Pr.
Dr. Gheorghe Paschia
Părintele
Gheorghe Paschia(1905-1990) nu mai este printre noi decât prin scrisul şi
gândurile sale, prin amintirea ce a lăsat-o în sufletul celor ce l-au cunoscut.
S-a născut
la 24 aprilie 1905 în Bârzeiul de Pădure din jud. Gorj. A făcut şcoala
elementară în satul natal, studiile medii la Şcoala Comercială din Craiova
(1917-1925), apoi la Seminarul „Sf. Grigorie Decapolitul”din Craiova
(1925-1929). A urmat Facultatea de Teologie la Bucureşti (1929-1933), obţinând
doctoratul în teologie în 1945 cu calificativul ,,magna cum laude”. „Printre picături” a absolvit şi Seminarul
pedagogic universitar „Titu Maiorescu” din Bucureşti. A funcţionat câţiva ani
ca pedagog la Seminarul Teologic din Craiova (1929-1931) şi apoi a lucrat în
cadrul Ministerului de Finanţe. Nu s-a depărtat însă de Biserică. Fie că a fost
cântăreţ bisericesc în Bucureşti la bisericile ,,Adronache” și ,,Sfinții
Împărați”(1930-1936), fie profesor de religie la Liceul Industrial din
Bucureşti (1935-1936), sau preot la Biserica „Bărbătescu Vechi” din Bucureşti
(1936-1965), toată viaţa lui a fost o adevărată misiune în slujba Ortodoxiei.
Stagiul militar l-a satisfăcut în anii 1934-1935. De altfel a fost numit preot
misionar al Arhiepiscopiei Bucureştilor (1936-1938). A mers pe front în
1941-1944 ca preot misionar şi a suferit mulţi ani de puşcărie tocmai că şi-a
împlinit cu patos misiunea de preot. A fost celibatar, convins fiind că în
felul acesta îl poate sluji mai bine pe Hristos.
Părintele Paschia a fost un om de acţiune,
dar şi de carte. A socotit întotdeauna
că lucrările sale, fie că erau cărţi, fie articole, sunt o prelungire a
predicii de la amvon în timp şi spaţiu. A scris mult, deşi a publicat puţin.
Dintre cărţile sale amintim aici: Predica prin viaţă la sfinţi (1934); Sfânta
Biserică a lui Hristos, Biserica luptătoare(1937); Desfiinţarea sâmbetei şi
prăznuirea Duminecii după Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi actele primelor
secole creştine (1937); Tineri biruitori. Învăţături din Sfânta Scriptură şi
viaţă pentru tineret (1939); Sfânt şi sfinţenie (1940); Misterele Odesei
(1940);Cer şi pământ. Predici (1944). În perioada de dinainte de război este
colaborator perseverent al unor publicaţii periodice precum „Fântâna
Darurilor”, „Duminica copiilor”, „Tinerimea creştină”, „Glasul monahilor”,
„Apostolul” şi alte ziare şi reviste. După război revine greu în publicistica
românească. Abia după 1966 îşi recapătă dreptul la semnătură şi publicitate.
Colaborează regulat la reviste precum „Biserica Ortodoxă Română”, „Mitropolia
Olteniei”, „Mitropolia Banatului”, „Glasul Bisericii”, „Studii Teologice” ş.a.
Greu a reuşit să publice lucrări de dimensiuni mari. Şi totuşi! Olteanul nu s-a
dat uşor bătut! A găsit modalitatea de s se strecura pe sub nasul cenzurii.
Şi-a luat ca temă generală a scrierilor sale buna-cuviinţă, în care nu erau
mulţi specialişti! A avut norocul de întâlni un redactor sufletist şi
îngăduitor, recunoscut partizan al bunei-cuviinţe, dl. Gheorghe Marin, şi a
reuşit să publice câteva volume de referinţă precum: Buna-cuviinţă oglindită în
proverbe şi maxime din toată lumea (1970); Dicţionar al bunei-cuviinţe (1973),
Iordache Golescu. Proverbe pentru buna-cuviinţă (1975).
Alte manuscrise îşi aşteptau rândul la
tipar. Contextul ideologic nu i-a mai fost însă prielnic. A apărut şi o boală
nemiloasă, care l-a biruit definitiv la 17 noiembrie 1990.
Am corespondat mulţi ani cu dânsul. Era
plin de viaţă şi de idealuri. Mă încuraja întotdeauna. Mereu găsea proiecte,
multe dintre ele necesitând mulţi ani de studii. Îi citeam cu interes lucrările
în volume, dar mai ales studiile din revistele noastre teologice. Toate priveau
viaţa, constituiau o legătură puternică între învăţătura teologică şi viaţa
practică.
Stilul său era cald, accesibil,
convingător, lipsit de savantlâcuri. Articolele sale erau adevărate ghiduri de
comportament pentru orice tânăr dornic de a descifra şi de a-şi însuşi tainele
vieţii şi ale bunei comportări în societate. Părintele Paschia nu a avut copii
trupeşti, dar a avut mulţi fii sufleteşti. Nu mă refer numai la enoriaşii săi,
ci la toţi cititorii din ţară şi nu numai, care i-au primit scrierile cu
interes şi au putut să înveţe ceva din ele. Avea mult tact pedagogic şi ştia să
se facă plăcut.
Prin 1987 mi-a trimis trei manuscrise,
printre care unul era Buna-cuviinţă creştină, Dicționarul bunei-cuviințe
creștine și Epitafuri. Îi admir şi azi premoniţia de atunci. Mi-a încredinţat
manuscrisele cu rugămintea ca atunci când se va ivi vreun prilej să i le
public. Eram preot într-un cătun la o margine de ţară! Şi, totuşi! Mie mi le-a
încredinţat. Nu ştiu dacă le-a mai dat şi altora. Ştiu, însă, că am purtat ca
pe o sfântă povară dorinţa aceasta a Părintelui Gheorghe Paschia de a putea
să-i dau într-o bună zi la lumină aceste roade ale ostenelilor sale și am
reușit. Cărțile respective i le-am publicat în câteva ediții și le-am răspândit
în lume în sute de exemplare. Am făcut această lucrare cu bucurie. Nu am
cinstit doar memoria unui preot, a unui om dedicat condeiului şi moralei
creştine, ci am dat publicităţii cărțile părintelui cu convingerea că ele sunt
de folos tuturor celor ce le vor citi, indiferent de vârstă şi preocupări.
Într-o lume în care violenţa şi dezmăţul
au prins mult teren, în care buna-cuviinţă este socotită de mulţi o adevărată
cenuşăreasă, carțile părintelui Paschia se impun prin sobrietatea şi
seriozitatea cu care abordează problemele de comportament. Sunt printre primele lucrări de acest gen din câte cunosc,
prin faptul că abordează comportamentul de pe poziţia învăţăturii creştine.
Lucrările se vor nu numai un auxiliar preţios pentru preoţi, învăţători şi
profesori, care predau religia în şcoli, ci şi pentru credincioşii de diferite
vârste şi profesii. Aceasta tocmai datorită universului în care ne introduc: în
biserică, la nuntă, la botez, la înmormântare, la masă, la discuţiile cu
semenii etc. Toate îndrumările date în lucrările părintelui nu sunt sterile, învechite, depăşite.
Nicidecum. Ele sunt verificate practic.
Părintele Gheorghe Paschia, în îndelungata
sa activitate pastorală a avut posibilitatea să cunoască cele mai diverse
categorii de oameni. Adesea îmi povestea, în scrisori sau în timpul
întrevederilor ce le-am avut cu dânsul, despre oameni şi întâmplări de seamă.
Viaţa l-a dus în anturajul regelui, al patriarhilor, în apropierea miniştrilor
şi înalţilor ierarhi, a avut legături cordiale cu profesori universitari,
ofiţeri superiori, medici, ingineri ş.a. A învăţat de la fiecare şi şi-a
îmbogăţit permanent propria educaţie şi propriul comportament. Lucrările
dumnealui nu sunt rezultatul unor cercetări sterile de bibliotecă, lucrări de
birou, ci sunt direct implicate în viaţa practică.
Presimțindu-și sfârșitul, Părintele
Gheorghe Paschia și-a încredințat întregul fond de lucrări edite și inedite
Bibliotecii Sfântului Sinod spre păstrare și valorificare.
Dumnezeu să-l odihnească și cu drepții să-l
numere, așa cum a sperat întreaga viață![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] A se vedea și Pr. Dr.
Gheorghe Paschia (1905 - 1990), în ,,Telegraful Român", Sibiu,
an. CXXXIX (1991), nr. 1-4(1-15 ian.), p. 8;
Cuvinte
și istorisiri ale Starețului Paisie (I)
Cel care vorbește sau scrie despre Sfinții
Părinți și nu s-a curățit de patimi, seamănă cu o tinichea care are în ea
miere, dar miroase a motorină.
Dumnezeu nu îngăduie începătorului,
copilului mic și celui foarte sensibil, să-și vadă bine sinea lor, căci altfel
ar cădea în deznădejde.
Mai demult creștinii aveau multă evlavie
pentru anafură, mai multă decât o au mulți monahi astăzi pentru dumnezeiasca
Împărtășanie.
Atunci când în rugăciunea noastră nu
simțim mângâiere și bucurie, precum copilul cel mic când merge la sânul mamei
lui, atunci fie am rănit pe cineva cu purtarea noastră și cu asprimea, fie
există mândrie.
Omul care are smerenie, chiar dacă se va
abate cândva, Harul lui Dumnezeu îl acoperă, pe când cel mândru este ca o
mașină cu direcția stricată care mereu se abate de la cale sau ca un ferăstrău
ascuțit numai pe o parte.
Când se îndulcește cineva de rugăciune, nu
mai vrea să iasă din chilia sa. Atunci rugăciunea nu obosește, ci odihnește.
Când noi nu vrem să ieșim din chilia noastră, însă din dragoste ieșim și ne
jertfim liniștea de dragul unui frate, atunci Dumnezeu, văzând dragostea
noastră, completează.
Să ne purtăm cu simplitate față de
ceilalți și să primim observațiile simplu. Dacă cineva se mișcă cu simplitate
și cu gânduri bune, se bucură când este ocărât.
Să ai întotdeauna o carte deschisă pe
masă, ca să nu găsească diavolul prilej să aducă gânduri.
Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI
ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016
DESPRE
MOARTEA CLINICĂ
Arhim.
Arsenie Papacioc
– Parinte Arsenie, ce parere aveti despre
fenomenul mortii clinice? Il pot ajuta pe un om trairile deosebite din timpul
unei morti clinice, pentru a-si redobandi credinta in Dumnezeu?
– Biserica n-are o pozitie speciala fata
de fenomenul mortii clinice. Noi nu ne amestecam, n-avem cum. Nici cel mai
priceput om de stiinta n-a putut vreodata lamuri acest subiect, altminteri
destul de „nestiintific”. Totusi, biserica stie precis, fara dubii, ce e de
facut, pentru ca sa ne salvam dincolo de moarte. Trebuie sa ne pregatim de o
inviere. Si asta depinde de trairea autentica, dupa masura fiecaruia, a
momentelor pe care le traim. Invatati, asadar, sa muriti si sa inviati in
fiecare zi. Ganditi-va ca veti muri chiar azi. Eu am fost la capataiul multor
muribunzi si va pot spune ca toti, dar absolut toti, voiau sa mai traiasca
macar o singura zi. Inca o zi!
PĂRINTELE
GALERIU
S-a stins părintele Galeriu! A fost ca o
făclie, care a ars intens, revărsând în jur lumina şi căldura, mângâind,
încurajând, dând speranţe! S-a stins un mare preot, un mare predicator, un mare
Duhovnic, un mare profesor. L-a plâns familia, l-au plâns enoriaşii, l-au plâns
foştii săi studenţi, l-a plâns o ţară. Toţi îl cunoaştem din diverse
împrejurări şi îi păstrăm un respect profund, o dragoste curată. Era ca unul
drag din familiile noastre. Când aveam prilejul să-l ascultăm vorbind,
predicând, fie la biserică, fie cu prilejul nenumăratelor conferinţe, pe care
le ţinea prin ţară, fie cu prilejul emisiunilor de la radio sau televizor,
încetam orice activitate, puneam zăbăluţă oricărui gând străin. El era ca un
magnet: atrăgea toţi ochii şi toată atenţia asupra sa. Era, la un moment dat,
alături de părintele Stăniloae, personalităţile cele mai credibile ale
Bisericii Ortodoxe Române. Pentru ei îi iertai pe toţi!
Eram student la Teologie în Bucureşti,
când a venit acolo ca spiritual. Această funcţie echivala cu cea de pedagog în
învăţământul preuniversitar. Auzeam de dânsul că fusese preot la biserica
„Sfântul Vasile” din Ploieşti şi acolo se ducea lumea puhoi, ca să-i asculte
predicile. Unii ziceau că fusese luat forţat de acolo şi adus la facultate pe
„linie moartă”, ca să nu mai stânjenească propaganda ateistă. Era aşa cum îl
ştim cu toţii: un bătrân cu barbă şi plete bogate, cu privire blândă dar
scrutătoare. Treizeci de ani l-am tot văzut după aceea şi n-am surprins vreo
schimbare în înfăţişarea dumnealui.
Aveam în facultate şi un alt spiritual,
părintele Ştefan Alexe. Dânsul era un om cult, format în şcolile germane, fost
preot în Germania, gata oricând să te ajute dacă erai la nevoie, gata să te
sfătuiască, dar necruţător cu indisciplinaţii. Pentru mulţi era o adevărata
teroare: scădea notele la purtare, tăia bursele, exmatricula, chema părinţii.
Când a venit părintele Galeriu, nu ne
venea a crede că un spiritual poate să fie şi altfel. Părintele Galeriu era un
om cult, dar reuşea să se apropie de sufletul nostru adolescentin. Nu cred că a
dat vreo sancţiune vreunui student vreodată. Cel mult, dojenea cu vorba, dar în
aşa fel încât mustrarea îţi pătrundea în adâncul fiinţei şi nu o uitai poate
tot restul vieţii. Mustrarea lui era ziditoare, parcă te scula din mormânt.
Chiar avea o expresie pentru cei ce întârziau la rugăciune ori biserică: „-
Scoală-te, Lazăre!”.
Pe dânsul îl puteai găsi oricând gata
să-ţi asculte păsul, să-ţi înţeleagă durerea, necazul. Îţi citea sufletul ca pe
carte, fără să-i spui o vorbă. Privea o fotografie şi-ţi vorbea minute în şir
despre calităţile sau defectele persoanei respective, fără a fi văzut-o
vreodată. Era un psiholog subtil, care înţelegea oamenii şi viaţa mai bine ca
oricare altul. Suferea cu fiecare. Foarte rar l-am văzut bucurându-se, zâmbind.
Parcă era săpat în piatră chipul său.
Citate din Sfânta Scriptură, din Sfinţii
Părinţi, din lucrările oamenilor celebri ai lumii erau ceva firesc, veneau pe
buzele dumnealui cu o naturaleţe dezarmantă. Citea mult literatură teologică
străină şi în predicile sale folosea materialul cules în mod magistral. Când
vorbea dânsul, sâmbătă seara, la Vecernie, în special, la biserica „Sf.
Ecaterina” a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, venea lumea ca la Paşti. Nu
lipseau studenţii. Se dusese vestea de predicile sale şi veneau oameni de
credinţă, minţi subţiri, dar şi inimi pioase să-l asculte cu aviditate. Şi
aveau ce să audă!
Înainte de a predica, părintele Galeriu
îngenunchea în altar, îşi rezima capul de Sfânta Masa şi se ruga să-i dea
Dumnezeu cuvânt cu putere multă. Şi Dumnezeu îi dădea cu prisosinţă. Îşi
începea predicile fie cu voce suavă, plecând de la istorioare simple, pe
înţelesul tuturor, fie „ex abrupto”, cu voce puternică, aproape strigată, care
făcea să îngheţe orice şoaptă şi orice mişcare. Vocea lui urca sprintenă până
la bolţile bisericii, de multe ori până la porţile cerului, trăgând după dânsa
pe cei doritori de înălţare; vocea lui cobora alteori, gravă, îngrijorată,
tremurată, până în adâncurile iadului, smulgând de acolo pe cei împotmoliţi şi
rătăciţi. N-am văzut apostoli decât în icoane, dar cred că părintele Galeriu
era un apostol al lui Hristos rătăcit în vremurile noastre, la cumpăna de
veacuri şi de milenii.
În centrul predicii sale era întotdeauna
Hristos, cu Jertfa şi Învierea Sa; cuvântul lui crea, zidea şi răscumpăra. Teza
sa de doctorat în teologie, Jertfă şi Răscumpărare, nu semăna cu nimic altor
teze pentru obţinerea acelui grad. Părintele Galeriu trăia ceea ce scria, trăia
ceea ce spunea. Fiecare cuvânt îi era ca un copil. Retrăia prin el şi avea
grijă să nu-i scape oricum şi fără rost. De multe ori poetul Ioan Alexandru,
alt magistral orator al Bucureştiului, era anunţat cu surle şi chimvale că
vorbeşte la o anumită oră la Ateneul Român, ori la Muzeul Literaturii, dar la
acea oră Ioan Alexandru se afla în biserica „Sf. Ecaterina”. Nu pleca de acolo până
nu-i auzea predica părintelui Galeriu şi nu-şi reîncărca bateriile din
„electricitatea”, din forţa spirituală, pe care bătrânul o răspândea şi o
împărtăşea tuturor.
L-am avut profesor de Teologie
Fundamentală. Acolo era magnific. Uita de noi cei din sala de curs, iar noi
uitam de noi înşine. Discursul lui nu semăna cu cursurile celorlalţi profesori.
Nu era didacticist, scolastic, sec, rece, distant, academic, ci dimpotrivă,
Părintele Galeriu analiza aspectele profunde ale existenţei cu competenţa unui
savant, dar ştia să le expună pe înţelesul tuturor cu măiestria unui orator de
elită. Orice întrebare sau nedumerire a noastră putea să constituie începutul
sau miezul unei noi prelegeri. Nu ştiu dacă se conducea după programe, nu ştiu
dacă îşi structura cursul după metodele didactice propriu-zise; ştiu doar că
abia aşteptam să vină orele dumnealui, abia aşteptam să-l auzim, să-l vedem. Ne
umplea sufletul de bucurie mare, nemărturisită în cuvinte, a descoperirii, a
cunoaşterii adevărului.
Poate că cei care ar fi vrut să scrie o
carte de Omiletică, de Catehetică, de pastorală n-ar fi trebuit să meargă în
biblioteci să consulte bibliografii de specialitate, ci ar fi trebuit să stea o
vreme în preajma părintelui Galeriu, ca să cunoască „pe viu” ce înseamnă să fii
preot şi predicator.
Ca preot era mare, ca om avea slăbiciunile
sale. Era un om hăituit, un om cu frica intrată în oase. Puşcăria îşi lăsase
amprenta adânc asupra sa. Am constatat aceasta, în momentul în care i-am spus
că am auzit vorbindu-se la radio „Europa liberă” de inginerul Galeriu, care
fugise în străinătate. L-am întrebat dacă nu cumva este fiul său. A tresărit
înfricoşat, s-a speriat de-a binelea, a ezitat puţin, apoi a răspuns evaziv,
diplomatic:
„-Neamul românesc e mare, copile! Sunt
mulţi cu numele acesta în Țara Românească!”
Dacă până atunci îi fusesem ucenic
apropiat, de atunci simţeam că mă ţine oarecum la distanţă.
După Revoluţie l-am văzut vorbind,
asemenea părintelui Stăniloae, în balconul Universităţii cu prilejul istoricei
adunări a „golanilor”. Mulţimea îl asculta înfrigurată şi-şi zămislea în suflet
speranţa unor vremuri noi.
Deşi vârsta îşi spunea în mod evident
cuvântul, nu pregeta să călătorească prin ţară, acolo unde era chemat, să
vorbească mulţimilor, asemenea Sfinţilor Apostoli de altădată.
Se spune că într-o zi călătorea cu trenul
spre Timișoara. În compartimentul în care se afla dânsul a urcat o doamnă
oarecare. Când l-a văzut îmbrăcat preot, cucoana a început să toace ca o meliță
tot ceea ce învățase pe la ,,Ștefan Gheorghiu” sau la vreo școală de partid cu
privire la rolul muncii. Mereu repeta cu obstinație: ,,Munca l-a creat pe om!”
,,Dacă n-ar fi muncit, omul ar fi și azi animal!” Părintele Galeriu a tăcut,
lăsând-o să-și termine ,,muniția”. Când ea
s-a oprit, socotind că l-a făcut zob pe ,,popa” din fața ei, Părintele
Galeriu a replicat calm: ,,-Și boul a muncit, cucoană, de milioane de ani și
tot bou este!” Femeia a rămas fără grai. Nu se așteptase la așa afirmație. Până
la Timișoara s-a așternut liniștea în compartiment. Pe peron, Părintele se
îndrepta spre ieșire. Cineva l-a prins de mână. S-a întors. Era femeia
,,filozoafă” din compartiment. Cu glas sfios i-a spus: ,,-Vă rog să mă iertați,
părinte!” ,,- Dumnezeu să te ierte! Să mergi să te spovedești!” A făcut semnul
binecuvântării asupra ei și a plecat mai departe. Acesta era Părintele
Galeriu!
S-a sfârşit după o grea suferinţă fizică
şi a plecat în împărăţia Celui Mare şi Veşnic, pe Care L-a iubit şi L-a slujit
cu credinţă toată viaţa!
Dumnezeu să te ierte, iubite părinte![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] „Datina”, Tr. Severin, XIV (2003), 3482 (6-7 sept.), p. 3; 3483 (9
sept.), p. 3 în ,,Telegraful român”, Sibiu, an. CLI(2003), nr. 20-32(1-15
aug.), pp. 1-2; în vol. Urme, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2011, pp. 274
– 277 .
Cum
vor aduce femeile pe calea cea dreaptă pe bărbaţii lor?
-Şi cum vor aduce femeile bune pe calea
cea dreaptă pe bărbaţii lor?
-Prin exemplul lor bun. Corifeul Petru le
sfătuieşte pe femei: Femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, aşa încât, chiar
dacă sunt unii care nu se pleacă cuvântului, să fie câştigaţi, fără
propovăduire, prin purtarea femeilor lor, văzând de aproape viaţa voastră
curată şi plină de sfială (I Petru 3, 1-3).
Un fost milenarist mărturisea: „Eu o
băteam pe soţia mea, şi aceasta se ruga pentru mine. Şi cu cât mai mult se ruga
pentru mine, eu cu atât mai mult turbam şi o loveam. Însă faţa ei era
întotdeauna senină. Şi, am zis în sinea mea: aceasta este femeie şi eu o bat
fără milă, iar ea se roagă pentru mine! Credinţa, iubirea, dragostea ei faţă de
mine m-au cutremurat şi m-am căit. Şi datorită ei am devenit şi eu creştin
(alţii, din pricina soţiilor, devin atei)”.
Şi când soţia unui hindus a devenit
creştină, bărbatul ei a rupt-o în bătaie. Voia cu orice preţ s-o silească să se
întoarcă la hinduism. Şi această femeie a răspuns cu blândeţea ei la purtarea
lui chinuitoare. De fiecare dată îi făcea mâncare şi mai bună. Urmarea a fost
că soţul sălbatic s-a îmblânzit, a devenit şi el creştin datorită soţiei lui.
„Virtutea topeşte inimile”.
Din Arhimandrit Vasilios Bacoianis,
Căsătoria, Editura Tabor, Bucureşti, 2010, p. 60-61.
SUBALTERNII
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Ati observat cu cât respect, supunere,
corectitudine se poarta subalternii fata de superiorii lor, aceasta
întâmplându-se în toate starile si conditiile, ca un mod al celor „mici” de
a-si face datoria fata de „cei mari”. Dar ati vazut câta supunere se arata si
ce protocol riguros se aplica la Curtea Tarului? Acestea pot deveni modele de
comportament în raport cu Creatorul; purtarea corecta fata de Acesta, supunerea
fata de poruncile Sale dau scop si fericire vietii.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 92
Părintele
Arsenie Dumitrache
Nu ştiu dacă a mai scris cineva vreodată
vreun rând în presă, ori în vreo carte despre Părintele Arsenie Dumitrache.
Poate acestea sunt cele dintâi cuvinte scrise aici pe pământ despre dânsul.
Pentru mine a rămas chipul adevăratului călugăr pe care l-am cunoscut până acum
în trecerea mea prin această lume.
Venisem la Parohia Malovăţ preot la 1 octombrie 1979. Biserica de la
Malovăţ era în stare jalnică. O găsisem cu o pictură degradată în proporţie de
80%, conform proiectului de pictură. Acoperişul era din tablă veche,
descheiată, ruptă. În biserică erau porţiuni mari de podea putredă. Mai multe
străchini aşezate prin biserică preluau apa ce curgea de la ploaie prin
acoperiş şi prin tavan. Tâmplăria era putredă. Mai multe geamuri erau înlocuite
cu ghemotoace de cârpe. Alunecările de teren din zonă făcuseră ca biserica să
fie, pur şi simplu, ruptă pe mai multe locuri. Prin crăpăturile din zid puteai
băga pumnul fără să te zgârâi. Catapeteasma era crăpată pe mai multe locuri.
Îmi era teamă să fac slujbă în altar, fiindcă exista pericolul să se
prăbuşească peste mine. Când a fost vorba s-o demolăm, m-am urcat cu scara şi
am început să dau jos cărămidă cu cărămidă. Flamba, ameninţând dintr-un moment
în altul cu prăbuşirea. Mulţi enoriaşi erau de părere că mai ieftin ar fi dacă
am demola-o şi am construi alta nouă.
Le-am răspuns: ,,-Când mama Dvs. îmbătrâneşte sau se îmbolnăveşte, o aruncaţi
în ogaş şi vă luaţi alta?”
Oamenii m-au înţeles. Au pus mână de la
mână, făcând eforturi uriaşe. Am început lucrările de consolidare şi reparaţii.
Zi şi noapte trimiteam circulare pe la eparhii, mânăstiri, diverse instituţii,
cerând ajutoare, pentru a nu fi greutatea prea mare pentru sătenii noştri.
Lucrurile se precipitau şi trebuiau bani mulţi. Lucrau mai multe echipe de muncitori,
trebuiau multe materiale şi toate trebuiau achitate urgent.
Într-o zi, urmare cererii mele de ajutor,
am primit o scrisoare. Era un colţ de hârtie îngălbenită, pe care era scrijelit
un scris ca de copil de clasa întâia. Scria: ,,Părinte Alicsandre, fă bine şi
vino până aici, la Mânăstirea Suzana. Părintele Arsenie”.
Nu ştiam unde este acea mânăstire. Am
aflat că e în judeţul Prahova, pe Valea Teleajenului, ceva mai sus de Mâneciu.
Am scris: ,,Părinte Arsenie, distanţa e mare, cheltuiala e multă cu drumul, eu
sunt prins aici cu lucrările la biserică. Dacă vreţi să ne trimiteţi vreun
ajutor, vă rog trimiteţi prin poştă!” Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat:
,,Părinte Alicsandre, fă bine şi vino până aici. Îţi plătesc eu drumul!”
Le-am spus consilierilor mei şi mi-au zis:
,,-Du-te, părinte, până acolo! E călugăr la o mânăstire, nu e un oarecare!”
M-am dus. Mânăstirea Suzana era mânăstire
de maici. Era o adevărată minune rătăcită-n munţi. Am întrebat de Părintele
Arsenie Dumitrache şi mi-au arătat o căsuţă undeva în curtea mânăstirii. M-am
dus acolo, am bătut, am strigat, dar n-a răspuns nimeni. Am aşteptat. Peste mai
bine de o jumătate de oră a venit un călugăr bătrân, cu pletele şi barba albă,
abia ducându-şi povara anilor. L-am salutat, m-am recomandat şi şi-a amintit de
mine. M-a poftit să aştept. A intrat în casă şi după multă-multă vreme a ieşit
cu un pachet. În el erau 20.000 lei.
Salariul meu era de 2.000 lei. Aveam la mine chitanţierul. Cu mare greutate m-a
lăsat să-i tai chitanţă, dar nu cu numele lui, ci ,,Diverşi credincioşi”. Erau bani primiţi de
el de la credincioşi. Mi-a dat şi 300 lei pentru drum. Cu banii aceia am luat
fierul-beton necesar pentru centurile bisericii
în lucrarea de consolidare.
A mai trecut o vreme, lucrările mergeau, dar
banii erau tot mai puţini. I-am scris iar. M-a chemat la el. Mi-a mai dat 5.000
lei şi 300 lei pentru drum. M-a luat valul şi nu i-am mai scris câţiva ani.
Când i-am scris, mi-a venit răspuns de la stăreţie, că Părintele Arsenie nu mai
este la ei.
Am scris despre el regretatului Mitropolit
Antonie Plămădeală. Era vremea când ierarhii găseau timp să răspundă la
scrisori! Mi-a scris vlădica Antonie, că pe Părintele Arsenie Dumitrache îl
transferase Sfântul Sinod la Mânăstirea Cocoş din judeţul Tulcea, fiindcă
începuse poporul să-l socotească Dumnezeu, tocmai pentru dărnicia,
curăţenia şi credinţa sa.
Dumnezeu să-l ierte![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Părintele Arsenie Dumitrache, în
,,Scrisoare pastorală”, an. VII(2009), nr. 161, pp. 3-4; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. V, 2012, pp. 39 – 41;
CUM
ITI PETRECI TIMPUL?
Cuviosul
Bonifatie de la Teofania
„Cum îti petreci timpul?” – a fost
întrebat un pustnic care aproape ca nu stia sa citeasca. Acesta a raspuns:
„Mântuitorul mi-a daruit o vedere, si tot privesc”. „La ce?” „La patimirile lui
Hristos. Îl am întotdeauna în fata ochilor. În aceste patimiri gasesc tot ce-mi
face trebuinta, si nimic nu m-a apropiat atât de mult prin dragoste de Domnul
meu Iisus Hristos ca vederea pe care mi-a daruit-o El”. Cu totii putem urma
pustnicului acestuia.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2011, p. 59-60
WOLFRAMUL
SI LUMINA LAUNTRICA
Sfantul
Ioan Iacob Hozevitul
La luminatia electrica si la stralucirea
luxului modern, nu se mai poate pricepe întunericul si calicia din suflet.
Sfantul Ioan Iacob Hozevitul, Din Ierihon
catre Sion, Ed. necunoscuta, Ierusalim, 1999, p. 263.
Patriarhul
Iustin Moisescu
Auzisem lucruri extraordinare despre el
când eram elev şi apoi student. Se vorbea în culise că scrie şi vorbeşte fluent
vreo douăsprezece limbi, că are studii foarte savante, că în tinereţe a fost
profesor universitar. M-am bucurat sincer când a ajuns patriarh, fiind convins
că un intelectual de rasă va aduce vădite îmbunătăţiri în viaţa Bisericii. Un
suflu de entuziasm m-a cuprins. Era în 1979. M-am dus la directorul de atunci
al Institutului Biblic, părintele Valeriu Anania. Ne cunoşteam mai demult, fiindcă
dânsul conducea şi revistele patriarhale, iar eu colaboram la revista „Biserica
Ortodoxă Română“. Revista respectivă împlinea în 1984 o sută zece ani de
apariţie şi am propus realizarea şi publicarea unei bibliografii. Părintele
Anania a primit cu bucurie propunerea şi a doua zi mi-a dat o adresă semnată de
însuşi patriarhul Justin, prin care eram însărcinat, oficial, să realizez
Bibliografia şi s-o predau spre publicare la jumătatea lunii noiembrie 1983.
M-am pus pe muncă. Am parcurs toată
colecţia revistei din perioada 1948-1983, pe care o aveam în biblioteca
parohiei şi la bisericile din Severin. Pentru perioada 1874-1948 am găsit
înţelegere la răposatul mitropolit Nestor Vornicescu. Mergeam la Craiova cu
geamantanul, îl umpleam de reviste, le conspectam în două-trei luni, le duceam
pe acelea şi luam altele. Pentru numerele lipsă a trebuit să merg în Bucureşti,
pe la Biblioteca Sfântul Sinod, Biblioteca Academiei, Biblioteca Centrală de
Stat. Au fost douăzeci de mii de articole. Majoritatea le-am rezumat
telegrafic. Am realizat bibliografia după modelul bibliografiilor publicate de
Academia Română. Am pus suflet şi am înjugat nenumărate zile şi nopţi. În
noiembrie 1983 reuşisem să dactilografiez nouă sute de pagini. Lucrarea o aveam
gata în manuscris, dar s-ar fi ridicat la peste două mii de pagini
dactilografiate. Socotind că este suficient pentru un volum, am mers la
patriarhie să-l predau, ca să intre în lucru, urmând ca în lunile următoare să
predau şi restul materialului.
La editură nu mai era părintele Anania.
Părintele Dumitru Soare nu a putut lua o decizie. A mers cu mine la patriarhul
Justin. Aveam mari emoţii. Cabinetul patriarhului era imens. În mijloc, la un
birou imperial, şedea, tolănit într-un fotoliu, însuşi patriarhul. Era voinic
şi gras. Eu aveam vraful de nouă sute de file sub braţ. I-a explicat părintele
Soare despre ce-i vorba. M-a privit o clipă şi de după lentilele foarte groase
mi-a zis: „-Ce-ai făcut mă?“ „-Prea Fericite, am realizat Bibliografia Revistei
„Biserica Ortodoxă Română“ pe o perioadă de o sută zece ani! Aici am o primă
parte. Vă rog, permiteţi-mi să v-o prezint!“ „-A…, lasă, lasă…! Înseamnă că
parohia ţi-ai lăsat-o vraişte, dacă ai lucrat la asta. Aşa sunteţi, voi,
preoţii, mă, vă ocupaţi de orice, numai de parohie nu!“ Mă aşteptam la o
asemenea acuzaţie. Eram pregătit să răspund. „-Prea Fericite Părinte, vă rog
să-mi permiteţi să vă prezint. Anul trecut am terminat lucrările de reparaţii
capitale la biserică. Iată documentaţia, iar acum două săptămâni am făcut
recepţia la pictura bisericii, conform acestor acte!“ am zis eu, scoţând din
geantă documentaţia de care dispuneam. „-A, păi să vorbim cu Nestor să-ţi dea o
parohie la oraş atunci!“ „-Nu pentru o parohie mai bună am făcut această
lucrare, ci ea se înscrie pe linia unor preocupări constante. Am publicat până
acum şase cărţi la edituri de stat, câteva sute de articole în ţară şi
străinătate.“ „-Şi acum ţi-ai găsit să te apuci de bibliografie şi să-mi ceri
mie să ţi-o public?“ „-Lucrarea aceasta am făcut-o în baza unui ordin oficial
al patriarhiei, semnat de Prea Fericirea Voastră şi în ea am îngropat cinci ani
de tinereţe!“ „-Păi da, crezi că eu ştiu ce-am semnat acum cinci ani, câte
hârtii îmi trec pe dinainte?! Sau sunt eu obligat să vă public tot ce vă trece
vouă prin cap acolo, la ţară! Gata, audienţa s-a terminat!“
Am ieşit plângând din cabinetul
patriarhului. Dacă s-ar fi uitat peste lucrare şi mi-ar fi spus s-o reiau de la
capăt pe baza altor principii, aş fi făcut-o cu bucurie; dacă mi-ar fi
reţinut-o acolo, că o vor publica atunci când vor avea posibilitatea, acceptam.
Fusese profesor universitar şi ar fi trebuit să aibă un pic de tact pedagogic.
Of! O jumătate de an n-am fost în stare să mai scriu o pagină. Au trecut apoi
şaptesprezece ani şi mi-am publicat lucrarea, în trei volume, pe cont propriu
şi am fost foarte apreciat de specialişti. E adevărat că acum lucrarea mea
priveşte o perioadă extinsă la 120 de ani, este mai completă şi nu îmi este
ruşine cu ea.
Pe patriarhul Justin îl pomenesc la
fiecare slujbă. Poate să fi fost un munte de cultură; pentru mine rămâne cel pe
care l-am cunoscut în cele zece minute ale audienţei de care am vorbit mai sus.
De! Asta e![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Patriarhul Iustin Moisescu, în
,,Datina”, Tr. Severin, an. XII(2001), nr. 2968(25-26 aug.), p. 5; în
vol. Piscuri și prăpăstii, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp. 218
– 220;
Din
minunile de la Bisericani
Următoarea întâmplare mi-a fost povestită de
Părintele Spiridon de la Horaița, viețuitor o vreme în obștea Mănăstirii
Bisericani:
Când a fost trimis egumen la Bisericani,
Părintele Serafim era singur, n-avea nici un ajutor, nici măcar unde locui.
Luase cursa spre Bisericani și când a văzut care e situația, atât era de
deznădăjduit, încât a spus că se va urca în primul autobuz care se întorcea. În
tot acest timp se ruga Maicii Domnului, să-l lumineze la ceea ce avea de făcut.
A mai zăbovit și nu a luat primul autobuz.
Și-a spus în sine că-l va aștepta pe cel de-al doilea. Nu trece mult timp și pe
drum, „la Iconiță”, se apropie încet-încet de biserică o bătrânică gârbovită de
ani, cu două traiste mari în spate, pline cu bucate și cele trebuincioase
vieții de zi cu zi.
„V-am adus ceva, așa cum mi-a fost dată
porunca”
Tot ce avusese mai bun pe-acasă a pus în
ele și a adus. Se oprește în dreptul bisericii și se-nchină până la pământ,
trăgându-și sufletul. Nu departe de ea era noul egumen, adâncit în gândurile
sale. Poate că nici n-o observase cum s-a apropiat de dânsul și l-a întrebat:
„Preacuvioase, sărut dreapta și bine v-am găsit! V-am adus ceva, așa cum mi-a
fost dată porunca”. Părintele tresare și o privește mirat. Dar bătrânica îl
lămurește pe dată:
„Preacuvioase, eu m-am născut și mi-am dus
viața într-un sat din Bacău și de acolo viu la Sfinția ta. Eram cam de 20 de
ani când am descoperit că am o boală grea și că n-am s-o mai duc mult. Tare
necăjiți mai erau toți ai mei... Mama se topea pe picioare... Atunci m-am rugat
cu multă stăruință Măicuței Domnului și într-o noapte mi s-o arătat în vis și
mi-o spus: «Ileană, să te scoli și să te duci numaidecât la Mănăstirea
Bisericani și acolo te-oi face sănătoasă. Dar să nu uiți cât vei trăi: în
fiecare an să mergi și să duci de mâncare și cele trebuitoare călugărilor care slujesc
acolo».
Închinându-se cu evlavie, s-a încredințat
cu totul Maicii Domnului
N-am mai stat la șovăială și a doua zi am
venit aici, cu ultimele puteri, căci eram tare slăbită. Am căzut în genunchi în
fața stejarului și am văzut-o pe Maica Domnului din iconiță că era la fel cu
Cea care mi se arătase mie.
De bucurie, lacrimile mi se slobozeau din
ochi, udând rădăcina stejarului și cerând milostivire de la Stăpâna Cerului și
a pământului. De la o vreme, durerile începuseră a mă lăsa și simțeam cum o mână
caldă îmi ștergea sudoarea de pe frunte. Și minunea a fost că m-am ridicat de
acolo un om sănătos.
Și în fiecare an viu aici să mulțumesc
Maicii Domnului și să împlinesc porunca dată de dânsa, pentru că ea nu-și lasă
niciodată călugării la greu. Și iacătă, preacuvioase, că am aproape 80 de ani.
Poftim, chivernisește Sfinția ta cum socoți și mă blagoslovește pe mine,
păcătoasa Ileana.”
Părintele deodată s-a luminat și s-a
minunat de purtarea de grijă a Maicii Domnului, considerând această întâmplare
motiv temeinic de a rămâne. Închinându-se cu evlavie, s-a încredințat cu totul
Maicii Domnului. Nu i-a fost ușor, dar ea mereu i-a fost alături, și prin ea,
cu harul lui Dumnezeu, a ajutat mulți oameni, iar pe alții i-a întărit în
credință.
Nil
Dorobanțu(1920-1977)
și
vocația lui profetică
La 1 august 2020 s-au împlinit 100 de ani
de la nașterea lui Nicolae(Nil) Dorobanțu în Crainici-Mehedinți.
Nil Dorobanțu este o personalitate
colosală a Bisericii Ortodoxe Române și a neamului românesc. Până în urmă cu
câțiva ani nu se știa mai nimic despre el. Doar câteva rude și cunoscuți îi
rosteau numele în șoaptă și mai vorbeau despre el. În rest, tăcere. Libertatea
cuvântului câștigată cu mult sânge la Revoluție, a făcut să apară ca dintr-o
altă lume această personalitate unicat
în peisajul cultural românesc și bisericesc. Se vorbea după 1989 că
există ,,literatură de sertar”, care va fi scoasă la lumină în următorii ani. A
fost așa ceva, dar mult mai puțin decât ne-am
așteptat. Iată că Nil Dorobanțu a depășit pe toți și pe toate în această
privință. Peste zece mii de pagini acoperite
cu scrisul său mărunt, înghesuit, au fost descoperite. Dumnezeu știe câte vor
mai fi uitate prin cine știe ce cotlon! Vreo treizeci de cărți i-au văzut
lumina tiparului până acum și încă nu se știe câte vor mai apare. Și ce cărți!
Nil Dorobanțu are o viață fascinantă,
neobișnuită pentru secolul al XX-lea. În literatura creștină s-a vorbit mult de
,,nebunii pentru Hristos” și mulți sfinți au fost trecuți în această categorie.
Nil Dorobanțu a fost numit de alții ,,nebun pentru Hristos”, iar el însuși, nu
numai că nu s-a supărat, dar și-a
însușit cu bucurie acest calificativ. Faptele și scrisul său dovedesc cu
prisosință că merita această ,,nebunie”.
Nepot al generalului Gheorghe Dorobanțu,
Nicolae este crescut și educat la Curtea Militară Regală din București.
Absolvent al Școlii Militare de Ofițeri de Infanterie din cadrul Academiei
Militare, ajunge ofițer activ cu gradul de sublocotenent la vânători de munte.
Avea tot viitorul înainte. După câteva întâlniri cu Părintele Arsenie Boca
dezertează din armată și se îndreaptă
spre viața monahală. Cu mare greutate, recurgând la acte medicale false,
unchiul general reușește să-și scape nepotul de Curtea Marțială.
Dă admitere la Facultatea de Teologie din
București, reușește, dar nu-i este de ajuns. Se înscrie, în baza acestei
reușite, și la Facultatea de Drept și la cea de Filozofie – Litere. Legea dădea
acest drept celor care reușeau la o facultate. Termină cele trei facultăți cu
rezultate maxime. Se înscrie la doctorat în teologie, la profesorul Dumitru
Stăniloae. Nu oricine făcea doctorat la Părintele Stăniloae! Învățase între timp
să vorbească cursiv câteva limbi,
precum: engleză, franceză, germană, italiană, rusă, sanscrită, greacă, latină
și ebraică. Doar atât! Lucrează cu scriitorul Mihai Ralea, cu sociologul Henry
Stahl, ajunge secretarul sociologului Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, Gala Galaction
îi este duhovnic. Cu capacitatea și studiile lui ar fi făcut o carieră
strălucită în învățământul universitar,
dar el se călugărește la Cernica. Împlinește funcții mărunte în
București și în Eparhia Dunării de Jos. E hirotonit ierodiacon în 1948 și ieromonah în 1949, apoi, în
același an, ieroschimonah.
Cutreieră schituri și mănăstiri din
Moldova, cunoscând din aproape viața monahală. Pretutindeni ieșea din anonimat
cu viața lui deosebit de riguroasă și cu predicile sale. Lumea îl află și îl
caută. Unde se ducea el, venea lumea puhoi să-l asculte, să se spovedească, să
vorbească cu el. Critica fără menajamente anomaliile vieții monahale din
mănăstirile în care adăsta. Nicăieri nu era văzut bine de călugări, fiindcă le
era, prin viața și prin predica lui, ca un ,,ghimpe în coastă”. Din unele
mănăstiri era gonit, din altele pleca el singur. Predicile lui aveau ceva din
fiorul predicilor marilor profeți ai Vechiului Testament. Parcă l-ai fi
ascultat pe Isaia, pe Ieremia, pe Iezechiel sau pe Ioan Botezătorul. Deși se
traversa o perioadă deosebit de grea, în care se puneau cătușe la gură, la
mâini și la picioare, Nil Dorobanțu critica cu un curaj nebun noua orânduire
politico-socială, ateismul, marxism-leninismul, materialismul dialectic și istoric,
presiunile și nedreptățile sociale. Era om cult, gânditor profund. Nu făcea
afirmații gratuite, ci totul era bazat pe date concrete, pe argumente logice.
Discursul lui Nil era imbatabil și era sorbit de ascultători. Mulți străbăteau
distanțe uriașe ca să-l vadă și să-l audă pe Nil Dorobanțu. Nu scăpau de
criticile lui Nil nici instituțiile și autoritățile bisericești. El nu putea
accepta colaborarea Bisericii cu statul ateu, intervențiile puterii politice în
Biserică, în mănăstiri. Acuză ierarhia bisericească până la cel mai înalt nivel
pentru acest ,,pact cu diavolul”, pentru pastoralele care aveau și conținut
politic, pentru epurările din mănăstiri, pentru caterisirile, dislocările,
alungarea unor preoți de valoare și multe-multe altele.
Nil ducea o viață de o austeritate greu de
înțeles. Postea aproape tot timpul, post riguros, de cele mai multe ori post
negru. Cei ce erau în apropierea lui spuneau că niciodată nu l-au văzut
mâncând. Umbla îmbrăcat sumar, cu haine vechi, rupte. Oficia zilnic Sfânta Liturghie
în biserici, în mănăstiri, iar când nu avea acces în locașuri de cult, o oficia
în păduri, în case de creștini, în peșteri și pe unde apuca. O zgaibă de
om avea curajul nebun de a ataca un
sistem politic, un imperiu chiar. Reclamațiile și notele informative
referitoare la viața, activitatea și predicile lui Nil Dorobanțu curgeau zilnic
la securitate, la miliție și la alte autorități și instituții ale statului și
ale Bisericii.
Nil cutreieră aproape toată Moldova, din
mănăstire în mănăstire, ba chiar ajunge la unele din Transilvania, Banat și
Oltenia. Astfel, cunoaște în cele mai mici amănunte viața mănăstirească,
realitățile din mănăstiri. Unii îl admirau, alții îl denigrau, unii erau
fascinați, alții se scandalizau. Mulți îl considerau nebun de-a binelea. Doar
el se considera nebun pentru Hristos și era gata în orice clipă să-și dea viața
pentru Hristos și pentru Biserică. Avea
capacități rar întâlnite, cum este aceea a levitației, adică a plutirii în aer,
a deplasării rapide, fulgerătoare, fără a atinge pământul. Avea darul
clarviziunii. Citea pe fiecare ca pe o carte.
Nil Dorobanțu era în permanență sub lupa
autorităților. Nebun-nebun, dar prea deranja. O dovedesc dosarele sale de
urmărire. Era în plină perioadă stalinistă. Începând din 1956 încep arestările,
bătăile, torturile și temnița. Este întemnițat în mai multe rânduri, dar el se
roagă pentru iertarea și mântuirea torționarilor săi. Tot în 1956 este
caterisit. Nu se înfricoșează, nu se intimidează. De fiecare dată când iese din
închisoare își continuă activitatea misionară cu mai mult patos.
Hăituit de peste tot, interzis în biserici
și mănăstiri, se retrage în satul natal și timp de 14 ani șade ascuns într-un
grajd, fiind întreținut de mama sa. Acolo va scrie mii și mii de pagini, va medita,
se va ruga și va posti, va oficia Sfânta Liturghie zilnic. Când iese din
adăpost, după ce se mai liniștiseră lucrurile, mai umblă prin biserici și
mănăstiri, continuându-și activitatea. Doi unchi ai săi, unul rector al
Institutului Agronomic din Timișoara și altul rectorul Institutului
Stomatologic din București, îi promit chiar o carieră universitară, dar refuză
categoric. Alta era misiunea lui în lume, altele planurile sale.
A murit în 1977, bătut în mod sălbatic și
a fost înmormântat, fără veșminte preoțești, în cimitirul satului natal.
*
Opera lui Nil Dorobanțu este operă
postumă, adică a apărut după moartea sa. Nu știm dacă a publicat vreun articol
în timpul vieții. A scris cu un patos nebun, convins fiind că și așa Îl
slujește pe Hristos. Citind astăzi cărțile lui Nil Dorobanțu, oricine își dă
seama că autorul și-a asumat un risc uriaș. Dacă manuscrisele sale ar fi fost
găsite de autorități, Nil Dorobanțu ar fi fost condamnat la ani grei de
închisoare, poate chiar la moarte. Nu cunoaștem alt autor de talia lui Nil și
alte scrieri de factura și nivelul scrierilor sale.
E greu să faci o analiză a scrierilor lui
Nil Dorobanțu. Ele nu se încadrează unei singure teme, ci abordează o gamă
tematică vastă, așa cum era și cultura autorului. Încercăm, totuși, să grupăm
cărțile lui în raport cu învățământul teologic superior, care l-a influențat în
tot ceea ce a scris. El s-a axat pe Secțiunea Sistematică, unde dorea să-și dea
și doctoratul, dar abordează discipline și teme și de la celelalte secțiuni. Așadar,
aveam:
I.
Secțiunea Biblică este reprezentată, din câte cunoaștem, de câteva
exegeze la unele părți din Biblie sau chiar la cărți întregi. E vorba de
Tâlcuiri la Tatăl nostru și Psalmul 50(2016, 102 pag.), cât și Apocalipsa(vol.
I, 2018, 518 pag; vol. II, 2018, 522 pag.). Nil ia fiecare capitol și fiecare
verset în parte din ultima carte a Bibliei, Apocalipsa, și argumentează că
vremurile pe care le parcurgea omenirea la jumătatea veacului trecut sunt
vremuri specifice apropiatului sfârșit al lumii, comunismul nefiind altceva
decât fiara apocaliptică. Persecutarea creștinilor, a preoților și monahilor
care nu și-au trădat credința, dezmățul moral, nedreptățile, abuzurile de tot
felul, însemnele comuniste, lupta fățișă și înverșunată cu Hristos și
învățătura Lui se regăsesc descrise cu amănunte în ultima carte a Sfintei
Scripturi. Erau vremuri de grele încercări, iar adevărații creștini le
parcurgeau cu convingerea că răul este tolerat atât cât îi permite Dumnezeu,
fiind spre încercarea, înălțarea sau prăbușirea multora. Așa cum tratatul lui
Dimitrie Cantemir, Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman reda speranța
popoarelor oprimate sau amenințate de colosul turcesc și în același timp era
clopotul ce suna începutul sfârșitului pentru imperiu, așa este și lucrarea lui
Nil Dorobanțu din punct de vedere religios.
II. Secțiunea Sistematică cuprinde
acele scrieri în care se aprofundează adevărul revelat în Sfânta Scriptură și
Sfânta Tradiție. Sunt grupate la această secțiune discipline precum: Teologia
Dogmatică, Teologia fundamentală, Teologia Morală, Filozofia creștină..
Nil
Dorobanțu abordează în toate scrierile sale teme de Dogmatică, dar în Apologetica(vol. I, 2017, 490 pag și vol.
II, 2017, 400 pag.) el pune în paralel tezele materialismului dialectic și
istoric cu învățăturile dogmatice. Fiecare argument al lui este fondat biblic,
patristic, științific și rațional, astfel încât la sfârșitul argumentației sale
teza ateistă este desființată, spulberată. Nu am întâlnit până acum un
rechizitoriu atât de competent și documentat la adresa materialismului și
ateismului. Nil nu aruncă vorbe în vânt, afirmații gratuite, ci totul e bazat
pe dovezi. Folosește un limbaj științific, dovedește că a lecturat numeroase
lucrări de propagandă ateistă, marxistă, dar și de teologie. Am putea spune că
argumentația lui are aspectul de teză, antiteză și, în final, sinteză. Nil nu
tratează pe autorii atei, materialiști, ca pe niște dușmani, ci ca pe niște
prieteni căzuți, înșelați, pe care ar vrea să-i recupereze, după principiul
mesianic: ,,Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui!”
Din capitolele dogmatice mari abordează
cosmologia prin Dumnezeu în natură(2016, 326 pag.), argumentând justețea
învățăturii creștine privind creația și Creatorul, cât și șubrezenia teoriilor
materialiste privind originile lumii materiale.
Argumentul cosmologic privind existența lui Dumnezeu este pe larg
dezvoltat. Dumnezeu se revelează lumii și prin creația Sa, lumea materială și
lumea spirituală, pe care a adus-o la viață și pe care o ocrotește și o
conduce. Abordează, de asemenea, antropologia, în exegeza pe care o face în
lucrarea Omul – ființă necunoscută(2019, 186 pag.). Se sprijină pe referatul
biblic, pe exegezele patristice, dar și pe scrierile medicului francez Alexis
Carrel. Scoate în evidență cu lux de amănunte măreția originii omului, sensul
divin al existenței umane în contextul creației, tainele insondabile pe care le
ascunde ființa umană, ajungând apoi să ia în discuție teoriile darwiniste și
ale materialismului dialectic și istoric și să demonstreze cât de copilărești
și fără de temei sunt. Sentința e drastică: ,,Ați degradat și ați contrafăcut
civilizația, cultura, știința, arta și ați degenerat prin antagonismul între
dezvoltarea fizică și mintală. Nu mai aveți nici încordarea spiritului și nici
voință, nu sunteți capabili să ajungeți o elită înzestrată cu imaginație,
curaj, înțelepciune și frică de Dumnezeu, ci niște lași și monștri”.
Teologia fundamentală este reprezentată de Mistica(2016, 220 pag.). Este
disciplina cea mai profundă a teologiei, care studiază momentele de înălțare
ale omului și întâlnire cu Dumnezeu în rugăciune, extaz și teofanie(arătare a
lui Dumnezeu). Nil Dorobanțu îi dă și o definiție: ,,Mistica, drept știință,
este bazată pe observație, experiment, introspecție, discuție, analiza și
sinteza operelor marilor mistici”. El încearcă să ridice Mistica ,,la rangul de
adevărată știință, ba încă cea mai înaltă dintre științe, centrul și baza
teologiei fundamentale, împărăteasa științei…” Din biografia lui Nil aflăm că
încă din copilărie i s-a arătat Dumnezeu, iar după ce s-a dedicat în întregime,
trup și suflet, slujirii și propovăduirii învățăturii creștine, a avut
nenumărate momente de revelați și teofanie. Vorbește mai puțin de aceste
momente pe care le-a trăit el însuși, dar vorbește pe larg de teofania lui
Petrache Lupu de la Maglavit, apărând memoria unor astfel de oameni. A se vedea
în acest sens Petru de la Maglavit. Teofanie(2016, 76 pag.). Vorbește de
teofaniile Veronicăi, vezi Veronica de la Vladimirești. Teofanie(2017, 180
pag.). Dedică un volum special fenomenului teofaniei. Vezi Teofania(2016, 142
pag.). Pentru a dovedi că aceste momente de maximă înălțare spirituală au
trăit-o și alți creștini, fie laici, fie preoți sau călugări, scrie Teofaniile din Pateric(2016, 296 pag.).
Teologia Morală este reprezentată de o lucrare de mare valoare:
Etica(2017, 150 pag.), în care face o amplă și pertinentă paralelă între morala
creștină bazată pe învățătura Mântuitorului și Sfinților Apostoli, pe scrierile Sfinților Părinți cu
etica diferitelor sisteme filozofice, dar mai ales cu cea materialistă.
Concluzia finală la care ajunge este aceea că etica materialistă este o
caricatură de sistem moral, fără fundamente solide. Rămâne valabilă Morala
creștină, care are drept menire de a implanta în viața societății și a
individului virtuțile creștine, trăirea în spiritul învățăturilor creștine, în
vederea obținerii mântuirii sufletului și vieții veșnice.
Tot la acest capitol putem încadra
și Sociologia(2017, 316 pag.). Această
lucrare este o pertinentă analiză a conceptului de societate în filozofia
materialistă și în învățătura creștină.
Sunt citați numeroși autori români și străini de prima mână, iar
lucrarea capătă consistență. De la un capăt la altul se urmărește demascarea
sociologiei oficiale și preamărirea principiilor care stau la baza societății
creștine. ,,De la început, sociologia este eronată, plagiind minciuna
paleontologiei, biogeneticii și fiziologiei. Vreți să falsificați societatea,
făcându-o comună, într-o nefastă experiență, pe spinarea ființelor omenești
vii, de parcă ar fi toți cobai și buni de morgă. Încă susțineți că oamenii s-au
asociat pe bază economică și cu asta înșelați și azi, întinzând arterele urii
și ale comerțului în tot globul(…).”
În spiritul învățăturii creștine,
Părintele Nil Dorobanțu susține - și pe
bună dreptate – că mântuirea este posibilă chiar și pentru cei mai păcătoși,
inclusiv pentru atei. Toată zbaterea și căutarea omului de a cunoaște tainele
universului se dovedesc a fi ,,vânare de vânt”, dacă el este lipsit de credință
și nu face știința spre slava lui Dumnezeu, creatorul și conducătorul lumii.
Tema este dezbătură pe larg în Faust – ateul mântuit.
Filozofia creștină este reprezentată de
Logica(vol. I, 2020, 380 pag.; vol. II, 2020, 360 pag). Folosind o terminologie
savantă, specifică disciplinei, Nil demolează cu argumente logice preceptele
materialismului dialectic în domeniu, ajungând la concluzia amuzantă: ,,De ce
vă pierdeți vremea cu labirinturi de paralogisme fără pic de logică și fără
rezultate practice? O, voi logicieni modaliști și cazuiști scrupuloși, de ce nu
puneți atâta râvnă și pentru Logosul divin? Vă găsiți să demonstrați negația cu
toată rigoarea necesară, precum și alte moduri silogistice, când voi nu le
aplicați și nu le știți nici pe cele clasice, ca să puteți găsi pe Hristos,
Adevăratul Logos.” Tot aici putem să încadrăm o altă lucrare de mare valoare,
Psihologia, în care se face o amplă
comparație între Psihologia creștină este net superioare celei predate
în școlile ateiste, deoarece are un obiect de studiu cunoscut, sufletul,
creație a lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu în om, pe când Psihologia ateistă
își caută bâjbâind domeniul de cercetare. Este chiar hilar să susțină pe de
parte că sufletul nu există, iar pe de alta să instituie o știință care să
studieze sufletul, adică ceea ce nu există.
III.
Secțiunea practică este reprezentată prin discipline precum: Dreptul
canonic, Liturgica, Omiletica, Catehetica, Muzica, Pedagogia și Sectologia.
Nici de această secțiune Nil Dorobanțu nu
este străin. Scrie două volume pentru Drptul canonic: Tâlcuiri la canoane(vol.
I, 2016, 360 pag.; vol. II, 320 pag.). În ele analizează fiecare canon emis de
sinoadele ecumenice și urmărește felul în care acel canon a fost pus în
practică de ierarhi, preoți, călugări și laici. Este o lucrare unicat,
adevărată frescă a societății românești de la jumătatea veacului trecut. Uneori
este prea aspru cu anumite categorii, fiindcă pleacă de la aspecte și cazuri
particulare, pe care le cunoștea bine și generalizează. Acuză întreaga ierarhie
în frunte cu patriarhul, că nu au apărat mănăstirile și au permis epurările
unor călugări, că au caterisit, dislocat, eliminat o serie de clerici și
călugări pentru că au desfășurat o intensă activitate pastoral-misionară,
pentru că au colaborat într-un fel sau altul cu puterea politică și cu
instituțiile statului. Nil se dovedește a fi de o intransigență ieșită din
comun și nu admite nici cel mai mic compromis. Citind aceste volume, ai
impresia că cei din pușcării sunt sfinți, iar cei rămași afară sunt antihriști,
demoni întruchipați etc. Adevărul nu este așa. Ierarhii în frunte cu patriarhul
au colaborat cu puterea politică, fiindcă nu se putea altfel ca Biserica să
rămână în cadrul legii. Nu toți preoții care au fost întemnițați au fost
învinuiți doar de activitate pastoral-misionară intensă. Unii au fost
condamnați politic pentru activități politice. Au fost și preoți cinstiți, care
nu au fost condamnați sau dislocați. Situația lor s-a datorat în mare parte și
raporturilor pe care le-au avut cu localnicii. În măsura în care aceștia nu
i-au reclamat, au fost lăsați în pace. Poate tocmai aici este punctul slab al
lui Nil Dorobanțu. El se erijează în judecător al tuturor categoriilor sociale,
oamenilor și instituțiilor. Întrebarea firească pe care ne-o punem este : Cu ce
drept? Poate tocmai aceasta va face ca Nil Dorobanțu să fie acuzat de ,,cădere
în sus”, cum se numește în morala creștină lipsa de smerenie. Dacă însă a avut
în vedere zugrăvirea unei fresce de epocă cât mai fidelă adevărului, a reușit
cu prisosință.
Liturgica este reprezentată de două
lucrări deosebit de laborioase: Tâlcuiri la Molitfelnic(2019, 344 pag.) și
Tâlcuiri la acatiste(2019, 136 pag.). Analizând cu atenție cele două cărți de
slujbă, autorul scoate în evidență importanța pe care Biserica o dă Omului și
căile și mijloacele pe care le folosește pentru a reabilita omul înaintea lui
Dumnezeu, pentru a-l sfinți și înnobila spiritual.
La acestea se adaugă Rugăciuni în
prigoană(2016, 112 pag.), un volum care cuprinde rugăciuni compuse de părintele Nil,
cutremurătoare, în care se regăsește orice suflet îndurerat, persecutat și
nedreptățit. Se pare că sunt scrise în majoritatea lor în vremea când el ședea
ascuns în satul natal, fără posibilitatea de a merge la biserică sau la
mănăstire. Nu poți să rămâi indiferent la cuvinte de foc ca acestea: ,,Te
iubesc veșnic, Iisuse dulce. Plânge cerul peste pământul însetat și gol și-l
îmbracă în flori și hrană. E soare și sunt flori înlăcrimate. Au venit păsări
străine și au înverzit grădina și codrul. Cât de slăvit ești, Doamne, pentru
toate câte lucrezi. A tunat. Se desfac pecețile tunetului. Te iubesc, Iisuse.
Ai milă de mine, Doamne, nu mă lăsa. Că sunt considerat nebun pentru iubirea Ta
eternă. Slavă Ție! E toată lumea la Sfânta Biserică, dar numai eu zac ascuns în
dureri!” Și sunt câteva sute de astfel de rugăciuni, adevărate bijuterii ale
sufletului zbuciumat.
Nu putem să nu amintim Acatistierul(2018,
414 pag.), în care sunt cuprinse numeroase acatiste alcătuite de Nil Dorobanțu.
Unele sunt dedicate unor persoane ale Sfintei Treimi, altele unor evenimente
cruciale din istoria mântuirii neamului omenesc, unele Sfinților Apostoli,
altele – și cele mai multe – sfinților. Sunt sfinți cunoscuți și sfinți mai
puțin cunoscuți. Este respectat modelul acatistelor clasice înscrise în cărțile
de cult.
Omiletica și Catehetica sunt reprezentate
de trei volume de Cuvinte cerești(vol. I, 2016, 160 pag.; vol. II, 2016, 140
pag.; vol. III, 2017, 100 pag.). Ele sunt alcătuite din poeme adresate de
Dumnezeu unor mănăstiri, cât și Institutului Teologic din București. În care
destinatarii sunt certați pentru aspectele negative pe care cunoștea Părintele Nil că se petrec în cadrul
lor, în care li se reamintea acestora menirea pe care o au în contextul unei
lumi secularizate, în care ateii Îl
hăituiesc pe Hristos și pe mărturisitorii Lui. Probabil că predicile
propriu-zise vor apare în curând.
Pedagogia este reprezentată prin lucrarea
Hristos în Școală. Aici prezintă superioritatea învățăturii creștine în opera
de formare a copilului. Pedagogia creștină dă un sens vieții, formează un
viitor om, menit să facă față greutăților și hățișurilor vieții pământești și
care să știe să folosească viața aceasta pentru câștigarea mântuirii și a
vieții veșnice. Scoaterea Religiei din școală, introducerea unor obiecte menite
să-l îndoctrineze pe copil în spiritul filozofiei materialismului istoric și
dialectic sunt adevărate atentate la sănătatea morală și religioasă a
societății.
Sectologia nu este nici ea absentă din
preocupările părintelui Nil Dorobanți, ci este reprezentată de o lucrare
specială, Stil(2017, 106 pag.), în care combate pe cei ce au rămas pe stil
vechi, după calendarul iulian, scindând astfel Biserica. Pentru aceasta face o
amplă incursiune în istoria calendarelor lumii, cu imagini și schițe
astronomice, ca un adevărat specialist în domeniu. Concluziile lui privind
superioritatea noului calendar creștin ortodox sunt bine întemeiate, iar
argumentele imbatabile.
Am putea încheia prezentarea noastră cu o
carte autobiografică, Nebun pentru Hristos(2015, 190 pag.). Aici își povestește
viața și faptele lui, mai bine-zis o parte din ele, insistând pe vremea
detenției, chinurilor la care a fost supus în temniță. Partea a doua a lucrării
cuprinde mărturii ale unor contemporani ai săi despre el. Sunt aici relatări
impresionante privind capacitățile, uneori supraomenești, de care se bucura
Părintele Nil Dorobanțu.
Toate cărțile prezentate mai sus, cu
excepția ultimei, care a apărut la Editura Babilon, sunt editate de către
Editura ,,Floare de april”. Editarea continuă și cu siguranță că vom avea multe
surprize de aici înainte legate de opera Părintelui Nil Dorobanțu. Editorii au
găsit potrivit să adauge la fiecare lucrare câte un set de fotografii legate de
viața și activitatea Părintelui Nil, acte personale, documente oficiale, multe
note informative și referate ale
organelor de securitate. Întâlnim, de asemenea, și corespondență oficială
purtată de instituțiile bisericești, ba chiar și declarații pe care el însuși
le dă în fața organelor de anchetă. E
interesantă și cuprinzătoare afirmația care se face într-o adresă a episcopului
Teofil Herineanu al Clujului către episcopul Romanului și Hușilor: ,, … ar
putea fi caracterizat în termeni biblici: are foarte mult in iscusința
porumbelului și prea puțin din prudența șarpelui. Totuși, supravegheat
îndeaproape și nepermițându-i-se să facă nimic fără avizul superiorilor, poate
fi de mare folos Bisericii prin cultura ce o posedă…”
*
Nil Dorobanțu rămâne o personalitate
magistrală a Bisericii Ortodoxe Române prin viața și opera sa. Nu am întâlnit o
singură afirmație contrară învățăturii creștine ortodoxe în cărțile lui.
Adâncește învățătura creștină și toate afirmațiile sale sunt bazate pe Sfânta
Scriptură și Sfânta Tradiție. Scrierile sale dogmatice și nu numai urmăresc
câteva repere: hristocentrismul, eclesiocentrismul și soteriologia.
Propovăduiește cu mare putere de convingere intensificarea slujbelor liturgice,
a activităților pastoral-misionare. Cere oficierea Sfintei Liturghii zilnic de
către ierarhi și preoți și împărtășirea zilnică a preoților și enoriașilor.
Folosește, asemenea Sfinților Părinți capadocieni învățătura laică, pe care a
căpătat-o în școlile laice ca să cunoască și să combată sistemele filozofice și
religioase străine învățăturii creștine. Sunt pagini în lucrările lui Nil
Dorobanțu, care, citindu-le, te duc cu gândul la scrierile Părintelui Dumitru
Stăniloae. Zecile de cărți care au apărut până acum și, probabil, cele care vor
apărea în continuare, sunt capitole din Operă. Dovadă, că fiecare, indiferent
câte pagini ar avea, nu este împărțit pe capitole și subcapitole, așa cum
suntem obișnuiți. De la un capăt la altul, dintr-o copertă în alta, lui Nil
Dorobanțu abia de-i sunt destule sutele de pagini să-și dezvolte o idee, o
temă. O scrie dintr-o răsuflare și te atrage și pe tine ca cititor să nu
întrerupi lectura.
Ceea ce i se poate imputa astăzi lui Nil
Dorobanțu este faptul că, plecând de la cazurile negative de persoane și
situații pe care le-a cunoscut el însuși ori le-a auzit de la alții, trece la
generalizări dureroase, care aduc prejudicii memoriei unor ierarhi, preoți și
monahi, dar și Bisericii în general. El nu critică și nu demască în spirit
dușmănos, răzbunător, ci se consideră pe sine însuși conștiința Bisericii
întregi martirizate atât de puterea politică, cât și de oameni oportuniști,
nepotriviți pentru vremurile ce le traversau.
Nil Dorobanțu este un puritan al vieții
religios-morale. Era complet dezinteresat de bunurile materiale, de funcții și
demnități publice, de plăceri lumești. Umbla îmbrăcat foarte sărăcăcios, postea
perioade îndelungate, se ruga aproape permanent, predica cu timp și fără timp,
era dedicat trup și suflet misiunii sale în lume de propovăduitor și
liturghisitor. Era înzestrat cu o inteligență sclipitoare, cu o memorie debordantă,
cu o capacitate de sinteză rar întâlnită. Avea daruri supraomenești, precum
capacitatea de a se ridica de la pământ, de a se deplasa fără să atingă
pământul, de a cunoaște oamenii și sufletul lor doar la simpla privire, de a
vindeca bolnavi. Primea cu bucurie nedreptățile, bătăile, torturile, temnița și
toate celelalte, cu convingerea că în felul acesta Îl slujește pe Domnul
Hristos. Avea permanent senzația că n-a făcut tot ce trebuia să facă pentru
Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului său.
Suferea mai mult decât pentru propriile sale răni la vederea suferinței
celor mulți, la vederea nedreptăților și abuzurilor ce se făceau de către noul
sistem politic. Suferea că ierarhii și preoții nu se ridică la înălțimea
misiunii lor în acele vremuri de grea încercare, că mereu caută un ,,modus
vivendi” în relațiile cu autoritățile politice. Citindu-i cărțile, îi dai
dreptate, dar, ca om sub vremuri, te
întrebi: Puteau, oare, să facă altfel? Poate tocmai datorită acestei tactici a
răbdării au putut să salveze Biserica,
să evite multe alte nenorociri și pierderi. Nil Dorobanțu scria din grajdul de
acasă și judeca pe toți, de la vlădică la opincă, fiind convins, probabil că
manuscrisele sale vor fi găsite peste mulți ani, când persoanele incriminate nu
mai sunt în viață. Nu putem să fim de acord cu această judecată atât de dură ce
o face clerului în totalitatea lui, fără a lua în considerare vremurile pe care
le traversau în perioada stalinistă.
Glasul lui Nil Dorobanțu era asemenea
glasului marilor profeți, precum Isaia, Ieremia, Iezechiel, Ilie Tesviteanul,
Ioan Botezătorul și alții, care își asumau riscul de a critica în public
autoritățile politice și religioase pentru derapajele morale și religioase pe
care acestea le făceau. Asemenea marilor profeți, Nil Dorobanțu îndemna în
toate predicile și scrierile sale la pocăință, fiindcă ,,s-a apropiat împărăția
cerurilor”.
Nil Dorobanțu poate fi pus în șirul
marilor apologeți creștini, care, începând din primele veacuri, când
persecuțiile creștinilor nu se mai sfârșeau, apărau credința creștină și
demascau religiile și ideologiile păgâne ale vremii.
Indiferent când va fi reabilitat și,
eventual, canonizat Nil Dorobanțu, dar scrierile lui rămân un document de
epocă, poate cel mai virulent atac la adresa unui sistem politic, unei
ideologii ateiste. Nu cunosc alte scrieri mai dure, mai combative, mai
implicate în viața socială ca ale lui.
E interesant că unele cărți sunt semnate
cu ,,schiarhiereu”, ceea ce ar însemna un arhiereu sau episcop retras din viața
publică în schimnicie. Din biografia lui Nil Dorobanțu nu știm ca să fi fost
vreodată hirotonit arhiereu, ci doar preot, monah fiind.
Nu credem că Nil Dorobanțu va fi curând
reabilitat și, mai mult, canonizat. Poate va mai trece o generație sau două,
dar scrierile lui vor trebui editate și reeditate, pentru ca el și învățăturile
promovate de el să se difuzeze cât mai mult. Cărțile lui Nil Dorobanțu sunt un
bun al Bisericii Ortodoxe Române în special, dar și al culturii române în
general. Nil Dorobanțu se dovedește a fi prea mare în posteritate, pentru a
fi camuflat, ținut la index dintr-un
motiv sau altul. Deja se observă semnele dezghețului: cca 30 de cărți
publicate, apar articole și studii despre el și opera lui, numere întregi de
reviste îi sunt dedicate, se țin diferite simpozioane tematice, în care se
prezintă comunicări despre el și lucrările lui.
Începutul e greu, dar promițător[1].
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Nil Dorobanțu(1922-1970) și vocația
lui profetică(I-II), în ,,Scrisoare pastorală”, an. XX(2020), nr.
424, pp. 1-2; nr. 425, pp.
1-5; în ,,Răstimp”, Tr. Severin, an.
XXIII(2020), nr. 3(iul. -sept.),
pp. 42 – 48; în ,,Națiunea”, București”,
27 iul. 2020, ediție
on-line(https://www. ziarulnatiunea.
ro/category/religiespiritualitate);
Iertarea
ca medicament
Arhimandritul
Vasilios Bacoianis
Iertarea este medicamentul necesar pentru
sănătatea noastră sufletească. Prin ţinerea de minte a răului, „gândurile şi
sentimentele negative coboară în subconştient, provocând în viaţa noastră tot
felul de probleme şi pătimiri”. Prin iertare însă, toate acestea dispar. Prin
urmare, iertarea este un medicament şi pentru trup. „Cei care-i iartă pe vrăjmaşii
lor prezintă o îmbunătăţire a sănătăţii psihice şi somatice, în timp ce oamenii
care păstrează «vie» amintirea răului care li s-a făcut sunt în primejdie ca
de-a lungul timpului să sufere de angoasă puternică, depresie, psihoză,
migrene, hipertensiune şi probleme cardiace”, arată un studiu făcut în America
în 1999.
Am fost martorul ocular al întâmplării de
mai jos: în anul 1999 am fost chemat să spovedesc un bolnav aflat pe patul
morţii, care era internat la spitalul Rios, din Patras. Bolnavul acesta n-o
„înghiţea” deloc pe sora lui. Nu mai vorbise cu ea de 20 de ani. La spovedanie,
i-am pomenit de sora lui, şi chipul i s-a schimbat, s-a sălbăticit. Dar în
final s-a lăsat convins s-o vadă. S-au îmbrăţişat, iar cel care era pe patul
morţii s-a făcut sănătos. Deci s-a ridicat îndată din boală şi de pe patul
morții și a plecat în satul lui!
O echipă de medici americani ne
sfătuieşte: „Iertaţi, căci iertarea face bine sănătăţii, previne îmbătrânirea,
iar la bătrâneţe nu vă vor slăbi puterile! Rostiţi şi rugăciunea Tatăl nostru,
pentru că vorbeşte despre iertare!”.
(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Nu te mai
suport! – Arta împăcării cu tine însuţi şi cu ceilalţi, traducere din limba
greacă de Pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, Bucureşti, 2011, pp. 104-105)
MIROSUL
PAMANTULUI
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Nimic nu e mai frumos si mai bogat decât
pamântul; iei un pumn de pamânt, în acelasi pamânt pui samânta de fasole,
porumb, grâu, samânta pentru toate florile, pentru toate miresmele, într-un pumn
de pamânt, acelasi pamânt. Si tot din pamântul acesta izvorasc toate
parfumurile florilor, toate culorile florilor… nu-i un miracol? Pamântul acesta
este creatia primara a lui Dumnezeu, minunea minunilor pe care a creat-o
Dumnezeu, pamântul. Si pamântul acesta si-a pastrat calitatea si acum. Toate
acestea sunt un miracol, o minune e existenta noastra, un miracol în fata
caruia ma închin si ma cutremur si ma desfat vazând toata creatia lui Dumnezeu
care graieste si care îmi vorbeste si care apare în diferite forme: în chipuri
de oameni, în chip de animale, în chip de flori, dar toate din acelasi pamânt
pe care Dumnezeu l-a creat.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 45-46
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu