MERE PĂDUREŢE, 31 – ASORTAT din ceaunelul literar a lui Dumnezeu

MERE PĂDUREŢE, 31 

- Eşti pentru mine: ceea ce poate fi un om pentru om, în social-umană înplinire cu fericire pentru rod. Mulțumesc, om bun! Cu bine, Pavel!

          - Mulțumesc, dragule, Pavel, pentru aprecierile ce vin ca o rouă cerească peste mine, eu, smeritul și nebăgatul în seamă de nimeni. Dar, sunt mândru și puternic prin știința rugăciunilor mele, primite de Dumnezeu-Iisus-Eminescu, trăitori în România noastră! Frace, Benule, tu eşti adevăratul Profesor de etică și estetică, în aceste zile de mari frământări ale omenirii! Să fii iubit! Vă îmbrățișez cu drag, Ioan.

          - Tu eşti fratele nostru iubit, frate Ionică al Gepiului şi al Florei! Cu îmbraţişare şi plecăciune, Benoni al Ciudanoviţei şi-al Părinţilor mei în Braţele Domnului Nost. Amin!

          - Am avut, şi azi, drumuri la Dej, şi sunt obosit. Voi sunteți rezultatul unui drept de a fi, dar, când eşti obosit, poți să n-ai randament nici chiar să scrii. Afirmația e cum e, chiar dacă n-am un sprijin fizic-moral (mâine s-ar putea s-arăt ce mă avariază, că e şi o bubiță descurajatoare: mişcarea hîrtiilor, cum zicea Alexandru Stark; că birocratismul e prostie omenească clară, care mă amăgeşte şi derutează, că nu-s favorizat.    N-am umblat după înşelătorie, dar am fost înşelat (o să vă scriu, nu ştiu dacă mâine, că pot să nu fiu în formă, cap de afiş). Într-un fel, sunt bolnav, nu pot creiona nimic.

          - Odihneşte-te, frăţioare! Posteşte înainte de Înălţare! Sună c-am sinistru, dar intrăm în Serbarea Sfintelor Paşte.

          - Trăim tulburător, ca o vreme cu soare şi când plouă ca-n sărbătoare, oamenii îmbrăcați popular, merg sătenii, plini de emoții la biserică, cu picioarele goale scăldate prin iarbă în rouă, că-i răbdare, înțelegere... Deplină sărbătoare. Scriu, chiar amețit, cu lumea trepidând, cu imaginea mişcată şi cu stele verzi în fața ochilor, ca o piedică, stâncă de poticnire, nu cedez, nu abandonez scrisul, chiar cu şanse minime, dar credeți că stau blând, în banca mea, mă face asta, crezi, să dau înapoi, să abandonez şi să nu scriu, deşi pasiunea nu mă împotmoleşte întru nimic, că-i dragoste, un ceva de care sunt mândru fără modru făcându-mă să fiu răsfățat sub soare, de soare (de la scris nu pot să mă las, chiar dacă nu merge totul ca pe roate, că nu-mi iese pasența, nu-mi iese ce-mi doresc?)

          - Vizionează „Mic dejun cu un campion: Radu Paraschivescu (@TVR2)” pe YouTube

          - E superb ce spune omul, şi pozitia lui. E normal ca să sărbătorim creatorul/scriitorul în viaţă, însă chestia cu aşteptatul să moară întâi, e o treabă/invenţie jidănească, adică  ca să nu-l plătim pe sărbătorit, să nu împărţm cu el profitul muncii sale, ca, în final, toţi banii şi laurii să-i strângă iniţiatorul. Toate sutele de milioane ale muncii lui Van Gogh rămân la afaceriştii de azi. Van Gogh, în viaţă, a primit doar un dolar pe toată munca sa, şi ăla primit din mila fratelui său. Asta e escrocheria din arte, inventată de şmecheri! Asta e aplicabilă şi la copyright, interdicţii peste interdicţii, cum se aplica pe vremuri, când erai proprietar de sclavi.

- Cum ştii tu, din colțul depărtat a două culturi, e bine, ca om care n-a adormit, în carambolul apărut incredibil inaceptabil, incidental, dar tu nu ațipeşti la volan, că noi avem în sânge, pur sânge omenesc-românesc: "Deşteaptă-te române”, că “dăm mână cu mână”, independenți, de inimă română, originalitatea cooperării noastre fiind cu potențial, că suntem paznici de far, ca România Mare, şi fără farsa cuvintelor, să nu mai fie inconştientă în contrast de fiară: de râs şi ţurcă, tu fiind autentic talent, un inteligent dac, în marea zi de duminică, pe Arca tinereții şi vieții cu drept de a fi laudă de zestre, cu zări albastre a locurilor de naştere cu folos: pace şi pâine-liturghie de zi cu zi, în spice, trasă în prezentul din mâine, ca să se ştie suprem de unde am plecat şi unde-am ajuns, că viața ne are un drept ca laleaua pestriță din Orheiul Bistriței, un natural superb de proverb al nostru, al ținuturilor natale, ca o urzeală a tronurilor de marcă românească inedită, cu licență autohtonă, de valoare autentică, inspirată de istoria fără precedent, cu atmosferă plăcută şi lui Dumnezeu pentru ceea ce suntem în parfum de câmpie, deal, litoral munte; la noi, incompetența mafiotică, când ni s-a ars becul că: paza grănicerească ni-i coruptă, conducerea de la noi din țară, în special, de peşte împuțit la cap, dar nu unul de leac, "antistress", şi dacă-s derapante naționale prin părțile esențiale, sprâncenate, că se pierd de specific, că nu se poate asigura că nu-i suspect, chiar dacă ne mândrim de tradițional, de etnografic şi de folcloric unic şi specific, neglobalizat de interese meschine, străine a străinilor cu fes şi cu “cum ți-i turcu, aşa le e şi pistolul”, dând năvală, deşi, ale nostre sunt “magna cum laude”, în ciudă, că ne poate invada formațiunea tumorală, canceroasă, incertă, neadecvată, că-i incorect, stresant, cum bine punctezi, Ben Todică, ca un nemuritor, ce eşti, ca Mircea Cîmpeanu promovând ce e ici, pe colo, prin părțile principale; Caragiale, inspirat, că este exact, că nu ne putem fi decât ceea ce ne suntem, favoriți în România de rugăciune şi înțelepciune, de milioane, chiar dacă e cu nopți albe, că unii ruşinându-se, de Ea, de Măreața Românie, necăzută în precar tensionat, nervos, şi nervos în pragul prăbuşirii, cum zice Lucian Boia (greu de crezut de ce afirmă), la noi dominând demnitatea ca responsabilitate, pe riscul nostru inefabil simțit, cu respect şi cu prețuire, în drag de mireasmă trecută peste pragul patriei, cu glonț dulce, dulce glonț de doină, pentru (pro) luptător duh de viață, cu o poveste de caracter aparte, republican, independent, unitar, liber şi democratic sub cer, cu stil şi echilibru punctual, natural... Inconştientă, o lipsă de artă, de bunăcuvință şi responsabilitate, fără a şti ce-i în capul legiuitorilor, ce scop, ideal, totul gunoi fiind, aruncat ca timpul şi bani,i cu suferință la de oaie laie-bălaie, la grămadă, cum vorbeşte lumea, ca despre Vlad, din serialul “Vlad”, un “Contele de Monte Cristo”, nefilmat în cinematografia “Buftea”, Bucureşti-România, distrusă de neo-comuniştii, aleşii, îmburgheziți, fără sacrul omeniei specifice națiunii române, națiunii sfinte, națiune fericită şi cu un Dumnezeu a lor, Zamolxis-dac, din Dacia-Felix, cu efect şi special, şi pragmatic de “Românii au talent”, cu-n Iancu a celei mai mari conştiințe-frumusețe someşan-apusean-eminesciene-spiritual-carpatice, care inteligent a trăit la noi, în România, vreodată, o şcoală altfel raportându-se la universal prin național, gândeşte Pavel derajând plin de curaj, ca un spărgător de bănci luptând în mocirlă cu Viteazul pe la Neajlov, că globalizatorii ne vor sub bocancii lor, cu vederi înguste din cauza cuielor, cramponelor, care ne rănesc în dragoste şi dor, ne rănesc precum Angela Simina, senin-cristic, în dragoste, ca pe un Hristos prea-plin de binecuvântare, pe cruce, pe banca de rezervă şi de pace, şi pâine trasă în dor-duh de-a vațascunsălea, în imensitatea de primejdii, de a fi cu distincții pe tabla vieții de şah şi răsfăț, indiferent de rolul benefic prin pragmatic, chiar dacă nimic nu e ieftin, cu tupeu, cu iz de înstrăinare de național, dar, fermecați de vital şi real serios, suntem responsabilizați de excepție ca vizita Papei în România suferințelor, cu proprii drame, mai drămuindu-ne forțându-ne mâna la inutile cheltuieli extravagante, duse la extreme financiare, neplanificate de perfecțiune şi unic, nu-ți vine uşor, iar tu eşti marginalizat, eşti incredibil în acest "cântă acum cu mine", cântă ca tine, că eşti de bine, pentru că nu scoți ochii la nimeni, nici la străini, nici la oportunitățile care apar cu prospețime în a risca siguranță, pacea, asigurată cu suport în mâine, asigurată de înălțime, de brazi înalți şi veşnic verzi şi iarbă crudă de calitate, păscută cu fermitate, astringent şi acut, cu promoție de luminos şi folos, în această asprime cu frustări, culme cu mulțimi de oi adunate, împreunate, în turmi, pe care treci cu pasul antistres, prin botez cal-breaz-bârlobreaz, să ai un nume de artist, de maturitate de creştin; păstor blând profund, bun, senin, cu un renume printre fuşteii în constelația de România, constituție a cerului în cosmosul-voce a geografiei, cu vocație a României.  

***

Mi-am mai revenit fizic, deşi vă voi spune din ce cauză psihică, nu psihologică, bucățică cu bucățică responsabilă, sau şi, şi... Şi una şi alta, am fost demoralizat, derutat, în degringoladă, într-un fel de fără noroc, demoralizat, făcut knockout pe ringul vieții, cu foc aprins de sens, făcându-mă să cred că lumea nu-i a mea, chiar dacă Phoenixul îşi are nădejdea lui, cu mii de motive, cu calitate "nostra forte", naşpa (dar cine să ştie: cine-i artist cu adevărat, cu griji pentru cei dragi, cine ştie ca să nu te lase la greu, cu vot de blam, trist, nefast) Dar de ce-s în stare, că mi se arată cântarul aşteptărilor, şi Dumnezeu.Trăiesc tulburător, trubadur, simbolic, vorbeşte lumea - dintotdeana defăimătoare şi bârfitoare, premiată ca-n filme, ca-n teatru omenesc, pe marginea şanțului, în nevoia de bâlci - de a te depăşi, ca Panait Istrate, salvat de la propriul suicid, nereuşit; sau după acel teribil om, franțuz, care l-a încurajat, fiind un talent înăscut, scriitor de esență românească, foarte drăguț în ce a realizat ca Ciulini ai Bărăganului, Codin, Chira Chiralina, un pic mai mult, el, în realitate, ca Francisc Munteanu scriind Sonata lui re major, şi muzica de Bach, în stil Papadat Bengescu, un scriitoricesc senin, inteligent răzgâiat în propria obrăznicie de vedetă şi artă ca artă pentru propria esență, grozăvie. Cheltuiala cu vizita papală, are importanță, disconfort-nedisconfort, dar, cu asta se atrage atenția asupra noastră pentru ineditul nostru: aur cenuşiu strecurat, ce Dumnezeu neîndoielnic, ca Roşie Montană incredibilă, creştină, sănătoasă, încăpățânată-n bine spre bine, din creştet până-n picioare, memorabil ne-a dat, în delicat cu drept de a fi, că extrem de greu mi se pare că papa aieasta atrage atenția:

- "Pe ei, no, sunt de globalizat, sunt buni de prădat?!"

Care ni-i perioada grea, ce ne va favoriza, acuma, în cazul aiesta forțat, că totu-i un fenomen, provocator, ca gramatica, în dreptul de dezvoltare şi de a candida la fericire, ca să facem față asumată, dând dovadă de a ne găsi pe noi înşine, psiho-emoțional, c-am găsit libertin, nu capcana, lațul, de care ne vorbeşte Solomon, în Pilde-Proverbe, capcana unei capcane cosmopolite, cu dreptul la Înviere, în iubire, pentru a fi iubire/fericire, pentru ceilalți, ca să nu ne coaste greşeala, dar cum vom spune pentru a ne apăra pe noi înşine mai reparând din gafe, noi cui vom spune indulgent şi inteligent "Iartă-mă să te iert diferit, greşit printre greşiții mei, că-i o nevoaie să gândim ca noi, personal, aparte, individual şi distinct, personal, personalizat, premiu şi bonus, cu surpriza de proporții, cu adevărat unic, inspirat în adevărat, adevărat vă spun vouă, pace vouă"!?  

Eu povestesc, dar ce povestesc, înnebunit, ce accesorii am să nu deranjez din slăbicine, că prea multe-mi lipsesc, ca văcarului american pistolar pistolul, în goană după aur, trecându-i mort nebuneala? Dar ce trebuie să fac pentru tot restul vieții, că la noi acasă e mai cald, mai omenesc decât traiul americănesc, că nu-i de ziua mea, un artistic, să trăiesc departe tot restul vieții de români şi de România, de un omenesc, care doar aici are artistic şi rost cu folos, şi vestit prin tolba cu impulsiv de poveşti, Eminescu şi amintiri Creangă, cu drumul de campion, ca atracția, magnetismul, elementul unei femeii frumoase, comparată cu Vica, ea înseşi cu urme de regret, că s-a dus să evolueze în altă sferă şi atmosferă, cu dimensiune care mă implică fără a-mi implica sarcina să mă întrețin cu bagheteala scrisului, într-o matematică cu mecanică ingenuă, cuantică (dar, ce-aş accepta fără a mă amplifica potențial cu logică făcând ceva cu minte sclipitoare, ca tine şi Ioan din Gepiu), că noi nu schimbăm placa vroind să fie bine peste tot, ca românilor aflați acasă, la iarbă verde mătăsoasă, hrănitoare, la cal acasă, o spun fără modestie, în fața laudelor voastre, făcându-mi şi eu bine, treaba, serviciu, precum clasa muncitoare a lui Veronica şi Dragomir, ca fir spinos de trandafir, din Sâmpetru-Almaşului, ajuns în trecere prin Leghia, ajuns şic, în Aghireş-Fabrici (dar, cum Brutus pornit contra lui Cezar, dând ce-i a lui Dumnezeu lui Dumnezeu, şi ce-i a lui Cezar, în muşuroiul de treabă, să dau lui Cezar, cum zice Gigi din Cristeşti, "- Eu te sparg!", dar să nu vă plictisesc, neştiind cum s-o fac mai frumos, asemeni lui Mircea Dinescu stând la politică şi delicatesă, la ce milă de discuție, în Baltă, prinzând gustul geniului, care a supt din aceeaşi țâță cu Alex Ştefănescu, laptele talentului, eu adăugându-l şi pe Emil Brumaru, cu-n amalgam de sentimente şi prețuire, Dumnezeu să îl ierte, că nu mai am cu cine mă certa, mai citindu-i prin/în poezie: iubirea despre poporul semn de întrebare, că de poporul meu şi pe mine mă doare, mioriticule?)

***

BEN TODICA: DE LA SCRIITORUL PAVEL RĂTUNDEANU FERGHETE Publicat pe august 25, 2014

Eu povestesc, dar ce povestesc, înnebunit, ce accesorii am să nu deranjez din slăbicine, că prea multe-mi lipsesc, ca văcarului american pistolar pistolul, în goană după aur, trecându-i mort nebuneala? Dar ce trebuie să fac pentru tot restul vieții, că la noi acasă e mai cald, mai omenesc decât traiul americănesc, că nu-i de ziua mea, un artistic, să trăiesc departe tot restul vieții de români şi de România, de un omenesc, care doar aici are artistic şi rost cu folos, şi vestit prin tolba cu impulsiv de poveşti, Eminescu şi amintiri Creangă, cu drumul de campion, ca atracția, magnetismul, elementul unei femeii frumoase, comparată cu Vica, ea înseşi cu urme de regret, că s-a dus să evolueze în altă sferă şi atmosferă, cu dimensiune care mă implică fără a-mi implica sarcina să mă întrețin cu bagheteala scrisului, într-o matematică cu mecanică ingenuă, cuantică (dar, ce-aş accepta fără a mă amplifica potențial cu logică făcând ceva cu minte sclipitoare, ca tine şi Ioan din Gepiu), că noi nu schimbăm placa vroind să fie bine peste tot, ca românilor aflați acasă, la iarbă verde mătăsoasă, hrănitoare, la cal acasă, o spun fără modestie, în fața laudelor voastre, făcându-mi şi eu bine, treaba, serviciu, precum clasa muncitoare a lui Veronica şi Dragomir, ca fir spinos de trandafir, din Sâmpetru-Almaşului, ajuns în trecere prin Leghia, ajuns şic, în Aghireş-Fabrici (dar, cum Brutus pornit contra lui Cezar, dând ce-i a lui Dumnezeu lui Dumnezeu, şi ce-i a lui Cezar, în muşuroiul de treabă, să dau lui Cezar, cum zice Gigi din Cristeşti, "- Eu te sparg!", dar să nu vă plictisesc, neştiind cum s-o fac mai frumos, asemeni lui Mircea Dinescu stând la politică şi delicatesă, la ce milă de discuție, în Baltă, prinzând gustul geniului, care a supt din aceeaşi țâță cu Alex Ştefănescu, laptele talentului, eu adăugându-l şi pe Emil Brumaru, cu-n amalgam de sentimente şi prețuire, Dumnezeu să îl ierte, că nu mai am cu cine mă certa, mai citindu-i prin/în poezie: iubirea despre poporul semn de întrebare, că de poporul meu şi pe mine mă doare, mioriticule?)

          Cerb lopătar împuşcat de un ştab boss, fără aură omenească şi nimb, că era braconier, delapidându-se, aşa, patrimoniul național, faună din rezervația de zimbri, din Retezat, unde am fost să-l vizitez pe soldatul Marius Celemen, ajuns de la Bârlad, c-aici, în Bârlad natural, îl găsisem pe Vasile, fratele lui Ambrosie Mureşan din Ciubanca, cu fascinația Transilvaniei, cu fond de frescă şi pitoresc omenesc, îmbinată cu "Fă, Natalița!", nevastă-sa, o moldoveancă, aşa, ca o cascadă de răcoare a munților... Cică n-om fi noi perfecți, dar români ca Eminescu, Creangă şi Slavici, suntem ceea ce suntem prin spiritul plin de viață, care dulce de primăvară şi casă bună-l avem, şi ce-l merităm. Românul, peste tot e bine primit, ca om de duminică şi de muncă, cugetare unică, adâncă, a săpaşului desfăşurat expansiv, creativ, pe luncă şi, ca principiu, că noi, casnici suntem, domestici, căsătoriți cu omenia specifică, omenească firească, de România. Tu, dintre marii români, ca un fericit, mă condamni la nemurire fără să crezi c-ai exagera, că ceva-i dus/adus de acasă, din drag de Transilvania/România încrederii restabilizatoare a echilibrului socio-cosmico-uman, ca mare român ce eşti, că şi tu, ca Anamaria Prodan, inspirată scriind despre viața mamă-sii, Ionela Prodan, crescându-mă-n mare surpriză, pentru a mă cuceri ca să mă afund în fermitatea binelui, că îmi dă un desăvârşit, ca să las lucrurile începătoare, şi să merg cu aspect şi distinct infinit, apropiat cu atitudine către intransigent, ca Vica, țăranca harnică, un capăt de țară bună praznică, că nu trebuie să minți, să nu dai în cap la nimeni, dar credința ta să mute şi munții din loc, că stai cu paraşuta mulți ani, dar dacă nu sare ea, femeia ta, ca femeie ce-şi ştie lecția de România, chiar dacă zahărul e hidroscopic, şi nu îngăduie să crească aluatul cozonacului, trebuind şi să frămânți până transpiri, după cum zice nevasta căuaciului Iosif Heteş, a lui Mneruială-Galbenă, din Ciubanca lui Itu Cornel, deputatul, un om sufletist, artist, un uman, ca Anamaria Prodan, care scrie despre o doamnă, a cu har al cântecului popular, scrie cu experiență proprie, cu felicitări  scrie, despre mamă-sa, Ionela Prodan, ca de Sfinte Paşte, scrie sportiv, cu miros de cozonac, cu un Dejun de campion, a lui Dumnezeu, vrere şi plăcere. Hai să fim serioşi, că printre lacrimi şiroi în casă, prin casă, o văd pe aleasa inimii, pe Vica, că viața întru Hristos, răsărit de soare ne fu, cum ne fu mai frumoasă cu sapa la sapă, în hotar, cu Pavel alături, ca Veronica avându-l pe Dragomir alături, să planteze fapte bune, cu talanții înmulțiți cu har de om potrivit la loc potrivit, sfințit, în timp cu timp, în Olimp omenesc/ zeiesc (şi nu-mi pare rău, decât că n-o mai am luând-o-n sus, pe pârâu, în ştiința care o ştim: cu răul neputând, nu trecem nici părăul. Că ne uităm cum, ghiduş, ca la femei, maşini străine, în predică rosteşte Pr. Găureanu Timoftei, o premieră, că m-a cununat cu Vica şi a botezat-o ortodox pe Daria-Loredana. Ca o floare a Soarelui, om în rază luminat, sunt dus-întors către Soare, ca să beu câte-o pălincă, o limbă străină, înhămând ziua luminoasă la Părăul Mărului, pe Valea Osoiului, cu mere pădurețe, cu naturalețe de frumusețe, ori pe Dos, la Nadă, trestie gânditoare, cu tandrețe, cu faptul împlinit, cântecului celui mai iubit, cu unealta lovită de Ciont-Domn Savaot, şi zdrobită, în minunat de muncă cinstită, până, mândră în clopul cui cinstea, o poate purta, nemurit în zâmbet de fluierul-caval național, şi de os, ca Iancu nesmuls din har, din rădăcina de stejar ținând de coarnele plugului, binele pe altarul soarelui, cu țugul limpede al izvorului răcoros, ca să nu ni se mai gate zilele, în eco-sănătos de bio-Hristos, iubire-pâine-liturghie, trasă în taină şi cină de lumină divină, îmulțită-n mâine, să ne rupă pe tăți, în dreptul de a candida iubire, cu Înviere la Fericire, că pe Arcă n-am fost tot timpul temelie, simetrie, piatră de biserică, că-n omeneasca ecuație, n-am avut tot timpul inspirație. Sunt atât şi atâtea de admirat, de ce m-ai admira, descifrându-mă?

În tot e o experiență frumoasă. Sunteți expresivi şi sinceri, ca om vă judec: îmi sunteți prieteni, şi asta-i imporant, simpaticilor cavaleri spirituali, şi aiasta e inteligent, în povestea aiasta, a noastră de floare: Florică şi Ming irezistibilă albastră, un prea-plin de mişcare şi primenitoare în primenire doar la apa curgătoare (că doar publicitatea e plictisitoare prin suficiența sa, care ne întoxică şi stresează, că abuzul nu motivează pe nimeni, chiar asta scoțându-ne din tipar, că nu ne înmulțeşte în har, că viața mea nu-i film, nu-i un roman şi nici ca la carte, ci mai aparte fără a şti ce-i arta scrisului, că exercițiu de salvare şi promovare e răsărit de soare întru binecuvântare, care nu mă limitează, dar nici nu-mi pune obloane, ochelari calului). Cu ce scop ascund adevărul dumnezăiescului, la Vatican?

          - Cuibul viespiilor, se cred. Portarii lui Dumnezeu? Paznicii Adevărului Adevărat?

          - De ce nu se îngăduie istoricilor să cerceteze povestea frumosului socio-umanului-creştin?

          - E ca si cum le-ai cere stăpânilor de sclavi să taie lanţurile şi să-i lase liberi. Să deschizi uşa la cuşcă? Cine ar mai avea timp de tăvăleala interzisa?! Am călători spre noi constelaţii divine, cele adevărate.

Ori, ori, şi, şi...

Cu ochelari de cal,

obloane, Doamne;

Doamne, unora din noi,

le-au crescut coarne,

din domnie şi prostie,

le-au crescut coarne,

că lumina o țin ascunsă sub obroc,

dă-te-n bine şi noroc!

Că la bal, sunt papagal,

şi bolnav de banal, sunt internat la spital,

că una din două,

ca bobița să ouă,

din două: nouă,

şi adevărat, adevărat,

să vă spun eu, vouă - "Pace vouă!"

Că-i ori la bal, ori la spital,

una din două.

Eşti tu, bucuria şi spiritul din viața noastră, numai bine ca de bine, să ai parte de simetrie, Cale, Adevăr şi Viață, Hristos luminos şi cu folos-rost artist, altruist. Sfânta Treime, cu destin român, senin, are Trei în Unul, Dumnezeu-Tatăl. Totul e cu diagnostic corect, că ne bucuri de viață-conştiință de ştiință național-românească, omenească, de socio-umană inspirație, în căldură de om şi înflorire de pom, în biserică, în Dom, cu drumul meu pornit soare-curcubeu, în culoare de binecuvântare, ca o lumină de grădină aprinsă-n rod, ca soarele, în zile ce să-i dea dulcii minuni valori, valoare cu zile; să dai sărutare răsărit de soare cu soare (şi tu ai un plăcut asemeni luminii, care lumină divină, bine, fericire şi iubire, pentru ceilalți). Tu cu mare drag şi făinoşag, eşti, un drag, că viața ți-i o sănătate, o plinătate pentru realitatea noastră albastră, nimfă de diaspora noastră de lăcustă. Omul nu e practic, ci egoist, nu poate fi artist - culme de corifei în Sfânta Treime de culme, cu nume de botez la lume. Mă întrebi, cu superb, despre superb, dar oamenii nu-s cu interes, că sunt fără măsură, Benule! Omul, de n-are Dumnezeu, trăire artistică n-are, devenind un incert, o provocare sâcâitoare, plantă otrăvitoare, pentru ceilalți, şi e cu agresivitate, că nu-i un şotron şi mişcare, ca să nu ne limităm la rău - că fără surâsul soarelui, uităm de Dumnezeu şi de Fericire, care neapărat ca un leac, medicament, trebuie dăruită celorlați, nu din scârbă, ca o femeie din bordel dată, vârâtă în gât, urât - deşi din bunătate, bunătate se naşte, din dragoste şi bun simț, să facem, cu frumusețe, să guste fericire, ca un doctor, care nobil ne înobilează viața întru Adevăr şi Cale către Hristos, ca să guste generos din generozitatea noastră, să guste şi ceilalți binele de toate zilele, disciplinat, cu ordine, în regulile de masă, de bună purtare, cu toții fiind sfinți şi fericiții lui Dumnezeu, o reuşită şi un scop pentru noi, oamenii, nişte cramponați ai răului, care ne pune cornițe, dar ne facem/prefacem că nu vrem în casa noastră binele, şi ne mințim ca Lucifer, transformat în şarpe, în grădina Edenului, ispită pentru Eva, deşi se impun nişte reguli, principii de bun simț şi bun gust, deşi-i greu de perceput, ad literam după Biblie, în Arcă a vieții după normalitatea lui a fi, în logăre de latinesc, "laudator temporis acti", pentru a fi convins de ce  e cu sens, cu aroma fără compromis, natural, țac-pac, de perfect prefectibil, al României noastre, cu grijă s-avem grijă de ceilalți, ca şi când ai merge fără afecțiune şi crampe, la joacă, în culmea frustării şi delapidării, în acest care pe care, arătându-şi colții de sălbăticiune din slăbiciune, doar, nici de rugă, nici de fugă, că de-ar fi tupeu pentru a avea pe Dumnezeu, cu toate; cârcotaşii, îşi ies cu stres, din fire, îşi ies din fire neavând, în demonstrație, cei şapte ani de acasă, luați în cârcă (De ce? Pentru că nu mai au copilărie ca Nică David Ciubotaru-Creangă răspopitul, că li se fură pentru grădinița-şcoală, în reformă imperală, Andronescu, din "cronica de familie" a sistemului din învățământ inteligent? Şi din logica de joacă spirituală, de la doi paşi de ghiftuială săracă, intelectual-scriitoricească, la Ioan Brad sau Ion Lăncrăjan, un om cu arome de sat, culme, ca Liviu Rebreanu, cel care până şi-n Academia Română, satul românesc a lăudat şi ironic, umoristic, într-o ironie usturătoare de oraş, de legendă urbană vană, dar şi un pas înainte jubilând, ca Urcan bătrânul-Pavel Dan şi Lăncrăjan, ca prozatori emeriți, cu mare progres?)

Avem un stil de viață sănătos mergând cu spatele, Ben? La ce te referi, când îmi ridici mingea la fileu, prin întrebarea ce mi-o plasezi pe tavă, ca meci şi partidă de box, între corzile ringului? Aş scrie, dar nu reuşesc să scriu pe cât gândesc şi notez, chiar dacă imperfect pedalez din nou, şi din nou, fără să fii învățat de la natură ce-i de învățat, ce-am moştenit din moşi-strămoşi, de la neamul meu iubit, ca belşug ce ni s-a dat, şi ca brazdă trasă pe ogor, cu plug, pentru mălăină țarină desțelenită, dâră de beşug după plug, că în făinoşag, cu drag şi limpede, mă înjug, chestiune personală, ca cea a inginerului Repede de la Gostat Berindu (un cunoscut a mătuşii Elvira şi a soru-sa, Zica, fiică a lui mamă-sa, Leontina, care se remărită după advocatul Ambrosie Albu, după ce-i murise bărbatu-su, Petru, pe front luptând, în prima linie, eroic, asemeni eroinei de la Jiu, cum i-a fost scris, sortit, că n-avem de ales, de ce să oprim timpul, cu stres, care ne deapănă, macină şi transformă, ne îmbină în reacție, ne urzeşte tortul de pe vârtelniță alchimie în ghem, şi din ghem, pe răşchitor, cu spor şi viitor, ca pe urzoi, să se urzească ca să dreagă, întindă, nedevedească, firele, întinse pe sulul dinapoi şi din față, trecute prin iță şi spată, ca mâna harnică cu suveica, peste printre  fire, în nerăbdare, să țeasă geometrice figuri întru răsărit de soare, ca pânza să se uşte pe rât, cu rouă şi soare, albe ca spuma laptelui, să se uşte spălate la soare, sau ca port popular, întinse pe sfoară, drod ori ca ce creşte în pădure, şi se taie cu securea/din secure, şi se duce acasă de se îmbălțeşte, cu fiecare zi, ziua înhămată la bine, zi de zi, în drept de a fi iubire-drept, cum drept de a te naşte cu drept la fericire, duh de adevăr şi duh de viață, cu veşnicie şi poezie simetrie, cu armonios de Hristos luminos şi de folos, cum nu mai fu pe lume mai frumos, mai generos şi de renume! Jos, pălăria! Jos, de folos, neamului, Tatăl nost’, în rost artist, neamului nost’, cu de anume a nost’. 

- "Lăsă-mă, domnule, Ferghete, că mă duc aleluia, prin România, cu fiecare dintr-a lui, fiecare, cu de-ale lui, că mă duc pe cărarea care apuc!", zice Mureşan Valentin de a lui Velicu din Recea-cristur, cioban la oile lui Pavelu, lu' Gusti Lăptaru, de-a Mămăligii şi de-a Dihorului, Găvruş pocăit, care a preluat ca Sandu Marin, predicatorul-presbiter din Bucovina, o picătură mai importantă decât crezi

(şi nu-i o chestiune personală,

că eu ce trebuie să decid timid,

iubire de pe orizontală, pe verticală,

candid-preț de a evada în nemurire,

o şcoală de dincolo de şcoală,

filozofând, de dragoste şi dor profund,

deşi dacă tăceam şi tăceai,

filozof rămâneam şi tu rămâneai

în formă maximă pe guri de rai şi picioare de plai,

din inimă, dând start, star mai star a distracției:

dar din dar: ieşind, aşadar, din tipar mai înmulțit,

mai aman-amar,

în iubire mai iubit,

şi în har hăruit şi hăznuit şi sfințit în potrivit,

ca fericire-drept la veşnicie, înviere,

pentru ceilalți, chiar vrăşmaşilor-duşmani,

ca iubire-pâini destinată pretutindeni,

pentru semeni, liturghie şi pace-n spice

cu început de pâine,

cu viitorul izvor, în mâine)

***

Ce-aş fi dacă n-aş fi prolific,

într-un fel unic,

pragmatic şi specific mai aparte,

păşind peste moarte,

ca la carte, luptând cu mine însumi să fiu la înălțimi?

***

- "În fond, nu-mi plac războaiele chiar dacă n-aş parafraza, plagia după Titus Popovici şi regizorul-actor, Sergiu Niculaescu, istoric, prin filmele lui profunde, de perfomanță şi mare realizare social-umană: Dacii, Columna, Mircea, Cu mânile curate, Mihai Viteazu, "Ipu," - Atunci i-am condamnat pe toți la moarte... Cu o contribuție, distribuție deosebită, valoroasă, autentică, oglindă, radiografie a unui adevăr crud, cu o viață reală, aşa cum a fost, călindu-şi cum se căleşte oțelul, deşi mai cu-ncetul fermentează, se face şi oțetul, dar ce fascinație, câtă enormă documentație, trăire, ca să poți transmite emoție, derma/pielea, să-şi dea arama pe față, o enormitate cu responsabilitate, în lupta dreaptă pentru a conserva valorile şi a promova pacea, care o dorim, de altfel, nobil şi sublim, impecabil în cântarea cântărilor, un util, cu adevărat pace trainică, durabilă, dezinteresat şi mondială pentru toți, fără discriminare, ca o îndestulare spirituală, belşug de pâine tras în mâine, ca bine, în tot ce ni se cuvine: stare generală de bine. În jurul nostru, e anturajul care-ți taie respirație prin scorul lui, atât deocamdată, că la ce ne-ar doborî indispoziția, puterea de învățare, în buna pregătire infinită, că totul e de la grădință, c-aici suntem valoroşi dacă nu ne obrăznicim şi ne dezicem de ce ştim, ca avionul împotmolit în zăpada urzării tronului (ni se impune să se extindă facilitățile, dar se uită că la noi nici a le aminti nu le poți aduce în discuție, dar, din varii motive, ce ne facem, mândri de noi, sporindu-ne darul cu alte lucruri (ce-i adună pe toți, acasă calmând anturajul, domolind cu nevoia de armonie, un mai bine, că nu fugim, că soarele e peste tot şi cum trebuie să fie, nu ne rupem de societate, crezând doar Andronescu,  deşi nu-i  strălucirea lui Elisaveta Lipă, Domn Savaot, cum ceva concret, implicată, altruistă, optimistă, demn de tot, că fără să ne ajutăm noi, cine să  ne ajute, că Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n straiță; şi ce-i cu asta, cum ne răsplătim efortul inspirat, ca să nu ne încurcăm în țesături alambicate, că nu noi suntem cei care am învins.

În noi, totul e ca nou, iar către facebook: De ce mă tot blocați fără nici un rost? Nimeni nu-mi manipulează contul, decât eu. Vă rog, lăsați-mă cu prietenii şi publicul, pentru a le împărtăşi necazul meu, dragi administratori facebook. Cu bine, ca binele să domine! Doamne ajută! Mulțumesc.

***

Iar sunt la Cluj. Mă odihnesc în patul unde Vica a chinuit amarul ei timp, şi parcă eu sunt, încă, alături de ea, chircit, nederanjând-o, dar totul e doar în imaginația saturată de chipul ei dulce, suprasaturat de loialitate şi de sărutul ei de doină şi lumină, aş pipăi-o ca Toma rănile lui Hristos, Ben, dar tocmai fericirea aiasta nu mi-i dată. Cu bine! Dumnezeu ne ierte păcatele, greşelile cu voie şi fără voie, cum iertăm şi noi greşiților noştri, şi aibă milă de noi! De ce a trebuit să fii tu cel care-mi înțelege binele, suferința, oful? Va mai trece mult şi bine s-avem minți strălucite ca Eminescu, genial şi național, şi ca Sergiu Nicolaescu, regizorul care a nemurit cinematogria prin adevăruri expuse filmic, cinematografic, străinii creind producții demoralizatoare, doar monstruozități, despre care trebuie să avertizăm, atenționăm popoarele lumii: atenție pericol de moarte şi de gravă îmbolnăvire, incurabilă! Vă îmbolnăviviți mental, alienabil, şi deveniți neoameni, aşa că, nu vizionați astfel de filme de decimare morală, care vă vor afecta educațional, contra-lecții de viață, făcându-vă inimă rea, şi să deraiați de la dreptul de a fi oameni cu bună purtare, bună-voință şi cu bună-cuvință, că vă distrugeți normalitatea, sănătatea, eticul vieții, şi deveniți eretici dând foc Notre Dame de Paris, din minte şi din suflet, că nu mai cugetați adânc, şi praf şi pulbere          s-alege de cultura istorică, de instrucția şi de educația milenară, deci nu le vedeți aieste filme diabolice, ostentative firescului, nu le vedeți deci, nici voi, nici pruncii pruncilor-pruncilor voştri, că-s posibile şi reale pericole de moarte, că-s netrebnicii capitaliste, sunt lipsite de Dumnezeu, de bună-purtare şi de bună-creştere, şi dăunează grav integrității, sănătății, principiilor biblice, că-s toxice, şi dăunează grav bio şi eco sănătății social-umanității, şi dreptului de a fi oameni pământeni între oameni, pentru oameni cu bun simț, ireproşabili şi indispensabili fericirii celorlalți, semenilor de pretutindeni, chiar vrăjmaşi-duşmani fiind întru Înviere, cum adevărat, adevărat, vă spune vouă, Iisus:

 -"Pace vouă!"

Vă spune duh de adevăr, şi duh de viață, simetrie-conştiință în trăire artistică-ancestrală, de iubire pe verticală, la înălțime, mai presus de moarte şi cuvinte, cu profunzime, din Patria pâinii, Limba Română! ATINGI COORDONATA SENSIBILITĂȚII ŞI GENIALITĂȚII, DE PE TĂRÂM ROMÂNESC.

Prin Titus Popovici, pătrundem  în istoria poporului român văzută prin mintea şi ochii unui om-scriitor cu vederi largi, după care un mare om, un Napoleon al cinematografiei de la Buftea lui Duduca Pânzaru, nevasta unchiului Emil Bungărdeanu, bolnavă de nervi, mătuşa aiasta, mă punea să urmăresc prin Cluj, ca un detectiv particular, eu, un neşcolat în acest sens, mă punea să urmăresc pe nişte duduii, doamne bine, arătoase, care i se păreau ei, amantele fostului chestor şef, după 1944, fiind contabil, dar care după ce ea s-a dus acasă, el n-a stat mult pe gânduri şi, pe strada “Actorului” vizitându-l, dasem peste o altă mătuşă, care se mutase la el, având şi trei feciori, ca să-i câştige averea celui care era şi contabil  la Gostatul I.A.S. Cluj; eu credeam că totul era probabil doar în mintea ei încinsă, schizofrenică, că-mi spune, că-n casa lor sunt puse microfoane şi c-ar fi ascultați de Securitate, deşi, după plecarea ei, acasă, la Buftea, unchiul Emil, se reînsurase, iar Sergiu Nicolaescu regiza acele filme grozave, şi eu trăim prin arta vizuală, prin filme, pe viu, pas cu pas, lucru bine făcut, o trăire artistică, aşa cum a fost viața la botul calului, a marelui Nicolae Iorga, cum zice scriitorul Radu Cosaşu, şi întru nimic nu era înşelătorie, şmecherie, ci vie imagine a ceea ce noi am fost şi suntem, fără scăderi, în lumina a ce va fi poporul român la propriu, că noi n-avem flexie şi reflexie, în oglinda strâmbă a mamei vitrege-împărăteasa, care o vroia moartă pe Rozalba-Alba ca Zăpada, o Zaraza a fraților Grimm, bogați spiritual ca Dulfu/Petre Ispirescu din frumoasele “Legende şi basme, a românilor”. Noi suntem alduiți de bogatul folclor, o eleganță omenească în dreptul cert de a fi din elita umanității, care ne dă şi ne învață totul, în acasă-n noi, e un bine, să ținem cu dinții la bine, ca să fim acceptați de Dumnezeu în de-a dreapta Lui, unde Iisus ne-a pregătit, fără probleme, ne-a pregătit locul, ca o afacere căruia îi aparținem, că Dumnezeu ne sare în ajutor expert, fără timp de aşteptare, că omul e siguranța şi sufletul, care-şi rescrie regulile. Ca Decebal ne simțim noi, acasă, încă de când ne naştem, şi-n acelaşi timp, simțim, sentimentali, prin ceva ce dă nota, că suntem, încă din adolescență, mai serios decât pare, îmbătându-ne cu apă rece şi îmbucând din pâinea pământului mălăină, cu mălai şi grâu al nostru, bio şi eco, în echilibru de templu descătuşării noastre, pur şi simplu, vorba ce vorbă Eminescu aduce şi răsduce dulce, că mult ne aduce în grai de patrie limba română, cu îndemână (dacă ar fi să ne privim istoria, am vedea ceva nou, ca un drum ce ne coboară în pantă, în nevoia de ajutor, ca într-un scenariu apreciat de scriitorul Radu Cosaşu, un cunoscător şi strălucitor, ca om coerent, reglementat loial şi pricipial, că omul avea viziunea de culoare verde pentru un civic fără prejudecăți, bară la bară, prin Cluj, din Floreşti, confruntându-te cu dificultăți, întârzâiere, chiar dacă Smurdul doreşte, absurd, să te salveze, că tu te chinui greoi pe targă poticnindu-te şi-n hârtii, tăvălugul birocratismului.

Uneori, totul e inutil, că te sufoci în desişul de habitat, în care nu se găsesc soluții de salvarea sănătății pământului. Atmosfera nu-i prea veselă fără iubire, cu estimări pe verticală, deşi strădania pentru bine e lăudabilă (velierul, bricul “Mircea”, subiect de film imaginat, “Cu toate pânzele sus”, scris de ilustrul scriitor Radu Tudoran, la cârma scrisului energic, care mă premiază fără dubii, prin Aristotel Bunescu)

Ce să mai scot din sertarul minții pentru reuşită? Cum să mai fiu îmbrobodit de regina mea, Vica? Acestei regine n-am avut pentru ce să-i pun capul afectat sub ghilotină, ca s-o decapitez, în mizerul misteros Paris, ea în Ciubăncuța fiind inconfundabilă, cu frumosul româncelor, cu efect, în nord-vestul României, cu ferme principii, adevărate, de Biblii (cu mare brânză: balonare sau poftă mare în mare finală?) Uneori, viața bate filmul, deşi de-abia am plecat din copac! Păsările... nevoie mare! (ce-i cu expresia: de-abia am coborât din copac?), şi Napoleon din Sfânta Elena, ca un învins întins pe catafalc, e adus în Notre Dame, Cocoşatul cu țigăncuşa, Lolobrigida, în fascinația lui Hogo, să dea din nas c-o murit, cei doi îndrăgostiți, şi aiesta, şi e spectaculos, şi "cu statul degeaba", întins în copârşeu, sicriu, că din istoria noastră, cine ne dă jos, bă? Sub paşii cui, cu fițe şi cancanuri, se face covorul roşu? Cu surpriză Andreea Marin, care-şi ratează viața matrimonială cu Ştefan Bănică junior, un naiv cântăreț fără conştiință, fără inteligență, mare figură, afemeiat, îşi ratează nepermis căsnicia, sare peste cal, cum nu se sare, desuet, în banal, ca dracii băgați de Iisus în porci, care, căpiet, fără nicio noimă, sens, îşi părăseşte fiica minoră, Ştefan Bănică, junior hodorogit, dolojit de cap şi trambulind, bolund, crezându-se frumos, deşi e doar un ciors de om-păpuşar, un impostor pentru societatea ramolită, mulă încălțată, coruptă, fără o etică, fără umanitate terestră, că-i omul fără bun simț, o pramatie care bate câmpii, obrăznicătura asta, de prea om ce nu-i om, decât în calitate de om de nimic, care n-a fost cu Andreea Marin până le-ar fi stricat combinația, celula societății, moartea rebelă, scuzați-mă, că popa zice, în ceremonia cununiei: - "Veți fi laolaltă până când moartea vă va desparte, că faci nod cu gura, dar cu mâna nu-l poți desface!" Dar n-au ținut cont de taină şi de sfințenia căsătoriei lor, un firesc şi un omenesc al vieții noastre cotidiene (eu cum am putut sta cu Vica până cucona gri cu coasa i-a zis, netrebnică, dragii mele Vica: - "Hai, no! Merem bu!", şi s-a dus, deşi, de dragul meu, Vica nu s-ar fi dus despărțindu-se de mine).

Nu contractul te ține de record, ci rezultatele ținând de standard dus cu succes şi cu viață până la capătul lucrului bine făcut, c-aici e regula vieții pe Arca lui Noe-Eminescu stăpânind energia cu tur de forță în arta scrisului cu bilanț, pentru a face un salt, de a ne pune eficienți în valoare (Apropo, în ce stare e interviul nostru de la Radio Internațional, noi prin noi având un ferm cu optimism şi altruism berechet şi fercheş, ca să bucurăm cu afacerea noastră pe ceilalți, cu momente de răsfăț eficient, roz?)

De ce să ne ascundem după asul din mânecă, când e vorba de adevăr, chiar dacă ai suferi un infern, pentru asta, fără drept de apel, că a căzut sub flăcări şi ansamblul de valori, monumentala catedrală din Parisul cu încredere, chiar dacă eu am nişte suspiciuni pentru obscenele scene criminale, în numele creştinismului eretic, făcut tot din interes politic corupt-barbar, inuman făcând om-ucidere, fără nici un brand al toleranției, nefiind un vultur carpatic dispărut.

Omul din greşeli învață sau viața-i devine mohorâtă, decepționată, ca prin urechile acului cămila, camilio, ca lumina care jenează retina, dând conjectivită incredibilă, supărător pentru vedere, încețoşare, cataractă, că nu se stă cu ochii-n soare, c-ar fi ideal după cum ziceau bătrânii daci, sfătoşi şi plini de învățăminte, ar fi bine să te protejezi, că ce-i mult nici luminos, nu-i sănătos, ca ridicolul şi uimitorul Solomon, care şi-o pilit pila pe pungă, în lat şi-n dungă, cu toții rugându-te la acelaşi Dumnezeu, ca tot ce-i bun şi de excepție, de la Dumnezeu, e să-ți ajungă ca excelență de adevăr şi viață, că viața te cară după ea, şi nu tu o cari după tine, ori nu mă crezi?

Noi amândoi dacă nu mă contrazici negându-mă, suntem ca un echipaj cu toate pânzele sus pe ispititorul bric “Mircea”, pe Marea cea Mare, indiferent de cum şi ce vorbeşte lumea, care-i ca lumea, ca omul negru, care a venit să dea cu parul politic peltic şi pitic, dându-şi pentru moment în petic, că nu-i ies noatele silențios, în cântec de timp liber cu cădere liberă, că nu se ştie cât de dispuşi în curaj suntem, în sănătate antistres de Sfinte Paşti, că tu taci, mâlc, cu tâlc morocănos masculin, captivat, tu ştii de ce mici gesturi ale simpaticei mici chinezoaice Ceai, care şi-a cumpărat un evantai, cu surpize, că evantaiul e rusesc, în te iubesc la nebunie, că mâncând predestinat, ca român inteligent, care eşti, burduşit, că ai rai de talent, inspirat, semnificativ, autonom şi autohton, creativ, perspectiv, autentic, explicabil, impecabil şi savant, că exişti şi rezişti, persişti prin ceea ce, ca român, eşti (eşti atestat după examenul de atestat, Bacalaureatul ca miner, ortac de caracter la minereu inestimabil: uraniu ca publicist-artist de valoare autentică, şi Doamne-fereşti, să nu mă însoțeşti, ca om, pentru a-mi zice, în fond, plin şi divin, în curaj, bunătate, frumusețe interioară (festival al luminii manifestată artist, manifest pentru sănătatea pământului, la şaibă şi cheie franceză, la prestație temerară, cutezatoare, cu vârf şi îndesat, în avantaj, cu imagine bună de cine eşti în turul de forță şi curaj, prin care ne încântați, prin ce vă permiteți ca lux flux şi reflux pe mai multe planuri, intransigent, înfocat, de bucurie adorând pe Ming, până la moarte, că o însoțeşti, pentru că ştii ce iubeşti, şi ceea ce eşti, incredibilă prețuire şi cu simțire, candidat cu drept la Înviere, în fericire şi în iubire la milimetru de Dumnezeu-dimensiune, şi înțelepciune cu certitudine, şi de apropele tău să nu uiți, de iubirea ta, că ce-i al Cezarului, impozitul, îl dai Cezarului, şi  ce-i al Lui Dumnezeu, dându-te peste cap peste prăpastie, să dai dezinteresat, aparte, ca un fără moarte, ca la carte).

Dar, hai, să nu mă mâcăiesc, să nu mă câcăiesc debitând dodii. Tu inspiri devotament şi-n vrute şi-n nevrute, talentul îți îmbracă multe forme, că e o credință, chemare a străbunilor pentru dragoste de viață, luptă dreaptă în drept de a fi. Tu, basma curată, educat şi instruit, cu o cultură bogată, chiar dacă, acasă, în România, eşti doar o amintire, ajuns la maturitate, eşti activ şi visezi cum mulți n-au visat, dar tu ca cetățean în joc de glezne, nerefuzând a rămâne român, şi murind ca român, ca înaintaşii noştri iluştri, din rândul opincilor, bărbați, şi a voievozilor vlădici, cu interesul național în sânge, că sângele, Ben, cum zice şi dragul de Ionel Marin, în editorialul din revista “Bogdania”, sângele nu ni se face apă, nici sfințită, chiar dacă apa sfințită ni-i bună de leac, ca să nu mori până-i veac, în socialul românesc existând omenesc, firesc şi uman, că noi, românii, nu ştim să trăim în van, cum nu a trăit neartistic nici Pavel Coruț, securist şi tandru scriitor comercial, cu vederi oculte, paranormale, inconfundabil, pasionat de bine ca om de excepție, scriitor, care prin roadele lui, un zâmbet şi-o floare (floare la ureche, că scrie uşor cu dragoste şi dor considerând dulce glonțul patriei, nu ne dezamăgeşte, cu acel tot în toate, că-n tot are un fără de frică, ca Nina Cassian, o colorată a propriei ei nelinişte, că nu este om fără nervii la pământ, ca brosca pe care o calci şi cârăie: "uac, uac!"

Cum să îngropăm, ce secure a războiului să îngropăm, că-i scandal în parlament: cornițele şi coda diavolului, aflat în plin ospăț de care nu ne trebuie, nu-i aşa? Altfel lucră universul ca să fim oamenii potriviți la locul potrivit, inspirați şi responsabilizați. Cum anticipăm răul, prevenindu-l? Cum şi ce ne pregăteşte pentru viață? E o mare diferență între reprezentant cel prezentat, c-aşa-i la noi, ca la nimeni. Miru şi Mira, când în Sâmpetru anului 1241-1242, Corbu-Sfânt Petru cu Răchiți, când năvălise tătarii şi alți străini-pleavă fără dreaptă ispravă, ei, netemători, cu o moarte fiind datori, săritori din fire, îndurători, salvase pe localnici, că erau neşovăitori în acte de vitejie, şi, mai apoi, ei, doi, săriseră ca voinici, spadasini dejucând jocul murdar-barbar al tagmei jefuitorilor migratori, făcându-şi faima de patrioți, apărători ai neamului şi gliei, oprind omorârea: trecerea prin foc şi sabie a celor adăpostiți în biserica de lemn, devenită, ulterior, monument istoric, care nu va scăpa de pârjol, în anul atrocităților de la 1848, după consemnarea monografică a învățătorului Teodor Groza din Fizeş, Stupini, Someş, Sălaj.

CA FIU A LUI VERONICA ŞI DRAGOMIR

Cum să ne plecăm ochii şi genunchii deasupra/asupra cerului,

schimbându-mă/transformând omul-om pe altarul soarelui,

în pescar de oameni şi-n lumina caldă de pom

încărcat de rodul pentru care Dumnezeu omenirii,

Mesie a iubirii

şi a păcii, ne-a dat -

în obiectivul muncii,

către adevăr şi viață-conştiință şi ştiință,

înluminat şi curat-aur cenuşiu strecurat,

cutie a Pandorii, abitir, spin şi floare de trandafir -

eu, ca fiu a lui Veronica şi Dragomir.

Noi trebuie să fim înțeleşi, cum trebuie înțeleşi copiii, că unii mai dotați vor să vadă că-s lăsați să se afirme fără a li se impune, dar nelIpsindu-le încurajarea pentru arte, ca să performeze fără a fi împinşi din spate, dar fiindu-le de folos prin ce învață fiecare, aparte, ochi şi urechi, că tu şi mie-mi sugerezi ştiind că am abilități, aptitudini, şi acuma, tu mă citeşti ca român de pretutindeni, că mă încurajezi, nu viceversa, că tu ai informație, vederi largi, deschidere către bine, că vrei să mă pui în valoare prin calItăți, care, emoțional, mă transformă fiind de folos societății prin principiI, talent, inedit şi originalitate, că-n toate este şi o ghidare, o coversie profesională, că eu, iată-mă, scriitor, că ție îți spune chiar asta ceva, şi, ca ceva mai mult decât un hoby, chiar dacă nu renumerat, dar, în asta te redescoperi, că-n tot e existența cu jobul la care nu renunți, că, fără acest suport material, n-ai putea trăi, fiind performanță şi excelență, că-i o mare problemă a fi om între oameni pentru oamenii cu trai decent, onest şi modest, dând sens vieții... Că-i foarte important să fii fericire autentică pentru ceilalți, insuflându-le valoare, performare cu deschidere spre alt nivel cu perspective, că avem cu toții  potențial. Puneți mintea pe carte, ca să ai de ea parte,

Că prostul nu-i prost destul, dacă nu este şi fudul,

că stând cu burta pe ea, pe carte,

eşti ca lumea, care-i ca ea,

şi tu, aparte, de ce ai parte,

Ionică-Ionuț de la cai,

dă-i, încoace mulge ai,

ca să ai parte de rai?

***

Ce mândrețe de poveste scrie criticul şi scriitorul Lucian Gruia, care narase cu tâlcul legendelor şi a biblicelor basme româneşti, a omului cu talant nativ, îmulțit, ca natura care ne desfată cu minuni de frumusețe, cu mândrețuri vii, grăitoare. Şi renumitul coleg de şcoală generală din Aghireş-Fabrici, citează din Ion Heliade Rădulescu, ca om ce ajunse învățător, chiar în satul copilăriei noastre:

- "Fără şcoală să nu aştepte nimeni, nici părinți buni, nici fii buni, şi nici stat bine organizat şi bine cârmuit, şi păstorit".

Din când în când, unii aruncă, ca iarna pe uliță, omătul, care învrăjbeşte cu nelinişte şi ură, că-s răutăcioşi indivizii, răii care dau buznă, năvală, să ne asuprească, robească, fure, tâlhărească şi chiar prăpădească, cum zice cu duhul blândeții şi înțelepciunii, Claudia Mesa-Paraschivescu descifrându-ne misterele istoriei şi firii omeneşti, conspirația vrăjmaşilor, dându-ne peste cap treburile, că-s străinii o clică de bandiți contra umanității, căutând să ne globalizeze pentru a ne pierde folcloricul, identitatea națională, cum zice cu năduf şi colegul, prietenul, originar din Căşei, Doda Gheorghe, că aieştea vor să strice ordinea social-mondială, neavând ce vorbi vorbind aiurea, în dodii, nici când e vorba de pescari profesionişti, că la ce să vorbim de noroc, zice profesor Victor Țăruş vorbind cu vorbe de duh, artist, că-i vorba de firul întins, chiar şi mie dându-mi acest specialist, nişte reviste din patrimoniul pescarilor şi vânătorilor, aducând vorba, vorbindu-i, în scrisoarea mea cu excelență, despre Dan Chira, ciubăncuțean, ca despre un adevărat pescar, cunoscător şi cu artă, deşi un altul, dejan de fel, Marin Gruia, pictor fain-făinel, frate al criticului şi prozatorului Lucian Gruia, care se dezlănțuie, şi cu haz povesteşte cum a pescuit la Piatra pe piatră, mai povestind scriitorul, celălalt Gruia, despre ceva care părea mai degrabă o legendă, ca cea despre Miru şi Mira, deşi părea un posibil, o realitate, de pe vremea năvălirii tătarilor, şi pe la Sic-Nicula, Săcădate, când hanul-tătar răpise şi batjocorise, îi stricase fecioria unei mândrețe feciorițe, din partea locului, chiar rămase groasă, şi-i născuse barbarului, un prunc, după care aista revenise, după ce trecuse de hotarele țării, şi îl luase cu el, să-l crească concentrându-se să-l instruiască şi educe concertant, în acel spirit de gaşcă; femeia greşită, violată, aruncându-se de pe treptele mănăstirii în apa lacului, şi înecându-se, deşi ştia să înote iscusit, biserica având flexie şi reflexie în limpezimea tāului, că noi ştim, că dragoste cu sila... Doamne, ai milă de mine! Şi gestul femeii confirmă ce se scrise, mai întâi transmițându-se oral, prin balada “Ilinca Şandrului”, horită:

-"Decât roabă tătarilor/ turcilor,

mai bine hrană peştilor,

şi rugină pietrelor,

şi din cosițele mele,

să crească răchițele.”

***

(Vizionează „A Fost Găsit Jurnalul lui Nicolae Ceauşescu. Teorii Incredibile”; pe YouTube)

          - În toată perioada şcolară, nu am citit nimic scris de Ceausescu, nici măcar o povestire sau poezie, cu excepţia cuvântărilor care erau scrise de alţii. Tata a avut o clasă, şi a fost cel mai harnic şi bun om din lume. Mi-a spus, cred că trei poveşti, seara, pe care le-a auzit şi el de la învaăţătorul satului, însă, nu cred că ar fi ţinut un jurnal pe care nici eu nu am avut timp şi interes să-l scriu decât când am studiat scrisul, şi a fost una din tehnicile unirii imaginaţiei cu întâmplarea, şi asta a durat doar 2-3 ani, cât a durat cursul. Nu-l văd pe Ceauşescu pasionat în ale scrisului, când era înconjurat de secretari şi secretare, cărora nu le dicta mai nimic (Vezi interviurile cu secretarele lui, după moarte). Prefer să-l am în memorie ca un mare patriot, inocent şi naiv, în a crede în visele şi năzuinţele posibil posibile într-o astfel de lume criminală şi nedreaptă. Mai repede aveam pretenţii de la copiii lui să fii scris jurnale. Omul, faptele lui vorbesc, si strigă mai mult decat orice jurnal. Ce a simtit el pentru România, îi ţine în tristeţe pe românii care au crezut.

          - Ce ni s-a spus, trunchiat, sunt lucruri cunoscute, nimic, să fie informațional desebit, altceva şi altcum de ce am trăit noi, mai complex, mai după noi potopul, chiar neortodox, fiind paradox din punct de vedere al condițiilor mai stricte (că şi răii sunt judecați după moarte, că totul decurge încet, cu întârziere, care ne afectează (de ce credeți?), ca şi cum am fugi de adevăr, ieşind din termen, cu toate că orice criminal ar trebui judecat pentru aspecte importante, dar chestia, nepardonabilă şi incorectă, e necorectitudinea legiuitorilor justițiari, care n-au, punctual, obiectivul muncii lor sub control, iar dilema cu puşcături, cu incendierea maşinii jurnalistului, căruia, sub diverse pretexte nejustificate, Claudia Mesa-Paraschivescu, nu-i dă numele, deşi nu suntem cu mască şi fără mască, sau, mai ştii, nu e bine fundamentată, cu judecăți reale, de valoare, că nu se ține cont că-n jur, unii oameni suferă acut, curent, ca şi cum am trăi într-o epocă de piatră, primitivă (vezi filmele lui Sergiu Nicolaescu, filme cu probleme istorice serioase), dar ziaristului cu pricina nu i se poate spune numele, că nu i-ar putea oferi, incredibil, protecție, paza bună pentru a trece primejdia pe propia răspundere, deşi se cheltuie inexplicabil să protejeze pe corupți,  şi pe infractorii, puşcăriaşii care, bine mersi, sunt plătiți, despăgubiți, că n-au avut condiții bune, condiții de detenție de calitate, pe când, mulți pensionari sau bolnavi mor cu zile, şi unii din cauza pensiei nesuficiente, pensie necorespunzătoare, iar elevii nu-s şcolați suficient şi eficient (de ce să se plătească pe condamnați, pe penali, cu ce scop, cu ce înteres? Ca să-i încurajăm să mai facă, fără scrupule şi fără nici o spiritualitate, crime jafuri? Cu pardonul să-şi vândă neamul, țara, să omoare omul? Şi, atunci, de ce condamnații să nu sufere durere pe pielea şi de pielea lor? De ce să nu plătească ei, pentru fapta lor, paguba lor, şi nu statul să-i despăgubească pe infractori, chipurile, că deşi n-a greşit statul întru nimic? Iar omul de rând  e lăsat naibii, sunt lăsați aceşti părinți să sufere de lipsuri şi de prosta administrație, că-n rest, ce-i ilegal, altceva se formulează: reporterul de investigație, ce zice, e invenție, fabulație, că s-a tras, zice în maşina lui, care a mai fost şi incendiată, ca-n filmele lui Sergiu Nicolaescu, cu mâinile curate, îmbrăcându-se cămaşa împuşcatului sau chemeşa ciumii, cu scenarii scrise să  frângă aripi, zice-se, ori de ce să nu se facă, dacă tot se face bine, ca să deschidă inimi prin tradiție (scenariile sunt scrise de Titus Popovici, Francisc Munteanu şi alți de seamă scriitori, cu excelență, însă viața nu-i scenariu, nu-i film (aşa că, supără-te pentru credința mea, Claudia Mesa-Paraschivescu, că oamenii mai pot şi greşi, nu-i aşa mai ales, că vor meritocrație unii, nu-i aşa, că dacă-i să se puşte caii, ca pe Ceuşescu, îi puşcă, fără s-aducă zâmbet măcar, batăr, pe buzele copiilo?)

N-a murit dragostea creştină,

dar din dar de viață senină,

dar, întrebarea din mine,

în rău, până când o să ne dezbină, fără noimă,

că, aşa cum închini natural, o să ți se închină,

că un solar te doboară, arzând fuştelul stelar,

dar, hopa-mitică,

la viață adevărată, te ridică?

Aud şi nu-i rău ce aud, cum rosteşte Antonie de Saint Exupery:

- "Esența lumânării nu e ceara, care lasă urme, ci lumina."

Sau ce zice cu elocvență şi esență-excelență, Nicu Gavrilovici:

- "Nu-i foc să ardă fără a frige, nu-i rană."

(Viața ne deschide un drum, s-avem grijă de oile noastre, pentru a fi deplini, rezolvând în dragoste cu profund).

***

Noi trebuie să ne implicăm pentru bine, să fie bine cu ce se cuvine pe lume. Care nu-şi plăteşte darea, impozitul cumpărând de câte ori de la administrția locală, într-o viață, tocmai ce-i al nostru din moşi-strămoşi, că aşa vreau muşchii unor jegoşi, nişte corupți, gunoaie, ca să plătim oale sparte pentru ce avem, de fapt, din puținul nostru făcând salar unor puturoşi care-şi fac de cap furându-ne căciula, c-au întors fața de la Dumnezeu şi de la iubirea lui, şi, aşa, oricum, ne jegmănesc, oricât am râs de Petre Petre, cel cu Răscoala, ori de Ilie Moromete, care se opunea neputincios răului existent şi pe vremea Desfăşurării lui Marin Preda, ori a răspopitului din Cronica de familie a diplomatului Ioan Brad, şi el ştiind cine, viața aiasta dulce sau amară, ne-a dat, nu să ne fie vitregă, ci frumoasă în orice clipă, că El suntem cu slavă de îngeri sub aripa sa (n-oi fi înțelegând politica asta administrativă, care ne împuținează până şi viața călcându-ne pe nervi, şi scoțându-ne peri albi, şi făcându-ne s-avem minte proastă, înbrâncindu-ne cu păcăleală, cu fel de fel de obligații, la sapă de lemn, ca să nu mai avem, ca popor român, nici cu ce să bem, şi nici după ce să bem apă).

          -  Mă uit în spate la viata mea, şi realizez că totul a fost greşit şi urât. Suntem complect manipulaţi, de la naştere şi până la plecare. Toate sunt orchestrate. Vieţile ne sunt complect murdare, raţional. Dupa instinct, suntem satanici. O civilizaţie creată de diavol. Divinul nu poate supravieţui aici. Nu are loc. I s-a interzis prin blestem… cumva.

- Dumnezeu nu ne cere să ne dresăm copiii, ca o salivație experimentată la câine de Pavlov, că Dumnezeu ne cere să ne ducem pruncii la Iisus, şi unde e, Iisus? Sus la cer, şi se poate, dacă sincer le faci, caracterul şi esența e să ne educăm copiii după un calup de grup, ca mânzul care urmează iapa în tropotul şi galopul iepii, deşi, în primele 9 zile, ca pisicuții, mânzul e orb, dar e modelul, că pruncii nu devin ce vrem noi, ci ceea ce suntem noi, ca bun exemplu. Şi Şfaițer era filantrop, non stop, trebuind să-l avem în față ca să-l urmăm exact aşa, că tu, ca celalalt, trebuia să influențezi, ca dar a lui Dumnezeu, ca să nu fim varză, că trebuie să ai fluență a vorbirii, ca să nu fii etichetat can-can: om al pădurii, scuzându-te învățătorii, ca Mesie a iubirii, că ordinea te ordonează, te disciplinează a gândi, ca bun şi drept, fiind cosistent cu copiii, ca să-i vezi ca pe Solomon în pildă, ori ca David în proprii psalmi, culmi şi profunzimi, şi rugăciuni din corola de lumini, minuni, ca să lumini prin propriile pâini din pâini, ridicate iubire către mâini. Tu trebuie să rămâi, ca părinte, implicat, ca educator, intrat în detalii de principii de Biblii, făcând infuzii de poet şi om-poet de suflet, că trebuie să fii dus la biserică pentru a-l raporta lui Dumnezeu, ca să ştii să nu te laşi ispitit, pervertit, pentru a nu fi un pierdut, oaie de turmă rătăcit, în cerc vicios, că în religia de familie se învață bucuria ascultării, ca să nu cazi în agonie de zombi în devenire, de momâie faraonic-socială, ca să te bagi sub nasul lui Dumnezeu, după Adevărul lui călăuzindu-te mereu, ca să fii responsabil, ca-n biserică, pe Arca vieții (grija în noi e tabula rasa: răul fără a da o statistică, că până ajungi la Dumnezeu, te omoră sfinții, o hemoragie a societății, deşi e necesară de o binecuvântare, ceilați luându-şi răspunderea conştientizării pentru a le da buna purtare, în cei 7 ani de acasă, şi aici e disperarea apartenenței copiilor, pentru a avea o protecție, învățând ascultarea cu trăsături bune răspunzând chemării: "Lăsați copiii să vină la mine!", pentru a găsi Nădejdea Phoenixului, omul însuşi fiind destinat şi depedent de Dumnezeu, tren pe şinele binelui, având propria voință, inițiativă, de a face bine). 

- De ce ni se dă nasul? Asta nu ne dă nota zero la purtare, deşi ni se cere să fim impliciți în creştere spirituală? Noi trebuie să strălucim, în mantia, patrahir, a credinței scrisului. Unii, după mine, sunt infideli poporului, ca bucăți de oglindă, cioburi din acel cub care putea fi perfect, dar Nichita Stămescu vroia să ne dumirească în teatru terestru, verde de albastru al existenței (cine şi de ce ne-a făcut îndelung să aducem belşug pe masă, din coasta bărbatului Adam, ca adevarată valoare umană, a creat pe Eva, femeia lui, chiar dacă aiasta pare fantezie, basm, un imposibil, dar şi altruism, că omul are voința şi conştiința, elemente-calități fără de care omul n-ar fi, pâine de o ființă trasă-n mâine, morală, când ți-i lumea mai dragă, ca să-ți fie natura şi lumea mai dragă, că nu dai cu capul de toți pereții ca să vezi superb cai verzi pe pereți, nu dai nici cu capul de piatră, nici cu piatra, ca să fiu sincer, tot te doare, şi unde nu-i cap, de ce avantaj să profiți, că-i vai, de picioare, de popoare!?)

Noi nu ne uităm adevărul, rădăcinile, nu ne uităm veşnicia, nu ne uităm, Ben Todică, dreptul binecuvântat la Înviere, că-i o cerință, nevoaie, să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele noastru, fie chiar vrăjmaşul nostru, trebuie să iubim, ca pe noi înşine (de ce atâta flămânzenie, foame, în lupul din noi?

- "Dacă ai nevoie de ceva, cere, ca şi copilul care plânge ca să capete țâță", mă face atent, grijulie, Vica.

Ce se întâmpla să fiu cel care mă ştia, Vica? Părerea conta în decizia mea, ea nevroind să ne lipsească nimic din bucuria trăirii. Îi simt toate gusturile, simțirea ei, şi o simt în tot ce atinse ea, zi de zi, dar în toată sfințenia mea de toate felurile, culorile şi aromele, eu, însă, n-o pot atinge, cum Apostolul Toma cu frumosul lui, simțea şi pipăia rănile lui Iisus; însă, eu nu pot să-i mai port de grijă, să o mai ating şi să o îmbrățişez, sărutând-o nesperat pe ciubăncuțana mea, simțind-o în fiecare gest al ei, dar, convingeți-vă, o mai doresc părându-mi-se că-i lângă mine, veghindu-mă ca paznic exemplar de far, uneori, parcă îmi şopteşte ce am de făcut, zi de zi, şi sunt percutat făcându-mă să mă implic datorită prezenței ei evidente, şi mă mână şi adună, în ce trebuie să fac, că peste tot mă însoțeşte iubirea ei, parcă încă vie (la multe lucruri, ea mă cotea, îndemna şi îndruma, că ea mai exista cot la cot, alături de mine, şi era fascinant, simțindu-i chiar parfumul neastâmpărului, şi înfierbântări hormonale, ale ei, având chiar culoare, energie şi un magnetism doar ale ei, cu permanente surprize şi plăcere, într-un preaplin de emoții şi bucurii, care nu vroiai să se mai termine vreodată, tu simțind să rămâi una cu trupul, eu contopit  cu simțire într-al tău, pupând-o de fericire). Chiar în viața banală, obişnuită, nu mai ştiu de ce căutam palpitantul, misterul. Aud, şi poate chiar tu ai spus-o: "- Te bați ca să fie bine. Eşti împlinit, eşti fericit, când poți ajuta pe ceilalți."

          - Tu ai o minte extraordinară! Enciclopedie! Mintea îţi lucrează minunat, clar, ascuţit, plină de informaţii şi umor, şi îţi aduci aminte de toate şi tot, eşti o adevărată arhivă!

- Bogăția dealului înverzit,

cu iarbă, papa,

mustind a lapte.

Vorbe,vorbe,

doar proverbe,

dar prăpastie,

mare prăpastie,

că, fir-ar să fie,

că şi inima ne arde,

arde Notre Dame-ul!

          - Aşa a fost dintodeauna cu imperiile astea, mari si nehalite, au pus totul în cârca poporului. Iată un alt motiv ca să fure şi să implementeze legi draconice, aşa cum a făcut-o şi regimul Buşuleţilor. Macron copiază, şi el, cu puţa prin ţărână. Te pomeneşti că ruşii au făcut-o şi pe asta, ca e la modă, oricum!

          - Sfinte Paşti fericite, cu drag şi prețuire!

          - E singurul lucru care ne mai ţine în viaţă - Iisus.

          - Hristos a înviat!

          - Am fost prin pădurile din jur, cu soţia, pentru un pic de exerciţiu fizic, lucru care leagă şi întăreşte relaţia în familie. Hristos a înviat în sufletele noastre! Este un fel de reînviere, dar, adevarată, când? Că eu beneficiez de câte două de când trăiesc în două lumi.

***

    

- Eram elev şi am venit din şcoală, şi am fugit din şcoală, în Bistrița, să vă văd, pe tine, vânt, vânt nebun, şi pe Dan Spătaru, dar nici eu, nici Purcea Grigoare din Feldru, nici Matei Constantin, care ținea cu dinții că el nu e oltean, că-i din Potcoava, Gorj-Slatina, ținea sus şi tare că nu-i oltean, şi ce era, dacă ar fi fost? Noi am venit la spectacolul vostru, fără a avea bilete, dar nici cu ce le cumpăra aşa, că prin acel 1965-’66, am mers în şcoală bosumflați, pleoştiți, că nu v-am auzit, dar nici văzut în spectacol, dar dacă lipsa banilor n-aducea fericirea, ce puteam face, cioiule (nu-ți zic ciocoiule, că nu erai decât un actor şi cântăreț)? Asta-mi sunt, cum scriu. La noi, nu ştiu de ce mi se pare, Ben, că nu se promovează suficient oameni de bine, în sensul aiesta, n-avem, în firesc, o ținută, o artă.

          - Şi în Arta din România, ca la găini, a intrat gripa aviară. Suntem o ţară mică pentru vremurile materialismului de azi, care conduce economia mondială. Afaceri fac doar corporaţiile mari şi imperiul. Pentru individ, la timpul scurt de libertate care i-a mai rămas, nu rămâne decât să-şi exerseze talentul pentru creşterea sa, personală/SPIRITUALĂ. Foarte curând, întreaga populaţie va fi vaccinată şi transformată în cirede. Asta se preconizează de noul “partid global”. Eu şi cu tine vom muri înainte de a fi afectaţi. Copiii noştri vor ştii doar din auzite cum am trăit noi, odată. Ne transformăm în eroi de legendă, Pavele.

- ÎNTRE BOTEZAȚI BOTEZAT

Dar din cer, din cerul deschis a zburat,

când Iisus a fost în Iordan sau în Bucegi, la Babele,

ca un talisman socio-uman viu, a fost botezat cu binele,

între botezați, responsabilizat.

- Nu ne ținem prieteni, chiar dacă eu sunt mai țăran cu peste 41 ani de căsnicie în Ciubăncuță, şi mă mai întrebi de ce ți-am trimis, om de omenie, măsură a lucrurilor, magna cum laude? Găseşte oameni-scriitori ai Uuniunii Scriitorilor, care să scrie cronicile, că preşedinta Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj, Irina Petraş, zice că trebuie să înaintez cererea pentru a deveni membru al Uniunii Scriitorilor, dar la fiecare carte, aparte, să alătur şi câte două cronici (te rog, ajută-mă, că dumneavoastră ca preşedinte Astra, nimic nu vi imposibil, dragule, domnia ta cunoscând scriitori băimăreni, ca Teo Ardeleanu, sătmăreni, ca pe redactorul şef de la Poesis, dar şi clujeni din elită, profesionişti ca Ion Cristofor etcaetera, etcaetera, că ce-oi mai cetera, mai ales, că n-am maistre, Radu Găvrilă, cetera la mine, dar nici fluiera lui Avram Iancu, chiar pentru că, dacă-mi vine să fluier, chiar dacă fluier a pagubă, sau de ce să nu fluier în biserica scriitorilor din Uniunea Scriitorilor, întru rostul lor, în folosul tuturor?)  

Să crezi că Vica cu dragostea face minuni, şi speranța deschizându-ți inima, şi e de neoprit, cum se zice, cu credință pascală la televizor, cum se zice cu atitudine şi altitudine. Eu trebuia să merg la biserică, dar n-am fost pregătit de specialitatea casei (de ce? Azi, se pomeneşte Vica, căruia trebuia să i se facă pom, dar pr. Olaru Septimiu, a zis că nu se mai face, dar Miha a cumpărat ceva colac, ca vespea sau brânzoica, şi pepsi la badoc, şi era să uit: a mai cumpărat bombone pentru copiii care nu prea sunt, că tinerii, fertilii, sunt duşi în cele străinătăți, care sunt aşa, mai cu cântec, gândind să ne globalizeze, făcându-ne să credem că ne vor binele, deşi vremea fie cât ca lumea, sensibil mai rea, ca ea, cu scene, pe care şi Dragomir le percepea ca o glumă (cuminte sau prostă-catastrofică de colonizare, un risc să ne pierdem identitatea națională, deşi, asta ne dă tonul, delicatul, distinctul, adevărul, viața... (Că stim ce se întâmplă sau e o problemă la care nu i-a sosit timpul rezolvării? ) Alex. Ştefănescu, critic şi istoric - dar ce zic? O excelență! - un succes în scris de frunte şi inimă basarabeancă, pragmatică, pâine fierbinte, veşnică pomenire trasă în mâine, liturghie cu prescură şi vin pentru pace, în spice, aducere aminte, că drumul merge către înainte: Cale, Adevăr şi Viață.

ŞI NE BIZUIM

Cum poți crede în tine,

național fără a fi formal,

ca stare de bine,

în ce se cuvine ?

Trebuie să ai credibilitate,

ca să fii om,

în cruda realitate,

având abilitate şi responsabilitate,

apa, prin destin senin,

creştin prefăcând-o apa-n vin,

că dacă tot vorbim,

Domn Savaot: cu noblețea de pom,

prin tot de România vorbim

şi ne bizuim pe folcloricul ce-l trăim artistic:

nobil şi sublim,

trăind chiciu cu briciu,

mândrie şi orgoliu pe cont propriu.

Încurajat de încrâncenarea lui Vâju, care-şi probează gânju’ jinduind după merele din sân ale tinerii dudui, dar bătrânul Dănilă Prepeleac, plin de bărbăție, te-a încurajat, dându-se după poalele crețe a lui cumnată-sa, c-arăta zvăpăiată, băgată-n draci, că frate-su, care-i dase calul, şi-i împrumutase şi boii, ca să meargă cu lemne uscate după lemne verzi, dase la un tău de niscai draci, deşi Vâju aruncase gânju’ după câini şi-n pomul încărcat de poame, mere pădurețe, unele cotloane ale pitorescului omenesc de pe la noi, îi zice la bătrân, i se zice şi moş, şi că-i încă un cocoş, şi-i stă firea să păcătuiască cu femeia mult mai tânără, că ce dacă-i a lu’ frate-su, se scremu ca un holtei, Dănilă Prepeleac crezându-se încă în floarea vieții, cum zice francezul, fără să se prostească la vorbă, ori să zică cumva, Doamne feri, prostii: "- Votre poule dans notre  cour", iar la noi, gătej, se zice la şuveiul cu care harnic arunci în pomul încărcat cu roade, deşi se zice că s-a hotărât o lege care să condamne violența domestică, dar ceva se încurcase pe undeva, fir-ar să fie, că nu se aplică, pare-se, că-i o lege de pae, ca vițeii hrăniți de Burdea şi de Ionu Cheții, la ferma ceapeului, paiele umflându-le pântecele, că apă de ploaie doar cu paie fac burtă de paie, ca-n copilăria africană a lui Nicolae-clop de paie? Băut, cetățean turmentat, Dragomir hoher, n-o scotea la capăt cu pălăria şi scrisoarea din berlejul, de după prima pălării, deşi omul beut, asemeni pruncului, sunt sinceri şi spun adevărul, că şi el pusă rochia şi poalele lui Domnica în cap, dar mustul lui unchiu-su, Iacob Miron şi a mătuşă-sa Violica de a lui Fervhete, învățătorul, îl ardea cu focul prostiei, l-a stricat de cap făcându-l să se întrebe: "- Şi dacă am  lăsat-o groasă, şi o să facă țânc, ce va zice tata Viorel?" Vinul îl năucise, îl buimăci şi nu-l duse către casă, ci trecu  peste vale, pe ulița care-l purta către Grădina Ursului, unde, parcă de anume, în unul din nuci, în ascunziş de frunze şi crengi care se pierdeau în buzunarul cerului, aici parcă îl aştepta haiducul Duliş, ca să-i taie ceapa ouăle opincilor date de burjui, Dragomir, pe după gât, şi trecute pe după o creangă la care ajunse Dragomir, de jos stând în picioare, pe picioarele tinere, pe care se bălăbănea, ca cânele turbat, speriat trecând peste apă, c-avea fobia, frica de apă, unii temându-se de fuştelul de sus al scării, de înălțime (Apostol Bologa din Pădurea spânzuraților, de ce s-o fi temut luându-l cu frigurile morții?).

Cum să văd, că nu pot citi corespodența facebook,

dacă nu se vizualizează,

că rău-voitorii mă fac knock-out şi kaput,

deşi n-am făcut nici un bucluc

şi nici n-am bacilul, tebece-koch,

io, ca să fiu pus definitiv, în paranteză,

dar abuzul unora e cu nereguli,

nu-i constituțional cu rațional național,

şi din start nu mă avantajează.

***

Vino incoace, fiule. Cred că am apăsat pe buton, greşit!

Dragomir era matinal, ca tată-su Viorel, în Sâmpetru şi ca alți săteni, țărani sănătos încăpățânați în bine (era frecvent pe viață şi moarte şi nu da de gândit, c-avea rațiune, înțelepciunea pilduitorului Solomon, însă ce-ar fi de spus, de adăugat, că Pavel în multe privințe nu le asemăna, că Pavel era pironit pe scaun la masă, ca un Iisus, incredibil, dar el scria aproape permanent, zilnic refuzând orice distracție, să meargă maleabil, ca alți feciori, holtei, fițingăi, ca să tragă un joc sub grumazul ceterii, în Aghireş-sat, la bal, ori în Aghireş-Fabrici la club, în castel, bravând, cu vreo performanță, că doar Dragomir putea piuii cu experiență, ca un avion care-şi survola aterizarea, că nu era nimănui uşor pe covorul roşu, în plin răpăguş, fecioresc strigând: "Jucăuş îs jucăuş,/ lumea-mi zice puțiguş"... (de remarcat "hola la", dar cei de la bordul avionului erau alarmați, emoționați şi zoriți ca să mențină ordine şi disciplină, că apăruse o defecțiune, care forța piloții şi stevardesa să calmeze pasagerii, care parcă erau, ca Petre Petre fugărind-o peste ogor pe Nadina, călătorii, în cazul nostru fiind parcă gălăgioşi ca la Înmormântarea lui Urcan Bătrânu, poftiți la ospățul deavolului), chiar Dragomir enervându-se pe Pavel, că-l vedea cu iubirea lui absurdă, ambițios, stând şi tot scriind, deşi Dan Rebreanu, nu scria favorabil, la poşta redacției Tribuna, doar stând față-n față, personal, în redacție, îi tot promitea lui Pavel Rătundeanu-Ferghete, că-l va  debuta, doar Mircea Vaida-Voevod, alt redactor ca Nicolae Prelipceanu şi redactorul şef Mircea Dumitru, care cum în fugă am mai amintit la Radio-Cluj a citit din nişte însemnări din tabăra petrecută pe la Bran, intitulând ce citea, că acest scriitor comenta şi presupunea c-aş fi din Aghireş-Fabrici... Dragomir, enervat pe mine, ca Vica, că tot scriu minuțios, el, Dragomir fără milă, îmi zise răsunător, fără să-mai ceară vreodată iertare: "Pavele, eşti moale ca o baligă!" Nu ştiu dacă am realizat gravitatea inedită al acuzației. Pentru Dragomir nu eram un privigeliat, se şi îndoia, însă, Veronica îi era iubirea, bucuria, sărbătoarea, cum pentru mine va fi Vica, care nu da nici un pas înapoi, ea fiind stăruitoare, o adevărată măsură spirituală a lucrurilor (nu ştiu care zice: "Regretele cresc în copac,/ ca o vacă în copac cu un ac de croşetat,/ croşetând apă minerală,/ în şcoala de dincolo de şcoală...")  

          - "Ce naiba, faci, Dragomire?”, strigase Duliş, Jeler Simion, un om neuitat de sâmpetreni, om care a depus efort pentru un lucru bine făcut şi, uneori, îmi vine să meditez la Suflet-de-cowboy (De ce? Mai bateți-vă şi voi, capul!) Duliş strigase departe de urechile lui, de undeva de sus, fără nici o întârziere, grăbit, ca la el acasă, fără să se teamă, deşi risca să-l înhațe jandarmii, chiar în ascunzişul verde al nucului, a cărui crengi  se pierdeau în buzunarul cerului, chiar sub Rătundu, în grădina Ursului, unde speranța-şi scria marea şi frumoasa poveste. În gândul lui de țăran, care nu era certat cu legea, şi chiar asta-i buba, povestea noastră, poveste despre care tare puțin am scris, deci îi fulgeră prin cap:

- "Fecior bolund, de ce să mori, cu ce preț? Decât să moară pruncul aiesta a lui Viorel, un holteaş, fecioraş-cinaş, mai bine prindă-mă, îşi zise împăcat cu sine, şi sări jos, de la o înălțime de la care altul ar fi murit în mod sigur.

Chiar tata lui Tinu Babei, de pe ulița Păhuții, a maicii bătrâne şi tatii bătrân din sus, unicii străbunici pe care am avut norocul să trăiesc şi să mi-i cunosc, ca pe bunicii din mai timpul nostru, Horlău şi Fătu, pe mama mamii, pe Maria de-a Păhuța neavând cum o cunoaşte, c-aşa ne alduieşte soarta, cu una caldă, şi alta rece (unele-s, în peşteri: stalactite, şi altele, stalacmite). Ca Tinu Babei a Hopoii, Puşcaş, a fost ajutat să meargă înainte, că Duliş nu vindea bancuri, că era o mână de ajutor, săritor, chiar pentru vrăjmaş, că viața chiar dacă era un joc, că era ceva serios şi ceva dureros. Unii fură, şi alții plătesc cu nevinovăția şi cinstea lor, dar, ce poți mai face? Suferi, nu-i aşa? Cel care furase, gândise, ca să ascundă scândura la Jeler Simion pe podul cotețului. Cineva, strâns cu uşa, îl şi pârâse pe Duliş, şi doar Dumnezeu ştie, ca prin urechile acului fugind, cum scăpase, ca să nu facă chiar atunci, puşcărie, făcând-o după ce predase, zicându-se-n acele vremuri după război, că dacă se predă, nu va mai fi arestat, ci grațiat, dar n-a fost să fie aşa, şi a suferit ca Hristos pe cruce, Doamne, iartă-mă, că-i compar suferința cu a lui Eminescu sau a lui Iisus! Pe păduri, a făcut multe bravuri, că pe vremuri incerte de război, în Sâmpetru-Almaşului, dar pe unde nu se alflau pe toate drumurile puşti, muniție, el, prin Tinu, Vasile a Babei, Popoii, dase şi peste o mitralieră. A început să facă cu mulții feciori a satului, fără a fi învățător, un fel de premilitărie, învățând să tragă mai întâi pe ciurdari, şi printre ei, a fost aiesta, a Babei, Vasile, Tinu lui Horlău, şi de şmotru nu scăpase nici Dragomir (dar când n-ai lipsuri şi, mai ales, când aiesta a lui Viorel a vrut să-şi pună capăt zilelor, l-a iscodit când atârna de creanga nucului:

- "Ce naiba, ce, mama dracului, faci, ce crezi că faci, neresponsabil? Ce crezi, hăbăucule, că ai de câştigat? De ajutat un fugar, n-o faci? Pentru ce s-o faci încurcând-o şi tu?"

El îi învățase rău-voitorului, feciorul, să tragă cu puşca şi nu-l omise nici pe Dragomir, învățându-i şi să zidească la boloboc, să facă cărămidă şi să lucre lemnul pentru acoperişuri... Ca Miru şi Mira în alte vremuri, sus, pe dos, deasupra Fundăturii, în biserică se retrăgeau după ce au atăcat pe ruşi, nemți, cu toții punând mâna pe ce le vedea ochii, chiar siluind femei din sat, şi asta nu mai era o bucurie (hotarul Sâmpetrului era de peste 500 ha pădure şi tot pe atâta arabil, păşuni...)

***

Stirile B1TV: Bietul Florin Piersic! DESPĂRȚIRE GREA pe scena TEATRULUI ROMÂNESC! Din păcate, INFORMAȚIA a fost CONFIRMATĂ

(S-A CIUNTAT, ŞI ATUNCI, DE UNDE ȚIGAN SPÂNZURAT SAU MĂLAI COPT LA SOARE?)

Florin Persic pragmatic, creativ magnific.

Omul e la vârsta de aur,

e Pintea şi Mărgelatul,

dar cuvântul e banul,

filmul, ce-l dai, să stai în față, ca românii,

care românii firesc, omenesc,

îl iubesc, ca  şi pe mine, în starea de bine,

deşi, în loc de prezent, evident normal, mă pun absent,

ca şi pe el, fain-făinel,

căzut în mititel, în vergea,

şi nu mai are cu micro-sfere,

cu repere astrale,

nici şanse de recupere fără repareri capitale,

că faurul artistic a luat-o pe propria cale:

de adevăr şi de viață cu valul la vale,

ca Mesie a iubirii pe valea plângerii, în nepăsarea mării,

dar în pui de român, cu bolovan țineți minte,

să nu dai, ca-n Cioran să strige auleu: tulai şi vai,

că dar din dar, la noi, pe plai, încă nu-i loial național,

rai raportat, ca Eminescu, la universal,

că, dacă dai, oricum doare,

şi cu capul de piatră,

dar şi lovit de bolovan,

te faci de fazan, ca Magelan,

care a alunecat suficient năzdrăvan,

ireversibil pirateresc, în van,

însă, de data asta,

fără Florin Persic, sunt singur cuc,

şi năuc,

că şi eu mă duc de sub nuc,

ca Silvestri, dar unde mă duc,

când fluier,

şi ca Vica-mi vine să mă duc,

ca cel de-a lui Păpuc irelevant savant, 

deşi unic,

însă, alinat fără hula-la fără alintare,

fără alintaren,

că plângi, dar maman țâță şi mălăieş

de unde, că 

s-o cintat şi n-are?

***

CU CE NI SE CUVINE

S-a dat unda verde,

unda omenească-mană cerească,

în limba poezească, păsărească,

undă verde de zare albastră,

Nichita Stănescu-Eminescu,

mai modern al nostru,

tot domn Savaot întru etern,

cu on line emoții şi soluții,

Cu Sfinte Paşti de poveşti,

şi ecuații cu altfel de soluții,

ca să ştii cine eşti după cine te însoțeşti,

în mai multe, chiar toate zilele luminate

cu plăcinte/la plăcinte, după care gura se încântă,

ca la nuntă, pâine fierbinte,

cu drum mai departe ca la carte,

ca să ne fie bine, prin stare de bine,

cu ce ni se cuvine,

în cale de adevăr şi de viață, conştiință,

care se cunoaşte, în culori de nelinişte,

ca ziua, care senină se cunoaşte,

după dimineață.

***

Omule, Ben!

Ce zici că facem, astăzi, talentat pentru sănătatea noastră, dând impresia laudă de zestre, cu energie cât cuprinde zările albastre, undă verde, să se ştie ca oameni mari, cum trăim neumbriți, fără să şovăim, că avem propria strategie, magie şi energie, că nu suntem duşi cu pluta şi nici de pe altă planetă, deşi, nu-i simplu pur şi simplu, în templu bun exemplu, să plantăm fapte bune, că-i fără utopic politic, nepunticios cu contuzii şi firav, nepractic, că nu-mi trebuie coruți-mercenari de popor, poporul fiind stabil pentru a fi bine, chiar dacă n-am scăpat de pestă porcină africană/vacă nebună, în timp ce şi Daia pare bine intenționat cumpărându-şi personal mielul național, pipăit de zeul Pann la mugurii cornoşi, prins de veşnicia/în dragostea lui Lucian Blaga din Lancrăm, parfum de Romània, că şi-a cumpărat de sfinte zile luminate, cu patimi, care te face să uiți de Sfinte Paşti, de diversele probleme din paleta frustă din cotidian, din mitocănism, culori de nelinişte şi utopic politic, fițos, cu diferență de regimul comunist fiind actualul imperialist-globalist şi cosmopolist, deşi aleşii electoratului ar trebui să se preocupe de binele oamenilor, ca dimineața preocupându-se de cafea, să-şi soarbă aromata şi înviorătoarea cafea, cu secretara, consiliera, pe canapea ştiind în esență, foarte consecvent, ce ne place, în liturghia de pace şi de pâine  în excelență, liturghie desfăşurată cu pârgă şi țintă, pe toate fronturile, ca să nu ne nedumerim de unde am plecat şi unde am ajuns cu rezolvările, şi să suferim de nostalgie, dar, lasă, o să mai vedem cu deciziile luate importante, cu țara pusă cu cinci stele, fără rabat, pusă în sistem la cale, că ne-am pregătit ca Iisus cum s-a pregătit, în cer, de-a dreapta Tatălui, pentru năstruşnicii ucenici, apostoli, în valori, comori, ca pescari de oameni.

Calc prin iarbă,

să înconjur biserica,

dar, lumina

nu mi se aprinde de la sine.

          - A fost odată o lume şi-un leagăn de vise!

          - Să crezi în tine, să ai voință, să învățăm perseverenți de la natură şi să fim oameni transpirând, nu-n războaie ci muncind, în pace, pentru pâine, şi să fim excelenți, ca Vica, cât trăim, că, la ce-am face tragedie?

Că accidentul e făcut pe fondul oboselii şi a necugetării. Vica ne învăță de credință şi unitate, să fim solidari, uniți, practic, să ținem unii la alții, şi pentru asta, să ne muncim, instruim şi educăm, că e şcoala asta un specific, unic, național, în familie, c-aici, ai dragoste, că trebuie să ne avem grijă  de noi, ca pe vremea lui Ceauşescu, care a adus şi satisfacții, deşi e acuzat de cei care n-au făcut nimic pentru neamul şi țara lor, o familie cu multe calități, familie pe care el a scăpat-o cu viață, fără trucuri şi fără ca românii să emigreze pierzându-şi conştiința şi  apartenența, totul mai greu, cu mult of, dar să meargă mai departe, fără datorii, cu locuri de muncă, cu locuințe şi chirii mici, că era pantofarul un magnific fortificat foarte, că nu era prost cârmaciul. Era bine crescut, Ceauşescu, un spectacol şi o sărbătoare, (dar, la noi, ce se întâmplă, că defăimăm şi ce-i bun, ca să salvăm pe cel neo-comunist, cu demnitatea terfelită, Ceauşu devenind victimă, martir, salvând mai bine pe taurul de pe dealul florilor din Dej, ajuns la Timişoara, episcop-arhiepiscop, fără sau furând meritocrația poporului, dând bir cu fugiții, în străinătate, în Ungaria, blestemându-şi "bozgorul" România, țâța, pieptul la care a supt, că era de rădăcini, de fel de la noi, crescând ca o viperă la sânul patriei, limba română, la rădăcina stejarului someşano-carpato-danubio-timiş-pontic inedit? Un Lenin, de altfel, Ceauşescu, care a fost prost analizat, chiar defăimat, că a luat lumină din lumină, văzându-se ce-i cu comunismul din România, depăşindu-şi marea artă în ce au avut de spus, deşi, cu istoria, nu-i de glumit, nu te joci josnic, influențat de americani, ca fugar nenoricit lăsând țara la greu, în paragină, lipsită de efortul şi sudoarea lui, c-a evadat, "el fugitivo”, un gringo, un vitreg, trădător, care nu poate fi bun creştin, român, că din greşeală, unii l-au crezut bun istoric, cu cheia rezolvării într-un fel sau altul, pentru bani, cum ştim şi ursul de musai joacă pe cărbunii, jarul aprins, care ori te înnegreşte, dar te şi arde, el, istoricul, cu însemnătate, el apărând un kaghebist neo-comunist, iliciți, au crezut unii, că-i, chiar de anume, că cioara vopsită nu-i şi cu fuse strâmbe, cra, cra, pe o bară, ca cel care se toroşteşte în drum, şi de-abia, apoi, ca o sarcină nedorită, după ploiae, chepeneag, bravează crezându-se fudul, deşi nu era deştept destul, că de-abia, apoi, fuge, nici de rugă, nici de fugă, fuge în tufă, fără serozitate, că şi-a schimbat doar părul, dar nu şi la năravul vulpii, deşi, calul bătrân nu se mai învață cu impecabil în ham (am mii de motive să cred că un corupt ține cu corupții/la corupți, care-şi fac legi, ca să-şi apere propriile vicleşuguri şi propria necinste, că nu cred sieştea, îmburgheziții, nu cred, în visurile celor săraci, săraci, dar nu proşti, că nu-i cu aşezare să fim cu păr alb şi minte proastă, fără alte comentarii, cu nota zero la buna purtare).

N-am aură şi nimb,

drept de a participa auto-invitat cu înviere,

în iubire, candidat la fericire,

la nuntă de cerb

***

Inspirat, mulțumit şi nemulțumit, scriu mândrie şi orgoliu, scriu pe cont propriu, spontan, ad hoc, sprințar, cu talanții îmulțiți cu har, cu bucurie şi cu suflet, scriu, cu iubire catalogată artă, scriu, cu drept la înviere, la înălțimea evenimentului; cale a luminii, în minunii, că sunt cu specificul neamului, convins c-aş fi cu sens în univers, dominat cu soare şi depedent de a neamului excelență şi binecuvântare, pe la noi mai existând aberații, usturător şi un ridicol: suferință, un fel altfel, diferit de ce am ştiut, ca stare de bine, că asta suntem noi, în optimism şi altruism de România, că nu ne da, Doamne, cât putem răbda, că cine râde mai bine, râde la urmă. Pe cine să fentez şi să driblez, pasând mingea tehnic cu o iscusință, că nevastă-sa îl fautează, fentează, pe Burdea la buzunar, cu Turuian, feciorul lui Ilişca-chiloți-de-tablă, şi bărbatul lui Cițoaca, Reghina Găvruş, ca să nu i se coboare berea şi vodca lui Revnic Ioan, în cramponele din bocanci, că sacrifică vitele ascuzând tărâțele, hrana, concentratele, ca să le vândă cu strategia lui de fraier, că urma să le vândă lui Beldeanu şi Emica din Branişte, care, în schimb, primeau beutura leoarcă ce le-o da ca pasă, pasență, s-o bea făcându-se liucă, turcă, deşi ,din tactica, stategia lui, şi din filozofia lor, s-alegeau cu nişte bani, cu bucatele aduse de grăjdari flămânzând animăluțele Gospodăriei agricole Drum Nou Ciubăncuța, alimentându-le cu indiferență şi incompetență, hibă la conştiință, o incompetență şi penurie-deficiență gravă social-umană, Ionuca Beldeanu, hrănind nişte scroafe care-i fătă purcei mulți, un câştig frumos... pentru care... 

Nimeni nu-i putea forța mâna lui Ionuca Beldeanu, ca-n târg să-şi vinde purceii după tabela afişată-n târg, că Ceauşescu dase o lege cu-n barem mercurial, dar după ce vându ilegal, cum se vindea la caterincă, că cupărătorii dădeau buzna, şi-dădeau cât cerea pe marfa lui omul, că vindea marfă garantată de gălați, faimoasă, şi purceii îşi meritau şi banii, şi oamenii erau mulțumiți, dar inspecția târgului îl înhățase, că vânduse cu alt preț şi ajunse să fie condamnat, şi ca membru de partid, făcea muncă  patriotică, neplătită, la colectiv, cât durase condamnarea pentru că vânduse ce era al lui, şi executa ca membru al partidului comunist, fără a fi exclus, că pe lângă alți membri, nici eu n-am vrut să fie exmatriculat fără a primi nici vot de blanc, măcar.

- "Sărut-mâna, viitorule, Servus, cumințenie a pământului!"

- "Trăiesc cât trăiesc, apoi mă duc puțin... să mă odihnesc" (Petru Ioan Crețu); toporul taie pădurea şi frica o apără de vandalism şi braconaj"

          - Tu trebuia să organizezi lansare de carte, la tine, în Ciubancuta, la Biserică, la şcoală, la Sfat, sau chiar la tine, în curte, poate chiar şi în spital. Important e evenimentul. De la doi ochi în sus, martor e Dumnezeu că primeşte şi legiferează cereşte merele tale pădureţe şi căutate. Apoi, ceri părerea celor prezenţi, verbal sau în scris, şi mi le trimiţi, şi le publicam ca eveniment, că dacă stai şi aştepţi pe cineva dinafară să-ţi facă... uita! Toţi sunt dresaţi, azi, să aibă grijă doar de fundul lor, ba, mai mult, să-ti bage beţe în roate, că pe scena orgoliului, e un singur loc. De când au ucis comunismul, populaţia nu mai e în stare să vadă în grup/familie şi să aprecieze/admire/incurajeze, să se mândrească cu neamul lor.

          - DESPĂRȚIRE DUREROASĂ în MUZICA POPULARĂ! Din păcate, este vorba despre FLORIN PIERSIC! Vestea a picat ca un TRĂSNET!.

          - Pavele, nu mai trimite chestii care nu au nimic în comun cu scrierile tale. Adresele astea sunt pline de capcane şi viruşi/implantari etc. care îţi blochează telefonul şi calculatorul, şi îi va face pe toţi să întrerupă contactul cu tine. Pe urmă, te plângi că nu îţi funcţionează internetul. Sunt o gramadă de infractori care îţi infectează adresa. Ai grijă!

- "Auzi, mă, dă-le dracului, toate !"

Scriam, când tot scriam, exersam, când mă antrenam, exersam, mă îndopam cu o ştiință a scrisului, îmi câştigam excelență învățând să scriu cu performanță, diferit de ceilalți, să am ca un sportiv, formă, pentru a face față, nu era o formalitate, că era ceva de care trebuia să țin cu dinții, şi să perseverez (dar, zic una, dar unde mi-i cucernicia cu care trebuie să înot cu experență, echilibrată, că toți suntem prin ce facem oglinda sufletului, esență semeață, trebuind să comunicăm, că nu  există artă, şi ca bună, nu erau defectele, care nu erau plăcute, dar nici Viorel, nu şi-le recunoştea nici nepotu-su, Pavel, fără a trage vre-o concluzie pripită, mai făcea la fix pe alții, Iudă, că nu era dând start, cu inspirație, chiar dacă-şi ieşea alergic, energic, surprinzător din tipar, bucurând din plin când totu-i mergea ca pe roate, că Viorel nu-şi construise o casă în locul celei de la grădina Ursului, care era răzămată în bârne, din cauza căruia frate-su, George, fugise, emigrase, în America (o blasfemie, să nu vezi că şi alții au iadul în casa lor, că unde putea fi spectaculosul, omenia şi bunul simț, care o luase cu deficiențe, o luase razna, bate câmpii şi cu nimic nu-i comod, ci fel de fel de complicații cu negre mizerii, discriminări şi tot ce e alarmant, dar românilor le era greu să-şi facă treaba, ca salahori şi mineri, că fără muncă de slugă, te plictiseai, şi n-aveai cele necesare, aşa că, şi aici, tot osteneala cu nebunie mai mare te încălzea, în manevre periculoase, dar, fără să rişti cu gesturi extreme, praf şi pulbere, că nu-ți poate aduce nimic bun; satisfacții în afara muncii, chiar dacă se petrece, desfăşoară, între străini cu stress, fes şi înteres, că nu ți-ai părăsit țara să te distrezi (George trimise bani lui Viorel, c-avea şi părți bune, îi trimise să cumpere casa evreului Marcu, şi o cumpărase, când nu mai putea trăi la Ursu, Subrătundu, Viorel şi Nastasia se mutară mai în sat, aproape de biserică, Sfatul Popular, şcoală...)

Becali dansează pampolea, se dă în spectacol, că mută sau nu mută munții din loc, cu lumina sub obroc, că nu-i ghinionist, ci un record, bogătaş de România, care se joacă şi câştigă jucându-i pe alții, activ, în disconfort, cu senzație de durere şi mâncărime neavând boii pe limbă, dar, nu-şi bagă gura-n bani, nici inspirat, în ultimul sezon, nu-şi bagă gura-n tărâțe, că-şi are propiile experIențe, că el, ca afacerist, nu se schimbă nimic, că-i un gigant-artist, ieşit din puşcărie între cei mai iubiți pe sub tei înfloriți pe alei ale bucuriei, dar cu generozitate în formă nu cântă cu mine de folos-generos, în rând cu mine, că acest cineva bogat nici nu ştie cine sunt, nu ştie ce-i cu mine, nu ştie că am de sponsorizarea lui însorită, ca să public din a scrisului artă, că el mai ridicat n-are cum să vadă pe unul mai mult lat decât înalt, încă la cer neînălțat, deşi, a răsărit, precum cel mai iubit, deşi conştiință, n-a apus niciodată, vreodată în vatra cu inimă română, carpatică, cu situație socială precară, mioritică, deşi, nu-s depăşit de ecuație, de reacție şi de situație, că el, Becali, ca Florin Persic, ținând cont de vreme, că-i culme, un nume cu renume omenesc, care te leagă ca gazdă de România, cu armonia perfectă, de neuitat, de Cristos a înviat, în pace, vouă, "lăsați copiii să vină la mine" ca să participe la slujbe, credincioşi, care se deconectează de la viața cotidiană în culoare specială, că speranța nu moare, sau, cu magie, moare ultima, că cine râde pe urma cerbului, zimbrului, are surâsul de țărancă Vica, o muiere de pomină, giocondă nemurită în baladă-legendă, ca o cină cea de taină a lui Leonardo Da Vinci, chiar dacă din cauza gropilor şi a arboriilor, copacilor-popor, în nebunia mai mare, nu se mai văd ambuteiajele, pădurea şi prăpastia care-şi deschide poiana, şi izvorul pe unde, băietan, umbla şurhetic, zburdalnic, zglobiu, curios poposea Eminescu Făt-Frumos din lacrimi, cu dragoste de viață şi pentru oameni, deşi se deschide gaura neagră a prăpastiei în care alunec, lovit de cărămidă în țestă, pentru căderea-mi liberă... în cubul ciobit, în conul de penumbră mai presus de cuvinte, drept răsplată, să dau nas în nas cu viața dificilă, cu o grijă a petelor, şi a petalelor care se scutură, ca să nu mai am energie, ca-ntr-o scrisoare pierdută, în campionatul României, vorbit pe larg, deşi, eu aş vrea să fiu invitat la dans pentru a da la adevăr sens de vers de boem şi poem, ca să nu mai sufăr, verde ca un un măr, în climatul optim, cu nobil şi sublim de liturghie în avantaj de pace, în pâinea sporită pentru mâine, chiar dacă maşina lovită de podul de piatră, s-a ruinat, dărâmat din neresponsabilitate, care ne dă peste cap pentru o mândră mănăstire, credința să ne înalțe, Dumnezeu punându-şi capul pe mănăstire având de omenire ştire.

Şi toți care-l ascultau şi urmau pe Emanuel-Iisus-Cristofor, simțeau cum le creşte puterea, influența, conştiința, că pentru a face bine celorlalți, li-i perseverența, fericirea o lege a firii întru-drept de a fi, ca Messia iubirii, şi asta e un mai bine decât/ca orice stânjeior, stâncă de poticnire, discriminat prin ce nu-curat şi luminat, şi dezamăgeşte cu pretenții şi răutăți cum n-o mai văzut Dumnezeu-Bunătate, Domn Savaot în tot şi toate, eco şi bio-sănătate sălbatică pe Arca, biserică a vieții, în cât pofteşti, ca adulterin, stăpâni de robi... făcând om ucidere, omor, în popor.

- "Cine n-a greşit, n-a păcătuit, şi poate da cu piatră, violență domestică, cu necuvință poate să dea în propria nevastă?"

          - Omul a inventat cuvântul ca să nu şi-l ţină, ca să mintă, ca să-şi ascundă gândurile, dar ca să afle şi antidotul la minciună, să se vindece de emoţii, să îâi ascundă păcatul.

          - Ce vreți să văd, că nu mi se deschide facebook, afaceriştilor administatori, care-mi tot închideți calea către corespondență, ca lume, ca ea, egoistă, neluminată, rea.

          - Nu sunt afacerişti ci doar proşti, necalificaţi ceferişti. Compunem din mers.

-  Păcatul nu trebuie sub obroc ascuns,

ci să nu fie făcut sinucidul,

că nimic nu-i egal cu Cuvântul-Dumnezeul,

care-i viața şi adevărul.

***

Încurcă-lume, că se țin de glume,

dar cu proaste glume, râs şi turcă,

fără renume,

fără a fi o culme,

de omenie:

iubire la înălțime,

nu-s cugetare adâncă,

ci micime-întunecime,

pentru oamenii de rând, din mulțime.

***

Unde-i picul de bucurie şi trăire,

ca să nu ne atingă

la coarda sensibilă de vioară,

cu viruşi penibili sub centură,

din lipsă de omenie şi de armonie.

***

Ca la frizer fără caracter ?

NU, cine scoate sabia şi că vrabia la mălai visează, de sabie piere, asemeni capului care nu s-apleacă la picioare, în iarbă cade, sub soarele torid ori în rouă, că unde nu-i cap...!  

Viorel, beat, intră ca turbat în casă şi Nastasia nu-i intra cu orice făcea, nu-i intra în voie, că beat îi era atinsă corda sensibilă, de vioară neurală, în conexiune prin sinapse, că dumnealui se şi enerva ca un câine turbat, cu gust pervertit, că din mânie o legase de stâlpul de pe târnaț, c-aşa-i toncă din senin, şi cu o funie udă începu s-o lovească pe Nastasia, care nu se dumirea, cu ce-i greşise?

Domnişorul Kalman Karoi o scoase din scoroşala, din nervii lui făcuți varză, nervii căzuți la pământ, că-şi băuse mințile întârziat pe la crâşma lui Crâşmaru, ca alți nimeni şi pe nicăieri, el devenind ca vântoasa ce se stârnise ca să scoată până şi stejarul din rădăcină, ca vânt scornit, pornit să sufle, în neştire fără noimă.

Cum îmi suțin salutar super sănătos viața de caracter,

ca lejer Fain-Făinel prosper să nu mă duc din reper,

din efemer,

de pe verde pământ

cu drag şi sfânt,

de sub albastru cer,

unde hăbăuc sunt singur cuc, năuc, în omenie:

duh de adevăr şi duh de viață,

cu visuri, conştiință,

la cheie, ori încătro mă duc prunc cu adânc, lângă propria femeie.

***

- Dar ce vreau să fac, altceva, cu viața mea?

          - Ai putea să organizezi, împreună cu popa şi Sfatul, o lansare de carte la cimitir, pe mormântul Vicăi, ca să fie şi ea prezentă, să se bucure de reuşita cărţilor. În loc de obisnuita colivă din grâu, va fi una din cuvinte pentru hrana minţii şi a sufletului, în amintirea preaiubitei soţii. Se vor vinde cărţi cu autografe în amintirea şi pomenirea sufletului ei. Nu a mai fost niciuna de calibrul acesta în ţară, şi, poate, în lume, unde vei invita şi televiziunea să ia parte. LA INCEPUT A FOST CUVANTUL, deci e un respect adus Divinităţii. Mai gândeşte-te!

     - Hai să nu ne mai ostenim,

deşi Hristos, nobil şi sublim,

hai să nu grăim,

chiar dacă bineintenționat vorbim,

că n-are rost să cheltuim

şi lipsuri preacucernice să suferim...,

că prin fală straiță goală nimic nu cucerim,

că totul, chiar şi o glorie, în drag şi sfânt,

e deşertăciune şi vânt !

Propunerea, bună-intenția şi bunăcuvința-omenia sunt fără limită, dar eu nu de publicitatea asta am nevoie, unii săteni nevând obişnuit cititul, ci muncitul, să transpire şi leorcă de sudoare, seara, să tragă după cortină, că, omule bun, la apelul de seară ei, țăranii loviți cu leoca, ei, îngeri trişti şi neîmpliniți, se culcă, că osteneala mistitoare îi împiedică în pas şi cad frânți de pe picioare, chiar făcându-i sub munca harnică, să cadă ca boii pe brazdă...

Dar să nu uit, că satele dimprejur sunt aprope pustii din cauza politicii care au sărăcit de suflete, satele, iar bătrânii, puțini la număr şi neputincioşi, care de-abia se poartă, sunt prin părțile noastre, o comoară rară, deja o pleavă vânturată din batoză de vânt, şi nu-i mai vezi nici în sărbătoare pe şanț, ieşiți la vraniță, poartă, dar ce să mai vezi, mirare, nici prin sat ca răsuflare, nu-i vezi, să întregească peisajul cu viul ființei  lor pitoreşti, un frumos şi un divin al rurarului, lăudat de Liviu Rebreanu, chiar în Academia Română, însă, acuma i-a uitat Dumnezeu, asemeni acului pierdut în carul cu fân, că sărmanii îşi caută timpul ca maistru Marcel Proust, dar, mai ales, pe la noi, au fost sătenii uitați de proprii copii, înstrăinați prin cele străinătăți împinşi de coruți, afară de țară, ca în patimi şi lacrimi, asemeni lui Goga, să trăiască fără țară, patrie limba română, c-au schimbat pâinea de grâu pe cea de săcară devenind altora robi, slugă la dârlogă, deşi dragostea cu sila nu se face, şi străinul cu intenție de globalizare te seacă de puteri punându-te fără milă în locul lor la corvodă, că intenția lor precară e cea de a-ți pierde identitatea națională, că nici ei nu dau cu parul ca să te omoare, că te au în slujbă, ca slugă fără sau cusimbrie amărându-te la sapa de lemn, române, să le cari precara povară dându-ți, în schimb, amărăciune, ocară şi viață amară, cu deşărtăciune fără înțelpciune, cu trai drogat cu întunecime, în loc de rugăciune, iubire la înălțime.

Unii au limba prinsă la uşă,

şi ce au în guşă,

au şi-n căpuşă,

cap din porțălan,

ca la păpuşă,

că trăind în van

e ca unde nu-i cap,

unde fără albastru-verde,

şi e vai, tulai, de popoare!

***

Cu rost sau fără un rost, sunt îngrijorat de faptul că naratorul din Mere pădurețe e, uneori, mai halandala-portocala, mai complexat de trăiri, de ce lui Pavel i-ar  părea că nu mere nu decurg treburile cătuneşte ce trebuiesc făcute, chiar dacă poate fi ceva detalii necondiţionat aducând vorba despre orice, fără a fi concis (şi, aici, hop pe un iepure şchiop, ca Şandor, doctorul cotoaştelor, şi chiar profesorul Bogdan Herțeg referindu-se la poezie, mi-a zis că ar trebui să fiu mai concis:

- "Expui viu, cu experiență, ca un actor, fără să conteze rolul jucat emoțional, în spectacol, iubirea, dăruirea per total fiind naționalul şi un natural al scopului nostru de fii activi şi responsabilizați afectiv, chiar dacă nu noi suntem cei mai buni (de menționat, şi tu scrii creativ şi perspectiv, cu prețuire, cu dreptul de a fi şi de a candida cu iubire, la fericirea celorlați, ca-n şcoala în care se întâmplă atât de multe pentru a ne împlini implicându-ne ca frumosul să ne fie Hristosul, salvatorul, pe Arcă, în biserică, prin arta scrisului explicativ şi expresiv, care m-a câştigat şi pe mine prin importantul care m-a făcut să iau atitudine şi chiar să scriu, de ce meriți respect şi prețuire, tu însuți, ca om dintre oameni pentru oameni, lumina să te lumine în rodnica şi edenica grădină adunând pentru cititori binele care, zi cu zi, ni-i cu bonus-Iisus în cuminte să ne binecuvânte, cooperant prin cuvinte de zile luminate, cu drum care ne duce tot spre înainte).

***

PAVEL RĂTUNDEANU-FERGHETE-mi zice să nu fiu dezolant, ca o apă de ploaie, deşi, până în prezent, tu-i dai de capăt fără a interveni în text şi, uneori, chiar zici, Ben: ce şi cum scriu, să-i dau înainte, dar tu ştii ce zic, şi de ce, uneori, mi se pare că nu s-ar completa cele povestite în context, fiind lung frazat, diluat şi nu tocmai bine încadrat text şi nu, dar că toate ar fi necesare şi, bine folosite, utilizate, vorbele şi locuțiunile, în carte, fiind estompat doar de firea de broască săltăreață, sărind cu prea multe paranteze, deşi n-aş omite detalii închipuite, uneori, tot eu zicând, că n-ar avea sens, plictisând cu atâtea abțibilduri, însă, îți place stilul, modul meu de abordare ciudat; prof. Aurel Popa, editorul, chiar şi el fiind pe poziția c-aş scrie ciudat, aparte, şi, rugat de mine să dea unui scriitor să scrie o cronică, dar acela dase din colț în colț neştiind să-şi scoată cămaşa fără să şi-o destrame, rupe, şi asta-mi pare mai ciudat decât felul cum croşetez eu, apă minerală, că individul acesta refuză netacticos pe domnul director, refuză pretextând de ce şi care-i pricina, umbla cu cioara vopsită, şi îi era frică să nu se decoloreze, şi să intre şi la apă, că n-ar şti ce şi cum să scrie, zicea, impardonabil (n-am întrebat despre cine ar fi vorba, şi nici nu m-am rânzoşat, cum, adică, nu ştie ce şi cum să scrie?), şi puteam să iscodesc, dar nu era necesar să-i port eu mâna hop-hip!  Ar fi fost, asta, estetic, etic-dontologic, profesional?

Trecând pe la Uniune, secretara Doina Cetea, poetă, că nu-i bun Dan Şalapa, n-ar fi bun, Mihail Duțescu, că dacă o scris Lucian Gruia prefețe, aieste nu s-ar ține cont de ele, şi, atunci, ştiam că Dan Brudaşcu nu-i membru lor... (Concluzie: Mă învârt într-un cerc vicios?)

Iar alții, fără nici o delicatețe, m-au refuzat şi nu-mi prezintă cărțile (Adrian Popescu, redactor şef la revista Steaua, motiva, c-ar fi consilierul Uniunii, Irina Petaş, preşedinte...)

Doina Cetea: "Nu se prea înghesuiesc să-ți scrie cronici", că nici ea nu şi-a găsit vreunul (asta nu mă încălzea, acul trebuia căutat în carul cu fân, dar, unde-i carul cu acul, dar unde-i cămila care trebuie trecută prin urechile acului?)

Dar, să nu mă repet, că repetiția, obsesia, te arată mai îmbătrânit, mai ramolit, însă, mulți se codesc, inexplicabil şi inexpresiv, (nu-şi asumau înteresul, datoria şi măiestria de parcă i-ai picurat cu ceară, şi le-ai cerut să-şi bage cu forța, să scoată castanele cu mâna, fără de cleşte, din foc.

     - Aşa e când te loveşti de necunoscut şi de nou, o nouă tehnică de a simţi şi spune adevărul, cu simplitate şi direct din ogradă. Ei nu vor să te cunoască. Cred că, la urma urmei, le e frică de tine şi de sistem. Curajoşii in lumea aceasta sunt puţini! Istoria ne-a dovedit prin Alexandru cel Mare, Napoleon, Spartacus, Mihai Viteazu, Ginghis-han, Van Gogh, Arvo Part, Nicola Tesla, de la noi, azi, Anca etc. Destinul are un mod aparte de a comunica. Mi-e milă de întreaga civilizaţie de acum, de indivizii ei, care, în număr tot mai redus, îşi asumă credinţa, de fapt camelioni.

Oare, suntem în viaţă? Constienţi?

PR-F&BT.