.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire
sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 32
NU FI NICIDECUM ASCULTĂTOR LA RĂU
În capitolul anterior, am numit
fărâmituri viețuirea duhovnicească oferită de pronia lui Dumnezeu vremurilor
noastre. Ea se întemeiază pe călăuzirea în calea mântuirii după Sfânta
Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, după sfatul și cuvântul de învățătură
primite de la părinții și frații contemporani. În sens propriu, aceasta este
ascultarea călugărilor de demult, dar într-un alt chip, adaptat la neputința
noastră, mai cu seamă la cea sufletească. Ascultătorilor(n.n. se referă la
persoanele care fac ascultare) de demult, îndrumătorii lor duhovnicești le
aduceau îndată la cunoștință voia lui Dumnezeu. Acum, călugării trebuie să afle
singuri voia lui Dumnezeu în Scriptură și de aceea sunt supuși unor lungi și
dese nedumeriri și greșeli. Atunci izbânda era grabnică datorită felului
lucrării, acum este anevoioasă tot datorită felului lucrării. Aceasta este
bunăvoirea Dumnezeului nostru față de noi și suntem datori să ne supunem ei și
să ne plecăm cu mulțumire în fața ei. Viețuirea monahală de astăzi, potrivită
Scripturii și sfatului părinților și fraților, este sfințită prin pilda celui
ce a întemeiat monahismul, a Cuviosului Antonie cel Mare. El nu a fost în
ascultare la un bătrân, ci la începutul său a viețuit singur, luând învățături
din Scriptură și de la diferiți părinți și frați; de la unul a învățat
înfrânarea, de la altul blândețea, răbdarea și smerenia, iar de la altul
trezvia și tăcerea, străduindu-se să-și însușească virtutea fiecărui monah
cuvios, dând tuturor ascultare după putere, smerindu-se înaintea tuturor și
rugându-se neîncetat lui Dumnezeu. Începătorule, fă și tu asemenea! Arată
egumenului și celorlalte stăpâniri mănăstirești ascultare nefățarnică, fără
dorința de a plăcea oamenilor, ascultare străină de lingușire și slugărnicie,
ascultare săvârșită pentru Dumnezeu. Fă ascultare de toți părinții și frații
atunci când îți dau porunci ce nu sunt potrivnice Legii lui Dumnezeu, pravilei
și rânduielii mănăstirii, precum și poruncilor conducerii mănăstirești. Dar nu
fi nicidecum ascultător la rău, chiar de ți s-ar întâmpla să suferi pentru că
nu vrei să placi oamenilor și pentru tăria ta. Sfătuiește-te cu părinții și
frații cei virtuoși și înțelepți, dar primește sfaturile lor cu cea mai mare
băgare de seamă. Și nu te lăsa atras de sfat după prima lui lucrare asupra ta!
Datorită împătimirii și orbirii tale, un sfat pătimaș și vătămător poate să-ți
placă, dar aceasta numai din neștiința și nepriceperea ta sau pentru că el este
pe placul vreunei patimi ascunse în tine, pe care tu nu o cunoști. Cu lacrimi
și cu suspine din inimă să-L rogi pe Dumnezeu să nu-ți îngăduie să te abați de
la voia Lui cea sfântă spre a urma voia omenească cea căzută, a ta sau a
aproapelui tău, adică a sfătuitorului tău. Atât în privința gândurilor tale cât
și în privința gândurilor aproapelui, a povețelor lui, să te sfătuiești cu
Evanghelia. Slava deșartă și îngâmfarea sunt dornice să-i învețe și să-i
povățuiască pe ceilalți. Ele nu se îngrijesc de calitatea sfatului lor. Ele nu
se gândesc că îi pot pricinui aproapelui o rană de nevindecat printr-un sfat
nepotrivit, pe care începătorul nepriceput îl primește cu încredere oarbă și cu
înflăcărare trupească. Ele au nevoie de izbândă, de orice fel ar fi această
izbândă și oricare ar fi temelia ei. Ele vor să-l uimească pe începător (tot
creștinul) și să-l supună sufletește. Ele au nevoie de lauda omenească. Ele vor
să câștige faima de stareți și învățători văzători cu duhul, înțelepți și
sfinți. Ele au nevoie să-și hrănească mândria lor. Dreaptă a fost întotdeauna
rugăciunea Prorocului și dreaptă este mai cu seamă acum: „Mântuiește-mă,
Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuținat adevărul de la fiii oamenilor.
Deșărtăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă și în
inimă rele au grăit.” (Ps 11,1-2) Vorba mincinoasă și vicleană nu poate să nu
fie rea și vătămătoare. Împotriva unei asemenea meșteșugiri trebuie să ne
purtăm cu băgare de seamă. „Cercetează Dumnezeiasca Scriptură”, spune Sfântul
Simeon Noul Teolog, „precum și scrierile Sfinților Părinți, mai cu seamă cele
practice, pentru ca, punând alături de ele învățătura și purtarea învățătorului
și starețului tău (a duhovnicului), să o poți vedea ca în oglindă și să o
înțelegi. Ceea ce este potrivit cu Scriptura, să-ți însușești și să ții minte,
iar ceea ce este rău și mincinos, să recunoști și să lepezi, ca să nu fii
înșelat.” Să știi că în zilele noastre au apărut mulți înșelători și învățători
mincinoși. Cuviosul Simeon a trăit în veacul al zecelea după nașterea lui
Hristos, cu nouă veacuri înainte de vremea noastră. Iată când răsuna glasul
dreptului în Sfânta Biserică a lui Hristos cu privire la lipsa adevăraților
povățuitori duhovnicești și la mulțimea învățătorilor mincinoși. O dată cu
trecerea timpului, s-au împuținat tot mai mult povățuitorii cei buni ai
monahismului. Atunci Sfinții Părinți au început să ofere tot mai adesea ca
îndrumar Sfânta Scriptură și scrierile patristice. Cuviosul Nil Sorski(1),
citându-i pe Sfinții Părinți care au scris înaintea lui, spune: „Nu mică este
nevoința de a găsi un învățător nemincinos pentru această lucrare minunată
(adevărata rugăciune a minții și a inimii).” Ei l-au numit nemincinos pe acela
care are lucrarea și cugetul potrivite cu Dumnezeiasca Scriptură și care a
dobândit judecată duhovnicească. Și au mai spus Sfinții Părinți că și pe atunci
abia puteai găsi un învățător nemincinos pentru asemenea lucruri. Cu atât mai
mult acum, când ei s-au împuținat foarte mult, trebuie căutați cu multă băgare
de seamă. Iar dacă nu-i mai găsim, Sfinții Părinți ne-au poruncit să luăm
învățătură din Dumnezeiasca Scriptură, ascultându-L pe Domnul Însuși, care
spune: „Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viață veșnică.” (In
5,39) „Căci toate câte s-au scris mai înainte” în Sfintele Scripturi „s-au
scris spre învățătura noastră.” (Rom 15,4). Cuviosul Nil a trăit în secolul al
XV-lea; el a întemeiat un schit nu departe de Lacul Alb, unde s-a îndeletnicit
cu rugăciunea în deplină singurătate. Este de folos ca stareții acestor vremuri
noi să ia aminte la smerenia și lepădarea de sine cu care vorbea Cuviosul Nil
despre învățăturile ce le dădea fraților: „Nimeni nu trebuie să tăinuiască
cuvântul lui Dumnezeu din nepăsare, ci să-și mărturisească neputința sa și
totodată să nu ascundă adevărul lui Dumnezeu ca nu cumva să ne facem vinovați
de încălcarea poruncilor lui Dumnezeu.” Să nu tăinuim cuvântul lui Dumnezeu, ci
să-l vestim. Dumnezeieștile Scripturi și cuvintele Sfinților Părinți sunt la
fel de multe ca nisipul mării. Cercetându-le cu atenție, să le propovăduim
celor ce vin la noi și au nevoie de ele (celor ce întreabă și cer). Mai bine
zis nu noi le propovăduim, fiindcă noi nu suntem vrednici de aceasta, ci le
propovăduiesc Sfinții Părinți din Dumnezeiasca Scriptură. Iată ce pildă
minunată pentru povățuitorii zilelor noastre! Ea este foarte ziditoare de
suflet și pentru povățuitor, și pentru cel povățuit, este expresia deplină a
lucrării săvârșite cu dreaptă-socoteală, care duce la izbândă și este legată de
renunțarea la îngâmfare, la îndrăzneală nesăbuită și la nerușinarea în care cad
cei ce urmează numai la arătare pe marele Varsanufie și pe ceilalți Părinți
minunați, însă neavând harul acestora. Ceea ce în aceștia era expresia
prezenței bogate a Sfântului Duh, în îndrumătorii cei fățarnici și nerozi este
expresia grozavei neștiințe, a înșelării de sine, a mândriei și a îndrăznelii.
Iubiți părinți! Să rostim cuvântul lui Dumnezeu fraților noștri cu toată
smerenia și evlavia, cu conștiința că nu suntem îndeajuns de pregătiți pentru
această slujire și păzindu-ne pe noi înșine de slava deșartă care îi ispitește
cu putere pe oamenii împătimiți atunci când îi învață pe frați. Gândiți-vă că
va trebui să dăm răspuns pentru fiecare cuvânt deșert (Mt 12,36). Cu atât mai
greu va fi să dăm răspuns pentru cuvântul lui Dumnezeu rostit cu slavă deșartă
și din dorința de slavă deșartă. „Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene și
limba cea plină de mândrie. Pe cei ce au zis: ” (Ps 11,3-4). Pierde-va Domnul
pe cei ce caută slava lor, și nu slava lui Dumnezeu. Înfricoșătoare este
amenințarea Domnului! Să rostim cuvântul de zidire atunci când este neapărat
nevoie, nu ca niște învățători, ci ca unii ce au trebuință de învățătură și se
străduiesc să devină părtași la învățătura dată de Dumnezeu în Cuvântul Lui cel
Sfânt. „După darul pe care l-a primit fiecare,” spune Sfântul Apostol Petru,
„slujiți unii altora ca niște buni iconomi ai harului celui de multe feluri al
lui Dumnezeu. Dacă vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu,”
rostite cu frică de Dumnezeu și cu evlavie față de cuvintele lui Dumnezeu, iar
nu ca pe propriile sale cuvinte; „dacă slujește cineva, slujba lui să fie ca
din puterea pe care o dă Dumnezeu,” nu ca din puterea sa, „pentru ca întru
toate Dumnezeu să Se slăvească prin Iisus Hristos.” (1Pet 4,10-11). Cel ce lucrează
din puterea sa lucrează spre slava deșartă și se aduce și pe sine, și pe cei ce
îl ascultă jertfă satanei. Iar cel ce lucrează din puterea Domnului lucrează
spre slava Domnului și săvârșește mântuirea sa și mântuirea aproapelui său prin
Domnul, singurul Mântuitor al oamenilor. Să ne temem a da începătorului vreo
învățătură nechibzuită, care să nu fie întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu și
pe judecata duhovnicească a Cuvântului lui Dumnezeu. Mai bine să ne socotim în
neștiință decât să dăm o învățătură vătămătoare de suflet. Să ne păzim de marea
nenorocire de a-l preface pe începătorul neștiutor din rob al lui Dumnezeu, în
rob al oamenilor, (1Cor 7,23) atrăgându-l spre săvârșirea voii omenești căzute
în locul voii celei atotsfinte a lui Dumnezeu. Relația simplă dintre povățuitor
și cel povățuit este cu totul alta decât relația dintre stareț și ucenicul său,
care face ascultare de bunăvoie și îi este rob întru Domnul. Sfatul nu conține
în sine condiția de a-l împlini neapărat; el poate fi împlinit sau poate rămâne
neîmplinit. Povățuitorul nu are nici o răspundere pentru sfatul său, dacă l-a
dat cu frică de Dumnezeu și cu dreaptă-socoteală, nu din voia sa, ci fiind
întrebat și silit. De asemenea, nici cel ce primește sfatul nu este legat de
el. Ține de voia sa slobodă și de socotința lui să împlinească sau să nu
împlinească sfatul primit. Este limpede că această cale a sfatului și a
călăuzirii după Sfânta Scriptură se potrivește cu vremurile noastre slabe.
Băgăm de seamă că Părinții ne opresc să dăm sfaturi aproapelui din îndemnul
nostru, fără ca aproapele să ceară de la noi acest lucru. Dacă cineva dă
sfaturi din voia sa, este semn că se socotește cunoscător și vrednic de cele
duhovnicești, iar aici se ascund mândria și înșelarea de sine. Aceasta nu se
referă la ocârmuitori și conducători, care sunt datori în toată vremea, ori de
câte ori este nevoie, chiar și nefiind întrebați, să povățuiască obștea
încredințată lor (2Tim 4,1-2). Dar când vizitează alte mănăstiri, ei trebuie să
se călăuzească după sfatul dat de Cuviosul Macarie Alexandrinul Cuviosului
Pahomie cel Mare. Pahomie l-a întrebat pe Macarie despre învățătura ce trebuie
dată fraților și despre judecata ce trebuie făcută cu ei. Iar Avva Macarie i-a
răspuns: „Învață-i și judecă-i pe cei supuși ție și nu judeca pe nimeni dintre
cei străini.” Această rânduială au păzit-o și o păzesc toți ocârmuitorii
care-și doresc a fi bineplăcuți lui Dumnezeu.
„Ofrandă monahilor contemporani”
Capitolul 13 pag 78-83. Editura Egumenița 2011.
LUMANARICA
Sfantul Ioan din Kronstadt
Pentru arderea înaintea Domnului în
vremea rugaciunii sa nu te zgârcesti la o lumânare din ceara: adu-ti aminte ca
o arzi înaintea Celui care traieste întru lumina neapropiata si din lumina Sa
te lumineaza si pe tine. Lumânarica ta e ca o jertfa de ardere de tot adusa
Domnului; deci, ea sa fie dar adus lui Dumnezeu din inima desavârsita. Sa-ti
aminteasca faptul ca tu esti dator sa fii luminator care arde si lumineaza.
„Acela” – s-a spus despre Ioan Botezatorul – „era faclie care ardea si lumina”
(Ioan 5, 35).
Sfantul Ioan din Kronstadt, In lumea
rugaciunii, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2003, p. 110
APELE PRIMAVERII
Sfantul Inochentie al Odessei
Semn al apropierii primaverii sunt
pâraiele de apa. Toata fata pamântului începe în acest rastimp a se topi si a
lacrima; însesi nisipurile sunt umede, însesi pietrele sunt ude. Acelasi lucru se
petrece si la începutul reînnoirii duhovnicesti a omului prin mijlocirea
pocaintei: inima lui e plina de cainta si ochii lui sunt plini de lacrimi. Dupa
cum în starea lui de nesimtire, omul ar vrea ca numai sa se veseleasca si sa
râda necontenit, tot astfel acum plecarea lui de capetenie este tristetea dupa
Dumnezeu si lacrimile. Caci ori pe ce-si pune ochii pacatosul acum, lumina
fetei lui Dumnezeu, catre Carele s-a întors, îl face sa se rusineze si sa-i
para rau. De se uita la sine si la sufletul sau, vede cât e de nepretuita
rascumpararea pacatelor omenesti, cât de putin s-a folosit el de aceste scumpe
si mari binefaceri, cât de adeseori a alungat de la sine darul milostivirii –
si plânge. Chiar privirea la mila lui Dumnezeu îl face sa se caiasca si sa
plânga, întocmai precum privirea cea blânda a tatalui umple de lacrimi ochii
fiului care pentru prima oara se înfatiseaza înaintea lui, dupa întoarcerea de
pe calea cea rea a pierzarii. „Izvoare de apa” – zice Sfântul David – „au
izvorât ochii mei, pentru ca n-am pazit Legea Ta” (Psalm 118, 136); atât de
puternic si de statornic era în el simtamântul de umilinta pâna la lacrimi, cu
toate ca vrednicia sa cea mare de împarat al lui Israil cerea de la el sa aiba
o fata vesela si plina de barbatie. Pâraiele primavara, de obicei contenesc
dupa câtva timp; însa aceste izvoare de apa ale pocaintei, nu arareori, curg
pâna la sfârsitul vietii omului.
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 42-43.
CIUDAT!
Ciudat, cum 10 lei par
așa de mulți dacă îi dai la biserică, dar par așa de puțini dacă mergi la
cumpărături...
● Ciudat, ce
lung pare să îi slujești lui Dumnezeu o oră, dar ce repede trec 90 de minute la
fotbal...
● Ciudat, ce
lungi sunt câteva ore în biserică, dar ce scurte sunt orele când vezi un
film...
● Ciudat,
cum noi de multe ori nu știm ce să ne rugăm, dar la prietena noastră/prietenul
nostru întotdeauna avem ce să îi povestim...
● Ce
interesant este când se lungește un meci de fotbal, dar cum ne pierdem răbdarea
și cât ne tot uităm la ceas când durează programul de biserică mai mult decât
de obicei...
● Ciudat, ce
greu este să citești un capitol din Biblie, dar ce ușor este să "înghiți"
100 de pagini dintr-un bestseller...
● Ciudat,
cum oamenii la un concert ar vrea cu tot dragul să stea pe primul rând, dar la
biserică "se inghesuie" pe ultimul rând...
● Ciudat,
cum pentru o slujbă în biserică ne trebuie 2, 3 săptămâni ca să anticipăm, dar
cum găsim loc pentru alte lucruri și în ultimul moment în calendarul nostru de
zi cu zi...
● Ciudat, ce
greu este să spui la alții despre vestea cea bună, Evanghelia, dar ce ușor este
să dai mai departe ultima bârfă...
● Ciudat,
cât de repede se răspândesc bancuri pe internet, dar dacă cineva trimite mesaje
despre Dumnezeu, se gândește lumea de 2 ori dacă să trimită mai departe...
Ciudat...
nu?
Râzi... Sau
te gândeşti?
● Ciudat, că
persoanele din lista ta de contacte nu o să primească acest mesaj pentru că
ești sigur că nu au ce face cu el...
Ciudat?...
sau Trist?
VORBIREA CU HRISTOS
Vin oameni și mi se plâng că le vorbesc
copiilor lor, rudelor și prietenilor lor despre Dumnezeu, așa cum vorbesc și
eu, dar nu îi ascultă. Odată a venit o doamnă și mi s-a plâns pentru același
motiv. Și i-am răspuns:
– Draga mea, ca să te ascult, trebuie
mai întâi să crezi și să te încrezi în Hristos. Și numai după aceea să vorbești
despre Acela. Tu urmezi cele pe care le-a spus Hristos? Îl iubești? Te-ai
dăruit trup și suflet Aceluia? Ca să vorbești despre Hristos, trebuie să te
nevoiești să arunci patimile și păcatele tale. Faci aceasta?
– Nu, fiindcă sunt om și mă mânii și
mă enervez și mă cert. Ei, am clevetit și eu când m-au clevetit pe nedrept.
Este omenesc aceasta, măicuță, eu nu sunt Dumnezeu. El ar putea să îndure
totul, eu nu pot. Uite, săptămâna trecută soacra mea și mi-a făcut observație
că în mâncare am pus mai puțin untdelemn. Trebuia să mi-o spună în fața soțului
meu? Mai bine îmi spunea în taină. Iar eu m-am mâniat și am alungat-o, dar fără
să știe soțul meu. Să învețe altădată să nu mai vorbească.
– Draga mea, atât de important era
ceea ce ți-a spus, încât ai alungat-o pe nepusă masă? Dacă scoți atâta răutate,
cum mai pretinzi să te asculte când vorbești despre Hristos? Știi ce spun în
sinea lor? Îngrijește-te să te pui în rânduială mai întâi pe tine însuți și
numai după aceea să vorbești despre Hristos.
– Da, așa îmi spun și eu mă supăr,
deoarece cred în Hristos.
– Da, iubirea mea, dar cel care
crede în Dumnezeu, nu face acestea pe care le faci tu. Când credem în Dumnezeu,
ne străduim să nu-L rănim și facem ce ne-a învățat, iar nu ceea ce ne convine,
după care vorbim despre Dumnezeu. Cum se împacă toate acestea? Adică se poate
să avem doi părinți, pe Dumnezeu și pe diavolul? Nu se poate. Vom urma fie pe
unul, fie pe celălalt. Ca să-L urmezi pe Dumnezeu, trebuie să primești să faci
ceea ce vrea El, iar nu ceea ce vrei tu. Dacă urmezi voii Lui, atunci nu te va
deranja ce va spune soacra ta, mama ta, soțul tău, vecinul. Căci fiii lui
Dumnezeu sunt nobili și nu se ocupă cu astfel de lucruri de nimic. Ai înțeles?
– Am înțeles, dar este foarte greu
să fac ceea ce mi-ați spus.
– Atunci, dacă este greu să
trăiești lângă Hristos, nu ai dreptul să vorbești despre Hristos. Conștiința nu
te mustră pentru toate acestea pe care le-ai făcut?
– Mă mustră.
– Atunci de ce nu te îndrepți pe
tine însuți, astfel încât să dobândești dragostea lui Hristos al nostru și să
fii fericită lângă El? Atunci El îți va pune în gură cuvintele Sale, pe care le
vei spune mai întâi ție însăți, iar apoi și la ceilalți. Și să fii sigură că
toți ceilalți te vor asculta și vor primi pe Hristos în inima lor, fiindcă vei
fi devenit mai întâi tu însăți pildă de bunătate și dragoste pentru Hristos.
Fragment din cartea Ascultă-mă!, de
Monahia Porfiria, ce a apărut la Editura Evanghelismos
FRUMUSETEA MARII
Sfantul Vasile cel Mare
Frumoasa este marea pentru
Dumnezeu pentru multe pricini; e frumoasa, pentru ca îmbratiseaza de jur
împrejur insulele, dându-le în acelasi timp si frumusete si siguranta. Mai
mult, marea apropie pamânturile care sunt la mari departari unele de altele si
face pentru cei ce calatoresc pe mare neîmpiedicate legaturile dintre aceste
pamânturi; prin aceste legaturi marea ne daruieste cunoasterea faptelor
necunoscute; negustorilor le da prilej de îmbogatire si ajuta cu usurinta
nevoilor vietii; celor bogati le ajuta sa exporte surplusul lor de produse, iar
celor lipsiti le ajuta sa-si împlineasca lipsurile.
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
118.
C A R T E A
Arhiepiscopul Iustinian Chira
Gândurile scriitorilor, ca toate
gândurile mari, ca toate paginile serioase ale cartilor bune, sunt crâmpeie
rupte din sufletul celui ce le-a creat si de aceea aceste gânduri se citesc cu
sfiala si nu în fuga, ca o reclama ieftina si banala. În vechime, orice carte
era considerata sacra, chiar daca nu avea nimic religios în ea si era citita si
ascultata cu un fior de sfintenie. O carte este o fiinta vie. Când pun mâna pe
Sfânta Scriptura, e un contact direct cu Dumnezeu, cu Moise, cu Proorocii, cu
Apostolii…
Arhiepiscopul Iustinian Chira,
Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca,
2009, p. 16.
Înmormântarea
Părintelui Nicolae Achimescu
Astăzi a
plecat spre veșnicii bunul meu prieten din copilărie, Preotul Prof. Nicolae
Achimescu. Nu aș putea scrie mai frumos despre el decât a făcut-o Prea
Fericitul Părinte Patriarh Daniel în necrologul ce i l-a rostit la catafalc. Îl
redau mai jos. Dumnezeu să te ierte, frate Nicule!
Cuvântul
rostit de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
la slujba de înmormântare a Părintelui Nicolae Achimescu, profesor la
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti şi preot
îmbisericit la Catedrala mitropolitană „Sfântul Spiridon” – Nou, Paraclis
Patriarhal, din Bucureşti:
Părintele
Nicolae Achimescu – un profesor erudit, un om onest şi un teolog mărturisitor
Cu
discreția, eleganța și demnitatea care i-au caracterizat întreaga viață, bogata
activitate didactică și științifică, precum și modul în care și-a îndeplinit
responsabilitățile administrative și academice care i-au fost încredințate,
Părintele Prof. Dr. Nicolae Achimescu, în seara zilei de 27 mai 2019, s-a mutat
l-a viața veșnică.
Trecerea sa
la cele veșnice, în plină activitate de redactare a unui Dicţionar enciclopedic
al religiilor, a surprins și întristat nu numai pe membrii familiei sale, ci și
o mulțime de ierarhi, profesori de teologie din țară și din străinătate,
numeroși preoți, monahi și laici cărora Părintele Nicolae le-a fost profesor la
studiile seminariale, de licență, masterat și doctorat, precum și generația
actuală de tineri aflați în diverse forme de pregătire de la Facultatea de
Teologie „Justinian Patriarhul” din București, cu care, doar cu câteva zilele
în urmă, a susținut ultimele examene.
Părintele
Nicolae Achimescu s-a născut la data de 10 august 1955 în localitatea Siroca,
comuna Godeanu din județul Mehedinți.
După
studiile din localitatea natală, între anii 1970-1975 a urmat cursurile
Seminarului Teologic din Craiova, iar între anii 1976-1980 pe cele ale
Institutului Teologic de Grad Universitar din București.
Între anii
1980-1982, tânărul licențiat Nicolae Achimescu a urmat cursurile de doctorat în
cadrul aceluiași Institut, la disciplina Istoria religiilor. În anul 1982 a
absolvit un curs de limba germană în cadrul „Goethe Institut”, la Erlangen și
Rothenburg ob der Tauber, Germania.
Între anii
1983-1984 și 1991-1992, Părintele Nicolae Achimescu a fost doctorand al
Universității din Tübingen, Facultatea de Teologie Evanghelică, în calitate de
bursier al organizației „Diakonisches Werk” din Stuttgart, iar în anul 1993 a
obținut titlul de doctor în Teologie în cadrul Universității din Tubingen, cu
calificativul „cum laude”, pentru lucrarea de doctorat Die Vollendung des
Menschen in Buddhismus. Bewertung aus orthodoxer Sicht (Desăvârșirea omului în
budism. Evaluare din perspectivă ortodoxă), elaborată sub îndrumarea a doi mari
teologi Prof. Dr. P. Beyerhaus și Prof. Dr. J. Moltmann.
Vreme de 33
de ani, Părintele Nicolae Achimescu a slujit Biserica noastră ca ostenitor al
Școlii românești de teologie.
Între anii
1986-1991 a fost profesor în cadrul Seminarului Teologic din Caransebeș, pentru
disciplinele: Istoria religiilor, Teologie Dogmatică, Îndrumări Misionare și
Limba franceză.
La
solicitarea noastră ca Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, după momentul
istoric al reînființării Facultății de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași,
Părintele Nicolae Achimescu s-a transferat, în anul 1993, ca lector titular
pentru disciplina Istoria și filosofia religiilor, la această Facultate,
contribuind alături de alți profesori la creșterea rapidă a prestigiului noii
instituții.
În anul 1998
a promovat Conferențiar titular, iar în anul 2000, Profesor universitar. Din
anul 2002 a devenit Conducător de doctorat la disciplina căreia i-a consacrat
întreaga sa activitate: Istoria și filosofia religiilor.
Pentru
activitatea sa asiduă și exigentă, la propunerea noastră, Consiliul Profesoral
al Facultății de Teologie Ortodoxă din Iași l-a ales Decan pentru perioada
2000-2004, după ce, în perioada 1 octombrie 1993 – 1 decembrie 1994, a fost
Decan interimar al acesteia, o perioadă foarte grea, în care, după procese
numeroase și istovitoare, reînființata Facultate de Teologie a redobândit
clădirea fostului Seminar „Veniamin Costachi”, confiscată de regimul comunist,
și care, transferată într-o stare de degradare inimaginabilă, a presupus eforturi
imense de restaurare, amenajare și dotare cu mobilier, bibliotecă, laboratoare
pentru specializările Secției Teologie – Artă Sacră și altele.
Între anii
2005-2010, a fost Directorul Școlii doctorale din cadrul Facultății de Teologie
Ortodoxă a Universității „Al. I. Cuza”.
Vreme de opt
ani: 2004-2012, a fost membru în Colegiul de Onoare al Universității „Al. I.
Cuza” din Iași.
Tot în
timpul activității desfășurate la Iași, Părintele Nicolae Achimescu a fost, în
perioada 2000-2005, profesor pentru disciplina Istoria și filosofia religiilor
în cadrul Facultății de Litere a Universității „Al. I. Cuza” din Iasi, Catedra
de Literatură comparată și estetică.
După
întronizarea noastră ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, pentru
revigorarea învățământului teologic bucureștean, am solicitat Părintelui
Nicolae Achimescu să preia disciplina Istoria și filosofia religiilor vacantată
de mai multă vreme prin pensionarea Dlui Prof. Dr. Remus Rus, pe care a și
onorat-o chiar din toamna anului 2008, mai întâi ca profesor suplinitor.
Deși ca un
bun gospodar, la Iași, Părintele Nicolae și-a rânduit și cele necesare vieții
de familie, s-a decis împreună cu soția sa, medicul Ana Cornelia Achimescu și
fiica lor Iuliana, să se stabilească definitiv la București, în anul 2012
devenind profesor titular al Facultății de Teologie „Justinian Patriarhul” și
în același timp director al Școlii doctorale din cadrul acesteia,
responsabilitate pe care a îndeplinit-o până în anul 2017.
Pentru
meritele sale, Părintele Nicolae Achimescu a fost cinstit și cu alte diverse
funcții administrative și de conducere sau funcții onorifice, dintre care
amintim:
· Membru al Academiei
Germano-Române. Forum Internațional pentru Științe, Etică, Teologie, Literatură
și Artă (Deutsch-Rumänische Akademie. Internationales Forum für Wissenschaften,
Ethik, Theologie, Literatur und Kunst), din anul 2008;
· Director al Centrului de
Studii și Dialog Interreligios și Intercultural din cadrul Universității din
București, din anul 2014;
· Președinte al Comisiei de
Teologie în Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și
Certificatelor Universitare (CNATDCU) din cadrul Ministerului Educației și
Cercetării, din anul 2011;
· Membru în Consiliul Național General al
Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor
Universitare (CNATDCU) din cadrul aceluiași Minister, din anul 2011;
· Membru în Consiliul
Studiilor Universitare de Doctorat (CSUD), Universitatea din București, din
anul 2012;
· Expert evaluator în cadrul
Consiliului Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior
(CNCSIS);
· Membru fondator al
Centrului de Dialog și Cercetare în Teologie, Știință și Filosofie,
Universitatea București, din anul 2010;
· Membru în Colegiul de
redacție al periodicului Ortodoxia, revista Patriarhiei Române;
· Membru în Colegiul
editorial al Revistei Române de Bioetică, din anul 2000.
Opera sa,
bogată, valoroasă și actuală în același timp numără mai multe manuale
universitare, volume (personale sau coordonate), zeci de studii științifice și
sute de articole.
Deși toate
lucrările au o certă valoare științifică, amintim doar câteva dintre ele pentru
a surprinde universul preocupărilor sale academice: Testamentul Domnului nostru
Iisus Hristos, ediție bilingvă, traducere din limba latină, note și studiu
introductiv, Editura Polirom, Iași, 1996; Istoria și filosofia religiei la popoarele antice, Editura Junimea, Iași, 1998
(ediția a II-a Editura Tehnopress, Iași, 2000; Budism și creștinism.
Considerații privind desăvârșirea omului, Editura Junimea, Iași, 1999 (ediția a
II-a, Editura Tehnopress, Iași, 2004; India. Religie și filosofie, Editura
Tehnopress, Iași, 2001; Noile mișcări religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca,
2002 (ediția a II-a și a III-a, la aceeași editură); Religii în dialog, Editura
Trinitas, Iași, 2005.
La sugestia
noastră, în Ziarul Lumina și în săptămânalul Lumina de Duminică, Părintele
Prof. Dr. Nicolae Achimescu a publicat câteva sute de articole prin care
răspunde celor care, aflați în căutarea adevărului, întâmpină o mulțime de
provocări și dileme promovate de noile ideologii și mișcări religioase sau
pseudoreligioase. Aceste articole au fost republicate în două valoroase cărți
Universul religios în care trăim, Colecția Media Christiana, Seria Lumina,
Editura Trinitas a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013 și Religie, Modernitate
și Postmodernitate, Colecția Media Christiana, Seria Lumina, Editura Trinitas,
Bucureşti, 2013.
Trebuie să
apreciem şi faptul că Părintele Nicolae Achimescu a fost unul dintre primii
profesori care, răspunzând hotărârii Sfântului Sinod din anul 2012 privitoare
la alcătuirea de noi manuale universitare sau la revizuirea și reeditarea celor
deja existente care s-au impus ca normative în învățământul teologic superior
românesc, a publicat, încă din anul 2015, manualul său de Istoria și filosofia
religiilor. Religii ale lumii antice, la Editura Basilica a Patriarhiei Române,
în colecția Cursuri, Manuale și Tratate de Teologie Ortodoxă.
A coordonat
unele volume colective dedicate unor problematici de maximă actualitate precum
Inițiere și familie. O abordare fenomenologică, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2012, sau Impactul secularizării asupra valorilor
religioase și morale în societatea contemporană, ediție bilingvă,
romano-engleză, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2015.
Delicatețea
sa sufletească și virtutea recunoștinței care i-au luminat etapele vieții s-au
reflectat și în determinarea sa profundă în realizarea volumului Omagiu
Domnului Profesor universitar dr. Remus Rus, apărut, de asemenea, la Presa
Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2012.
Suferind de
câţiva ani de o boală pe care, printr-o voință de fier și printr-o disciplină
ascetică, o ținea sub un strict control, Părintele Nicolae a fost învins de o
altă boală care i-a fost descoperită doar cu câteva ore înainte de a pleca
dintre noi, în seara zile de 27 mai 2019.
Fără
îndoială că îmbolnăvirea sa a fost provocată în primul rând de pierderea
prematură a soției sale, Ana Cornelia Achimescu, de profesie medic, în urmă cu
șapte ani. Având o fire retrasă și studioasă, Părintele Achimescu s-a luptat
mult cu singurătatea şi cu boala. Patriot autentic, analist profund, profesor
erudit şi teolog sensibil, el a receptat cu multă durere în suflet suferințele
sociale ale vremurilor noastre ca: sărăcia, depopularea țării, descreştinarea
societății, diminuarea calității învățământului, corupția, plagiatul, dar şi
manipularea ideologică a conștiințelor împotriva credinţei creştine
tradiţionale în lumea de azi.
Ca teolog și
slujitor al Bisericii, fidel acesteia în orice împrejurare, Părintele Nicolae
Achimescu s-a simțit personal rănit de fiecare dată când Biserica a fost rănită
pe nedrept, prin campanii de presă, prin proliferarea de acuzații false din
partea unor mişcări religioase şi ezoterice sau a unor mișcări seculariste
anticreştine.
Întristată adunare,
Firea
harnică şi ordonată a Părintelui Prof. Dr. Nicolae Achimescu, cultura
credinței, a muncii corecte și a dreptății, cultură primită în familie,
studiile teologice temeinice, experiența academică germană armonios altoită pe
moștenirea românească, l-au impus în ochii tuturor ca pe un profesor
universitar de vocație, lăsând astăzi posterității imaginea celui mai
prestigios profesor și specialist român al momentului, în domeniul Filosofiei
și Istoriei Religiilor.
Strălucit și
pasionat cercetător, Părintele Nicolae Achimescu a rămas mereu un om al
credinței. Cu prilejul susținerii unei teze de doctorat în Teologie, a
subliniat faptul că „un doctorat în Teologie nu se vrea un simplu demers
ştiinţific abstract și neutral; un doctor în Teologie ar trebui să descopere,
dacă nu mai mult, cel puţin armonia între ştiinţă şi religie, între cultura
cuvântului şi cultura faptei, între cunoştinţe şi virtuţi, având în vedere că,
în ultima perioadă a istoriei, s-au înmulţit cunoştinţele, dar s-au împuţinat
caracterele”.
Adresăm
părintesc cuvânt de mângâiere fiicei părintelui Nicolae, Iuliana, soțului ei și
celor doi nepoți cu nume de voievozi români, Ștefan și Mihai, precum şi
colegilor, discipolilor și tuturor celor întristați de plecarea dintre noi a
Părintelui prof. dr. Nicolae Achimescu.
Ne rugăm
Domnului Iisus Hristos Cel înviat să odihnească sufletul său în lumina, pacea
şi iubirea Preasfintei Treimi!
Veșnica lui
pomenire din neam în neam!
Cu
părintești condoleanțe și binecuvântări pentru familia îndurerată,
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Sursa: ALEXANDRU STANCIULESCU BARDA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu