sâmbătă, 18 mai 2019

constantin dulcan - LUMEA DE DINCOLO




LUMEA DE DINCOLO

în viziunea prof. dr. neurolog Dulcan:
„Ce trăiesc aceste persoane în timpul morţii clinice e tulburător. Toţi văd!”

Sursa:


Este medic neurolog şi psihiatru, cercetător în domeniul conştiinţei, o fire curioasă şi temerară, ce a îndrăznit să caute răspunsuri despre om în teritorii ale cunoaşterii încă neexplorate. Cea mai recentă apariţie, cartea “Mintea de dincolo”, este un demers impresionant, ce reafirmă originea noastră divină şi importanţa de a trăi după legi spirituale, scrie Formula As. Doctorul a povestit pentru această publicaţie tot ce crede că se petrece cu un om după ce moare.

„Moartea clinică este o trecere între două lumi”

– Domnule Constantin Dulcan, ce înseamnă concret, din punct de vedere medical, moartea clinică?

– Moartea clinică este acea experienţă în urma căreia individul traversează toate etapele morţii biologice, dar nu definitiv, fiindcă e resuscitat, readus la viaţă spontan sau prin intervenţie medicală, iar funcţiile sale vitale sunt reluate. Ce trăiesc aceste persoane în timpul morţii clinice e însă tulburător. Studiul experienţelor de moarte clinică demonstrează că există un tipar comun la toată lumea, indiferent de rasă, origine sau moment al istoriei.

– Sunt cunoscute cazurile celor care s-au reîntors la viaţă şi au avut, în timpul morţii clinice, o seamă de revelaţii. Ce „văd” de fapt aceste persoane?

– La început, chiar în momentul morţii, subiecţii sunt confuzi, nu înţeleg ce li se petrece. Durerea, în cazul celor foarte bolnavi, încetează brusc. Apoi conştientizează că au murit şi încep să-şi vadă din afara lor trupul bolnav, rănit sau abandonat. Se miră că nu pot fi văzuţi şi nu pot fi auziţi de nimeni; sunt uimiţi să-i audă pe cei din jur că-i declară morţi. Decorporalizaţi, îşi caută rudele, vor să le îmbrăţişeze, dar mâna lor trece prin corpul acestora fără să fie percepută. Într-un caz citat de Kenneth Ring, un soldat american mutilat în războiul din Vietnam şi-a văzut trupul de deasupra sa. A văzut elicopterul american care l-a transportat la spital şi, spune el, „m-am întrebat unde sunt dus şi am zburat după el”. Cei mai mulţi indivizi vorbesc apoi de imaginea unui tunel, prin care sunt obligaţi să treacă, singuri sau însoţiţi de ghizi – rude decedate sau îngeri. Este trecerea dintre două lumi, din lumea noastră fizică în lumea spiritelor, în Lumea de Dincolo.

– În cele mai multe cazuri, indivizii se întâlnesc cu o Fiinţă de Lumină. E chiar Dumnezeu?

– Dincolo de tunel, toţi martorii acestor experienţe văd o lumină vie, de o strălucire foarte intensă, care nu orbeşte totuşi. E o lumină feerică, învăluitoare şi caldă, ce oferă mângâiere şi bucurie. Cei care au trăit aceste experienţe spun că e Fiinţa Supremă, Iisus, Buddha sau Allah, în funcţie de apartenenţa religioasă a fiecăruia. O fiinţă pe care o descriu mai degrabă ca pe o impresie trăită, decât ca pe o figură concretă. Se şi spune că Dumnezeu este aşa cum şi-l imaginează fiecare dintre noi, dar în realitate nu este ca în niciuna din închipuirile noastre. Aşa cum mărturisesc cei care au experimentat moartea clinică, Dumnezeu îi întâmpină cu o iubire copleşitoare, o pace profundă şi o stare de beatitudine despre care toţi spun că nu au mai trăit-o niciodată. Nici urmă de Dumnezeul dur, ameninţător şi acuzator, cum e descris tradiţional.

– … care în plus ne va supune la Judecata de Apoi.

– Există şi în mărturiile acestor oameni un soi de judecată. Este filmul vieţii pe care îl văd cei ajunşi în faţa Fiinţei de Lumină, un film panoramic cu amănunte în detaliu. Aceasta este, cred, expresia Judecăţii de pe urmă, cu care ne-au obişnuit religiile. Nu ne judecă nimeni, ne judecăm singuri, fiindcă, văzând acest film, trăim, în toată cruzimea sa, efectul acţiunilor noastre asupra altora. Dannion Brinkley, un caz celebru de moarte clinică, mercenar angajat în armată, mărturiseşte că a simţit durerea provocată de gloanţele trase pe front în soldaţii armatei inamice, dar şi durerea şi disperarea copiilor, mamelor şi soţiilor celor ucişi în timpul misiunilor lui. A mărturisit că a simţit inclusiv durerea propriului câine, pe care îl lovea, enervat că îi roade covorul. La filmul vieţii nu eşti, deci, un simplu spectator, ci trăieşti aievea durerea şi tristeţea pe care le-ai produs altora, dar şi bucuria şi recunoştinţa celor pe care i-ai ajutat sau i-ai iubit.

– S-a imputat acestor viziuni avute în timpul morţii clinice că ar fi rodul anestezicelor sub care se află majoritatea pacienţilor.


– Da, s-a adus argumentul că ar putea fi halucinaţii sau expresia unui creier în suferinţă, că ar fi rezultatul ischemiei sau al unor crize epileptice. Sunt doctor neurolog şi pot aduce oricând argumente medicale împotriva acestor ipoteze. Despre efectul anestezicului nu poate fi vorba, căci sunt şi mulţi oameni care au avut aceste experienţe spontan, fără nicio influenţă chimică.

– Din toate cazurile pe care le-aţi întâlnit şi studiat, care vi se pare cel mai spectaculos?

– Cred că cel mai impresionant este cazul Anitei Moorjani, pe care l-a şi relatat într-o carte autobiografică. Era de patru ani bolnavă de cancer limfatic când, intrată în comă profundă, terminală, începe să perceapă lumea dincolo de limitele obişnuite. Deşi are ochii închişi, fiindcă e supusă reanimării, îl vede pe fratele său în avionul cu care venea din India la Hong Kong, pentru a fi prezent la ultimele sale clipe de viaţă. Aude discuţiile între medici şi soţul său, deşi ele aveau loc pe un coridor îndepărtat. Şi nu doar că îi aude şi vede, dar le aude şi gândurile. Se eliberează din trupul fizic şi constată, cu uimire, că poate fi în mai multe locuri în acelaşi timp. Vede toate manevrele de reanimare pe care le fac medicii, înţelege disperarea soţului şi ar vrea să-i spună fratelui să nu se grăbească, fiindcă nu va muri până nu va veni. Însă nimeni nu o aude. După o vreme, ataşamentul ei faţă de oameni se estompează şi intră într-o lume minunată, guvernată de bucurie şi de iubire necondiţionată. Îşi revede tatăl, care murise cu zece ani înainte, cu care stă de vorbă şi care o anunţă că nu a venit încă timpul să rămână acolo. Îşi vede filmul vieţii şi înţelege misiunea pentru care a sosit pe pământ şi ceea ce mai are de făcut pentru a o împlini. Nu se bucură la gândul revenirii în corpul bolnav, dar înţelege că trebuie să se întoarcă să transmită lumii un mesaj. La ieşirea din comă, le zâmbeşte medicilor şi le spune că a fost vindecată şi va trăi. Nimeni n-o ia în serios. Şi totuşi, peste câteva zile, la analizele efectuate, medicii constată semne certe de vindecare. Însă Anita Moorjani a mai spus ceva în cartea ei autobiografică, şi anume că, în spaţiul de dincolo, în timpul filmului panoramic, i s-au revelat şi vieţile pe care le-a avut până atunci.

– Suntem, deci, nemuritori. Murim, dar continuăm să trăim sub altă formă.

– Continuăm să trăim în corpul subtil, care e format din lumină de înaltă frecvenţă. Cei care au văzut corpul subtil, ceea ce numim în mod tradiţional „suflet”, în timpul experienţelor extracorporale, l-au descris ca fiind format din milioane de puncte luminoase. Dacă în ceea ce priveşte trupul nostru s-a spus că „pământ suntem şi în pământ ne vom întoarce”, în ceea ce priveşte sufletul, „lumină suntem şi în Lumină ne vom întoarce”. Suntem cu adevărat „lumină din Lumină”. E valabil şi dacă extrapolăm la nivel macro. Universul, spune David Bohm, este o hologramă gigantică. Între lumea de aici şi lumea de dincolo e doar o diferenţă de frecvenţă. Ceea ce nu vedem nu înseamnă că nu există. De pildă, noi percepem sunetele a căror frecvenţă se situează între 16.000 şi 20.000 Hz. Liliacul emite şi receptează ultrasunete cu frecvenţa până la 150.000 Hz. Iar delfinii comunică pe frecvenţe situate peste 150.000 Hz. La fel şi cu lumina. Sub un anumit prag al frecvenţei, lumina se condensează în materie fizică, iar deasupra acestuia, lumina devine energie invizibilă. Suntem aici, pe pământ, limitaţi de zidul unei frecvenţe care ne obturează vederea. Însă Dumnezeu, în mărinimia Lui, ne-a aşezat într-o fereastră cosmică, din care putem vedea Universul, din care ni se oferă deschiderea.

Sursa:

http://evz.ro/prof-dr-neurolog-constantin-dulcan-moarte-lumea-dincolo.html?utm_source=dcnews2&utm_medium=referral









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu