AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ = 17 Nov. 2022 - 25 Nov. 2022

 

Prof. Dr. NICOLAE FER – in memoriam

 

 

L-am cunoscut în toamna anului 1976. Venise la noi la facultate ca asistent. Eram în ultimul an. Venea la clasa noastră punctual. Intra sfios şi tremurător. Era scund, slab, firav şi delicat ca o fată bine crescută. Degetele lui erau subţiri ca nişte fire, obişnuite doar cu filele cărţilor şi uneltele de scris. Purta un costum negru, bine călcat şi periat, cămaşă albă şi cravată. Era elegant în felul său, dar nu pentru a se mândri cu asta, ci cred că era elegant din respect pentru instituţia pe care o deservea, Facultatea de Teologie din Bucureşti.

 

Am aflat repede că era singurul fiu al unui preot din Ardeal şi că a făcut doctoratul în Germania, încununându-şi studiile cu un strălucit examen trecut cu „magna cum laude“. Cei mai mulţi dintre noi îl depăşeam ca înălţime şi robusteţe fizică, încât el însuşi părea un coleg de-al nostru. Când urca însă la catedră şi începea să vorbească, lucrurile se schimbau.

 

Din om firav şi sfios sub aspect fizic ieşea la lumină o admirabilă robusteţe spirituală, o minte sclipitoare, o inteligenţă care promitea mult. Mai veneau atunci pentru a îndruma lucrări de doctorat la facultatea noastră marii profesori precum părintele Dumitru Stăniloae, Ioan Coman, Petru Rezuş, Liviu Stan, Nicolae Balca, ori predau cursuri la facultate profesori de elită, precum Alexandru Elian, Ene Branişte, Ioan Rămureanu, Niculae Şerbănescu, Emilian Popescu, Dumitru Popescu şi alţii. Nicolae Fer şedea la masă cu ei şi discuta probleme de înaltă ţinută intelectuală, ca de la egal la egal.

 

Nicolae Fer era o speranţă a Teologiei Româneşti, a Bisericii Ortodoxe!

 

Nenorocirea a venit după câteva luni de la începerea activităţii lui în Bucureşti. După cinci luni, Bucureştiul l-a strivit. La 4 martie 1977, Nicolae Fer era în apartamentul său cu tânăra sa soţie şi cu fiica lor de câteva luni.

 

La ora 21,20, Nicolae Fer trecea în eternitate şi în amintire! Blocul în care locuia s-a prăbuşit. Nu ştiu dacă a putut să scape cineva cu viaţă. Oricum, Nicolae Fer cu familia sa nu a mai scăpat. Mai mult, au fost amestecaţi cu ciment, cărămidă şi moloz.

 

Toată noaptea a încercat preotul Fer din Transilvania să-şi prindă băiatul la telefon, dar n-a reuşit. Nu cunoştea pe nimeni în Bucureşti. Dimineaţa a telefonat la facultate şi de acolo a aflat adevărul. A venit cât a putut de repede în capitală. Cu greu a reuşit să găsească toate bucăţile de carne şi oase din care fuseseră compuse trupurile celor dragi ai săi. Înmărmurit de durere, tatăl şi-a luat sicriele cu presupusele resturi din fiul, nora şi nepoata sa şi a plecat în Ardeal să le îngroape acolo, în pământ transilvan.

 

Cu ani în urmă, când fiul îi plecase la studii, punându-l la tren, poate îi şoptise şi el:

 

„-Să ajungi cât Coşbuc, cât Goga, cât Rebreanu, ori cât Stăniloae de mare!“

 

Dumnezeu ştie!

 

În începutul acela de martie îndoliat, preotul Fer îşi îngropa nu numai fiul, ci şi speranţele!

 

Dumnezeu să te ierte, Nicolae Fer![1]

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] A se vedea și Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Nicolae Fer - in memoriam, în "Dor de Dor" , Dor Mărunt, Călărași, 2006, nr.  12, iunie, p. 9; în ,,Datina”, Tr.  Severin, an.  XIV(2003), 11 mart., p. 3; în vol.  Piscuri și prăpăstii, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp.  223 – 224; Profesorul Nicolae Fer, în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  III, 2008, pp.  256 – 258.

 

 

GANDURILE SI HARUL DUMNEZEIESC

Sfantul Paisie Aghioritul

 

 

Gândurile „bune”, miscate de mândrie, sunt prinse de diavol. Asupra gândurilor bune pornite din smerenie si din iubire diavolul n-are nici o îndreptatire.

 

Nimeni sa nu se încreada în gândul lui, pentru ca daca este om duhovnicesc se va rataci, iar daca este lumesc îsi va pierde mintile.

 

Sa nu te încrezi în cugetul tau, nici daca îti spune ca esti un nimic, nici daca-ti spune ca esti sfânt.

 

Omul, când accepta ceea ce i se întâmpla cu gândul de-a dreapta, primeste ajutor. În timp ce atunci când lucreaza cel de-a stânga, se chinuieste, se topeste, se pierde.

 

Gândurile bune = desertare = har dumnezeiesc.

 

Doar când omul pune gândul cel bun, îndreptateste harul dumnezeiesc sa vina.

 

Sfantul Paisie Aghioritul, Mica filocalie, traducere de Parintele Victor Manolache, Ed. Egumenita, Galati, 2009, p. 128-132

 

 

 

CORPUL OMENESC

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Corpul omului este alcatuit din stihii telurice: lumina, caldura, aer, apa, pamânt. În aceste elemente se va descompune dupa moarte. Lumina si caldura se vor integra luminii si caldurii, aerul – aerului, apa – apei, pamântul – pamântului. Suntem alcatuiti pentru a ne descompune. Slava creaturii Tale, Doamne! Sa întelegem si sa tinem minte cât suntem de singuri si de trecatori si sa dam slava Creatorului. Toti suntem opera mâinilor Lui, oile pasunii Lui.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 379

In memoriam: Prof. Constantin Negreanu

 

 Constantin Negreanu s-a născut la 6 ianuarie 1942 în Turnu Severin, în familia contabilului Constantin D. Negreanu şi a Mariei Negreanu (casnică). Copilăria şi-a petrecut-o în oraşul natal.

 

În toamna anului 1949 este înscris la Liceul nr. 2 din Turnu Severin, unde urmează prima clasă primară. Clasele II-IV le urmează la Şcoala elementară nr. 3 din Turnu Severin, revenind la Liceul nr. 2 în 1953 pentru a-şi continua cursurile şcolii elementare. Studiile liceale sunt continuate la acelaşi liceu, pe care-l absolvă, la secţia reală, în 1960. În urma examenului de admitere din 1960, devine student al Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Timişoara. În timpul studiilor se remarcă prin comunicările susţinute în cadrul diferitelor sesiuni ştiinţifice studenţeşti, prin publicarea în revistele timişorene a numeroase articole. Un sprijin şi o apreciere deosebită a primit în timpul studiilor universitare din partea regretatului profesor Gheorghe Ivănescu (lingvist de talie europeană) şi a profesorului Ştefan Munteanu. Îşi ia licenţa în 1965.

 

După absolvirea studiilor universitare este numit, prin repartiţie guvernamentală, profesor de limba şi literatura română la Şcoala Generală din comuna Cerneţi. Aici a contribuit la editarea revistei „Cântec Tânăr”. La această şcoală funcţionează între anii 1965-1968. În anul şcolar 1968-1969 a funcţionat ca director al Şcolii Generale nr. 9 din Turnu Severin. Acolo a fost iniţiatorul revistei şcolare „Vis şi adevăr”. Începând cu anul şcolar 1969-1970 devine profesor titular al Liceului „Traian” din Turnu Severin. Colaborează la revista liceului „Columna” şi îngrijeşte placheta de versuri ale elevilor mehedinţeni Preludii dunărene. În decembrie 1973 este numit director al Casei Corpului Didactic a Judeţului Mehedinţi. Va rămâne în această funcţie până în 9 octombrie 1986, când ministerul, considerând că această instituţie s-a „prea intelectualizat”, a desfiinţat-o în mod samavolnic. După desfiinţarea Casei Corpului Didactic, s-a întors la catedra sa de la Liceul „Traian”, unde a funcţionat ca profesor până la 31 ianuarie 1990, când, prin vot secret, a fost ales inspector general al învăţământului mehedinţean. În această funcţie a parcurs una dintre cele mai dificile perioade ale învăţământului românesc.

 

La 11 mai 1979 şi-a susţinut teza de doctorat la Universitatea din Timişoara cu titlul Proverbele românilor. Consideraţii asupra structurii lor lingvistice şi stilistice. La Casa Corpului Didactic a scos revista „Şcoala Mehedinţiului”. Prin strădanii şi sacrificii materiale personale a editat revista „Proverbium Dacoromania”. Printre cele peste 300 articole şi studii risipite în publicaţii din ţară şi străinătate, numărăm şi patru cărţi: Structura proverbelor româneşti (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983), I. C. Hinţescu, Proverbele românilor (Timişoara, Editura Facla, 1985) (în colaborare cu I. Bratu), Ştefan Odobleja. Pagini inedite (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1986), Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor (ed. critică) (Bucureşti, Editura Albatros, 1989).

 

Constantin Negreanu poate fi socotit, pe bună dreptate, liderul intelectualităţii mehedinţene dintr-o anumită perioadă. Într-o lume plină de sfâşieri, el aducea suflul de înţelegere şi într-ajutorare, suflul culturii autentice, tipul cărturarului veritabil. A fost permanent convins că va face din Severin o citadelă a culturii naţionale şi chiar mai mult. Pentru aceasta a focalizat toate energiile locale, multe-puţine câte au fost, le-a atras pe cele mai reprezentative personalităţi ale culturii din ţară şi a deschis ferestre spre universal. Datorită lui Constantin Negreanu s-au ţinut primele patru simpozioane de paremiologie din România, datorită lui a apărut la Severin prima revistă de paremiologie din cultura română, datorită lui s-a înfiinţat la Severin o secţie de paremiologie a Academiei Române.

 

A scris mult pentru o viaţă atât de scurtă. Studiile sale au atras respectul şi aprecierea unor adevăraţi oameni de cultură din ţară şi din străinătate. Studiile sale au fost publicate în revista „Proverbium” a Universităţii din Vermont (S.U.A.) şi apreciate la superlativ de redactorul-şef al acesteia, Dr. Wolfgang Mieder. După Revoluţie a ieşit în arenă, gata să se pună la temelia unei vieţi sociale şi culturale noi. Este de admirat felul cum a ştiut să modereze spiritele şi pornirile tuturor celor din subordine, tocmai în acel an al izbucnirilor vulcanice.

 

S-a stins din viaţă, în urma unei boli necruţătoare, la 27 ianuarie 1991. A fost înmormântat în cimitirul ortodox din Turnu Severin.

 

Opera lui Constantin Negreanu a rămas neterminată. Cercetătorii vor cotrobăi multă vreme de acum încolo arhivele şi manuscrisele, încercând să-i dibuiască gândurile şi sclipirile. Atâta cât a lăsat posterităţii, este suficient însă pentru a se înscrie între personalităţile de frunte ale culturii mehedinţene şi naţionale. Nu se va putea scrie o istorie a paremiologiei în special şi a culturii în general, fără a menţiona şi strădaniile lui Constantin Negreanu. Partea cea mai bună şi-a ales-o dintre toate ostenelile lumeşti: a citi şi a scrie cărţi.

 

Constantin Negreanu avea ceva din spiritul generos al marilor oameni de cultură. El avea o capacitate intelectuală incontestabilă, care-l impunea în cercurile pe care le frecventa, dar nu se mulţumea cu atât. Nu-i plăcea să se simtă singur, izolat. Celebritatea la care ajunsese cu destulă trudă, încă din prima tinereţe, nu o putea savura singur. Simţea nevoia de comunicare, de împreună-vieţuire la cote înalte de spiritualitate creatoare. Bunăvoinţa şi amabilitatea îi erau permanente pe chip, dar prieteniile şi le cultiva cu grijă. Avea un mod platonic de viaţă şi, mai ales, de relaţii cu semenii. Era dezinteresat de cele materiale, dar profund interesat de prosperitatea intelectuală, culturală. Prietenii lui Negreanu erau mulţi din ţară, dar şi mulţi din străinătate. Toţi erau preocupaţi de problemele care-l preocupau şi pe Negreanu, sau, oricum, probleme similare din domeniu. El îşi luase sarcina grea de a scoate din anonimat o disciplină aproape uitată, paremiologia şi pentru aceasta nu vrea să fie singur. Prin această disciplină el evada din universul unei ideologii sufocante, al unei limbi de lemn şi degusta frumuseţile unor privelişti intelectuale rare, spre care puţini se mai îndreptau. Tocmai spre asemenea universuri încerca să atragă şi pe alţii. Era o formă de rezistenţă, de dizidenţă chiar, o formă de luptă, de puţini înţeleasă pe vremea aceea. Spre universul mirific al paremiologiei atrăgea oameni din diferite domenii de activitate, deşi ar fi putut foarte bine să se rezume doar la filologi şi filosofi.

 

Era prea generos. Prietenii lui de pretutindeni nu erau numai din sferele înalte ale culturii româneşti. Dovadă sunt în acest sens programele simpozioanelor ce le organiza, cât şi sumarul revistei de paremiologie. Aceasta ne îndreptăţeşte să credem că Negreanu depăşise faza aceea îngustă şi meschină practicată de alţi intelectuali mehedinţeni, respectabili, ce-i drept, care organizau simpozioane şi publicau reviste şi volume, în care înscriau numele celor de care aveau nevoie pentru obţinerea de titluri academice ori propria menţinere pe anumite poziţii sociale. Exemple în acest sens pot fi destule. Negreanu slujea o disciplină, mai bine zis slujea limba românească. Pentru acest ţel el mobiliza şi generali, dar şi soldaţi chiar neinstruiţi. Era destul să întrevadă în sufletul cuiva o cât de mică strădanie de a realiza ceva în domeniu şi-i venea în ajutor cu generozitate şi competenţă. Când revista lui nu-i mai era suficientă, Negreanu încerca să scoată pe mulţi la un nivel nesperat de înalt. Nu-i era jenă să recomande şi susţină călduros condeie tinere. Câţiva mehedinţeni au fost prezenţi, datorită lui Negreanu, în paginile unor publicaţii universitare de peste ocean, ori şi-au făcut auzit glasul sub bolţile Academiei Române. El ştia să cultive prietenia nu de dragul prieteniei, ci prietenia menită să realizeze ceva în plan cultural. Prietenii lui Negreanu de departe şi de aproape slujeau acelaşi ţel, priveau în aceeaşi direcţie, aveau aceleaşi nădejdi.

 

Prin strădaniile şi generozitatea unui om se realizase ceva în Mehedinţi. Ceva trainic, ceva ce trebuia să dureze! Dar aripile lui Negreanu s-au frânt înainte de vreme şi, odată cu el, din păcate, s-au ruinat şi proiectele ce le iniţiase. Aripa morţii a bătut păstorul şi s-au risipit oile. Azi toate realizările, proiectele şi visele lui Negreanu au rămas amintire, au devenit ele însele istorie. Au rămas exemplu şi au devenit reproş pentru cei ce nu au mai continuat opera începută. Negreanu a pus temelia. Aceasta nu trebuia să rămână un zid părăsit, ci zidirea trebuie să continue. În această temelie Negreanu a zidit însuşi sufletul şi tinereţea lui şi tocmai de aceea am convingerea că zidirea nu se va surpa[1].

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] Despre Constantin Negreanu am scris mai multe articole: Constantin Negreanu, în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Războiul crucilor, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 1993, pp.  31-32; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 1999, pp.  272-275; Constantin Negreanu, prieten și om de suflet, în ,,Datina", Tr.  Severin, an.  IX (1997), nr.  1877(5 iun.), p. 5; The Romanian Paremiologist Constantin Negreanu(1942 – 1991), în vol.  Povestea vorbelor de duh, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2003, pp.  294 – 308; Constantin Negreanu, în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Războiul crucilor, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 1993, pp.  31-32; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 1999, pp.  272-275; Constantin Negreanu, prieten și om de suflet, în ,,Datina", Tr.  Severin, an.  IX (1997), nr.  1877(5 iun.), p. 5; Două studii de Constantin Negreanu în revista ,,Proverbium”(SUA), în vol.  Povestea vorbelor de duh, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2003, pp.  328 – 329; Cuvânt de ,,adio" lui Constantin Negreanu, în ,,Adolescentul", Tr.  Severin, an.  II(1991), nr.  16 (mart.), p. 3; Negreanu trăiește, în ,,Datina”, Tr.  Severin, an.  XII(2001), nr. 3038(1-2 dec.), p. 5; în vol.  Piscuri și prăpăstii, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp.  226 – 227; Prezența lui Constantin Negreanu, în ,,Datina", Tr.  Severin, IV(1992), nr.  538(14-15 mart.), pp. 2-3; Un paremiolog de frunte: Constantin Negreanu, în ,,Răstimp”, Tr.  Severin, an.  XV(2012), nr.  1(59), pp.  3-4; în vol.  Povestea vorbelor de duh, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2003, pp.  289 – 293. I-am publicat una dintre cărți: Negreanu, C., Istoria proverbului românesc, ediție îngrijită și prefață de Pr.  Al.  Stănciulescu, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc", 1998; ed.  II, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2012, 164 pag. I-am făcut recenzie la teza de doctorat:Constantin Negreanu, Structura proverbelor românești(București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983, 260 pag.), în ,,Școala Mehedințiului”, Tr.  Severin, an.  X-XI(1983), p.  173; în vol.  Povestea vorbelor de duh, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2003, pp.  321 – 325.

 

 

 

ZIUA DE ODIHNA

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

 

De ce oare ziua de odihna vine dupa sase zile de munca? Pentru ca sa nu uitam niciodata ca, dupa ostenelile acestei vieti, va veni ziua vesnicei odihne. Caci, dupa cuvântul Apostolului: „Drept aceea s-a lasat alta sarbatoare de odihna poporului lui Dumnezeu” (Evrei 4, 9). Dar duminica semnifica ziua învierii obstesti, dupa care va veni o zi de odihna pentru toti cei ce au lucrat binele în aceasta viata, întru Hristos Iisus.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 292.

 

 

SPITELE ROTII

Arhimandritul Sofronie Saharov

 

 

Fiecare are felul lui particular de viata, care nu seamana cu un altul, însa toti sunt condusi si sfârsesc în Dumnezeu, precum spitele unei roti se întâlnesc în centru.

 

Arhimandritul Sofronie Saharov, Cunosc un om in Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr. Serban Tica, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 337

Naiul lui Zamfir

 

 Cine nu-l cunoaşte şi nu-l admiră? O lume întreagă este fascinată de naiul lui. Unii îl socotesc un fenomen, alţii un geniu. Cel mai potrivit ar fi să-l socotească o părticică din sufletul românesc. Ambasadori ai spiritului românesc asemenea lui Gheorghe Zamfir nu am avut nici nu avem mulţi. Cu toate acestea, parcă ar fi un blestem să nu-i păstrăm mai aproape de noi! Enescu a murit departe de ţară. Brâncuşi la fel. Gheorghe Zamfir a emigrat în urmă cu mulţi ani, alăturându-se unor valori româneşti despre care noi, cei din ţară, nici n-am auzit până mai ieri. I-am socotit pe toţi cei plecaţi departe nişte trădători, nişte lichele, nişte vânduţi pe „un blid de linte”! Puţini au fost cei ce i-au înţeles pe cei plecaţi ca pe nişte însetaţi de libertate.

 

În vara lui 1990 mă aflam cu un grup de mehedinţeni în postul de radio de la Chişinău. Făcusem nişte înregistrări. Înainte de a pleca, redactorul, doamna Tamara Dorogan, împreună cu alţi colegi ai dânsei, au vrut să ne facă un cadou-surpriză. Ne-au pus o bandă cu înregistrări ale lui Gheorghe Zamfir. Înregistrarea se făcuse prin 1987-1988 la Paris. Acolo concertase Gheorghe Zamfir cu formaţia lui. Îl ascultasem de multe ori la radio, la televizor, ba chiar la „Rapsodia Română”, dar niciodată nu mi s-a părut mai tulburătoare muzica lui ca atunci, în înregistrarea de la Chişinău. Naiul lui Gheorghe Zamfir depăşa condiţia unui instrument muzical oarecare, iar ceea ce făcea artistul acolo nu mai era o prestaţie de rutină. Ascultam toţi înfioraţi şi plângeam. Cântecul acela era însuşi cântecul pământului românesc. Toată istoria şi zbaterea milenară a acestui neam, toate lacrimile şi dorurile, toate speranţele, înfrângerile şi biruinţele erau scrise în muzica aceea. Când era geamăt de durere, când frământare de lavă din străfunduri, când ţâşniri năvalnice spre stele, când prăbuşiri de ciocârlie... Pe melodia aceea cutremurătoare apărea, la un moment dat, o voce de femeie, care bocea. Bocetul ei era asemănător cu al unei mame, care-şi descoperă unicul copil mort.

 

Era un ţipăt sfâşietor de disperare, în care cuvintele prea puţin îşi mai aveau rostul. Distingeam, totuşi: „Nicola, Nicola / Ce-ai făcut cu ţara mea, / Tu şi cu muierea ta...!” Pentru prima dată am înţeles cu adevărat forţa pe care o poate avea muzica în politică...

 

După Revoluţie. Zamfir s-a întors în ţară. A vrut să ne mângâie cu naiul lui, să ne ajute să ne regăsim pe noi înşine, să lipim ciob cu ciob ulciorul, în care să păstrăm apa vieţii şi a speranţei. A cântat pe scene mari şi mici, căci toţi i-am fost la fel de dragi...

 

Zilele trecute am citit într-un ziar că Gheorghe Zamfir, dezamăgit şi obosit, a declarat că a plecat din România cu hotărârea de a nu se mai întoarce niciodată. N-am fost cei pe care-i căuta! Ne-am înstrăinat de noi înşine! Judecă-ne, bade Gheorghe, slăbiciunile şi, de poţi, iartă-ne şi iubeşte-ne ca-ntotdeauna, căci ai tăi suntem şi al nostru eşti![1]

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] Naiul lui Zamfir, în ,,Scrisoare pastorală”, an. IV(2005), nr. 54, pp. 3-4; în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2006, vol.  II, pp.  123 – 124. A se vedea și Gheorghe Zamfir, în ,,Datina", Tr.  Severin, an.  VI(1994), nr.  1231(1-2 dec.), p. 4; în vol.  Chipuri și icoane, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 1995, pp.  11 – 13; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 1999, pp.  70-71.

 

 

 

FIERUL SI PIATRA

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

Vezi ca fierul sau piatra, chiar daca sunt încinse în foc, nu dau glas pâna ce nu se varsa peste ele apa sau altceva asemanator; însa de sunt stropite, atunci îsi arata fierbinteala prin scoaterea unui sunet. Asemenea si multi dintre oameni se cred a fi smeriti si blânzi atâta timp cât nu-i jigneste nimeni, însa îndata ce ajung sa simta supararea ce li s-a facut, se mânie si se înfurie si suna ca fierul cel încins si stropit cu apa. Caci obida care li s-a pricinuit vadeste ce se ascunde în inima lor – mânia sau blândetea. Si tocmai aceasta este una dintre pricinile pentru care îngaduie Dumnezeu sa vina asupra noastra nenorocirile si gurile clevetitoare: asa ne arata El noua însine ce se tainuieste în inima noastra – mânia sau blândetea, pentru ca, în acest chip cunoscându-ne neputinta noastra, sa ne straduim a o tamadui cu harul Sau. Întâmplarea aceasta si cugetarea asupra ei te învata sa-ti cunosti inima, care este „vicleana si mai mult decât toate stricata” (Ieremia 17, 9).

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 113

 

 

 

MIREASMA TRANDAFIRULUI

Sfantul Teofan Zavoratul

 

 

 Mirositi un trandafir ori o alta floare si va bucurati de mirosul placut, iar când simtiti un miros urât va îndepartati si va acoperiti nasul. Talmaciti astfel: fiecare suflet emana propriul sau miros: sufletul bun, un miros bun; cel rau, un miros rau. Apostolul spune: „Suntem… buna mireasma a lui Hristos” (2 Corinteni 2, 15). Îngerii din Cer si Sfintii, iar adeseori si dreptii de pe pamânt simt acest miros si se bucura daca el este bun, dar se întristeaza daca este rau.

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Ce este viata duhovniceasca si cum sa te apropii de ea?, traducere de Elena Dulgheru, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1997, p. 206

Amintiri despre Mitropolitul Acad. Nestor Vornicescu

 

 

L-am cunoscut pe vlădica Nestor Vornicescu în ultimii  ani de seminar. Venise episcop-vicar la Craiova în 1970. Ajungea des la seminar. Ne ținea conferințe, participa la serbări, la tot felul de prilejuri mai de seamă. Noi elevii eram fascinați întotdeauna de privirile sale foarte vii și pătrunzătoare. Eram fascinați de cunoștințele sale vaste în multe domenii pe care le aborda la întâlnirile cu noi. Întotdeauna ne lăsa impresia că știe mult mai multe decât ne spune despre o anumită temă. Venea de obicei însoțit de Domnul Iana Constantin, doctor în teologie pe atunci, un tânăr voinic, elegant, deosebit de manierat, care va ajunge peste câțiva ani preot în Adelaide(Australia). Cei doi parcă veneau dintr-o altă lume, care ne era străină: o lume al culturii înalte, a manierelor  elegante, a vorbirii selecte.

 

Au urmat aproximativ trei decenii, în care am avut relații profesionale cu vlădica Nestor, dar chiar mai mult decât atât. Dumnealui mi-a fost ca un părinte, ca un frate mai mare, ca un prieten, oricum, pentru mine a fost un Om de referință în biografia mea. Nu i-am solicitat funcții administrative, nici parohii bogate, ci mi-a fost suficientă prietenia dânsului, faptul că știam că undeva, la Craiova, este un Om la care pot să apelez cu încredere în momentele grele ale vieții. Îmi era suficient un sfat, o îndrumare, o povață părintească. Mă leagă multe amintiri de dânsul, dar din acestea voi selecta câteva.

 

Îl pomenesc la toate slujbele pe care le oficiez alături de părinții și cei apropiați ai mei nu numai pentru faptul că a fost ierarhul care m-a hirotonit preot, ci și pentru că mi-a lăsat în inimă un respect deosebit și mi-a marcat unele dintre preocupările mele majore. De câte ori am avut prilejul am scris despre dânsul, străduindu-mă astfel să-i mențin memoria vie în conștiința generațiilor actuale[1].

*

*         *

Era prin 1970. Era patriarh regretatul Justinian Marina și mitropolit la Craiova regretatul Firmilian Marin. Episcop-vicar la Craiova era regretatul Nestor Vornicescu. Patriarhul Justinian fusese la început preot de parohie în Băbeni-Vâlcea. Rămânând văduv prin decesul preotesei și având prilejul să adăpostească o vreme pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, care tocmai evadase din închisoarea  de la Tg. Jiu, a  parcurs rapid toate treptele cuvenite și a ajuns patriarh în 1949. Îi rămăseseră însă în grijă cei doi copii ai săi, băiat și fată. Prima căsătorie a fiicei a eșuat. A doua a avut loc mult mai târziu, cu un inspector general din Ministerul Învățământului, Stoian. Acesta era originar din Izverna Mehedințiului.

 

Patriarhul a luat legătura cu vlădica Firmilian și l-a rugat să cerceteze parohia Izverna, să vadă starea bisericii și să-i comunice. Și-a manifestat dorința de a dota biserica din satul ginerelui său, ori de a renova-o, dacă este nevoie. Mitropolitul Firmilian l-a trimis pe vlădica Nestor să facă cercetarea. Episcopul a venit însoțit de diaconul Ion Bâlteanu. Au ajuns cu mașina în Izverna și s-au oprit la biserică. Au întrebat unde stă preotul. Cineva le-a arătat casa pe o coastă, mai departe, dar din cauză că mașina ierarhului nu putea ajunge până acolo, s-a dus acel enoriaș să-l anunțe pe părintele.

 

,,- Să-i spui, te rog, că a venit episcopul-vicar de la Craiova!” a precizat ierarhul.

 

Omul s-a dus, a strigat la părintele Victor Doman și i-a spus:

 

,,-Părinte, duceți-vă repede la biserică, fiindcă veni episcopul ăl mare de la Craiova și vă așteaptă!”

 

Bietul preot s-a pierdut cu firea.   Preoteasa plecase la prășit, încuiase ușa și luase cheia la ea. Părintele nu fusese acasă. Înăuntru rămăsese reverenda și cheia bisericii. Locul unde se dusese preoteasa la prășit era departe, nu mai avea posibilitatea să meargă până acolo. Grea încercare. De început a vrut să spargă ușa, să-și ia reverenda și cheia bisericii. S-a gândit însă: episcopul pleacă, eu rămân cu ușa spartă! Mă duc așa, fie ce o fi! S-a dus. A salutat și episcopul l-a întrebat cine este. A spus că-i preotul. S-a abătut asupra lui o ceartă cumplită a ierarhului, fiindcă îl găsise în cămașă. A așteptat părintele tăcut până a terminat episcopul de certat, apoi i-a spus:

 

,,-Preasfințite, eu toată viața așa am umblat! Am reverenda cu care m-am preoțit, merg cu ea la slujbă și o păstrez să mor cu ea! O luam și acum, dar încuie preoteasa ușa și plecă departe la prășit!”

 

,,-Cheia de la biserică o ai?”

 

,,- O am, dar tot în casă este și casa e încuiată. Să vedem dacă-l găsim pe omul de serviciu acasă, că are și el dublură!”

 

A strigat la un vecin al bisericii, a ieșit cineva din familie și i-a dat părintelui cheia. Au intrat în biserică. Ierarhul n-a fost mulțumit de ce a găsit. Mult praf, mulți păienjeni și alte lucruri nepotrivite. I-a cerut arhiva veche a bisericii,  biserica fiind monument istoric. Părintele i-a spus:

 

,,- Preasfințite, îngăduiți-mi să caut la vecini un ciocan și o daltă să scot arhiva!”

 

,,-Păi, unde o ai?”

 

,,- O am în pod, într-o ladă mare. În 1928, când am venit preot aici, am luat-o în primire, am băgat-o în ladă și am bătut capacul în cuie, să fiu sigur că nu mi-o ia nimeni, ca să pot s-o dau și eu mai departe celui ce-mi va urma!”

 

A adus ciocan și daltă și cu mare greutate au desfăcut capacul. A cercetat ierarhul arhiva și i-a dat termen de o lună preotului să-și pună lucrurile la punct, că el se va întoarce.

 

,,- Preasfințite, eu vă rog să veniți mai repede, nu peste o lună!”

 

 ,,-De ce?” a întrebat vlădica Nestor.

 

 ,,-Știți, eu am făcut ,,facultatea” șapte ani la Aiud  și nu m-a durut acolo inima ca astăzi. Nu știu dacă voi mai fi peste o lună, cu emoțiile pe care mi le-ați făcut astăzi!”

 

A râs vlădica, l-a mângâiat și i-a spus care a fost scopul vizitei sale.

*

*       *

M-a cunoscut în 1972, prin intermediul Părintelui Dumitru Bălașa, pe atunci secretar la revista ,,Mitropolia Olteniei”. Au avut loc festivitățile prilejuite de împlinirea a 600 ani de la construirea Mânăstirii Coșuna – Bucovățul Vechi. Am compus și eu o poezie, Odă Coșunei. I-am dat-o directorului, Părintele Petre Constantinescu, acesta i-a dat-o Părintelui Bălașa. Părintele Bălașa a cerut permisiunea episcopului s-o citesc la serbare. Colegul meu Ion Iliescu a citit o poezie compusă de Părintele Ilie Brătan, profesor la seminar și consilier cultural la mitropolie. Poezia mea s-a bucurat de mai multă aderență la public, a cules mai multe aplauze,  ceea ce a deranjat, și asta nu mi-a iertat-o Părintele Brătan multă vreme. A doua zi după serbare, de la mitropolie, Părintele Bălașa a dat telefon la seminar și mi-a cerut urgent poezia,  s-o publice în revistă. Era pentru prima dată când în ,,Mitropolia Olteniei” se publica ceva scris de un elev. Părintele Brătan s-a opus. Mitropolitul Firmilian nu s-a implicat. Preasfințitul Nestor și Părintele Brătan au decis s-o publice. Până am terminat seminarul am mai publicat și alte materiale, precum predici, niște documente, un reportaj. Părintele Bălașa avea grijă să nu lipsesc din sumarul revistei. Visul meu de a publica mă obseda din copilărie. Datorită viziunii unor oameni precum vlădica Nestor și Părintele Bălașa am putut să-mi văd visul cu ochii încă de pe băncile seminarului, ceea ce pentru mine a însemnat un impuls extraordinar.

*

*          *

În 1973, toamna, am ajuns student la Teologie în București. La Craiova murise mitropolitul Firmilian în octombrie 1972 și vlădica Nestor îi ținuse locul. Au început ,,luptele” pentru succesiunea la tronul de mitropolit. Părintele Bălașa și Domnul Prof. Alexie Buzera s-au făcut luntre și punte ca să-l susțină pe episcopul-vicar Nestor Vornicescu. Episcopul era foarte apreciat în lumea intelectualilor craioveni. Se impusese printr-o serie de articole și studii solide privind istoria țării în general și a Olteniei în special. Parcă ar fi fost oltean,  așa scormonea în toate părțile să descopere noi mărturii despre trecutul acestei regiuni. S-au făcut liste de susținere. Câteva sute de intelectuali de prima mână ai Craiovei, începând cu profesorii universitari, au semnat, cerând ca vlădica Nestor să fie numit mitropolit al Olteniei. Avea contra-candidat pe episcopul de la Arad, Teoctist Arăpașu, om necunoscut în Oltenia. Se părea că episcopul Nestor are toate șansele, dar n-a fost așa. Un accident stupid de mașină l-a țintuit pe vlădica Nestor la pat pentru multă vreme. Sfântul Sinod a hotărât ca vlădica Teoctist să fie mitropolit la Craiova în ianuarie 1973. Nici nu s-a luat în seamă cererea craiovenilor privindu-l pe Nestor.

 

Am aflat și eu că vlădica Nestor este internat la Spitalul Brâncovenesc din București. Era la câțiva pași de Facultatea de Teologie. Era iarna. Am găsit undeva pe o stradă un chioșc la care se vindeau portocale. Se dădea doar câte un kilogram de persoană. Era o coadă imensă, de circa o sută de metri. Am stat de patru ori la coadă și am cumpărat patru kilograme de portocale. Costa 13 lei/kilogramul. Deși nu mâncasem portocale de cine știe când, nu mi-am permis să iau niciuna. Mi se părea că sunt prea puține pentru vlădica Nestor. Era zi de joi, după-amiaza, când era permisă vizita la bolnavi. Am căutat și am găsit până la urmă rezerva în care se afla vlădica Nestor. Era în corset gipsat. Avea un picior frânt, bazinul spart și ceva la coloană. După ce pierduse partida cu vlădica Teoctist, craiovenii aproape îl uitaseră. Nu mai venea nimeni pe la el. Suferea cumplit, atât pentru durerea fizică, dar mai ales pentru cea psihică. El era din Basarabia. Nu mai știa nimic de familia lui de dinainte de război. Se simțea singur, abandonat de toți. Chiar și de cei care-i făceau temenele și i se declarau loiali până cu puțin timp înainte.

 

Când am intrat pe ușă, vlădica Nestor a făcut ochii mari. Nu-i venea să creadă că a venit cineva în vizită pe la el și mai ales un copil aproape necunoscut. S-a bucurat ca de unul din familia lui.  Am stat mult de vorbă cu dânsul. Dacă în postură oficială era impunător, distant, avea ceva din măreția lui Mihai Viteazul, de data aceasta era cald, apropiat, blând, foarte uman, prietenos. Parcă îi pierise durerea. Îmi spunea:

 

,,- Alexandre, în toate scrierile și activitatea ta să slujești cu credință și devotament două altare: Biserica și Patria! Dacă faci aceasta, n-ai de ce să te temi!”

 

O bună parte din timpul cât am stat cu dânsul mi-a vorbit de lucrările sale neterminate. Cel mai mult îl obseda studiul cu autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, care trebuia să apară în anul aniversar 1975. M-a rugat să merg la Biblioteca Academiei și să parcurg mai multe ziare și reviste din perioada 1880-1890 și să-i fac fișe cu tot ce găsesc referitor la autocefalie. Toată iarna aceea am ținut legătura cu dânsul. A ieșit din spital, s-a întors la Craiova pe postul său de episcop-vicar. La 2-3 săptămâni, când venea în București, mă chema să îi prezint ce-am găsit la bibliotecă.  Erau situații și situații. Câteodată îi duceam zeci de fișe, altădată nu aveam nimic. Nu conta aceasta, fiindcă de fiecare dată îmi dădea bani, mulți bani pentru mine ca student. Îmi spunea:

 

,,- Nu contează dacă ai găsit ceva sau nu. Important este că am parcurs un periodic și avem garanția că în el nu se află ceva de care să nu știm referitor la tema care ne interesează. Nu trebuie să apară cineva peste o vreme cu date noi și să dea peste cap tot ce am construit.  O temă trebuie cercetată exhaustiv și atunci studiul va rezista!”

 

Studiul cu autocefalia i-a apărut în reviste, apoi într-o carte. A fost singurul ierarh la vremea aceea care s-a ocupat de această temă și de câte ori se va reveni la ea, contribuțiile Mitropolitului Nestor Vornicescu nu vor putea fi ocolite.

*

*        *

Am fost hirotonit diacon în mai 1976 pe seama catedralei mitropolitane din Craiova. Eram student la Teologie în București. Am trecut la cursurile fără frecvență. Mitropolitul Teoctist m-a oprit să slujesc la catedrală, iar în restul timpului să lucrez la redacția revistei ,,Mitropolia Olteniei”. Îl aveam șef direct pe Părintele Ilie Brătan, consilierul cultural. Era greu de lucrat cu dânsul, era greu de lucrat și cu vlădica Teoctist. Am funcționat până în februarie 1977 la mitropolie, dar în acest timp de trei ori i-am pus pe birou mitropolitului Teoctist demisia. O aveam în buzunar, scrisă deja. Era o atmosferă insuportabilă. Te simțeai supravegheat permanent, persecutat, nedreptățit, umilit foarte adesea. Părintele Brătan se făcea luntre și punte ca să pună în lumină nefavorabilă pe toți tinerii care-i treceau prin sector. Cred că se temea ca nu cumva vreunul să-i ia locul peste ani! Era suficient de versat ca să-ți creeze situații dificile din care nu puteai ieși neșifonat. Când îmi înaintam demisia, îi spuneam mitropolitului Teoctist:

 

,,- De-ar fi să-mi câștig pâinea ca gunoier, dar aici nu mai pot să suport tensiunea în care trăiesc!”

 

Dacă până atunci mă certase și din incompetent nu mă scosese, imediat întorcea foaia și numai ce-l auzeam:

 

,,- Alexandre, tu  ești un cadru de viitor, o speranță a Bisericii noastre, nu trebuie să dai înapoi, chiar dacă mai sunt și greutăți!

 

Când eram mai îngândurat şi fără vreo rază de speranţă de mai bine, iată că se întâmplă minunea: îmi apare cartea Anton Pann la Editura Albatros din Bucureşti. Am primit 20 de exemplare gratuit şi 2500 lei ca drept de autor. În aceeaşi zi, seara, prezentându-se noutăţile editoriale la televizor, iată că a fost prezentată şi cartea mea. Eram în culmea fericirii. Era prima mea carte, visul meu! Parcă uitasem toate necazurile. Gustam, într-adevăr, fericirea. Dimineaţa abia am aşteptat prilejul ca să-i dau şi mitropolitului un exemplar. Nu m-am putut abţine şi i-am scris şi o dedicaţie pe prima pagină. O ştiu şi azi: ,,Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Teoctist, grădinarul iscusit, care va curăţa uscăturile şi omizile din livada Bisericii, spre slava lui Dumnezeu şi a credinţei străbune!”  Am citit-o, am recitit-o şi mi s-a părut destul de potrivită. I-am dat cartea mitropolitului. S-a arătat surprins, s-a bucurat, mi-a mulţumit şi m-a felicitat, îndemnându-mă să-i dau şi consilierului cultural una. Bineînţeles! Am scris şi lui ,,nea Ilie”, cum îi spuneam noi elevii în seminar,  câteva cuvinte. Când i-am dat-o, a luat-o, a întors-o pe toate părţile, a răsfoit-o  şi a devenit mult mai palid decât era în realitate. Ştiam că  are diabet şi am crezut că face o criză. Mai târziu mi-am dat seama ce boală avea!  Peste vreo oră am fost anunţat că seara avem şedinţă cu mitropolitul şi prezenţa este obligatorie. N-aveam încotro, trebuia să stau. Peste câteva ore am fost chemat de vlădica Nestor, episcop-vicar pe atunci. I-am dat şi dumnealui un exemplar din carte. Mi-a mulţumit şi m-a felicitat, apoi mi-a spus şoptit:

 

,,- Vezi că ăştia vor să te trimită în surghiun o lună la mânăstire! Diseară la şedinţă o să te săpunească bine. Indiferent ce-ar spune, ia poziţia mutului şi nu spui absolut nimic. Vedem noi cum o rezolvăm până la urmă!” 

 

,,-Dar de ce?” am întrebat eu, holbându-mă fără să înţeleg.

 

„-Nu ştiu nici eu prea multe, dar cred că în legătură cu ce i-ai scris mitropolitului pe carte!”

 

,,-Dar…!”

 

,,- Gălăgia! Nu vorbeşti cu nimeni nimic de ce ţi-am spus!”

 

,,-Dar să ştiţi că eu la mânăstire nu mă duc. Mai bine-mi dau demisia!”

 

,,-Gata, gata! Fă cum am zis!”

 

Până seara am stat ca pe jar. Îmi făceam tot felul de planuri şi nu înţelegeam ce l-a supărat pe mitropolit.

 

Seara, după asfințitul soarelui, a început ședința. Era prezent mitropolitul Teoctist, episcopul-vicar și toți consilierii. Singurul punct pe ordinea de zi  era ,,cazul Stănciulescu”. Părintele Brătan i-a ridicat mingea la fileu mitropolitului, deschizând ședința. A abordat, ca temă generală, atitudine tineretului față de Biserică, față de credință. Se referea la elevii seminariști și la studenții teologi, la viitorii preoți, printre care sunt mulți care nu au nici în clin nici în mânecă cu misiunea preoțească și ei ar trebui eliminați înainte de a ajunge în cler. A luat cuvântul mitropolitul Teoctist și a continuat ideea părintelui Brătan, aducând în plus acel segment infim de tineri teologi, care au o viziune morbidă asupra Bisericii și preoției, care sunt intoxicați de ideile lui Baudelaire exprimate în Les Fleurs du Mal. Părintele Brătan era profesor de franceză și rusă la seminar și un bun cunoscător al literaturii franceze. Nu puteam spune același lucru despre  vlădica Teoctist. Am înțeles însă imediat de unde venea legătura între ,,tinerii teologi” și Baudelaire. După această introducere generală, foarte sumbră, s-a trecut la exemplul concret, care eram eu. Dedicația de pe carte era ,,documentul” incriminatoriu. Ea scotea în evidență viziunea mea sumbră asupra preoției și Bisericii în general. Cum îndrăzneam eu, un nimeni absolut, să pun semnul egalității între preoți și uscăturile și omizile dintr-o livadă. Era o vină planetară, care trebuia pedepsită în modul cel mai drastic. Mitropolitul a ținut un monolog de mai bine de o oră, în care m-a criticat, parcă aș fi fost Luther sau Calvin.

 

Când ,,judecătorii” mei au obosit, ori s-au plictisit de atâta dojană la adresa mea, mitropolitul a zis:

 

           ,,- Dar mai spune şi tu ceva, fiindcă până acum numai ne-ai ascultat şi n-ai avut nimic de zis. Măcar cere-ţi iertare!”

 

 Aşadar, tăcerea mea era o enigmă pentru ei. Sfatul Preasfinţitului Nestor Vornicescu fusese cât se poate de potrivit şi de salvator. Toţi aşteptau să zic ceva referitor la cele ce-mi imputaseră până atunci, timp de mai bine de două ore. Poate le dădeam prilejul să înceapă o nouă rundă. Eu n-am făcut nici o referinţă la cele ce-mi spuseseră. Am scos din geantă o cutie de bomboane. O cumpărasem, sperând că noaptea voi pleca acasă şi o voi duce la ai mei. Le-am spus:

 

 ,,-Înaltpreasfinţite Părinte, Preasfinţite Părinte, Preacucernici Părinţi Consilieri, vă rog să-mi permiteţi să vă ofer şi eu bomboane, fiindcă astăzi este 30 august, Sfântul Alexandru, ziua mea onomastică şi să vă urez La mulţi ani!”

 

La orice se aşteptau, numai la asta nu! Am prins din zbor reacţiile. Mitropolitul a schimbat o privire-fulger cu episcopul-vicar şi a început să râdă, iar consilierii au plecat capetele în pământ şi au amuţit. Poate în momentele acelea, pentru prima dată, le-a fost ruşine! Mitropolitul a zis:

 

,,- Părinte Alexandre! Cum ai putut să taci atâta timp şi să nu ne spui acest lucru! Tocmai de ziua ta să te certăm atâta? Bine, părinţilor, de ce nu m-aţi făcut atent că astăzi este Sfântul Alexandru?! Să ne ierţi, părinte Alexandre, că nu trebuia să te certăm tocmai astăzi! Mai greşim şi noi cei mari. Ia spune, ce probleme ai, cu ce te putem ajuta!”  Chiar asta aşteptam. I-am spus:

 

,,- Dacă se poate, vă rog să-mi aprobaţi cererea de învoire pentru mâine. M-aş duce şi eu acasă. Astăzi am avut primul nostru praznic de cununie. Au venit şi pe la noi rudele şi eu n-am putut să mă duc, fiindcă  am avut şedinţă!”  Mitropolitul s-a uitat puţin în podea, apoi a zis:

 

„- La mulţi ani, părinte Alexandre! Felicitări pentru carte! Este o realizare mare, de ce să n-o recunoaştem! Mergi acasă şi te întorci luni, peste patru zile! Mâine dimineaţă, părintele secretar ia legătura cu părintele Stoian şi ţi se eliberează două camere în casa lui parohială, fiindcă acolo ai condiţii mult mai bune decât la părintele Morega!”

 

Mitropolitul şi episcopul m-au sărutat şi au luat mai multe bomboane. Şi ei erau tot venetici în Craiova, ca şi mine şi poate în momentele acelea, în intimitatea lor, se solidarizaseră cu mine. Consilierii au mormăit fiecare câte o scuză, dar n-a luat niciunul bomboane. După ce-am ieşit de acolo, într-un colţ mai ferit al coridorului, Preasfinţitul Nestor mi-a spus:

 

,,- Felicitări, părinte Alexandre! Ai câştigat meciul! A fost unu la zero pentru frăţia-ta!”

 

Aşa decurgeau zilele la mitropolie. Aşa am învăţat ce înseamnă cenzura. Asta în timp ce părinţii erau mândri, vezi, Doamne, că fiul lor lucrează la mitropolie şi este fericit acolo! Of! Au trecut de atunci câteva decenii, mi-au apărut vreo treizeci şi ceva de cărţi, multe le-am donat prietenilor, cunoscuţilor şi mai marilor, dar m-am ferit întotdeauna, pe cât am putut, ca să  mai scriu autografe. Ştiam eu ce ştiam!

*

*         *

Era în 1976, anul în care i-a apărut ierarhului nostru, la Editura Junimea din Iași, cartea În afara legii: Ion Florea. Vlădica Nestor locuia la căminul ,,Renașterea”. Soția mea era studentă la Filozofie-Psihologie în Cluj. Trecuse la cursuri fără frecvență și vlădica Teoctist îi aprobase încadrarea pe post de bibliotecară la mitropolie. Eu eram la redacție. Ierarhul ne-a chemat la ,,Renașterea”. Avea de corectat șpalturile la cartea amintită. Era acolo și o doamnă, redactor de carte la editură.  Eu cu soția făceam prima corectură, dânsul cu doamna redactor făcea corectura definitivă. Era de o meticulozitate excesivă. Totul trebuia să fie perfect, nici măcar o virgulă nu trebuia să fie greșită. Exprimându-mi admirația pentru volumul de documente utilizate pentru realizarea acelei cărți, mi-a spus:

 

,,- Părinte Alexandre, am avut și raportul de expertiză medico-legală de la autopsia haiducului, dar cei de la editură nu au vrut să-l includă în carte, spunând că este prea de specialitate!”

 

Până acolo mergea documentarea ierarhului!

*

*        *

În 1979 am propus Patriarhiei Române să-mi publice o viitoare lucrare, Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-1974). Părintele Arhim. Valeriu Anania, pe atunci directorul Institutului Biblic al Patriarhiei Române, s-a bucurat de propunere, m-a pus de am făcut o ofertă, a mers personal cu ea la Patriarhul Iustin Moisescu și a obținut aprobarea înscrierii lucrării în planul editorial pe 1984. Cred că n-am fost conștient la ce muncă mă înham! Entuziasmul tinereții era mai puternic decât temerile de multe feluri ce le determina o asemenea lucrare.

 

Mi-am dat seama de prăpastia în care urma să mă prăbușesc, în momentul în care am înțeles că în Mehedinți nu este nici o instituție, care să aibă colecția revistei din perioada 1874-1948. Din 1948 o aveam aproape în întregime în biblioteca bisericii din Bârda. Părintele Ionică Sfetcu, înaintașul meu, se străduise ca acea colecție să fie cât mai completă.

 

La București aș fi găsit colecția, la Biblioteca Sfântului Sinod și la Biblioteca Academiei Române, dar cine își putea permite să stea în București și să conspecteze colecția revistei pe mai bine de 70 de ani? Era vorba de timp și de cheltuială pentru drum, cazare, masă, învoiri de la serviciu. Protopopul îmi spunea că poate să mă învoiască maximul opt zile pe an. Eram pe punctul de a renunța la proiect. Am dat, totuși, telefon mitropolitului Nestor și i-am cerut sfatul. Atât i-a trebuit. L-am auzit:

 

,,- Nu te teme, părinte Alexandre! Am eu colecția revistei aproape întreagă. Foarte puține numere îmi lipsesc. E legată în volume, pe ani. Vii la Craiova, îți dau 10-15 volume acasă, le conspectezi, mi le aduci, îți dau altele! Poftă și putere de muncă să ai!”

 

Și mi-a ajutat Dumnezeu astfel de am conspectat cea mai mare parte a colecției stând acasă, dar sprijinul mitropolitului Nestor a fost hotărâtor.

*

*         *

Un cutremur puternic s-a petrecut în viața mea de familie în 1977. M-am preoțit pe seama Parohiei Gruia din județul Mehedinți, m-am transferat peste un an la Parohia Bâlvănești, iar când s-a eliberat locul, am venit în comuna mea, preot la Parohia Malovăț, la 1 octombrie 1979. Biserica era o ruină. În naos și altar erau plantate oale și găleți ca să colecteze apa de ploaie, care se scurgea prin bolți. Pereții aveau crăpături prin care puteai băga cu ușurință pumnul. Catapeteasma flamba de-mi era teamă să slujesc în altar. Am început lucrări mari de reparație și consolidare. Le-am dus cu bine și le-am finisat în 1982. Enoriașii îmi erau alături, dar erau și multe guri rele, care-mi prooroceau eliminarea apropiată din preoție. Ba unii spuneau chiar că mi-am găsit deja serviciu la o întreprindere oarecare în Severin. Toată bucuria reușitei într-ale preoției pe plan administrativ, cultural, economic, pastoral-misionar  îmi era surpată de aceste bârfe, care nu mai încetau. 

 

Iată că la sfârșitul lui iunie 1982 mă cheamă protopopul, Părintele Pufan Crăciun, și-mi spune că mitropolitul va veni la Severin sâmbătă, 10 iulie, pentru a participa la apropiata conferință, prilej cu care vrea să facă și o vizită la Malovăț la biserică, dar și la mine acasă.

 

Și așa a fost! A venit de dimineață în Severin. La ora 10 a mers la Domnul Marcoșan, noul prim-secretar al județului. Au avut loc discuții și apoi un dineu. După-amiază mitropolitul s-a odihnit  și apoi, la ora 18, a venit la Malovăț. Era lume ca la Bobotează. Așezasem covoare pe garduri. Organizasem cordoane de la poartă până la biserică. Din Severin mi-au venit peste 30 de persoane, care știau să cânte la strană. Am organizat în așa fel, încât, împestrițați orășenii cu malovicenii, să dea impresia că toată lumea cântă. La poartă am pus un grup, care a cântat ,,Pre Stăpânul”. Pentru prima dată în istoria satului venea aici un mitropolit.

 

Mitropolitul Nestor a venit cu un autoturism ,,Mercedes” negru, însoțit de protopopul Pufan Crăciun cu soția, consilierul cultural Ioan Răduț, profesorul universitar Nicolae Buzescu de la București, inspectorul Gheorghe Hâncu de la Departamentul Cultelor, preotul Megan Jan de la Rogova și preotul Petrescu Grigore de la Severin. Au fost vreo trei diaconi, dar dintre ei s-a remarcat din primul moment Cârstea Grigore și Ion Bâlteanu. Eu l-am întâmpinat la poartă cu Sf. Cruce și Sf. Evanghelie. M-a sărutat. Slujba a decurs ireproșabil. M-a hirotesit pe mine iconom-stavrofor, iar pe părintele Gheorghe Sfetcu de la Malovăț, pensionar, stavrofor. A vorbit mitropolitul, am vorbit și eu.

 

De la Malovăț am plecat cu trei mașini la Bârda. Când am trecut pe acasă, mitropolitul a intrat și s-a schimbat. Era transpirat. Ne-am dus apoi la biserică. Venise și acolo lume, dar nu așa cum m-aș fi așteptat. A vorbit Părintele Ionică Sfetcu, ,,patriarhul” de la Bârda, după cum l-am caracterizat, după care mitropolitul a ținut o lungă cuvântare, în care n-a uitat să mă aprecieze pentru activitatea ce-o desfășor în parohie, dar și în lumea culturală.

 

Împreună cu oaspeții, la care s-au adăugat Părintele Ionică și Doamna Elena Sfetcu, ne-am întors acasă. Aici masa era gata. S-au servit cu un aperitiv format din salam fără soia cumpărat pe sub mână de la cantina partidului, brânză și caș din producție proprie și măsline, apoi  supă de pasăre, sărmăluțe și friptură pregătită la ceaun. Surpriza au constituit-o plăcintele pregătite de ,,bucătarul șef” Gheorghe Luca(Gheorghe lui Stanciu Țușu) din Bârda. Acesta era plăcintar de meserie, devenit între timp pensionar. A tras niște plăcinte în foi, cu brânză proaspătă și urdă, de să-ți lingi degetele nu alta. La friptură am avut și garnitură de varză. Cumpărasem de la artizanat două ploști de lemn sculptat. Din ele s-a servit țuică de prună de trosnea măseaua. Vinul îl cumpărasem de la Gică Pleșan și Lena lui Baltac din Malovăț. Amestecat, a ieșit un tulburel cu gust acrișor și miros de pelin. Noroc cu vreo 25 de sticle de apă minerală ,,Borsec” pusă la postavă cu gheață luată de la ghețăria restaurantului de la Halânga, unde era barman fostul meu coleg Vasile Crumpei. Nu trebuie uitat că era criză alimentară, că erau alimentele raționalizate pe cartelă pentru orășeni, iar țăranii lăsați de izbeliște, să se descurce fiecare cum poate. Toate pregătirile acestea însemnaseră un efort deosebit pentru mine și familia mea, dar l-am făcut cu bucurie.

 

Totul a decurs bine. S-au pronunțat că merit nota 10 și la biserică și acasă.  Consilierul Răduț exclama mereu că ,,stau bine”, adică am situație bună acasă. Mitropolitul nu s-a putut abține și a zis:

 

,,- De asta aleargă preoții la țară, domʼle! Uite ce de bogătate!”

 

Au ieșit pe terasă și au admirat corola de lumini a Severinului.  Au plecat la ora 22.30.

 

Vizita mitropolitului, aprecierile sale de la cele două biserici m-au reabilitat în fața enoriașilor mei cum nici nu bănuiam mai înainte.

 

Duminică, 11 iulie, am făcut slujbă la Malovăț. Până la 9.30 nu am putut începe slujba, fiindcă a trebuit să dau explicații în legătură cu vizita din seara anterioară. Vizita a produs o impresie profundă în rândul oamenilor. Mulți mi-au urat(sau m-au blestemat!) ,,- Să nu mai mori, părinte, că ne-ai făcut să vedem ce n-am mai văzut!” Din momentul acela poziția mea a fost consolidată și nu am auzit bârfe e genul celor menționate mai sus. Vizita mitropolitului mi-a reîncărcat bateriile.

 

Mai mult, precizez că niciodată nu a mai fost un mitropolit în Malovăț sau în Bârda până atunci.

*

*         *

În 1983 am făcut spălarea picturii bisericii de la Malovăţ cu pictorul Vasile Ivănescu din Curtea de Argeş. Acest pictor a cerut în luna noiembrie recepţia lucrărilor, fiindcă venea frigul şi nu mai putea lucra. In faţa comisiei de recepţie şi a câtorva zeci de enoriaşi din Malovăţ, pictorul îşi luase angajamentul că în primăvara lui 1984 va veni să-şi termine lucrarea(8 metri patraţi), dar  a insistat să i se dea toţi banii în noiembrie. I-am dat banii şi stimabilul n-a mai venit la lucrare. Conform contractului, l-am dat în judecată. A venit expertiză de la Bucureşti de la Biroul Naţional de Experţi şi au dat câştig de cauză parohiei. Am câştigat la Judecătoria Tr. Severin. Pictorul a făcut recurs la Tribunalul Mehedinţi. Parohia a câştigat. Pictorul a făcut recurs la Procuratura Generală a României. De Sf. Nicolae 1984, Parohia Malovăţ a primit hotărârea Procuraturii Generale, prin care i se dădea dreptate. În tot acest timp, clauza din contract privind penalizarea de câte o sută de lei pentru fiecare zi întârziere peste termen făcuse ca suma ce trebuia s-o restituie pictorul ajungea la 14.200 lei. Lucrarea în întregime costase 23.000 lei.

 

Văzând că a epuizat toate căile de atac în justiţie, pictorul a făcut apel la Comisia de Pictură Bisericească a Patriarhiei Române. În acel timp, preşedintele acelei comisii era tocmai preotul N., fostul meu profesor şi îndrumător de an din vremea studenției. El a venit în anchetă de două sau de trei ori la Malovăţ. Nu-l apăraseră pe Ivănescu avocaţii lui în instanţă, cum îl apăra atunci scumpul meu profesor. Conform hotărârii sfinţiei sale, parohia ar fi trebuit să-i mai plătească pictorului vreo 6.000-7.000 lei şi să renunţe la  hotărârea instanţelor judecătoreşti. La toate anchetele enoriaşii mei din Malovăţ  erau alături de mine.   

 

De fiecare dată când venea comisia, se umplea biserica, aşa cum se umple în noaptea de Paşti. Consilierii mei de atunci erau oameni care trecuseră prin multe, cunoşteau legile şi îmi dădeau curaj. Menţionez aici pe regretaţii Bârnea Ion, Tărăbâc Nicolae, Manolea Gheorghe, Tărăbâc Alexandru, Popescu Sabin, Bogdan Nicolae.

 

Profesorul meu, văzând că rămân neînduplecat, a cerut mitropolitului Nestor să aprobe deferirea mea consistoriului pentru nesupunere şi pentru că mă adresasem instanţelor civile fără aprobarea prealabilă a autorităţilor bisericeşti. Ţineam legătura cu regretatul mitropolit Nestor Vornicescu prin scrisori şi telefonic. Îmi spunea de fiecare dată:

 

 ,,- Ţine-te bine, părinte Alexandre! Apără-ţi biserica! Nu te lăsa! De aici te apăr eu cu tot ce pot!” 

 

Şi m-a apărat, în sensul că n-a dat curs demersurilor iubitului meu profesor de a-mi bumbăci spinarea în consistoriu. Până la urmă pictorul a trebuit să achite ultimul leu.

*

*       *

După Revoluție, în iarna lui 1990, mitropolitul Nestor a venit la o ședință preoțească la Severin. Printre altele ne-a solicitat sprijinul să reconstruim Mănăstirea Vodița. Unul dintre preoți s-a ridicat și a spus:

 

,,- Înaltpreasfințite Părinte, e foarte bine că reconstruim Vodița, dar Vodița este o ruină, niște pietre. Noi avem în Mehedinți o mănăstirea aproape completă, dar care funcționează din 1948 ca restaurant. Cred că pe aceea ar trebui s-o recuperă mai întâi. E vorba de Mănăstirea lui Pamfil Șeicaru de la Orșova!”

 

Mitropolitul a fost foarte surprins. Nu cunoștea problema. Ne-a rugat să facem tot ce credem ca să-l ajutăm să obțină retrocedarea  acelei mănăstiri. Imediat după ședință s-a dus la Orșova să vadă clădirea și a rămas impresionat. A făcut demersuri la guvern. A mers personal la Domnul Nicolae Văcăroiu, prim-ministrul de atunci. Acesta s-a arătat dispus ca să aprobe trecerea în patrimoniul Bisericii a mănăstirii lui Pamfil Șeicaru, cu condiția ca ierarhul să ducă un document justificativ, care să fie apoi temei pentru o ordonanță de guvern. Singurul document ar fi fost actul de donație al lui Pamfil Șeicaru, prin care își dona proprietatea Bisericii Ortodoxe Române. Funcționarii mai mitropoliei își aminteau că în urmă cu mai mulți ani venise un asemenea document de la Pamfil Șeicaru, dar că mitropolia îl înaintase patriarhiei, iar patriarhia Departamentului Cultelor. Acolo i se pierduse urma. Toate strădaniile ierarhului oltean de a găsi acel document au rămas fără rezultat.

 

Vlădica Nestor a format o comisie, in care făcea parte Părintele Ioan de la Lainici, viitorul mitropolit al Banatului, cineva de la mitropolie, Părintele Jinga, secretarul protoieriei și subsemnatul. Am mers la directorul Complexului  Turistic ,,Căprioara”, cum se numea pe atunci mănăstirea, un oarecare Mugurel, ca să discutăm detalii privind posibila retrocedare a locașului. Pur și simplu ne-a dat afară din birou. Am început o campanie în presă. Regretatul George Burețea mi-a deschis paginile ziarului ,,Datina” cu generozitate[2]

 

A rânduit Dumnezeu să merg la București, să conspectez numerele din revista ,,Biserica Ortodoxă Română”, care nu erau în colecția mitropolitului Nestor. Acolo m-am trezit cuprins de o curiozitate irezistibilă de a vedea câteva articole scrise de Pamfil Șeicaru. După Revoluție începusem și eu să colaborez la câteva ziare locale și nu numai și mă interesa să văd metoda de abordare a subiectului, stilul etc. Vream să înțeleg ce-l făcuse celebru pe Pamfil Șeicaru. Am căutat la fișierul bibliotecii ziarul ,,Curentul”. Speram să găsesc colecția din perioada interbelică. Surpriza enormă a fost când am  descoperit că ziarul continua să apară la München, iar ultimul număr intrase în inventarul bibliotecii cu vreo două luni în urmă. Am fost în culmea fericirii. Am cerut ultimele numere din ziar și am notat adresa redacției.

 

Am scris lui Pamfil Șeicaru și i-am spus tot necazul cu ctitoria lui de la Orșova, rugându-l să ne ajute cumva dacă poate să ducem la bun sfârșit lucrarea.  Nu știam atunci că Pamfil Șeicaru murise din 1980!

 

A trecut cel mult o lună și m-am trezit cu un plic mare din Germania. În el  era actul făcut de Pamfil Șeicaru la un notariat din München, prin care  dona Bisericii Ortodoxe Române ctitoria sa de la Orșova. Documentul era însoțit de o scrisoare semnată de Vasile Dumitrescu, succesorul lui Pamfil Șeicaru la conducerea ziarului.  Am trăit atunci momente de bucurie cum rar mi-a fost dat să trăiesc. Am plecat imediat la Craiova. Mitropolitul Nestor era la reședință. M-a primit. Când a citit documentul, au început mâinile să-i tremure. Nu am văzut om mai bucuros ca ierarhul nostru în momentele acelea. Se bucura ca un copil când obține o jucărie râvnită multă vreme. A strigat pe șofer:

 

,,- Gheorghe, Gheorghe, pregătește mașina că plecăm imediat la București, la Departament!”

 

M-a sărutat, mi-a mulțumit și, val-vârtej, a plecat spre capitală. Peste câteva zile am aflat că Domnul Văcăroiu a dat ordonanța de urgență și că Mănăstirea ,,Sf. Ana” de la Orșova a revenit Bisericii Ortodoxe. În săptămânile următoare a venit în țară și Domnul Vasile Dumitrescu de două ori. A tras la Bârda. Când a venit a doua oară a adus și o cantitate importantă de medicamente pentru dispensarul de la Malovăț.  

*

*        *

Cu câteva luni înainte de a trece la cele veşnice, Vlădica Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei m-a chemat la reşedinţa sa din Craiova şi mi-a spus:

 

„- Părinte Alexandre, într-un moment de răgaz am făcut o revizie asupra manuscriselor şi fişelor mele de lucru, am găsit câteva teme la care am trudit mult şi care au fost dragi sufletului meu. Îmi dau seama că timpul nu va mai avea prea multă răbdare cu mine şi nu voi reuşi să le finisez pe toate. Am în vedere efortul  pe care trebuie să îl fac cu prilejul împlinirii a două milenii de  creştinism. Vor fi manifestări în ţară şi în străinătate, congrese, simpozioane, publicaţii, volume de alcătuit. Mă voi dedica în întregime acestora. Conduc comisia de istorie bisericească comparată şi greul îmi va apăsa pe umeri. M-am gândit să îţi încredinţez două dintre temele la care am lucrat. Una este dedicată Cuvioasei Teofana Basarab, fiica lui Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti şi alta Xilogravurilor în cultura română. Îţi dau tot materialul cules până acum. Te rog să continui această cercetare. Eşti liber să prelucrezi acest material aşa cum crezi de cuviinţă, poţi să faci articole, studii, cărţi, treaba ta. Dacă vei menţiona undeva, măcar într-o notă de subsol, că o parte din documentaţie ţi-a pus-o la dispoziţie Mitropolitul Nestor, voi fi mulţumit. Primeşte acest odor de la mine, părinte Alexandre şi nu lăsa pe cuvioasa Teofana să moară a doua oară. Bulgarii o au trecută în calendar în rândul sfinţilor, luptă-te şi frăţia ta,  ca să fie înscrisă şi în calendarul nostru. Pe măsură ce vei studia documentaţia, vei înţelege mai bine ce vreau să-şi spun!”

 

Am primit materialul de la Vlădica Nestor cu emoţie, cu bucurie dar şi cu teamă. Erau două teme de care nu mă ocupasem niciodată în cercetările mele. Am parcurs acasă fiecare fişă, fiecare însemnare, fiecare fotografie. Cu cât citeam mai mult, cu atât orizontul se lărgea şi problemele căpătau noi valenţe.

 

Am avut mai întâi în vedere tema cu Teofana Basarab. Documentaţia pusă la dispoziţie de Vlădica Nestor provenea mai mult din bibliografie bulgară. Xerocopii după cărţi, articole şi studii din literatura istorică bulgară, mai multe fotografii de obiective istorice, de miniaturi, de monede şi conducători politici. Mai multe fişe cu citate şi notiţe disparate privind epoca şi personajele istorice implicate, completau documentaţia.

 

De la bun început mi-am dat seama că această documentaţie trebuie adusă la zi şi aprofundată bibliografia românească, pentru a putea întregi imaginea epocii şi a înţelege personajele. Un lucru deloc uşor în condiţiile unei biblioteci personale nu tocmai bogate.

 

Corespondenţa cu mitropolitul se desfăşura într-un ritm destul de  alert şi în toate scrisorile nu uita să mă întrebe în ce stadiu am ajuns cu valorificarea materialului. Mă străduiam, dar lucrul nu înainta. Ce încercam să construiesc într-o zi, se dărâma a doua zi, fiindcă alte date apăreau, care schimbau concluziile precedente.

 

Când am aflat vestea decesului ierarhului, am răsuflat oarecum uşurat, fiindcă scăpam de o sarcină destul de grea. A trecut vremea şi am continuat să completez documentaţia, dar într-un ritm mai lent şi mai aprofundat. Totuşi, nimic nu se închega. Un serial de articole publicat în cotidianul „Datina” din Drobeta Turnu-Severin, prelucra materialul cu fiica lui Basarab, mai mult sub forma unui roman istoric, ceea ce nu mă mulţumea. Nu era ceea ce mi-as fi dorit[3]. Au urmat câteva materiale mai ample, publicate în diferite volume.[4]

 

Într-o noapte l-am visat pe Vlădica Nestor. A apărut pe ecranul televizorului, vedeam clar imaginea lui, vedeam că vorbeşte, dar nu auzeam nimic. La un moment dat, l-am auzit spunându-mi: „Păcat că laşi timpul să rezolve problemele!”. Imaginea a dispărut şi somnul meu s-a spulberat. Am înţeles şi am reluat lucrul la cartea cu Teofana Basarab. Am colindat cât mi-a stat în putinţă bibliotecile publice, librăriile, am parcurs numeroase cărţi, reviste, dar nu pot spune că am epuizat bibliografia. Tema rămâne pentru mine o preocupare permanentă, iar acest rod al strădaniilor mele de până acum s-a închegat într-o carte[5].

*

*          *

În ultimii ani televiziunea din Craiova şi alte câteva televiziuni centrale îşi făcuseră un adevărat deliciu din batjocorirea regretatului mitropolit Nestor Vornicescu. Nu conta faptul că ierarhul era autor a numeroase cărţi şi tratate de teologie şi istorie, ba chiar de literatură, autor a sute de articole şi studii publicate în ţară şi străinătate, că era membru al Academiei Române şi personalitate de vârf a Bisericii Ortodoxe. Pentru cei de la televiziune conta faptul că mitropolitul cântase undeva, la o masă, cântecul ,,Mamă, mamă, dor de mamă”.  De fapt, imaginile redate de televiziune îl arătau cântând doar două versuri din acel vechi cântec.  

 

Interpretările şi contextele în care erau incluse secvenţele respective dădeau un aspect complet eronat situaţiei.  Dacă era prezentată mânăstirea de la Cârcea şi cazurile grave de insubordonare a călugăriţelor de acolo, erau introduse în reportaj şi imaginile mitropolitului cântând şi se spunea de către reporter că, în timp ce călugăriţele muncesc la mânăstire, în ciuda tuturor ,,şicanelor” venite de la mitropolie, mitropolitul cântă prin cârciumi şi locuri de tristă reputaţie.  Secvenţa aceea a fost dată de multe ori pe posturile de televiziune şi ea ar putea constitui exemplul cel mai evident de ceea ce însemnă falsificarea informaţiei prin televiziune, manipularea maselor prin mijloace mass-media vizuale, dar şi lipsa de principii morale a realizatorilor şi utilizatorilor emisiunii respective.

 

În fapt, imaginea cu mitropolitul cântând ,,Mamă, mamă, dor de mamă” era din 1994, de la Congresul Mondial al Românilor de Pretutindeni, care se ţinuse la Băile Herculane, sub patronajul unor instituţii de vârf ale ţării, precum preşedinţia,  guvernul  şi  patriarhia. La acel congres participaseră români din toate colţurile lumii. Fusese un moment de intensă trăire spirituală, o regăsire şi o împăcare a fraţilor.  Mitropolitul Nestor Vornicescu simţise mai mult decât oricare altul ce înseamnă reîntâlnirile acestea de înaltă vibraţie românească. Pentru a-l face pe confratele cititor să înţeleagă mai bine trăirile mitropolitului din acele momente, vom face o scurtă incursiune în viaţa lui, menţionând doar cele ce ţin de acest aspect.

 

Mitropolitul Nestor Vornicescu s-a născut la 1 octombrie 1927, în satul Lozova din Basarabia.  Înainte de război a venit la Mânăstirea Neamţ, unde a urmat apoi seminarul monahal de acolo. Războiul şi evenimentele de după el au închis legăturile mitropolitului cu familia sa, mai precis cu părinţii şi cu cei cinci fraţi ai săi. Nici măcar scrisori nu a mai putut să trimită dincolo de Prut. Abia în 1964, mitropolitul a trimis prima scrisoare la Lozova. Pe ea a scris, la ,,destinatar”, numele părinţilor (Vasile şi Vera Vornicescu), iar în paranteză, dedesubt, ,,sau rude de-ale lor, dacă mai există”.  Nu mai ştia nimic de familie şi de sat de mai bine de 20 de ani. Auzise doar câte ceva despre patimile populaţiei româneşti de peste Prut, dar nu avea de unde să ştie dacă mai este în viaţă şi vreunul dintr-ai lui. Dezgheţul din 1964 îi dăduse prilejul să încerce reluarea legăturilor cu familia. A primit atunci răspuns. Pieriseră o parte din cei scumpi sufletului său, iar pe cei rămaşi în viaţă încă nu putea să-i vadă.

 

A trebuit să vină anul 1990, pentru ca mitropolitul Nestor Vornicescu să ajungă în satul natal, după aproape o jumătate de veac. Părinţii îi muriseră, asemenea şi trei din cei cinci fraţi ai săi, multe rude din cele lăsate acolo în anii 1940 fuseseră înghiţite de morminte. Alte generaţii tinere se ridicaseră, despre care ierarhul afla că sunt copii, nepoţi ori strănepoţi de la cei pe care-i lăsase acolo. Numai cine a avut asemenea momente în viaţă poate înţelege trăirile de atunci ale mitropolitului Nestor Vornicescu….

 

Peste puţin timp a avut loc congresul de la Herculane. Acolo au venit şi mulţi basarabeni. Poate chiar din satul natal al mitropolitului! S-au ţinut discursuri, s-au făcut destăinuiri, s-au îmbrăţişat fraţii întru limbă şi simţire românească, a avut loc masa bucuriei regăsirii şi atunci mitropolitul a cântat ,,Mamă, mamă, dor de mamă!” Ce cântec putea să fie mai potrivit, atât cu împrejurarea în care se afla, cât şi cu starea lui sufletească?!

 

Iată că acea secvenţă a fost decupată de oameni de rea credinţă şi folosită apoi pentru compromiterea ierarhului şi batjocorirea lui.  Iar oamenii aceia erau dintre craioveni, adică dintre fii duhovniceşti ai mitropolitului! Trist, dureros de trist titlu de glorie şi de amuzament din batjocorirea criminală a unui om nevinovat!

*

*       *

Au trecut atâția ani de când au plecat dintre noi, dar nu pot uita corectitudinea și promptitudinea cu care răspundeau la scrisori regretații mitropoliți Nestor Vorniceascu al Olteniei, Antonie Plămădeală al Ardealului și Bartolomeu Anania al Clujului. Oamenii aceștia aveau mii de probleme de rezolvat, erau antrenați în tot felul de activități și obligații, dar în maximum două săptămâni de la trimiterea unei scrisori către dânșii, poștașul aducea și răspunsul. Uneori acel răspuns se întindea pe câteva pagini și, dincolo de demnitatea oficială, vedeai omul cu frumusețea lui interioară, cu trăirile, sentimentele, proiectele lui de viitor. Multe dintre proiectele cărților ce urma să le scrie mitropolitul Antonie Plămădeală se regăseau în unele scrisori ce ajungeau la Bârda. Când îmi apărea câte o carte sau câte un studiu și aveam extrase după el, trimitem câte un exemplar și marilor ierarhi de care am amintit mai sus. Răspunsul venea prompt. Materialul respectiv era analizat, cântărit și judecat cu competență. Făceau aprecieri, observații, dădeau încurajări. Multe dintre realizările mele publicistice și intelectuale sunt datorate acestor oameni minunați, cu care Dumnezeu m-a învrednicit să corespondez de-a lungul anilor. Le încredințam gândurile mele, temerile, speranțele mele cu încredere, ca unor părinți și prieteni adevărați. Nu le-am cerut funcții, parohii în oraș, favoruri sau altele asemenea, ci doar bucuria de a întreține corespondență cu dânșii. Deși eram un simplu popă de țară, Mitropolitul Nestor Vornicescu nu se rușina să mă ia cu dânsul la întrunirile Comisiei Naționale de Istorie Eclesiastică de la București, al cărui președinte era și să mă pună să fac comunicări în plenul acelei comisii. Nu le era rușine să-mi trimită câte un exemplar din numeroasele lor cărți, cu dedicație. Astfel de ierarhi știau să păstorească, nu să stăpânească. O vorbă înțeleaptă spune: ,,ca să cunoști un om cu adevărat, pune-l într-o funcție și privește-l apoi de jos în sus!” Oamenii aceia erau pe funcții înalte și, priviți de jos, de pe poziția unui preot de la țară, erau magnifici. Dumnezeu să le răsplătească înțelepciunea, mărinimia și  frumusețea spirituală!

 

         Am socotit a fi de datoria mea să strâng amintiri de la cei ce au cunoscut acești mari ierarhi. Și acele amintiri au alcătuit o carte[6].  Sunt amintiri culese de-a lungul a peste zece ani de la diferite personalități din țară și străinătate referitoare la Mitropoliții Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania și Nestor Vornicescu. Dintre semnatarii amintirilor cuprinse în volum cităm: Vasile ANDRU, Nicolae  Dabija, Stelian GOMBOȘ, Vasile MALANEŢCHI, Vasile MIRON,  Andrei ȚURCANU, Grigorie BĂBUȘ,  Nicolae BUD,  Gheorghe CALOTĂ,  Cornel COSTEA, Gheorghe DEACONU, Claudia DRĂGAN, Ștefan DUMITRESCU, Adina FACINA, Pr. Dumitru ICHIM, Emil ISTOCESCU, Ioan Șt. LAZĂR,  Gheorghe PANZA, Eugen PETRESCU, Ioana REVNIC,  Dorin-Cătălin SAS, Doina DRĂGUȚ, Gabi GABOR, Constantin MĂNESCU, Cristian MURARU, subsemnatul și mulți alții.  Sunt pagini de suflet, care vin să contureze încă o dată imaginea celor trei ierarhi.

 

           Într-o vreme în care Biserica și slujitorii ei, - foști și actuali -, sunt denigrați în mod sistematic, punându-li-se în seamă învinuiri grave, mai mult sau mai puțin fanteziste, în intenția diabolică de a submina unul din stâlpii de susținere ai edificiului național românesc, am dat la lumina tiparului această carte. Ea are și rolul de a demonstra contrariul celor afirmate de către detractori, pe lângă acela de a scoate la lumină încă o dată măreția unor personalități de prima mână ale Bisericii noastre.

 

Ea este rodul unor căutări desfășurate de-a lungul unui deceniu. Am cunoscut personal pe cei trei ierarhi, pe care mi-am permis, după o temeinică evaluare, să-i numesc ,,titani”, am vorbit cu dânșii față către față sau telefonic, am corespondat, am făcut schimburi de cărți, i-am socotit adevărați părinți și sfetnici de taină la vreme de cumpănă, i-am admirat și i-am iubit pentru munca lor pusă în slujba Bisericii și a Țării.

 

        Acești înalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române s-au impus în peisajul eclesiastic și cultural românesc cu competență, cu demnitate și cu mult tact pastoral.  Au cunoscut și au fost cunoscuți de foarte mulți oameni din țară și străinătate.  Știau să cultive prietenii durabile nu numai cu cei de nivelul lor, ci și cu oamenii cei mai simpli.  Găseau timp să citească și să scrie sute de scrisori, răspândeau idei, încurajau, dădeau speranțe, erau nelipsiți în paginile publicațiilor bisericești și nu numai, erau autorii unor volume magistrale, care îngemănau documentația exhaustivă cu stilul captivant, inconfundabil.  Dădeau la lumină cărți, care vorbeau de trecutul românesc, care zugrăveau sufletul omului în cele mai diverse momente ale vieții.  Prin studiile docte, prin romanele, poeziile, piesele de teatru, prin predicile și meditațiile lor, prin conferințele și comunicările de la reuniunile bisericești și științifice din țară și din străinătate, prin puzderia de biserici și mânăstiri care s-au construit, s-au renovat în vremea păstoririi lor, acești înalți ierarhi și-au pus amprenta pe hronicul neamului românesc, au  reușit să constituie un reazim al speranței de mai bine.

 

            Au plecat dintre noi, dar o parte din sufletul lor a rămas risipit în paginile scrise, în înregistrările audio și video, în zidirile care ne desfată privirile, în sufletele celor ce i-au cunoscut și în multe-multe alte urme, pe  care le-au lăsat în trecerea lor prin această lume.

 

             În tot timpul păstoririi lor am fost un simplu preot de țară. Întotdeauna oamenii aceștia mi-au lăsat însă sentimentul  că le sunt nu numai ucenic, ci și prieten.  N-am fost un profitor al acestei prietenii, nu le-am cerut protecție, favoruri, parohii bogate, dar am fost fericit cu prietenia lor, fiindcă greul nu a mai fost destul de greu, când am știut că am de la cine să primesc un sfat, o îndrumare competentă. Au știut să mă încurajeze în ceasuri de cumpănă, să-mi usuce lacrimile, să-mi redea speranța.  Astăzi îi pomenesc alături de părinții mei și de câte ori am prilejul încerc să le reîmprospătez memoria.

 

         În spiritul prieteniei ce m-a legat de-a lungul câtorva decenii de acești corifei, încerc să realizez unul sau mai multe volume de amintiri culese de la cei ce i-au cunoscut, socotind că în felul acesta îmi fac o datorie de conștiință față de cei comemorați, dar și față de cultura românească.

 

         Cu cât trece vremea, amintirile se șubrezesc și tocmai de aceea ele trebuie notate cât mai curând posibil, fiindcă documentul memorialistic este unic și de neînlocuit.

 

          Am în biblioteca personală o parte din cărțile lor, le-am citit și am înțeles că au adus o contribuție substanțială la progresul culturii românești. Au abordat teme din cele mai diverse domenii: teologie(biblică, sistematică, practică), istorie, istorie literară, literatură, folclor etc. Au scris și au rostit nenumărate predici, conferințe și cuvântări. Ne-au reprezentat Biserica și Țara în numeroase întruniri naționale și internaționale, au ținut legături strânse, prin corespondență și nu numai cu personalități de seamă ale vieții politice, culturale și religioase din țară și străinătate, au dezbătut teme și probleme majore cu care s-a confruntat Biserica Ortodoxă Română dar și Creștinismul în general la vremea lor. Au fost oameni care s-au dedicat trup și suflet Bisericii, Țării, Neamului Românesc și culturii. Nu întotdeauna au fost înțeleși, apreciați și respectați pe măsură. Viitorul va dovedi cu prisosință, de bună seamă, pe baza unei evaluări obiective a operei și activității lor, că locul lor în panteonul național este subapreciat în momentul de față.

 

           Am solicitat prin presă și prin legături directe mărturii ale multora din cei care i-au cunoscut. Inițial am socotit că voi realiza câte un volum pentru fiecare dintre ,,titani”, dar n-a fost să fie!... Lumea de azi este prea grăbită, prea stresată, prea ocupată de viața de zi cu zi. Cu greu se mai găsesc câteva momente în care să lași amintirea să te întoarcă în timp, să redai viață unor oameni care, poate, te-au ajutat la vreme de nevoie, pe care i-ai admirat pentru cultura și robustețea lor spirituală, care au făcut ceva pentru istoria neamului tău! De!

*

*        *

Mitropolitul Nestor era un spirit vioi, plin de viaţă, un căutător şi scormonitor al bibliotecilor şi arhivelor. Întreţinea legături şi corespondenţă cu numeroase personalităţi ale lumii bisericeşti, culturale şi ştiinţifice din ţară şi străinătate. Cuvântul lui era scurt, cântărit, la obiect. Era generos şi darnic. Ironiza şi nu suporta prostia, infatuarea, megalomania. Îi plăcea disciplina. Craiova i-a adus şi înălţări, dar şi decepţii. Câteva cazuri de insubordonare, susţinute de o campanie de presă demnă de cauze mai nobile, l-au măcinat sufleteşte. Uneori a fost neînţeles de cei mici şi asta l-a făcut să sufere cumplit. Mai avea multe de scris şi de făcut, dar moartea n-a mai avut răbdare...

 

Mitropolitul Nestor Vornicescu rămâne în istoria Bisericii Ortodoxe Române, a culturii româneşti, dar mai ales a Olteniei, ca o personalitate de elită, ca un om care şi-a făcut datoria cu prisosinţă faţă de ţară şi faţă de Biserica străbună[7]

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

            [1] Menționez câteva materiale de acest gen: Disprețuirea mitropolitului Nestor (Vornicescu), în ,,Telegraful Român", Sibiu, an. CXLVIII(2000), nr. 33-36, p. 4; în ,,Datina", Tr. Severin, nr. 2719(6 sept.), p. 2; nr. 2720(7 sept.), p. 5-6; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp. 145 - 147; Disprețuirea Mitropolitului în vol. Vlădica Nestor, păstorul Oltenilor, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 2007, pag. 257-267; Cine l-a ucis pe Mitropolitul Nestor Vornicescu, în ,,Noua arhivă românească" din mai 2007 (http//arhivaromaneasca.wordpress.com); în ,,Noi Dacii”, București, 2013, nr. 72, ediție on-line(http://www.noidacii.ro); Mitropolitul Nestor Vornicescu, în ,,Datina", Tr. Severin, an. XII(2000), nr. 2647(27-28 mai), p. 5; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp. 260 - 262; în revista ,,Didahia", Tr. Severin, an. II, 2007, nr. 5, mai, pp.12-13; în vol. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. III, 2008, pp. 289 -293; Vizită la vlădica Nestor, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XIX(2019), nr. 401, pp. 4-5;

 

       [2] Mânăstirea de la Orșova, în ,,Datina", Tr. Severin, II(1990), nr. 139(28-29 iul.),pp. 2-3; nr. 142(2 aug.), p. 3; nr. 145(7 aug.), p. 3; nr. 146(8 aug.), p. 2; nr. 149(11-12 aug.), pp. 2-3; nr. 171(12 sept.), p. 1, 2-3; nr. 178(21 sept.), p. 3; nr. 181(26 sept.), p. 3; nr. 185(2 oct.), p. 3; nr. 188(5 oct.), p. 3; nr. 198(19 oct.), p. 2-3; nr. 215(14 nov.), p. 2; nr. 226(29 oct.), p. 3; nr. 232(7 dec.), p. 3; an. III(1991), nr. 282(27 febr.), p. 1,2-3; nr. 473(4 dec.), pp. 2-3; Mânăstirea ,,Sf. Ana” de la Orșova, în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. I, 2004, pp. 120 – 121;

 

 

 

[3] Coroana Domniței, în ,,Datina", Tr.  Severin, an.  XII(2000), nr.  2579(23 febr. ), p. 5; nr.  2580(24 febr. ), p. 5; nr.  2582(26-27 febr. ), p. 5; nr.  2585 (2 mart. ), p. 5; nr.  2586(3 mart. ), p. 5; nr.  2587(4-5 mart. ), p. 5; nr.  2588 (7 mart. ), p. 5; nr.  2591(10 mart. ), p. 5; nr.  2592(11-12 mart. ), p. 5; nr.  2594 (15 mart. ), p. 5; nr.  2595(16 mart. ), p. 5; nr.  2599(22 mart. ), p. 2; nr.  2603(30 mart. ), p. 5; nr.  2606(31 mart. 9, p. 5; nr.  2607(1-2 apr. ), p. 5; nr.  2610(6 apr. ), p. 5; nr.  2611(7 apr. ), p. 5; nr.  2612(8-9 apr. ), p.  5; nr.  2613(12 apr. ), p.  5; nr.  2614(13 apr. ); nr.  2615(14 apr. ), p.  5; nr.  2616(15-16 apr. ), p.  5; nr.  2619(20 apr. ), p.  5; 2620 (21 apr. ), p. 5; nr.  2627(2 mai), p. 5; nr.  2628(3 mai), p.  5; nr.  2629(4 mai), p. 5; nr.  2631(6-7 mai), p. 5; nr.  2634(10 mai), p. 5; nr. 2635(11 mai), p. 5; nr.  2636(12 mai), p. 5; nr.  2637(13-14 mai), p.  5; nr.  2639(17 mai), p. 5; nr.  2640(18 mai), p. 5; Cuvioasa Teofana Basarab, contemporană cu Sfântul Nicodim(I-II), în ,,Datina”, XVII(2007), 27 nov. ; 28 nov. , p.  4;

 

[4] Cuvioasa Teofana Basarab - contemporană cu Sf.  Nicodim, în vol.  600 de ani de la nașterea în ceruri a Cuv.  Nicodim cel Sfințit de la Tismana, Dr.  Tr.  Severin, Editura ,,Didahia Severin”, 2008, pp.  99-113; Cuvioasa Teofana Basarab, fiica domnitorului Basarab I al Țării Românești și țarina țaratului bulgar, în vol.  Sfinți ortodocși români din afara granițelor(vol.  realizat și îngrijit de Doamna Georgeta Bidilică-Vasilache), Cluj-Napoca, Editura Studia, 2018, pp.  169-178.

 

[5] Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Viața Cuvioasei Teofana Basarab, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2020,  266 pag.; ediția a II-a, 2022.

 

           [6] Amintiri despre Titani(Mitropoliții Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania și Nestor Vornicescu)(Ediție îngrijită de Pr. Al. Stănciulescu-Bârda), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2017, 290 pag.

 

[7] Nestor Vornicescu, în vol.  Manifestări omagiale - ,,Mitropolit Nestor Vornicescu”, Dr.  Tr.  Severin, Editura ,,Didahia Severin”, 2008, pp.  40-46; Disprețuirea mitropolitului Nestor (Vornicescu), în ,,Telegraful Român", Sibiu, an.  CXLVIII (2000), nr.  33-36, p.  4; în ,,Datina", Tr.  Severin, nr.  2719(6 sept.), p. 2; nr.  2720(7 sept.), p.  5-6; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp.  145 – 147.

 

 

 

DEMONSTRATIE

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Daca vreodata, într-un anumit loc, într-o încapere, sau pe apa, sau sub cerul liber vei pune la îndoiala prezenta lui Dumnezeu acolo, ofera-i inimii tale aceasta demonstratie. Dumnezeu tine totul cu puterea Sa. Ma tine si pe mine cu trupul si cu sufletul, tine toate corpurile solide, lichide, gazoase. Tine si aerul locului în care ma aflu si pe care îl respir, tine orice particula din el; de aceea se si numeste Atottiitorul, fiindca tine în mâna Sa toata faptura, macrocosmosul si microcosmosul. Cum ar putea, deci, sa lipseasca dintr-un anumit loc? Sa nu fie undeva Adevarul lucrurilor, Cauza existentei lor? Când vei avea în gând aceste cuvinte, inima lovita de apoplexia îndoielii îndata se va înviora si se va linisti, aceasta fiind tot o dovada puternica a omniprezentei lui Dumnezeu, cu deosebire în sufletele noastre. Slava Tie, Atottiitorule Împarate, ca nu m-ai lasat în bezna diavoleasca, ci mi-ai trimis grabnic lumina Ta, ca sa mi se risipeasca din suflet întunericul. Tu, Doamne, esti Luminatorul meu, luminezi întunecimea din mine.

 

 

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 415-416.

 

 

AMURGUL

Arhiepiscopul Iustinian Chira

 

 

Amurgul este ca o sarbatoare permanenta, o reminiscenta a întâlnirii lui Dumnezeu cu Adam. Oricare dintre noi, simte în amurg ceva, ca o mângâiere, ca o adiere care pluteste în atmosfera, care tulbura, te misca, te face mai gânditor, mai întelept, mai bun.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 9-10

MIHAI EMINESCU

 

   Mihai Eminescu s-a născut la cumpăna veacului al nouăsprezecelea nu ca un accident, ca o întâmplare, ci ca o necesitate. Sute de ani înainte prooroci știuți și neștiuți îl vestiseră, nu cu îndoiala speranței, ci cu tăria certitudinii. Atunci, în orice așezare românească, ori chiar în pulberea pământului, Eminescu trebuia să se nască. Întâmplător a fost numai faptul că s-a numit Eminescu, că s-a numit Mihai. Tot așa de bine putea să-l cheme Ion, Gheorghe, Nicolae, Manole…

 

El a fost binevestit dintru început din încleștarea tulburătoare a primului sărut dat de acel arhanghel al  sufletului românesc, pe care l-am numit doar simplu, Doină, munților, câmpiilor și apelor noastre.

 

Anonimi fără număr, ctitori ai acestei limbi, acei ce-au pus drept piatră de temelie cel dintâi cuvânt îl vor fi văzut pe El ca o stea polară călăuzitoare prin veacuri, sau, poate, de ce nu, ca un izbăvitor. Și dacă nu mai rămâne loc îndoielii că marea ștafetă a plecat de la acel ,,torna, torna, fratre, torna!” cu nimic n-ar fi păcătuit, dacă l-ar fi numit pe el frate, căci, așa cum avea s-o dovedească, a fost frate bun, dintru începuturi, pentru cei trecuți și pentru cei viitori.

 

Eminescu s-a înrădăcinat continuu, ca un mesaj mesianic, în sufletul și conștiința milioanelor de obidiți, care, trăitori pe aceste locuri, își clădeau o țară. Dar ei, mari în cuget și în fapte, înmulțindu-se ca frunza și ca iarba, haturile le-au devenit prea neîncăpătoare. Erau prea mândri însă ca să cerșească, ori ca să răpească vreo bucată de glie altora. Atunci au pornit spre ceruri, căci văzduhul era al lor, iar meșterii au zidit fără încetare, zi și noapte, măreață catedrală. Așa au vrut s-o facă dintru început, iar acolo sus, pe vârf de turlă, în loc de cruce sau de steag, să-i așeze leagăn lui Eminescu.

 

Năruirea acoperea izbânda strădaniilor, când ,,Hoarde negre, hoarde mari,/Când  de turci, când de tătari”, făceau ca să rămână  în urmă pământul presărat cu ,,scrum, tăciuni în loc de case,/Iar în loc de vite – oase”.

 

Atunci, călăuziți de stelele cerului, căutat-au oamenii duhurile pământului și ale pădurilor și, ca la un străvechi oracol, cerutu-le-au sfat.

 

Din genunea adâncurilor mării, din creierul munților, ori din înălțimile văzduhului, - nu știu -, s-a auzit un glas care a zis:

 

,,-Binecuvântată ești tu, seminție, între toate semințiile pământului și binecuvântarea nu se va lua de la tine! Prin fiii tăi, care se vor înmulți ca nisipul mării și ca stelele cerului, vei dăinui din veac în veac pe acest pământ al laptelui, al vinului, al mierii și al făgăduinței, iar numele tău nu va avea sfârșit. Căci fiecare sfârșit  va fi la tine un nou început  și astfel plămădi-vei coloana ce va străbate eternitatea!” ,,

 

,,- Spune-ne nouă când se va naște El?” au întrebat oamenii aceia și se gândeau la Eminescu.

 

,, - La plinirea vremii!” le-a răspuns glasul. ,,Și El se va naște ori va renaște din îngemănarea unui sfârșit cu un nou început, spre  a vă povesti trecutul și a vă arăta viitorul!”

 

Glasul a tăcut, iar oamenii s-au apucat de lucru mai dârzi și mai hotărâți. Din când în când venea câte un profet și le vorbea oamenilor despre Eminescu. Iar mărturiile lor se scriau pe cronici și letopiseți, pe pieile de bour, pe coajă de mesteacăn, sau, de multe ori, spre a nu fi ușor date uitării, pe piepturile oamenilor. Profeții au fost mulți, dar pulberea vremii a acoperit numele unora dintre ei. Citim ca-ntr-un pomelnic din vechi așezăminte: Basarab Voievod, Mircea Voievod, Ștefan Voievod, Coresi ierodiacon, Mihai Voievod, Antim Mitropolitul, Constantin Voievod, Varlaam Mitropolitul, Dosoftei Mitropolitul, Antim Mitropolitul, Gheorghe, Horea, Crișan, Tudor, Nicolae cu tot neamul lor.

 

Oamenii aceia, cu inimile pline de necazuri, au început să pregătească, în sărăcia lor, leagăn pentru împăratul împăraților, ce avea să se nască. Din zdrențele trupului lor i-au croit scutece și în bordeiul luminat de feștile pâlpâitoare i-au pregătit sălaș. Neamurile din jur știau și așteptau și ele să vadă minunea.

 

Și, iată, că marea zi sosi!

 

Eminescu putea să nu se nască din femeie, ci din fior de cântec, din suspin, din țărnă, din ape ori văzduh, din orice, fiindcă el, mai întâi de toate, era suflet; sufletul cel mai curat zămislit de veacuri din milioane de suflete. Se supunea însă legilor nescrise ale firii, pentru a le înțelege mai bine și, când zodia Capricornului încă mai umbrea pe lume, iată că pe pământul nostru  a văzut lumina zilei Eminescu.

 

Trupul lui fremăta de vârtutea oaselor ce ninseseră câmpurile, ochii ca noaptea scânteiau aidoma focurilor de pe înălțimi la ceasuri de primejdii, suflarea îi era ca viforul mistuitor de vrăjmași, iar glasul… devenea când urlet de durere pe câmpul de bătaie, când șoaptă de dragoste și dor.

 

Oamenii s-au adunat în jurul lui, iubindu-l ca pe un copil, ca pe un frate, ca pe un părinte al lor!

 

Eminescu le-a vorbit despre începuturile, luptele, durerile și bucuriile lor. Le-a povestit despre faptele lor de vitejie, despre truda muncii lor nedreptățite, despre dragostea și gândurile lor.

 

Frații îl ascultau vorbindu-le frumos despre lucruri pe care și ei le știau, dar, spuse de gura lui Eminescu, ele păreau altfel. Atunci a luat Eminescu un brăzdar de plug și a scris pe mantia pământului țării sale speranțele neamului. Și ele se întruchipau într-un tot unic, ca un fascicul de lumină. Acel ceva începea să capete contururi tot mai precise prin propria devenire. Un edificiu grandios, ce străpungea cerul cu măreția sa creștea văzând cu ochii și neamurile pământului priveau înmărmurite, neînțelegând minunea. Eminescu lucra de zor și ceea ce făcea el părea că seamănă cu ce făcuseră frații lui, deși, scriind cu inima slovele, un nou fior se-ntrezărea. Oamenii îl înțelegeau și-l iubeau, fiindcă el făcea tocmai ceea ce ar fi vrut ei să facă.

 

Oamenii așteptară cât așteptară, dar Eminescu lucra mai departe și atunci ei, ca unul singur, i se alăturară. Se urcară pe schele tot mai sus și lucrul creștea.

 

Târziu, când au băgat de seamă, Eminescu dispăruse. Deasupra zidirii lor scria însă cu litere de foc ce se zăreau până la capătul pământului: ,,ROMÂNIA!”[1]

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

1.      [1] Mihai Eminescu, în vol.  Urme, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2011, pp.  139 – 142;

 

 

 

INDEMNUL PRIMAVERII

Sfantul Inochentie al Odessei

 

 

Vazând frumusetea naturii în timpul primaverii, vazând bucuria si multumirea tuturor fapturilor si auzind corul cel minunat al înaripatelor care fac sa tremure vazduhul si sa rasune dumbravile si câmpiile de cântare, cine nu va fi gata sa repete din tot sufletul si din toata inima ceea ce a grait Facatorul, îndata dupa ce a zidit lumea: „iata toate sunt bune foarte!” (Facere 1, 31). Fiecare din noi – si poate nu o singura data – si-a aratat dorinta ca primavara sa fie cât mai lunga. Dar cu toate acestea ea este foarte scurta, mai scurta decât toate anotimpurile anului, ca si cum ar vrea sa ne arate prin aceasta ca si petrecerea noastra în Rai, la început, a fost pentru putina vreme.

 

Pentru ce atotputernicia dumnezeiasca ne înfatiseaza în fiecare an, în timpul primaverii, o astfel de icoana a facerii lumii si a starii noastre celei dintâi? Au nu pentru ca vazând lucrarile atotputerniciei lui Dumnezeu sa ne învatam a fi plini de recunostinta catre Acela „Care atunci când trimite duhul Sau toate se întaresc si se umplu de bunatati, iar când Îsi întoarce fata Sa, toate se vestejesc si sunt gata a se preface în tarâna”? (v. Psalm 103, 28-31) Schimbându-se în vremea primaverii întreaga înfatisare a pamântului, putem spune ca toata lumea ce ne înconjoara îmbracându-se în câteva zile cu frumusete si podoaba, întelepciunea dumnezeiasca pare a ne zice fiecaruia dintre noi: Uitati-va ce pot Eu sa fac pentru voi, daca veti fi vrednici de aceasta! Luati aminte de ce v-ati lipsit voi prin pacat si ce puteti dobândi daca veti cauta sa va lepadati de el si de stapânirea lui cea pierzatoare!

  

Sfantul Inochentie al Odessei, Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 32-34

 

 

 

T Ă I Ș U L

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Taisul suferintei pe care, fara sa vrei, poate, îl împlânti într-o inima straina îti va strapunge si tie inima, dupa legea dreptei rasplati, „Cu masura cu care masurati vi se va masura” (Matei 7, 2). Nu vrei sa suferi, nu-l face pe altul sa sufere.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 261

Prot. Dr. Petru Buburuz la ceas aniversar

 

 Nu aş putea preciza când l-am cunoscut pe Părintele Protopop/ Petru Buburuz. Parcă l-am cunoscut dintotdeauna. Relaţia, mai bine-zis prietenia cu dânsul, a fost, însă, o necesitate pentru mine, pentru conştiinţa mea. Şi iată de ce!

 

În 1990 am organizat o excursie în Basarabia cu un grup de vreo 45 de intelectuali din Mehedinţi: preoţi, ingineri, medici, profesori, economişti etc. Îmi vorbise bunicul de nenumărate ori în şoaptă, cu lacrimi în ochi despre Basarabia şi despre istoria ei. Tocmai de aceea îmi doream s-o  văd. Am trecut  de vama de la Albiţa cu emoţii asemănătoare cu cele din pragul marilor examene ale vieţii.  Respiram cu aviditate aerul şi încercam să simt în sufletul meu mai bine respiraţia şi istoria  Basarabiei, pe care, iată, aveam prilejul s-o cunosc nemijlocit. În codrii multiseculari ce străjuiesc o mare parte din drumul dintre Albiţa şi Chişinău am oprit undeva, la un izvor din marginea şoselei, ca să ne astâmpărăm setea. În grupul nostru erau bărbaţi şi femei. Aşteptam civilizat la rând, ca să ne umplem sticlele. Atunci a oprit un camion lângă autocarul nostru şi din el au coborât vreo 5-6  vlăjgani. Au venit la noi la izvor. Ne priveau duşmănos. Nu ne-au vorbit. Ne-au împins bădărăneşte şi au trecut ei la sursa de apă. Au băut cu pumnii, apoi au plecat val-vârtej, aşa cum veniseră. Când au ajuns la camion, au început să ne înjure birjăreşte, fără pic de respect pentru numărul şi vârsta noastră. Ne îndemnau să ne ducem ,,în România”, să lăsăm pe ei în pace cu ,,Moldova lor.” Un gust  amar am simţit atunci în gură. Nu era Basarabia, pe care o căutasem! Basarabia era alta, o Basarabie străină, dură, ostilă.

 

Am ajuns în Chişinău. Am fost cazaţi la hotelul ,,Strugurel”. Tot personalul era rusofon. Vorbeau româneşte stâlcit. Un ghid rus ne-a condus prin oraş. S-a purtat oribil cu noi. Ne-a insultat în cea aveam mai frumos şi mai sfânt în istoria noastră. Nu ne-a dus nici măcar la statuia lui Ştefan cel Mare. Am văzut-o mai târziu, când ne-am dus fiecare cum am putut. Pe stradă şi în magazine se vorbea ruseşte. Când te auzeau vorbind româneşte, te priveau suspect, ironic, te lăsau să aştepţi mult şi bine, până să te servească.

Seara m-am dus la culcare cu o profundă mâhnire în suflet. Mai bine dacă n-aş fi făcut acea excursie. Era ca la înmormântarea cuiva. Sunt persoane care nu se duc  la înmormântarea unui prieten, rude sau cunoscut, pentru a nu-l vedea mort. Acele persoane vor să rămână cu amintirea celui dispărut nealterată de moarte. Aşa eram eu atunci. Mai bine să fi rămas cu imaginea ideală a Moldovei de dincolo de Prut, cum reuşise bunicul meu să mi-o clădească!

 

În momentul în care am deschis radioul de pe noptieră, am rămas  surprins.  Numai la aşa ceva nu m-aş fi aşteptat.  Radio Chişinău transmitea muzică românească din toate regiunile României. Toată noaptea am ascultat cântece vechi şi noi pe care le ştiam şi altele pe care nu le ştiam. Ceva din adâncul fiinţei mele m-a înflăcărat. Am pus mâna pe telefon şi am reuşit să iau legătura cu postul de radio. Am spus cine sunt  şi că aş vrea să merg a doua zi cu grupul să prezentăm câteva cântece şi , dacă se poate, să  vorbesc. Am întâlnit multă bunăvoinţă în vorba interlocutorului meu. A luat legătura cu cine trebuia şi au fost de acord. Până dimineaţa am scris un discurs  cum am crezut eu că e mai potrivit.

 

Dimineaţa mi-am deşteptat colegii cu noaptea în cap, am mers la masă de îndată ce s-a deschis restaurantul şi, la ora opt eram la poarta Radioteleviziunii din Chişinău. Ne-au primit cu bunăvoinţă. Doamna redactor – şef  Tamara Dorogan ne-a primit bucuroasă. Am vorbit cu dânsa şi am intrat în emisiune. Am cântat cântece româneşti de pe la noi, am cântat colinde, apoi eu am început să vorbesc. Nu ştiam dacă voi mai pleca de acolo liber, dacă nu cumva mă vor aresta. Simţeam însă în străfundurile fiinţei mele nişte resorturi neîntâlnite, care-mi dădeau aripi şi cuvântul meu era mai înflăcărat ca oricând. După emisiune, Doamna Dorogan şi colegii săi ne-au făcut un cadou de zile  mari: ne-au pus o casetă, pe care era înregistrat un concert dat de Gheorghe Zamfir la Paris, înainte de 1989. Nu am auzit muzică mai tulburătoare decât aceea. Cântecul lui Zamfir ne înălţa până la ceruri şi ne cobora în abisuri, ne povestea istoria neamului cu o putere cum nu mai întâlnisem. Când a cântat o doină asemănătoare unui bocet, un glas de femeie striga asemenea unei mame care-şi găseşte unicul copil mort: ,,Nicola, Nicola,/ Ce-ai făcut cu ţara mea!” Citisem de nenumărate ori de puterea educativă a muzicii, dar atunci simţeam cu adevărat această putere că ne invadează fiinţa. Priveam unii la alţii, excursionişti şi redactori, nu ne spuneam nimic, ci doar plângeam. Prin lacrimile noastre ne spuneam de fapt totul. Toată istoria noastră se concentra în lacrimile acelea. Parcă vorbeau moşii şi strămoşii noştri prin ochii şi lacrimile noastre. Cuvintele erau de prisos. Poate chiar ar fi profanat sfinţenia momentului. Cred că momentele acelea au fost printre cele mai înălţătoare din viaţa mea.

         De la un chioşc de ziare am cumpărat mai multe numere din ,,Literatură şi artă”. Din   paginile acestei reviste simţeam cum răzbate duhul românesc. Era o altă lume decât cea pe care o întâlnisem în codrii de pe marginea drumului, pe stradă. Era lumea intelectualilor basarabeni, care se străduiau să renască  o conştiinţă, să reclădească o istorie strivită, împrăştiată. Era lumea lui Vieru, a lui Dabija, a Leonidei Lari şi multor altora ca ei, care gândeau şi simţeau româneşte cu adevărat.

 

 Pe fondul acesta sufletesc mi-a apărut Părintele Petru Buburuz. Mi-am dat seamă că face parte din lumea intelectualilor progresişti de care am vorbit mai sus şi de aceea i-am căutat prietenia. I-am simţit nevoia. Scrisorile noastre au început să treacă Prutul dintr-o parte într-alta de-a lungul anilor. Am publicat în revista sa, ,,Luminătorul”, revistă de mare respiraţie duhovnicească, am vorbit de nenumărate ori la telefon, apoi pe internet. Îl credeam un munte de om. In 2006 am avut prilejul să-l întâlnesc la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti  faţă către faţă. Am rămas descumpănit.  O fire măruntă, modestă, sensibilă, firavă chiar. Ducea cu sine un maldăr de devize, proiecte şi hârtii, cu care spera să obţină ajutoare ca să termine opera vieţii sale:  catedrala ,,Sf. Petru şi Pavel” din Chişinău.

 

Printre oamenii de seamă pe care i-am cunoscut în viaţă, îl număr şi pe Părintele Petru Buburuz şi-i mulţumesc că există şi că face ceea ce face acolo pentru credinţa ortodoxă şi pentru fiinţa românească.

 

La ceas aniversar, îl îmbrăţişez cu toată dragostea de frate întru Hristos şi întru limbă şi fiinţă românească şi-i urez din tot sufletul ,,La mulţi şi fericiţi ani![1]

 

                         Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

[1] La ceas aniversar: Părintele Petru Buburuz, în ,,Neamul românesc" din 20 sept.  2007(http// neamulromanesc. wordpress. com); vezi și ,,Luminătorul”, Chișinău, ediție on-line, 2007, dec. ( http://luminatorul.  wordpress. com/); în ,,Luminătorul”, Chișinău, 2007, 5(sept.  -oct.),pp.  37-39. A se vedea și Părintele Petru Buburuz, în ,,Datina”, Tr.  Severin, 2007, 21 dec., p.  10; în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  IV, 2011, pp.  11 – 14.

 

 

P O E T U L

Arhiepiscopul Iustinian Chira

 

 

Poetul rupe din el si ne hraneste pe noi, cei flamânzi de poezie si de azur. Pentru a sluji viata e trimis poetul în lume. Pentru a risipi pustiul si tristetea si umbra. Poet este fiecare om care aspira, care viseaza, care gândeste, care creeaza, care munceste, care priveste si pretuieste viata în adâncime, fiecare om care se înfioara de soaptele vântului, de murmurul izvoarelor, de vuietul furtunilor, de cântecul pasarilor, de stralucirea stelelor, de munca si daruirea oamenilor, de cântecul si tainele vietii, de farmecul si frumusetile lumii, fiecare om care nu trece cu ochii închisi prin viata, ci vede, contempla, se mira, întreaba… Pe toate Dumnezeu „cu întelepciune le-a facut” – zice David cel neîmbatrânit, cel vesnic tânar. Pentru ca neîmbatrânirea este darul tuturor poetilor. Si David este cel mai mare poet.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 96-99, 32

 

 

 

POARTA DESCHISA DRAGOSTEI

Parintele Rafail Noica

 

 

Facerea de minuni, de exemplu, este numai unul din lucruri, si nu cel mai pretuit de Sfintii istoriei. Cele mai pretuite de Sfintii istoriei sunt virtuti ca smerenia, de pilda, care este poarta deschisa dragostei, dragostea fiind cuvântul la care se reduc toate poruncile dumnezeiesti.

 

Parintele Rafail Noica, Cultura Duhului, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 111