PIERDUTA LUME
Cap. 1- Copilăria
Fost-am şi eu
odată, cândva, demult, într-un timp de aur pe care gândul meu cel obosit începe
de-acum să-l scape tot mai des în ceaţa uitării, un copil neastâmpărat şi
zburdalnic care, înmuia în miezul verilor ce se topeau la căldura soarelui,
clipa veşniciei. Eram pe-atunci nimicul cela fără de griji, pus mereu pe furat
clipe de adâncă frumuseţe şi neplătite plăceri din neasemuitul Rai al
copilăriei. Ale mele erau atunci toate roadele pe care Domnul le-a dat pe pământ:
strugurii îmbietori ai viilor de pe dealurile care străjuiau satul meu,
cuprinzându-l ca într-un cuibar de linişte şi pace, nucii cei bătrâni de pe
Coastă, pomiştea popii cu merii cei văratici şi perele zemoase şi dulci ca un
sărut de fetişcană, care cu parfumul lor îmbietor mă îndemnau la păcatul
furăciunii, frăguţele din Continit ce-şi împleteau aroma lor suavă, vaporoasă
cu cea a cimbrişorului veşnic verde, toată mura cea neagră odihnind în soare pe
maluri de Târnavă, pepenii burduhănoşi din grădinile vecinilor, iar la sfârşit
de an, pruna şi gutuia îmbrumatelor toamne de care eu, nesătulul lumii, nu m-am
săturat niciodată.
Şi aşa se face
că, de la o vreme mă văd din ce în ce mai des în oglinda cea făcătoare de
tainice minuni ale timpului, ducându-mă tot mai grăbit şi nerăbdător înspre
vremea copilăriei mele, ca să fiu alături de ceilalţi de-o seamă cu mine,
nebunaticii aceia păcătoşi, curaţi şi sfielnici cu care am împărţit toate
bucuriile lumii de-atunci.
În moliciunea
dogoritoarelor verii, noi, o mână de copii, leneveam uitaţi de timp pe malul
molcomei Târnave la vechiul gat, în umbra unor sălcii plângătoare, ori pe mal,
lăsând fierbinţeala nisipului să ne mângâie trupurile toropite de căldură.
Acolo era raiul nostru cel de mare taină care ne atrăgea pe toţi ca un magnet,
acolo timpul trecea pe neobservate, acolo se legau şi se dezlegau primele
iubiri nerostite ce înmugureau frumos şi firesc, acolo era lumea aceea pe care
încă de-atunci am ascuns-o cu grijă în ţandăra unui gând curat din mintea şi inima
fiecăruia dintre noi.
Şi când
fierbinţeala voluptoasei veri se mai stingea un pic, venea la rînd, în
necurmata scurgere a vremii, toamna, cea care, în tremurul pomilor dezgoliţi de
vântul vagabond care cutreiera zile şi nopţi la rând peste noi şi lume, aducea
cu ea mult prea zgribulita tristeţe. Atunci sufletul nostru se răcea şi se
sleia la fel ca şi cuibul brumelor de pe vânturatul Continit, iar când la urmă
de tot, după ce treceau prin margine de sat toate turmele coborâtoare de la
munte, după ce neaua se aşternea peste pământul îngheţat, atunci venea din nou
vremea noastră. Un an întreg să fi ţinut iarna şi tot nu ne-am fi săturat de
săniuş, de însfinţitele colinzi cu miros de tămâie, de colacii cu gust de
miere, de cârnaţi rumenii şi sarmale aburinde, de şezătorile tihnite cele
păstrătoare de vechi şi înţelepte înţelesuri, de aerul proaspăt, rece şi curat
care ne punea roşeaţa lui sănătoasă în obrajii noştri de copilandri înţărcaţi
deja de tot rostul lumii.
Apoi, după un
timp, de nimeni ştiut şi de niciunde, venea pe cărări ascunse un vânticel
aproape nebăgat în seamă, uşor şi călduţ ca un surâs, ca o speranţă înmugurită
în mintea unui lacom. Începeau atunci a plânge streşinile caselor, a se înmuia
şi topi zăpezile ogoarelor dezgolind urma brazdelor groase rămase încă din
toamnă. Mirosea a ceva nou, jilav, îmbietor şi aşteptat de oameni şi animale
deopotrivă. Mi se porneau atunci toţi şi toate spre o nouă viaţă, cu grabă, cu
nerăbdare, cu bucurie, iar când plesneau mugurii pomilor, îmbrăcându-se în cămeşi
de floare, când ghioceii, viorelele şi lăcrămioarele ne ademeneau cu frumuseţea
şi parfumul lor, atunci ştiam că nimeni şi nimic nu va mai putea opri natura şi
omul din mersul lor mereu repetat spre renaşterea vieţii.
Şi-atunci venea
iară la rând o nouă lume, renăscută parcă din caierul vremii, o lume fără
seamăm care era numai şi numai a noastră. Hălăduiam atunci, în
pierduta ceea vreme, cât era ziua de lungă prin Bercul cela mirosind a reavăn,
a viorele şi lăcrămioare, a acăţi înfloriţi şi înmiresmaşi ce semănau cu
candelabrele catedralelor din cărţile noastre de poveşti. Cunoşteam aici
fiecare copac, fiecare cuib de pasăre, fiecare scorbură, fiecare cărăruie ce
şerpuia până-n inima crângului celuia de copaci semeţiţi cu capul spre cer şi
având la picioare covoare de flori. Poate că aici era locul ascunsului izvor
din fericita noastră copilărie care a umplut cu preaplinul său însetata fântână
a sufletelor noastre. Cu siguranţă că aici, în Bercul copilăriei mele, pe
Continit, la bătrânele stâne cele deodată cu timpul, în îndulcitele vii de pe
Coasta Mare, ori acolo sus, pe Dâlmă, prin covorul adormitor de cimbrişor şi
colilii, am ascuns fiecare din noi câte o fărâmă din copilărie.
Și poate că tocmai de aceea
acum, în toamna vieţii, lăcrimatul nostru suflet mai picură din când în când pe
tremurata-i geană, o boabă de aducere aminte pentru locul în care cândva,
demult, am trăit un timp îndulcit şi norocos al vieţii noastre.
Şi poate că tocmai de aceea, în taina unui
gând ascuns şi curat mulţi dintre noi şi-ar dori să fim din nou
alături de neamul şi de leatul lor acolo, în ţintirimul din deal, pentru a
petrece veşnicia printre cei care ne-au dat viaţă, printre cei cu care am trăit
cea mai frumoasă parte a vieţii noastre, printre cei neîntinaţi de păcatele lumii
de ieri şi de azi. Acolo mi-aş dori să veşnicesc şi eu sub umbra unui prun
tomnatic, în miros de dulce şi îmbietor cimbrişor, alături de leatul meu cu
care am trecut lumea într-o vreme în care furam îndulcite clipe din raiul cel
neasemuit al copilăriei.
Mircea Dorin
Istrate
DRAGA MEA VERIŞOARĂ
Motoo:
Adu-ți mereu aminte
De cum era-nnainte
O toamnă blândă
şi întârziată îşi scutura ultimile frunze din îmbrumaţi pomi, aşternând la
picioarele lor foşnitor covor de frunze colorate. A fost ziua în care, în
cuibarul veşniciei, acolo, pe malul leneşei Târnave, în chinurile facerii, în
ruga şi în speranţa bunilor tăi părinţi, tu ai venit pe lume, umplând în
străfulgerarea unei clipe de noroc toată casa cu bucurie. Doamne ce mândru
trebuie să fi fost Baba Sivistean şi draga ta mamă că aveau de-acum o frumoasă
pereche de copii care să le ducă neamul mai departe şi, în care ei, trecătorii
grăbiţi prin astă lume şă-şi pună toată nădejdea şi speranţa că vor fi bucuria
şi alinarea vieţii lor.
De-acolo, din
acea îmbucurată zi ai început să-ţi înşiri timpul şi paşii pe cărarea vieţii.
Şi doamne ce frumoşi au mai fost anii copilăriei noastre, acolo unde primăvara
Bercul ne amăgea cu viorele şi ghiocei, iar vara, pentru că o nesfârşită vară a
fost întreaga noastră copilărie, vuia de bucuria, râsul şi joaca unor copii
nebunatici care nu se mai dădeau duşi de pe malurile Târnavei.Îţi mai aduci
aminte de Ghica, Titu, Muţă, Nitu, Impi, Sandu, Ferike, Bătrânu, Rodica, Rodi,
Luci, Mărioara, Marieta şi câţi încă la care le-am pierdut şirul numelui lor.
Câţiva dintre ei sunt de-acum lăcrimate pomelnice în inimile noastre, iar alţii mai
învechiţi în timp aşteaptă smeriţi şi răbdători să se facă veşnicie. Dar atunci
ale noastre au fost tot şi toate di-mprejur, viile, pomiştea popii, grădinile
oamenilor, Tonorogul, Bedea, Ţintirimul, Şipotul, Ştrecul şi câte altele pe
care noi le-a crezut a fi capătul lumii.. Liberi ca păsările cerului, fără să
ne pese de grijile lumii, am furat pe negândite din raiul copilăriei noastre
nesfârşite clipe de bucurii, pe care mai apoi le-am pus în ţandăra unui gând
curat să ne îndulcească întomnaţii ani de-acum şi să ne aducă aminte cât de
scurte şi trecătoare sunt toate în această lume.
Şi-apoi Doamne
cum te tot rugam noi, nimicurile acestei lumi, să mai ţie iarna pe Rupturi, pe
Vale, să ne săturăm şi noi odată de săniat şi bulgărit, de colaci şi de sarmale
aburinde, de smeritele colinde de pe la casele neamurilor şi a vecinilor care
ne umpleau straiţele cu nuci, mere şi cozonaci îmbietor, mângâindu-ne părinteşte
pe creştet şi mulţumindu-ne pentru ,,O ce vestea ’’ pe care le-am dat-o.
Ca fumul s-au
dus toate, risipindu-se în negura timpului nostru cel îndulcit de bucuriile
acelor prea puţini ani pe care Domnul i-a hărăzit
copilăriei, trezindu-ne din visare atunci când am terminat cele 7 clase
obligatorii de-atunci.
Şi doamne ce
mândri au fost dragii tăi părinţi când ai intrat la Liceul Pedagogic din Blaj,
şi Doamne cât de repede te-ai trezit la realitate şi te-ai maturizat. Cu
nostalgie şi regret îţi aduci acum aminte de prieteni şi prietenii, de
aşteptatele serate, de primele întâlniri şi săruturi furate pe negândite de
vre-un coleg mai îndrăzneţ, de câte toate nebuniile pe care le-ai făcut
împreună cu colegii şi de care acum sunteţi toţi atât de mândri, de profesorii
care ţi-au dat din mierea înţelepciunii lor picuri pe care să-i înmulţeşti şi
să-i pui la rându-ţi în sufletele elevilor tăi.
Doamne, de ce
nu ţii omul în veşnică tinereţe? De ce nu-l îmbătrâneşti în frumuseţea
neasemuită a acestui timp? Lasă-mi-l să se sature singur de vise, gânduri, şi
dorinţe nebuneşti, de câte toate le cere şi le vrea această ameţitoare
vârstă.Ţi-e frică Doamne că nu se va sătura niciodata de ea? Încearcă numai de
vezi dacă merită să-l laşi aşa, veşnic tânăr, dându-i pe mână cheiţa raiului
tău cel îndulcit cu toate bucuriile lumii. Fii sigur că ţi-l va goli imediat şi
tot ar mai cere încă, pentru că nesfârşită poate fi pofta şi trăirea lui în
cuibarul tinereţii, pe care Tu, Mărite, l-ai umplut cu ispititoare
plăceri şi bucurii de care el nu se va sătura niciodată.
Iar când ai
terminat liceul ai crezut că lumea toată este a ta, că tu şi generaţia ta o
ve-ţi schimba din temelii făcând-o mai frumoasă, mai dreaptă şi mai bună. Dar
te-ai înşelat amarnic pentru că lumea era dată deja pe mâna altora care nu
gândeau atunci ca tine. Ai răzbit însă prin toate câte viaţa ţi le-a dat şi ţi
le-a cerut atunci.Te-ai măritat mai apoi, ai făcut doi copii frumoşi şi
deştepţi, lumina ochilor tăi, aşa cum ai fost şi tu lumina ochilor părinţilor
tăi. Ai luat viaţa în piept pornind pe oceanul cel nemărginit al lumii, urcând
şi coborând mereu pe valurile sale înspumate până ai ajuns la liman.
Acum eşti din
nou într-o altă toamnă, ultima din viaţa fiecăruia, pentru că din ea noi nu ne
vom mai reînnoi niciodată ca să luăm lumea iar şi iar de la început, aşa cum
fac perpetuum primăvara, gingaşele lăcrămioare din Bercul copilăriei noastre.
Noi râmânem cu toate câte viaţa ni le-a dat şi i le-am dat pentru a o mulţumi.
Vom fi vii în amintirea lumii până când nepoţii noştri cei dragi, ca şi ultimul
elev pe care l-am avut, ne vor mai ţine încă
în mintea şi sufletul lor. Abia după aceea vom fi uitare şi o
nesfârşită veşnicie.
Până atunci ne
mândrim că am putut lăsat o apăsată urmă a trecerii noaste pe cărarea vieţii.
Sunt faptele noastre care ne onorează şi ne ridică în slava lumii, sunt
gândurile cele calde şi bune aducătoare de linişte şi pace în sufletele altora.
Aceştia suntem noi, urmaşii-urmaşilor bunilor şi străbunilor noştrii cei care
au început lumea aici şi pe care noi şi cei care vor veni după noi o vor duce-o
mai departe până la sfâşitul ei. Fiecare suntem o lumânare
care arde, dar dacă din ea vom aprinde mereu şi mereu una alt, lumina nu se va
stinge niciodată.
Tu, dragă Mily, esti încă o
lumânare aprinsă. Deie Domnul să mai luminezi încă o bună bucată de timp lumea din jurul tău
şi pe noi, cei care îţi suntem atât de aproape de sufletul tău...
Mircea Dorin
Istrate
Din volumul autobiografic
,,COCORII TIMPULUI,, în curs de finalizare.
În boaba unei
gene lacrimiată
Stă toată
viața noastră adunată,
N-o șterge,
las-o-acolo să îmi stea,
O fi cândva, o
tremurată stea
Pe bolta
nesfărșitului ceresc,
Ce fost-ai tu,
nimicul pământesc.
&&&&
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu