Pământul
și Cerul Mânăstirii Putna (1)
Prof.
dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio
16
Ianuarie 2022
„Poporul Român e una din minunile lui
Dumnezeu în marşul Lui pe pământ!” (Petre Țuțea)
„Putna a jucat/ joacă un rol important în
istoria culturii, a artei şi a evlaviei româneşti... Ea are strălucire prin
faptul că, iată Ştefan cel Mare şi Sfânt şi-a ales locul de veci aici”
(Arhimandrit Melchisedec Velnic,
Părintele Iachint, Stareţul şi Duhovnicul, Ed. Nicodim Caligraful, Sfânta
Mănăstire Putna, 2015).
Mănăstirea Putna a fost prima şi cea mai
însemnată ctitorie a Marelui Ştefan, cu scopul de a fi necropolă domnească, dar
cu sensul de a zămisli frumuseţea divină a zidirilor valaho-române întru
seraficul eternităţii. A fost ridicată între 1466-1470. Sfinţirea ei s-a
săvârşit în 3 Septembrie 1470, iar 11 ani mai târziu a fost terminată şi
Cetatea Putna, prevăzută cu o Casă domnească şi cu Turnul tezaurului.
Îmbrăţişată de un relief miraculos, de
basm şi de splendoare, Mănăstirea Putna stă mândră ca un suvenir divin ce
opreşte timpul rezemându-se de frumuseţea veşniciei.
„Când pleci de la Hadikfalva cătră Putna,
pe un drum a căruia împrejurime, dotată de natură şi de oameni cu cele mai
bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îţi răpeşte vederile şi-ţi
dezmiardă sufletul: zicem, când pleci spre Putna, zăreşti în depărtare
înălţându-se către ceri falnice coame şi spete a munţilor Carpaţi... Aici la
capătul satului, pe genunchii unei grupe de munţi acoperiţi cu brazi seculari,
se ridică mănăstirea cu turnurile ei maiestuoase” (Mihai Eminescu, Curierul de
Iaşi, IX, nr. 92-93, 22 şi 25 August 1871, p. 1-3).
Împresurată din toate părţile de munţi
făloşi, ce păstrează în scorburile lor, peşterile-cuiburi de sihastri, de văile
adânci şerpuite de ape repezi şi cristaline, de plaiuri mirifice, verzi,
brodate cu cromatica unor sublime flori de câmp ce împrăştie mireasma până la
ceruri, Mănăstirea Putna a fost Darul pe care Bunul Dumnezeu l-a făcut lui Ştefan pentru adorarea adusă
Fiului Său Hristos şi a Fecioarei Maria.
Albastrul de Voroneţ din privirea semeaţă
a copilului precoce Ştefan, scânteia de azurul serafic când întâlnea
autoritatea şi iubirea mamei sale, gorjeanca Maria Oltea, care-i dăltuia
caracterul prin marea ei viţă boierească, cu ascendent în dârzenie, voinţă,
hotărâre, neclintire, credinţă şi neaplecare întru destinul hărăzit de Sus.
Tatăl său, Bogdan al II-lea, l-a
familiarizat cu aura legendară a bunicului Alexandru cel Bun. Cărturarul Iosuaf
Cornean de la curtea lui Iancu de Hunedoara l-a iniţiat în buchisirea cărţi şi
tâlcuirea sensurilor dinastice ale domniei, iar ieromonahul Paisie, alături de
catehizare, l-a aprofundat în istoria zbuciumată şi faimoasă a Moldovei.
Lecţiile de floretă oferite de austerul
comandant al plăieşilor, Mihai Buzea, l-au aţâţat spre râvna faţă de iluştrii
cavaleri apuseni ai spadei, excelând şi în arta călăriei. Potecile şi văile
munţilor, umblate în vreme de vânătoare, l-au apropiat de farmecul divin al
naturii. „De pe crestele Ceahlăului sau ale Rarăului, se crea fascinaţia magică
a scoaterii din timp, ajungându-se la momentul dorinţei de oprire a timpului”
(Dan Lucinescu, Ştefan cel Mare şi Sfânt, ed. a III-a, Siaj-2009, p. 9).
Trupul prinţişorului Ştefan se contura ca
falnicul Stejar din Borzeşti, ursitor al naşterii sale, simbol al destinului
voievodal, precum Codrul princiar milenar, iar sufletul lui tandru îmbrăţişa
deopotrivă smaraldul brazilor veghetori ai colinelor carpatine şi brocartul
mirajului albastru care-l înveşmânta cu pronia cerească.
Muntele carpatin era pentru Ştefan o
chemare a sorţii şi o alegere a destinului.
Muntele carpatin, „Este Muntele tată al
râurilor şi al poporului românesc!” (Eminescu, Opere III. Fragmentarium.
Corespondenţă. Coord. ediţiei: acad. Mihai Cimpoi, Ed.
Gunivas-Chişinău-Moldova, 2008, p. 38).
Ştefan fascina totul în jurul său,
lăsându-se deseori în braţele naturii care-l îmbrăţişa. Munţii Moldovei,
Carpaţii Orientali – Scutul şi Temelia unei Cetăţi inespugnabile a Daciei Mari
în faţa primejdiilor duşmane, l-au fermecat cu sublimul diversităţii lor.
„Aceleaşi izvoare limpezi, aceleaşi creste frumoase încoronate de brazi şi de
stânci, aceleaşi văi pline de taine..., care dezmiardă simţirile omului,
dându-i icoana unei naturi blânde, în sânul căreia parcă locuieşte totdeauna
primăvara” (Nicu Gane,Stejarul din Borzeşti, Ed. Cartex 2000, Bucureşti, 2007,
p. 9).
Dincolo de sublimul naturii, al vânătorii,
al catehizării, al instruirii, adolescentul Ştefan a avut parte şi de multă
suferinţă provocată de luptele frăţeşti ale unchilor săi pentru domnie, fraţi
codomnitori, Ştefan al II-lea şi Iliaş. Ştefan al II-lea a scăpat de fratele
incomod arzându-i ochii la Vaslui în anul 1445 care, la 3 ani după fuga în
Polonia, a murit. Următorul vizat era Bogdan al II-lea tată lui Ştefan, care a
aflat oblăduire la Voievodul Vlad Basarab, tatăl lui Ţepeş, căsătorit cu o vară
primară a acestuia. Ştefan avea 11 ani când a plecat cu familia princiară în
exil în capitala Valahiei la Târgovişte. Iscusitul spătar muntean Voicu l-a
aprofundat în lupta de atac şi apărare, oferindu-i în dar ca merit o splendidă
şi nobilă spadă de Toledo.
Antrenamentul după mânuirea spadei şi-l
completa cu armăsarul pur sânge pe crestele plaiurilor şi munţilor Ghiţu,
Frunţi şi Cozia. După aproape 2 ani, alaiul domnesc a primit oferta lui Iancu
de Hunedoara, care devenise adversarul voievodului muntean, pe care l-a
capturat în Noiembrie 1447 şi l-a decapitat.
Era luna Octombrie 1447, când s-a plecat
din nou la drum, în pribegie domnească. Ştefan avea 13 ani când a trecut prin
Ţara Loviştei spre Râmnicu Vâlcea - Patria mea de suflet. „Tânărul fiu de domn
nu mai văzuse până atunci miracolul coloristic oferit de pădurile de foioase
din jur, care-şi virau coloritul frunzelor în cele mai subtile nuanţe,
ajungându-se în final spre roşul straniu al focului de apus. Razele de soare,
filtrate prin frunzişul de culori incendiare, realizau prin multiple
interferenţe un halou care fascina, creând în acelaşi timp senzaţia de
levitaţie spre o lume nevăzută de basm” (Dan Lucinescu, op. cit., p. 20).
Moldova - Patria lor era jertfită între
Roman al II-lea, fiul lui Iliaş şi Ştefan al II-lea, care a fost înfrânt şi
decapitat în 13 Iulie 1447. Roman al II-lea nu s-a bucurat prea mult de domnie,
căci la cca. un an de zile a fost rănit şi otrăvit, lăsând locul lui Petru al
II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun, sprijinit de Iancu de Hunedoara, care a
primit în schimb cetatea Chilia. Petru al II-lea a urmat succesiunea trădărilor
fiind îndepărtat de Alexandru al II-lea, fiul lui Iliaş, sprijinit prin mama sa
Marinka Oligmandovici de către polonezi, ceea ce a stârnit supărarea lui Iancu
de Hunedoara care l-a răsturnat pe Alexandru al II-lea, prin campania
desfăşurată contra pretendentului leşilor.
La lupta din satul Tămăşani din 12
Octombrie 1449, a participat şi tânărul Ştefan, care s-a remarcat aducând
victoria lui Bogdan al II-lea, urcându-l pe tronul Moldovei.
După mirajul Cetăţii Suceava, Ştefan a
colindat împrejurimile descoperind pe marii răzeşi, descendenţi din formaţiuni
voievodale, împodobiţi cu frumoase bondiţe de jder şi cuşme domneşti pe care le
scoteau doar în faţa lui Dumnezeu şi Voievodului lor. Răzeşii „rezistaseră timp
de cinsprezece secole oricărei imixtiuni, chiar celei romane, care numiseră
această zonă, « Dacia Liberă »” (Dan Lucinescu, op. cit., p. 24).
Dacia Liberă - era Ţara care urma să fie
atât de preţuită şi iubită de marele Dac Mihail Eminescu.
Lângă apa Viţăului soarele blând se căznea
să intre în peştera străjuită de o cruce de lemn şi, un imbold lăuntric, haric
l-a îndemnat pe tânărul prinţ voievodal să pătrundă în taina străluminată de
candela de la icoana Maicii Domnului. „Pe un jilţ de piatră, tăiată de ape şi
vremuri, văzu personajul căruia i se închinau miile de oameni din acel nord de
ţară. Cu un gest firesc, Ştefan îngenunchie, plecându-şi capul, a cărui aură fu
zărită de sihastru. Ridicându-se, acesta îşi împreună mâinile pe creştetul
acelui tânăr ales, binecuvântându-l. Noul venit îşi auzi numele, urmat de
cuvintele părinteşti: - Urmează-ţi calea de credinţă în Dumnezeu şi drumul tău
de glorie va fi sub aripa Lui ocrotitoare!
Veni apoi binecuvântarea, care-l cutremură
pe tânăr. Cu capul plecat, acesta îşi făcu semnul crucii” (Dan Lucinescu, op.
cit., p. 25).
După binecuvântarea Cerului a venit şi
trăznetul pământului, asasinarea tatălui său Bogdan de către fratele său Petru
Aron (nu întâmplător purta nume de iudă, n.a.), la onomastica vărului său de la
conacul din Răuseni. Vlaicu, fratele Doamnei Oltea a aflat despre asasinat şi
s-a grăbit să-l salveze pe tânărul Ştefan, care coborând Obcina Mare a ajuns la
pustnicul Daniil. Sihastrul, prevenit prin har despre tragedie, l-a îmbăţişat
şi l-a pus sub patrafir întărindu-l cu rugăciunea sa şi cu certitudinea că va
ajunge domn. Pentru moment castelul Hunianzilor i-a fost adăpost. Doamna Oltea
după ce a încredinţat trupul soţului Bogdan mănăstirii Probota şi-a dăruit
sufletul lui Dumnezeu, slujindu-L ca monahia Maria în aceeaşi magnifică
mănăstire.
După moartea lui Iancu de Hunedoara,
Ştefan şi unchiul său Vlaicu s-au orientat spre protecţia lui Vlad Ţepeş, care
l-a sprijinit să ocupe tronul tatălui său. Ştefan şi ajutoarele sale în
confruntarea cu ucigaşul Petru Aron a ales locul bătăliei la Dolheşti şi apoi
pe malul apei Moldova, la Orbie, biruind în 14 Aprilie 1457. Răsunetul
biruinţei lui Ştefan l-a îndemnat pe Mitropolitul Teoctist să-i iasă în cale,
ungându-l Domn pe un islaz al apei Moldova numit Direptate. Noul Voievod şi-a
organizat marea oaste a ţării, întărindu-şi în paralel şi şirul cetăţilor sale
de apărare a ţării: Suceava, Hotin, Soroca, Orhei, Cetatea-Albă, Chilia,
Crăciuna, Neamţ, Roman.
Suferinţa fizică provocată de rana de la
glezna piciorului stâng în încercarea de recucerire a Cetăţii Chilia din 1462,
s-a accentuat printr-o suferinţă psihică mai adâncă, fapt ce l-a determinat pe
tânărul Domn la întoarcerea acasă, să-şi trimită oastea în Cetatea Sucevei, iar
el cu un pâlc de răzeşi să se abată către peştera cuviosului Daniil. Sfetnicul
său de taină ştia ce i se întâmplase Voievodului şi luându-l părinteşte de mână
s-au aşezat la o rugă de foc în strâmta capelă din stâncă, unde sihastrul a
implorat Sfânta Treime să trimită harul Duhului Sfânt spre dubla vindecare şi
acoperământ divin în slujirea domnească a lui Ştefan întru Dumnezeu şi Patrie.
Mărturisirea de credinţă a Voievodului
trebuia consfiinţită prin ridicarea aproape de locul unde se aflau cei doi, a
unui lăcaş de mulţumire şi de slujire lui Dumnezeu. În anul 1465, Cetatea
Chilia devenea pavăză a Ţării Moldovei, astfel că biruinţa i-a amintit de
legământul făcut pustnicului-duhovnic şi în 10 Iulie 1466, s-a înfăţişat
înaintea lui Daniil rugându-l să aleagă şi să binecuvinteze locul pentru
mănăstire.
„Daniil Sihastru l-a dus pe domnitor până
la confluenţa apelor Viţeului şi Putnişoarei cu pârâul Putna..., unde se zăreau
patru puncte luminoase ca nişte lumânări. Una era pe vârful dealului Crucii,
din stânga lor, şi trei lumini în faţă, unde mai fusese o mică biserică,
distrusă de vremi. Cuviosul i-a spus că pe locul luminiţei de pe deal să ridice
o cruce, iar unde erau cele trei lumini, altarul noii biserici” (Dan Lucinescu,
op. cit., p. 82).
Ştefan cel Mare a fost hărăzit de Dumnezeu
ca Voievod providenţial - Măsura timpului său, care s-a ridicat desupra
vremilor omeneşti atât pentru Moldova, dar şi pentru Europa apuseană pe care a
salvat-o de la turcizare. „În istorie, mărturiseşte Mihail Eminescu, cată să
constatăm valoarea termenilor. Pentru a măsura rezistenţa unui popor în contra
unui atac sau a unei cuceriri trebuie să ştim ce putere reprezenta acel atac
sau acea tentativă de cucerire. Ştefan cel Mare s-a luptat în contra turcilor
sub Mahomed II, în contra ungurilor sub Matei I Corvin, vasăzică rezistenţa
care-a trebuit s-o opuie acestora este egală, dacă nu superioară, atacului
intervenit. Ştefan Vodă e mare. Tot astfel Mircea I s-a luptat în contra lui
Murad I, în contra lui Baiazid Fulgerul. Mircea I e mare. Mihai Vodă s-a luptat
în contra turcilor în decadenţă, în contra ungurilor în decadenţă. El e relativ
mai mare decât aceştia, însă în realitate e mic. Starea de mizerie din vremea
lui” (Eminescu, Opere III..., p. 62).
„Papa din Râm mi-a dat blagoslovire/ c-am pus
urgiei sfântă-mpotrivire,/ că nu cu fieru-nving, ci frâng bejenii/ cu foc de
liturghii şi de utrenii.// Când spintecă săgeata răsărituri,/ împlântă-n lut
prăsilă pentru schituri./ Din pulberile hoardelor tătare/ răsar catapetesme şi
altare.// Spada izbeşte: vremea geme, sare,/ trosnită din ţâţâni şi din
zăvoare,/ ci râd, pe urmă, holde pe tăpşane/ şi urcă mucenicii prin icoane,/
iar ţara curge-n vreme, nu se-ogoaie,/ ca apa printre râpe şi zăvoaie...//
Omu-i argat şi vremilor şi vieţii./ Sunt ani zbârliţi şi crânceni ca
mistreţii,/ iar alţii vin cu lungă vătămare/ şi te fac alb, ca prunu-n Joia
Mare...// Dar, seara, dorul meu e o troiţă,/ şi, plânşi, doi ochi adânci de
rachieriţă/ în mine ning şi-acum albastre brume,/ ca-n vechiul rateş, la
răscruci de lume” (Radu Gyr, Vodă
Ștefan, Ciclul Balade, Lucman, Bucureşti, 2006).
Când au mijit zorii veacului al XV-lea pe
moşia Mănăstirii Sfântul Nicolae-Rădăuţi, cu alegere angelică din pântecele
mamei, s-a născut pruncul ce a primit numele Dumitru. A fost un copil precoce
cu evlavie de carte şi rugăciune. La vârsta de 16 ani Dumitru s-a călugărit în
aceeaşi mănăstire sub numele de David. După câţiva ani a primit taina preoţiei
şi s-a retras la Mănăstirea Sf. Lavrentie-Vicovul de Sus. De acolo Duhul Sfânt
l-a chemat şi l-a înfrumuseţat cu aura pustiei sub numele de Daniil, arzând
pururea ca o candelă, cuminecându-se cu linişte, post, asceză şi rugăciune.
A sălăşluit cu îngerii şi sihaştrii
codrilor Carpaţi, întâi pe valea pârâului Secu, iar apoi pe valea pârâului
Putna unde şi-a dăltuit în stâncă un mic altar, sub care avea să-l cunoască pe
viitorul Domn Ştefan cel Mare, devenindu-i duhovnic şi împreună să ctitorească,
unul cu braţele, celălalt cu spiritul marea Lavră a mănăstirii Putna.
În Codrul de Argint al Putnei moldave,
schimonahul Daniil a creat marea mişcare isihastă carpatină cu peste 100 de
ucenici sihaştri, mişcare îmbogăţită ca număr şi trăire şi în Vetrele
Voroneţului, Rarăului ori de-a lungul Carpaţilor Răsăriteni.
Plecând de la această mişcarea isihastă a
sihastrului Daniil, peste o jumătate de mileniu, alt mare monah ascet, scriitor
mistic al Lavrei Frăsinei - Vâlcea, ieromonah Ghelasie, a botezat conceptul care exista deja
bimilenar în Vatra Maicii Domnului, de isihasm carpatin.
Între ucenicii lui Daniil au strălucit
viitorul mitropolit Grigorie Roşca, egumenii Paisie, Paladie şi Atanasie de la
Mănăstirea Neamţ, Pahomie şi Nil de la Slatina, Isaia de la Moldoviţa, Ioan,
Misail şi Efrem de la Voroneţ, Gherontie de la Humor și încă mulți alții..
Avva Daniil împreună cu ucenicul său
Domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, după înfrângerea de la Războieni, au purces
la slăvirea lui Dumnezeu prin zidirea unei biserici în anul 1488, în vatra
mănăstirii Voroneţ - Heraldica isihasmului moldav, închinată Biruitorului întru
Hristos, Sfântului traco-get, Marele Mucenic Gheorghe.
După sfinţirea măreţei ctitorii, în toamna
anului 1470, Cuviosul Daniil s-a retras aproape de Mănăstirea Voroneţ,
clădindu-şi o altă chilie în stânca Şoimului. Aici s-a bucurat de harul lui
Dumnezeu slujindu-L şi slăvindu-L vreme de 20 de ani.
În anul 1488, după zidirea bisericii
Mănăstirii Voroneţ, cuviosul Daniil a primit demnitatea de egumen al
mănăstirii. În timpul vieţii poporul l-a venerat ca pe Sfântul Danii sau
Sihastrul cel Bătrân. Mitropolitul Grigorie Roşca, discipolul său, l-a pictat
în anul 1547, pe peretele din stânga intrării în biserica Sfântul
Gheorghe-Voroneţ cu aură de sfânt. În anul 1496 a urcat la ceruri şi s-a aşezat
lângă Frumuseţea Mântuitorului Hristos. Poporul drept măritor creştin l-a numit
Sfântul Daniil cel Nou.Prăznuirea sfântului Daniil se face în 23 Aprilie şi 11
Decembrie.
„Ajuns în vale, pe un râu în spume,/ aşa
cum scris-a pana de poet,/ bătrânul Ştefan glăsui încet/ către sihastrul ce-a
fugit de lume:// - Când am simţit pe-al ţării trup nepace/ m-am răsucit la
Putna, în mormânt,/ şi-am răsturnat cinci veacuri de pământ/ de pe pieptarul
meu să vin încoace.// Au mă sminteşte ochiul ce se bate/ sau nu-mi ajută mintea
să dezleg?/ Hotarul drept vi l-am lăsat întreg/ şi aflu-acum Moldova
jumătate.// Vândut-aţi oare hoardelor de-afară/ în târgul vremii, una din
moşii?/ Eu nu cunosc pe lume avuţii/ să-mi poată preţui un colţ de ţară.// Sau
nu cumva pe platoşe oţelul/ a ruginit prin sutele de ani,/ de-au spart zăgazul
vechii mei duşmani/ şi-au slobozit din suliţe măcelul?// De ce nu bate ceasul
de vecernii/ în pieptul Putnei – clopot necuprins?/ Au taci şi tu, bătrâne? Sau
ţi-au stins/ făclia vieţii, viscolele iernii?// Târziu abia, în noaptea de
cărbune,/ cu ochii grei de-atâta nepătruns,/ s-a îndurat sihastrul cu răspuns:/
- Măria Ta, eram în rugăciune.// Ci nu păstra în inimă sminteală,/ că nu
plăieşii şi-au ieşit din minţi/ precupeţând Moldova pe arginţi,/ cum le-ai adus
în cuget bănuială.// Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării,/ şi trag în juguri
puse de călăi./ Bicele însă nu le ţin ai tăi/ şi mâna ce izbeşte nu-i a
ţării.// Potop cumplit de neamuri fără cruce/ se năpustesc acum spre crucea
ta,/ dar în zadar se-ncrâncenă sub ea,/ căci prea e sus - şi nu pot s-o apuce.
Măria Ta, înseninează-ţi faţa,/ arcaşii
n-au uitat să dea la semn,/ ci doar aşteaptă marele îndemn/ să rupă lanţul şi
să ia sâneaţa.// Atunci vor arde ţestele duşmane/ cu vâlvătăi de sânge şi de
fum,/ şi nu va fi răgaz pe nici un drum/ să ne oprească iureşul, Ştefane.//
Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă/ sub nesfârşitul cerului safir,/ să intre
neamul tot sub patrafir/ ca să-l primeşti cuminecat acasă” (Andrei Ciurunga,
Daniil Sihastrul din volumul Lacrimi pentru Basarabia, 1940-1995, Ed. Arvin
Press, 2004).
Având permanent în faţă Icoana Marelui
Ştefan şi pe umeri mantia de aur a Neamului, Mihail Eminescu a elaborat
proiectul marii Serbări - Sărbători de la Putna anului 1870, dar izbucnirea
războiului a amânat cu un an Serbarea de la Putna.
Privea atent la creuzetul fierberii vieţii
politice româneşti în care se decanta neliniştea generaţiei sale cauzată de
sciziunea-tulbure a unora cu a altora. „Serbarea la mormântul lui
Ştefan-cel-Mare, pornită mai mult dintr-un sentiment de pietate cătră trecutul
nostru pe cât de glorios, pe atât de nefericit, a născut conştiinţa că o
întrunire a studenţilor români din toate părţile ar putea constitui şi alceva,
viitorul. Viitorul e continuarea, în cazul cel mai bun rectificarea trecutului.
Dacă exteriorul acestei festivităţi are să fie de un caracter istoric şi
religios, interiorul ei - dacă junimea va fi dispusă pentru aceasta – are să
cuprindă germenii unei dezvoltări organice, pe care spiritele bune o vroies din
toată inima” (Eminescu, Scrieri politice 1870-1878, Ed. Ileana, 1993).
Serbarea de la Putna din anul 1871, a
căpătat valoare de monument, mai ales graţie iniţiatorului ei Mihail Eminescu
care a atras ca un magnet Oştirea studenţilor români, între ei strălucind şi
divinul compozitor Ciprian Porumbescu.
Comitetul organizării a adus o notă în
plus, plină de uimire, festivităţii plantând din satul Putna până la mănăstire
pe două şiruri paralele cetini de brad înfipte în pământ, însoţite din loc în
loc de lampioane mari şi mici, înălţând la mijlocul drumului un uriaş arc de
triumf tot din cetini de brad, decorat cu flamuri, iar pe frontispiciu lui au
scris: Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului!
Pe plaiul din dreapta Arcului au amenajat
un portic ce putea primi cca 1500 de persoane, dotat cu mese şi laviţe de brad.
Sâmbătă la ora 22 oaspeţii s-au îndreptat spre biserică, unde ierarhii, soborul
de preoţi şi clopotele au început oficial serbarea.
Duminică
la ora 8 s-a început oficierea Sfintei Liturghii. Patru tineri academici au
stat de gardă la mormântul Voievodului. Prezent!
Slujba a fost electrizată de predica de un
înalt patriotism şi însufleţire religioasă a părintelui Arcadiu Ciupercovici, egumenul
mănăstirii. După slujbă s-a mers în portic unde s-au sfinţit podoabele expuse
între care Icoana Marelui Vodă, iar după stropirea cu aghiazmă a auditoriului
adânca linişte a tăcerii a fost întreruptă de cuvântarea festivă, o reală operă
de elocinţă a celui ce urma să fie
marele istoric A.D. Xenopol,la acea dată student la Berlin, reflectând în
adevăr măreţia lui Ştefan.
„Onorată adunare,
Ne-am adunat aice, pentru că acest suflet
ales, cu dreptul au dobândit de la poporul său mândra denumire de „mare şi
bun”. În astă judecată, rostită de un neam întreg în decurs de secoli, stă
dreapta măsură a măririi lui Ştefan; şi chiar cercetarea cea mai lămurită a
istoriei nu va putea decât să întărească ceea ce poporul a cuvântat. Dar să nu
credem, onorată adunare, că numai trecutul ne atrage aice; Nu! Venim aice şi
pentru viitorul după care năzuieşte orice suflet mai nobil a poporului nostru.
Venim aice pentru a ne trage puterea ce susţine în lupta pentru bine şi adevăr,
putere ce izvorăşte pe la mormintele oamenilor mari...
Învingători sau martiri în luptele ce au
purtat, ei au cu toţii dreptul la recunoştiinţa neamului întreg, pentru că prin
braţul lor şi, mai mult încă, prin puternica amintire împlântată în sufletul
poporului, ei au lăsat un izvor de vârtute, din care cu toţii au dreptul să se
întărească pentru viitor. Ei sunt ai neamului întreg, pe cât răsună aceeaşi
limbă, pe cât se întâlnesc aceleaşi obiceiuri, pe cât se întinde legătura mai
strânsă pusă de fire între sufletele omeneşti. Ei trec chiar peste cercul
poporului lor şi devin binele întregii omeniri.
Pe mormântul lui Ştefan cel Mare, pe
această amintire comună tuturor, venim noi deci astăzi cu credinţa în un viitor
comun... Nu tot poporul lucrează deodată spre viaţa şi propăşirea sa. Este în
el o parte activă, în mâinile căreia stau ursitele poporului întreg...
În dezbinarea dinlăuntru stă slăbiciunea
tuturor; în această nearmonie a inimilor şi spiritelor stă rădăcina mai adâncă
a rălelor ce ne bântuie, a pericolelor ce ne ameninţă. De aceea, pe mormântul
bărbatului ce a ştiut a concentra în sine toate razele de bine a poporului său,
să cugetăm la o apropiere a tuturor, din toate părţile, spre o împreună
lucrare...
Ştefan cel Mare avea mai mult a se lupta
contra pericolelor din afară. Arma sa era fierul; puterea sa, virtutea inimii
şi braţul neobosit; victoriile sale erau repurtate pe câmpul stropit cu sângele
bravilor români. Tu, umbră măreaţă a lui Ştefan cel Mare, coboară-te în
sufletul poporului tău, şi cu puterea ta de fier încoardă-i voinţa spre
împlinirea acelor datorii, pe care natura le impune oricărui popor ce năzuieşte
către nemurire!”
„Asemine momente mai adeseori...”, cum ne
cerea Bădiţa Eminescu s-au împlinit prin generaţia înflăcărată de la 1904, când
savantul Nicolae Iorga s-a aprins de la Candela de veghe a Domnului Ştefan de
la Putna, „candela aprinsă deasupra mormântului său s-a stins uneori în zile
rele. Dar amintirea lui a luminat totdeauna în marea biserică a conştiinţei
neamului. Uneori mai tare, alteori mai slab, dar nici un vânt năprasnic n-a
putut-o stinge. Şi astăzi ea se înalţă puternică, în marea flacără de mândrie
şi recunoştiinţă ce porneşte din inimile noastre”.
- Va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu