Ospitalitatea
vlădicăi
Era în noiembrie 1989. Organizasem o
excursie la Curtea de Argeș. ONT-ul îmi rezervase cu greu trei autocare pentru
cei peste 150 solicitanți. Era bine și atunci, deși ziua era mică, iar traseul
foarte mare, cu multe obiective de vizitat. Primăria nu se mai opusese ca în
urmă cu cinci ani, așa că totul părea că va decurge normal.
Fiindcă numărul participanților era foarte
mare, am decis ca pentru mine, mama, soția și cei doi copii ai mei să-mi iau
mașina personală și să las locurile noastre din autocar altora. Era problemă
grea cu motorina, dar până la urmă am reușit să rezolv și aceasta.
Am vizitat în drumul nostru mănăstirile
Polovragi, Horezu, Bistrița. Am vizitat orașul Rm. Vâlcea și episcopia. Trebuia
neapărat să includem în traseul nostru și măcar o realizare a epocii Ceaușescu.
Așa fusese înțelegerea încă din 1984, ca să nu ni se spună ,,niet”. Aveam în
programul nostru Barajul Vidraru. Am hotărât să mergem întâi acolo, urmând ca a
doua zi să vizităm pe-ndelete mănăstirea Curtea de Argeș, orașul și alte
obiective pe traseul de întoarcere. Deși era seara, lumina a fost suficientă ca
să putem admira minunea rătăcită în munți de la Vidraru.
La întoarcerea de la baraj ne-am oprit
undeva pe traseu la un restaurant. Unii aveam mâncare în traistă, alții au
comandat câte ceva. Toți însă am petrecut mai bine de două ore într-un
restaurant, cu muzică frumoasă și ambianță specifică. Majoritatea
participanților la excursie erau oameni de țară, membrii CAP. Pentru ei o
excursie de genul acesta, cu autocare de lux, cu masă la restaurant și cu
cazare la hotel era ceva greu de imaginat.
Am plecat de la restaurant la Curtea de
Argeș, unde, la Hotelul ,,Basarabi”(cred că nu mă înșel!) aveam cazarea. Când
am ajuns acolo, surpriză! Mare surpriză! De la Tr. Severin uitaseră să comande
la hotel locuri pentru noi. Hotelul era plin sută la sută de alții. Era o
situație foarte dificilă. Era frig acolo, la poalele muntelui, la jumătatea
lunii noiembrie. Nu era zăpadă, dar iarna pusese stăpânire deja peste tot și
peste toate.
Vecinul hotelului era Episcopia Argeșului
și Muscelului. Se vedeau în curtea episcopiei niște clădiri foarte mari. M-am
dus la portar și am intrat în vorbă cu el. Mi-a spus că acolo este clădirea
internat a fostului seminar teologic. Apărea o posibilitate de rezolvare.
L-am rugat pe portar să-l anunțe pe
ierarh, Preasfințitul Calinic, că preotul Stănciulescu-Bârda de la Mehedinți îl
roagă să-i acorde o audiență de două minute într-o problemă urgentă și foarte
importantă. Cu chiu cu vai, portarul s-a lăsat înduplecat. Nu-l cunoșteam
personal pe ierarhul argeșean, dar contam pe faptul că publicam de mulți ani în
revistele patriarhiei și speram că numele meu îi este cunoscut și că mă voi
bucura de o oarecare atenție.
N-a trecut mult și portarul s-a întors. Ierarhul
era de acord să mă primească. Am mers la palat. M-a primit binevoitor. În
câteva cuvinte i-am spus despre ce e vorba. Mi-a spus: ,,- Discutăm pe urmă!
Acum, ai venit la mine-n casă, te poftesc să stai la masă!” M-a dus într-un
salon. Acolo vreo cinci sau șase persoane serviseră masa. Am înțeles că erau
bucureșteni. Ierarhul mi-a făcut o frumoasă prezentare, insistând pe
activitatea mea publicistică.
Am stat la masă și am fost servit cu
mămăliguță cu brânză și smântână. Ierarhul le povestea comesenilor despre
ghinionul ce-l avusese în vară la o întrunire din Ungaria, când fusese nevoit
să doarmă în mașină, în ciuda zăpușelii și țânțarilor. Eu ședeam ca pe ghimpi.
Faptul că mă oprise la masă îmi dădea speranță că mă va ajuta să rezolv
problema pentru care mă dusesem. Știam însă că la poartă mă așteaptă buluc o
sută cincizeci de oameni să afle rezultatul audienței.
Observându-mi nerăbdarea, Preasfințitul și-a cerut scuze și
mi-a făcut semn să-l urmez. Am ieșit din salon. ,,- Haide să-ți arăt ceva! Nu se
știe dacă vei mai avea vreodată prilejul să vezi așa ceva!” M-a dus pe un
coridor până la apartamentele regale. ,,- Aici este dormitorul regelui, aici al
reginei, aici al copiilor regelui!” Fiecare dormitor era de un lux exorbitant.
Nu văzusem până atunci și nici de atunci încoace așa ceva. Am îndrăznit să
remarc: ,,- Bine, Preasfințite, dar regele n-a fost de câteva decenii aici!”
Ierarhul a zâmbit cu subînțeles și a zis: ,,- E treaba lui când vine! Noi îi
ținem casa deschisă și avem toate
pregătirile necesare!”
Nu știu dacă ierarhul știa mai multe în
acel moment, sau dacă avea inspirație profetică. Cert este că peste o lună și
jumătate a venit Revoluția, iar în primăvara lui 1990 regele Mihai a încercat
să intre în România, dar a fost întors de la graniță.
Preasfințitul Calinic a ieșit cu mine în curtea episcopiei și mi-a
explicat că internatul și clădirea fostului seminar sunt dezafectate și este
imposibil să fie folosite în acel moment. Ca atare, nu poate să-mi cazeze
oamenii acolo. Am îndrăznit să-l rog să-mi pună la dispoziție o cameră cât de
modestă, o debara ceva, în care să duc pe mama, soția și copiii. Unul dintre
copiii mei avea cinci ani, altul trei. Nici asta nu s-a putut. Mi-a urat noapte
bună, spor în activitate, m-a
binecuvântat și m-a dat pe poartă afară!
Singura soluție rămânea să dormim în
autocare. Șoferii au lăsat câte o ușă deschisă, fiindcă era nevoie în timpul
nopții să iese și să intre pasagerii pentru nevoi obișnuite.
M-am dus la hotel. Le-am explicat fetelor
de la recepție situația și am găsit la ele o nesperată înțelegere. Au fost de
acord ca să duc pe mama, soția și copiii în camera lor de serviciu, iar ele să
moțăie toată noaptea pe scaune.
Peste noapte, într-unul din autocare au
intrat doi hoți și au început să cotrobăie prin bagaje, profitând de oboseala
oamenilor și întuneric. Ne-am sesizat, am dat alarma și au fugit.
A doua zi am vizitat mănăstirea Curtea de
Argeș. Cei mai mulți nu o văzuseră niciodată. Erau fascinați. Au uitat tot
necazul din timpul nopții. La întoarcere am trecut pe la mănăstirile Govora și
Dintr-un Lemn.
După Revoluție, ierarhul argeșean a ajuns
senator, a fost ridicat în rang de arhiepiscop.
A trecut vremea și într-o zi am primit de
la Episcopia Argeșului un plic voluminos. Era o carte a vlădicului de acolo,
Bucuria lecturii. Alături, într-o scrisoare oficială, eram rugat să fac o
recenzie la acea carte, ca unul ,,care l-am cunoscut din aproape” pe autor.
Mi-a plăcut cartea. Am făcut o recenzie pe măsură, cu obiectivitatea cuvenită.
A apărut în volumul Calinic-ierarhul faptelor(Curtea de Argeș, Editura
Episcopiei Argeșului, 2004).
Am făcut mai multe excursii la Curtea de
Argeș după Revoluție, dar n-am mai încercat să ajung la ierarh. De! Grabă mare!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Despre
predarea în voia lui Dumnezeu
Sf.
Isaac Sirul
Vai de omul care în inima sa este sătul şi
mulţumit! Când este flămând şi sărac, este cu mult mai bine. Cerşetorul, chiar
de e ger cumplit, aleargă pe la ferestrele oamenilor şi cerşeşte. Oare s-ar mai
duce el, dacă ar avea o bucată de pâine? Când se simte nenorocirea, grijile şi
strădaniile omului nu mai contenesc. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu inima.
Când e atinsă de simţământul nenorocirii, al sărăciei şi frigului, ea nu mai dă
pace nici trupului, nici sufletului.
Face şi una, se-agită şi cu alta! Atunci
mila de sine nu-şi mai găseşte locul şi orice trudă e în van. Iar foamea şi
nenorocirea le trimite Domnul celui ce se roagă şi cere. Sunt semnele
sănătăţii. Bolnavul nu are poftă de mâncare, el e sătul chiar dacă nu mănâncă
săptămâni întregi. Doamne, miluieşte-ne!
Pasărea legată cu o sfoară scurtă dă puţin
din aripi şi cade. Când sfoara e lungă, pasărea se poate înălţa şi îndepărta în
zbor, dar rămâne priponită în acelaşi loc. Dacă nu ar fi fost sfoara, pasărea
ar fi zburat spre lunci minunate. Şi în coliviile mari păsările zboară, dar nu
sunt libere. Cum să se elibereze? Când focul îl ameninţă pe cel legat, acesta
se smulge atât de aprig, încât rupe şi un lanţ de fier, darămite o sfoară
slabă. Problema nu e mare: trebuie să aprindem nenorocirea din jurul nostru!
Dar toate îşi au vremea lor – cu toate că
şi pentru faptul că ne lipseşte timpul, uneori tot noi suntem vinovaţi. Mai
bine este să nu ne facem planuri dinainte – nici în mănăstire, nici în afara
mănăstirii; căci nu aici este problema. Trebuie să pornim la atac împotriva
lumii noastre lăuntrice, s-o zdruncinăm, ca să nu adormim, în somn l-au legat
pe Samson şi l-au tuns, lipsindu-l de puteri. Când ai în inimă mănăstirea, este
indiferent dacă alcătuirea ta este, sau nu mănăstirească. Dacă ai în inimă
mănăstirea, asta înseamnă: Dumnezeu şi sufletul. Când Dumnezeu te conduce spre
mănăstire, trebuie să mergi. Numai să nu încercaţi să vă gândiţi dinainte ce
veţi întâlni acolo. Nici să nu cutezaţi să vă imaginaţi aşa ceva! Fiecare
întâlneşte acolo ceea ce îi este numai lui de trebuinţă. Unul întâlneşte una,
altul alta. Mai bine lăsa-ţi-vă în voia lui Dumnezeu şi primiţi totul ca din
mâinile Lui.
Omul
și pământul
Sf.
Isaac Sirul
Omul seamănă cu pământul. Îl cureți, îl
sapi, spui „Slavă Ție, Dumnezeule!” și după puțin timp se umple din nou cu
buruieni. La fel este și omul. Are ispite până ce moare. De aceea este nevoie
de silirea firii neîncetată și de păzirea simțurilor neștirbită.
Călirea
oțelului
Am ezitat mult înainte să dau un titlu
acestui material. Nu știu dacă este cel mai potrivit, dar, în ceea ce mă
privește, cred că se potrivește.
L-am cunoscut prima dată, față către față,
pe vlădica Teoctist prin anul 1970. Se obișnuia ca la sfârșitul fiecărui an
școlar seminarul de la Craiova să organizeze câte o excursie în țară.
Cheltuielile erau suportate de mitropolie, din câte am înțeles eu mai târziu,
chiar de către mitropolitul Firmilian personal. Elevii participanți achitau
câte o sută de lei și se forma un ,,fond de rulment”. La acesta se apela numai
în situații deosebite, neprevăzute. La sfârșitul excursiei de două săptămâni,
,,fondul de rulment” rămas era împărțit elevilor participanți și așa făceau
aceștia și bani de drum ca să se întoarcă acasă. Am participat la aceste
excursii în toți cei cinci ani cât am fost elev la seminar și așa am avut
prilejul să cunosc, în mare, toate regiunile istorice ale țării, majoritatea
orașelor mari.
Prin anul 1970 am ajuns și la Arad. Acolo
am vizitat orașul, sediul episcopiei și Mănăstirea Hodoș-Bodrog. Episcop era
atunci Teoctist Arăpaș. Ne-a primit foarte bucuros și ne-a arătat clădirea,
birourile, insistând mai ales asupra apartamentului ce-l pregătise pentru
patriarhul Justinian, în eventualitatea că acela ar fi ajuns vreodată în Arad.
Pentru orizontul meu de atunci, apartamentul acela a fost fascinant, ceva de
vis. Poate ceva mai de lux erau apartamentele regale de la Curtea de Argeș, pe
care mi le-a arătat episcopul Calinic vreo douăzeci de ani mai târziu. Poate aș
greși dacă aș socoti acum că apartamentul acela era expresia respectului,
dragostei, oportunismului sau lingușelei. Dumnezeu știe!
În 1973, toamna, am ajuns student la
Teologie în București. La Craiova murise mitropolitul Firmilian în octombrie 1972
și vlădica Nestor îi ținuse locul. Au început ,,luptele” pentru succesiunea la
tronul de mitropolit. Părintele Bălașa și Domnul Prof. Alexie Buzera s-au făcut
luntre și punte ca să-l susțină pe episcopul-vicar Nestor Vornicescu. Episcopul
era foarte apreciat în lumea intelectualilor craioveni. Se impusese printr-o
serie de articole și studii solide privind istoria țării în general și a
Olteniei în special. Parcă ar fi fost oltean,
așa scormonea în toate părțile să descopere noi mărturii despre trecutul
acestei regiuni. S-au făcut liste de susținere. Câteva sute de intelectuali de
prima mână ai Craiovei, începând cu profesorii universitari, au semnat, cerând
ca vlădica Nestor să fie numit mitropolit al Olteniei. Avea contra-candidat pe
episcopul de la Arad, Teoctist Arăpașu, om necunoscut în Oltenia. Se părea că
episcopul Nestor are toate șansele, dar n-a fost așa. Un accident stupid de
mașină l-a țintuit pe vlădica Nestor la pat pentru multă vreme. Sfântul Sinod a
hotărât ca vlădica Teoctist să fie mitropolit la Craiova în ianuarie 1973. Nici
nu s-a luat în seamă cererea craiovenilor privindu-l pe Nestor.
Eu începusem să public în revista
eparhială ,,Mitropolia Olteniei” încă din 1972. Secretar de redacție era
Părintele Dumitru Bălașa, care mă simpatiza și avea grijă ca aproape în fiecare
număr al revistei să fiu și eu prezent cu ceva: o poezie, o predică, un
document, un reportaj etc.
M-am căsătorit în septembrie 1974, după
primul an de facultate. Anul al doilea a fost foarte greu. Eu eram la Teologie în
București, soția studentă la Filozofie în Cluj. Resursele materiale erau destul
de șubrede ca să susțină necesitățile noastre. În toamna lui 1975, soția s-a
transferat la fără frecvență și a venit în București, cu speranța că va găsi un
serviciu și așa vom fi împreună și ne vom putea întreține. N-a fost așa. De la
niște salam vechi am făcut amândoi hepatită și ne-am internat în spital. Au
urmat concedii medicale și așa am ajuns în primăvara lui 1976. Soția avea
nevoie de adeverință de la locul de muncă pentru ca să ducă la facultate,
altfel nu intra în examen. Amânase pe cele din februarie pe motiv de boală, dar
la cele din iunie trebuia să se ducă. N-a găsit serviciu în Tr. Severin.
Mi-am luat inima în dinți și m-am dus în
audiență la mitropolitul Teoctist. M-a primit foarte binevoitor și de la
primele fraze mi-a dat de înțeles că-i sunt cunoscut din cele publicate în
revistă. I-am spus în ce situație mă aflu și i-am cerut sprijinul. Imediat a și
găsit soluția: eu voi lucra la redacția revistei ,,Mitropolia Olteniei”, soția
va ocupa postul de bibliotecară la biblioteca mitropoliei, post care în
momentul acela era vacant. Urma să locuim într-o casă parohială, împreună cu
bătrânul preot Dumitru Morega, pe strada Caracăl nr. 9.
Am plecat fericit acasă, ne-am făcut
bagajele și în următoarele zile ne-am instalat la Craiova. Nu conta că aveam la
dispoziție o singură cameră într-o casă coșcovită, gata să cadă. Important era
că aveam unde să stăm. Am cumpărat în rate principalele lucruri de care aveam
nevoie și ne-am acomodat cât de cât. Mitropolitul era binevoitor față de noi și
toți cei din jurul său de asemenea. ,,Luna de miere” n-a durat mult.
Mitropolitul Teoctist a insistat să mă hirotonesc. Am încercat eu să trag de
timp, dar nu s-a putut. În luna mai m-a hirotonit diacon la catedrala
mitropolitană. A ținut un discurs frumos, în care m-a lăudat de nu-mi venea să
cred că-i vorba despre mine. Ne-a invitat apoi la masă, la palatul său. Ne-a
făcut cadou un serviciu de masă de porțelan. Ce mai! Eram pe val.
În următoarele săptămâni s-a schimbat
situația. N-am mai fost băiatul excepțional, ci…!
Mitropolitul mergea la sfințiri de
biserici, la hramuri de mănăstiri și la alte ocazii. De fiecare dată ținea
predici, discursuri. Vorbea frumos, ca un preot de sat, își presăra vorbirea cu
amintiri din viața personală, cu pilde. Cuvântările sale erau gustate de
oamenii simpli. De fiecare dată lua cu el și câte un ,,băiat” de la redacție.
Cuvântările nu erau înregistrate pe magnetofon sau casetofon ori pe vreun alt
aparat. Cel de la redacție avea obligația să noteze cuvânt cu cuvânt. Urma apoi
prelucrarea predicii mitropolitului în vederea publicării. Aici era piatra de
încercare. Mitropolitul nu mai recunoștea nimic din ceea ce spusese la ocazia
la care participase. Pentru revistă el voia o predică/cuvântare doctă, din care
să reiese o cultură cât mai vastă. Pentru asta, cel însărcinat cu ,,moșitul”
cuvântării respective trecea prin chinurile iadului. De câte cinci – șase ori
sau chiar de mai multe era pus să refacă textul. De fiecare dată îl citea
mitropolitului. După fiecare frază, mitropolitul îl oprea și ,,analiza”
lucrarea cam așa: ,,- Ești un incompetent! Îți dau salariul degeaba! N-ai
orientare. Nu știi să citești pe rânduri și printre rânduri. Cum crezi că o să
treacă prostia asta a ta de Departamentul Cultelor?! Mă pui în situația
penibilă de-a semna un text sec, fără vlagă!” Cam așa îl critica pe nefericit
mai bine de o jumătate de oră. Așa a început să mă critice și pe mine.
Cuvintele lui mă răneau adânc, fiindcă veneau după o perioadă în care aceeași
gură mă lăudase. Încercam să-i explic că
am redat cât mai fidel textul pe care el l-a rostit. Replica: ,,- Păi, da! Eu
am zis acolo ce-am zis, dar tu, dacă erai băiat deștept, îți dădeai seama că
acolo am vorbit pentru oamenii ăia. Acum, pentru revistă, trebuie altceva. Ceea
ce am spus acolo a fost doar pretextul. Aștept de la tine să realizezi un text
care să merite să fie publicat sub semnătura mea! Aveam așteptări mari de la
tine, dar m-ai dezamăgit complet!” Și dăi, și dăi!
O luam iar și iar de la capăt și mereu
dădeam cu oiștea-n gard. Până la urmă, când se plictisea, mă trimitea la
consilierul cultural, preotul Ilie Brătan. Acesta începea să semene peste
textul meu virgule. Avea grijă să aibă întotdeauna la el o traistă de virgule.
Nu conta unde cădeau acele virgule. Ele trebuiau puse după două-trei cuvinte.
Îndrăzneam și făceam uneori câte o remarcă de genul: ,,- Părinte, aici ați pus
virgula între subiect și predicat!” Părintele Brătan ședea câteva secunde în cumpănă,
apoi își argumenta gestul ca un atoateștiutor: ,,- Măi, băiatule, virgula nu
marchează numai raporturile morfologice și sintactice, ci și inflexiunile
verbale ale vorbitorului!” Mergea apoi cu mine la mitropolit. Când vedea
mitropolitul textul așa împănat cu virgule, exclama satisfăcut: ,,- Vezi, bă!
Tu de ce n-ai fost în stare să faci așa! Ia aminte la părintele, că ai multe de
învățat!”
Am funcționat până în februarie 1977 la
mitropolie, dar în acest timp de trei ori i-am pus pe birou mitropolitului
Teoctist demisia. O aveam în buzunar, scrisă deja. Era o atmosferă
insuportabilă. Te simțeai supravegheat permanent, persecutat, nedreptățit,
umilit foarte adesea. Părintele Brătan se făcea luntre și punte ca să pună în
lumină nefavorabilă pe toți tinerii care-i treceau prin sector. Cred că se
temea ca nu cumva vreunul să-i ia locul peste ani! Era suficient de versat ca
să-ți creeze situații dificile din care nu puteai ieși neșifonat. Când îmi
înaintam demisia, îi spuneam mitropolitului Teoctist:
,,- De-ar fi să-mi câștig pâinea ca
gunoier, dar aici nu mai pot să suport tensiunea în care trăiesc!”
Dacă până atunci mă certase și din
incompetent nu mă scosese, imediat întorcea foaia și numai ce-l auzeam:
,,- Alexandre, tu ești un cadru de viitor, o speranță a
Bisericii noastre, nu trebuie să dai înapoi, chiar dacă mai sunt și greutăți!”
Când eram mai îngândurat şi fără vreo rază
de speranţă de mai bine, iată că se întâmplă minunea: îmi apare cartea Anton
Pann la Editura Albatros din Bucureşti. Am primit 20 de exemplare gratuit şi
2.500 lei ca drept de autor. În aceeaşi zi, seara, prezentându-se noutăţile
editoriale la televizor, iată că a fost prezentată şi cartea mea. Eram în
culmea fericirii. Era prima mea carte, visul meu! Parcă uitasem toate
necazurile. Gustam, într-adevăr, fericirea. Dimineaţa abia am aşteptat prilejul
ca să-i dau şi mitropolitului un exemplar. Nu m-am putut abţine şi i-am scris
şi o dedicaţie pe prima pagină. O ştiu şi azi: ,,Înalt Prea Sfinţitului
Mitropolit Teoctist, grădinarul iscusit, care va curăţa uscăturile şi omizile
din livada Bisericii, spre slava lui Dumnezeu şi a credinţei străbune!” Am citit-o, am recitit-o şi mi s-a părut
destul de potrivită. I-am dat cartea mitropolitului. S-a arătat surprins, s-a
bucurat, mi-a mulţumit şi m-a felicitat, îndemnându-mă să-i dau şi consilierului
cultural una. Bineînţeles! Am scris şi lui ,,nea Ilie”, cum îi spuneam noi
elevii în seminar, câteva cuvinte. Când
i-am dat-o, a luat-o, a întors-o pe toate părţile, a răsfoit-o şi a devenit mult mai palid decât era în
realitate. Ştiam că are diabet şi am
crezut că face o criză. Mai târziu mi-am dat seama ce boală avea! Peste vreo oră am fost anunţat că seara avem
şedinţă cu mitropolitul şi prezenţa este obligatorie. N-aveam încotro, trebuia
să stau. Peste câteva ore am fost chemat de vlădica Nestor, episcop-vicar pe
atunci. I-am dat şi dumnealui un exemplar din carte. Mi-a mulţumit şi m-a
felicitat, apoi mi-a spus şoptit:
,,- Vezi că ăştia vor să te trimită în
surghiun o lună la mânăstire! Diseară la şedinţă o să te săpunească bine.
Indiferent ce-ar spune, ia poziţia mutului şi nu spui absolut nimic. Vedem noi
cum o rezolvăm până la urmă!”
,,-Dar de ce?” am întrebat eu, holbându-mă
fără să înţeleg.
„-Nu ştiu nici eu prea multe, dar cred că
în legătură cu ce i-ai scris mitropolitului pe carte!”
,,-Dar…!”
,,- Gălăgia! Nu vorbeşti cu nimeni nimic
de ce ţi-am spus!”
,,-Dar să ştiţi că eu la mânăstire nu mă
duc. Mai bine-mi dau demisia!”
,,-Gata, gata! Fă cum am zis!”
Până seara am stat ca pe jar. Îmi făceam
tot felul de planuri şi nu înţelegeam ce l-a supărat pe mitropolit.
Seara, după asfințitul soarelui, a început
ședința. Era prezent mitropolitul Teoctist, episcopul-vicar și toți
consilierii. Singurul punct pe ordinea de zi
era ,,cazul Stănciulescu”. Părintele Brătan i-a ridicat mingea la fileu
mitropolitului, deschizând ședința. A abordat, ca temă generală, atitudinea
tineretului față de Biserică, față de credință. Se referea la elevii
seminariști și la studenții teologi, la viitorii preoți, printre care sunt
mulți care nu au nici în clin nici în mânecă cu misiunea preoțească și ei ar
trebui eliminați înainte de a ajunge în cler. A luat cuvântul mitropolitul
Teoctist și a continuat ideea părintelui Brătan, aducând în plus acel segment
infim de tineri teologi, care au o viziune morbidă asupra Bisericii și
preoției, care sunt intoxicați de ideile lui Baudelaire exprimate în Les Fleurs
du Mal. Părintele Brătan era profesor de franceză și rusă la seminar și un bun
cunoscător al literaturii franceze. Nu puteam spune același lucru despre vlădica Teoctist. Am înțeles însă imediat de
unde venea legătura între ,,tinerii teologi” și Baudelaire. După această
introducere generală, foarte sumbră, s-a trecut la exemplul concret, care eram
eu. Dedicația de pe carte era ,,documentul” incriminatoriu. Ea scotea în
evidență viziunea mea sumbră asupra preoției și Bisericii în general. Cum
îndrăzneam eu, un nimeni absolut, să pun semnul egalității între preoți și
uscăturile și omizile dintr-o livadă? Era o vină planetară, care trebuia
pedepsită în modul cel mai drastic. Mitropolitul a ținut un monolog de mai bine
de o oră, în care m-a criticat, parcă aș fi fost Luther sau Calvin.
Când ,,judecătorii” mei au obosit, ori
s-au plictisit de atâta dojană la adresa mea, mitropolitul a zis:
,,-
Dar mai spune şi tu ceva, fiindcă până acum numai ne-ai ascultat şi n-ai avut
nimic de zis. Măcar cere-ţi iertare!”
Aşadar, tăcerea mea era o enigmă pentru ei.
Sfatul Preasfinţitului Nestor Vornicescu fusese cât se poate de potrivit şi de
salvator. Toţi aşteptau să zic ceva referitor la cele ce-mi imputaseră până atunci,
timp de mai bine de două ore. Poate le dădeam prilejul să înceapă o nouă rundă.
Eu n-am făcut nici o referinţă la cele ce-mi spuseseră. Am scos din geantă o
cutie de bomboane. O cumpărasem, sperând că noaptea voi pleca acasă şi o voi
duce la ai mei. Le-am spus:
,,-Înaltpreasfinţite Părinte, Preasfinţite
Părinte, Preacucernici Părinţi Consilieri, vă rog să-mi permiteţi să vă ofer şi
eu bomboane, fiindcă astăzi este 30 august, Sfântul Alexandru, ziua mea
onomastică şi să vă urez La mulţi ani!”
La orice se aşteptau, numai la asta nu! Am
prins din zbor reacţiile. Mitropolitul a schimbat o privire-fulger cu
episcopul-vicar şi a început să râdă, iar consilierii au plecat capetele în
pământ şi au amuţit. Poate în momentele acelea, pentru prima dată, le-a fost
ruşine! Mitropolitul a zis:
,,- Părinte Alexandre! Cum ai putut să
taci atâta timp şi să nu ne spui acest lucru! Tocmai de ziua ta să te certăm
atâta? Bine, părinţilor, de ce nu m-aţi făcut atent că astăzi este Sfântul
Alexandru?! Să ne ierţi, părinte Alexandre, că nu trebuia să te certăm tocmai
astăzi! Mai greşim şi noi cei mari. Ia spune, ce probleme ai, cu ce te putem
ajuta!” Chiar asta aşteptam. I-am spus:
,,- Dacă se poate, vă rog să-mi aprobaţi
cererea de învoire pentru mâine. M-aş duce şi eu acasă. Astăzi am avut primul
nostru praznic de cununie. Au venit şi pe la noi rudele şi eu n-am putut să mă
duc, fiindcă am avut şedinţă!”
Mitropolitul s-a uitat puţin în podea,
apoi a zis:
„- La mulţi ani, părinte Alexandre!
Felicitări pentru carte! Este o realizare mare, de ce să n-o recunoaştem! Mergi
acasă şi te întorci luni, peste patru zile! Mâine dimineaţă, părintele secretar
ia legătura cu părintele Stoian şi ţi se eliberează două camere în casa lui
parohială, fiindcă acolo ai condiţii mult mai bune decât la părintele Morega!”
Mitropolitul şi episcopul m-au sărutat şi
au luat mai multe bomboane. Şi ei erau tot venetici în Craiova, ca şi mine şi
poate în momentele acelea, în intimitatea lor, se solidarizaseră cu mine.
Consilierii au mormăit fiecare câte o scuză, dar n-a luat niciunul bomboane.
După ce-am ieşit de acolo, într-un colţ mai ferit al coridorului, Preasfinţitul
Nestor mi-a spus:
,,- Felicitări, părinte Alexandre! Ai
câştigat meciul! A fost unu la zero pentru frăţia-ta!”
Aşa decurgeau zilele la mitropolie. Aşa am
învăţat ce înseamnă cenzura. Asta în timp ce părinţii erau mândri, vezi,
Doamne, că fiul lor lucrează la mitropolie şi este fericit acolo! Of! Au trecut
de atunci câteva decenii, mi-au apărut vreo treizeci şi ceva de cărţi, multe
le-am donat prietenilor, cunoscuţilor şi mai marilor, dar m-am ferit
întotdeauna, pe cât am putut, ca să mai
scriu autografe. Ştiam eu ce ştiam!
Nu numai cu mine se purta așa, nu numai pe
mine mă certa până la exasperare. Diaconul Ion Bâlteanu, om în vârstă, cu vechi
ștate de plată, povestea că-l certase foarte aspru după o sfințire de biserică,
la întoarcerea spre Craiova. La un moment dat, acesta a deschis ușa mașinii și
a spus: ,,- Înaltpreasfințite rămâneți cu bine! Eu mă arunc din mașină, să mor,
că nu mai pot suporta umilința asta!”
Erau la mitropolie doi oameni care-mi
câștigaseră încrederea și încercau să mă
consoleze și să mă încurajeze: Părintele Arhim. Caliopie Georgescu, exarhul
mănăstirilor din Oltenia și Părintele Paul Popescu, inspectorul bisericesc. Îmi
spuneau:
,,- Rabdă, Sandule, rabdă cât poți, că
ăsta-i gata să moară. E foarte bolnav. Ia medicamente cu pumnul. Moare el și
vine vlădica Nestor!”
Rânduiala a fost că cei doi s-au dus, iar
patriarhul a mai trăit vreo douăzeci de ani în urmă.
Am avut prilejul să particip la câteva
mese cu mitropolitul. De pe la felul al doilea începeau cuvântările. Era un
grup de lăudători, care se țineau de vlădica Teoctist și nu scăpau nici un
prilej ca să-l pieptene, să-l scarpine, să-l laude. Venise de doi ani în
Oltenia. Până atunci fusese necunoscut în părțile noastre. Adusese din Maramureș o bisericuță de lemn
și-o montase în curtea mitropoliei. În rest, nu știu ce alte realizări mai
avea. Lucrurile își urmaseră cursul firesc. Lăudătorii scormoneau însă în dicționarul
limbii române și scoteau de acolo cele mai pompoase cuvinte, prin care încercau
să-i zugrăvească chipul. Oltenia însăși era răsplătită de Dumnezeu pentru
credința locuitorilor ei cu un asemenea personaj. Mitropolitului îi plăceau
enorm de mult laudele acestea. Îmi amintesc de un bătrânel că atâta l-a lăudat,
încât la un moment dat n-a mai avut cuvinte potrivite să continue și a rămas
,,agățat” undeva aproape de tavan. Mitropolitul, fin observator, a îndemnat
ironic pe cei prezenți: ,,- Ajutați-l pe părintele să coboare!”
În februarie 1977 m-am hirotonit preot și
am plecat de la mitropolie la Parohia Gruia din județul Mehedinți.
Tot rânduiala a fost ca vlădica Teoctist
să plece în primăvara aceluiași an mitropolit la Iași. Am răsuflat ușurat.
L-am mai întâlnit o dată la București, la
o conferință. Am înțeles imediat că nu mă uitase. Mi-a spus că de fiecare dată
când a întâlnit pe cineva de la Mitropolia Olteniei l-a întrebat și de mine.
Era la curent cu multe din activitățile mele.
A ajuns apoi patriarh, dar nu l-am
deranjat niciodată cu vreo audiență, cu vreo cerere.
Mitropolitul Teoctist a reușit în cele
nouă luni cât am lucrat la mitropolie să mă vindece pentru tot restul vieții de
nostalgia lucrului la un centru eparhial, în preajma unui ierarh. M-a ajutat să
înțeleg că nu sunt bun de munca de birou, că nu sunt slugarnic și nici potrivit
pentru a-i duce trena șefului.
Dacă la mitropolie, în timp de nouă luni,
mi-am dat demisia de trei ori, azi, după aproape cincizeci de ani de preoție,
pot să afirm cu mâna pe inimă, că, dacă aș lua-o de la început, tot preot m-aș
face și tot în satul meu m-aș duce.
Dumnezeu să te ierte, Părinte Teoctist,
pentru toată suferința și umilința pe care mi le-ai provocat. Erai prea mare și
prea puternic, ca să înțelegi ce înseamnă să frângi aripile unui tânăr aflat la
început de drum.
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
DEFORMAREA
Parintele
Rafail Noica
Tot omul cauta adevarul, cauta viata, de
unde vine si unde este destinat sa mearga. Si îndraznesc sa mai aduc aicea si
alt cuvânt al Parintelui meu duhovnic: „Nici un om nu vrea sa pacatuiasca”.
M-am uimit atunci, fiindca eu stiam ca toti vrem sa pacatuim, dar este
interzis. Nu-i adevarat! Omul nu cauta pacatul. Pacatul este, în general, o
deformare. Pacatul n-are fiinta în sine, nu exista, fiindca Dumnezeu nu l-a
facut si, ce nu a facut Dumnezeu, nu exista.
Parintele Rafail Noica, Cultura Duhului,
Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 126-127.
TRECEREA
EUHARISTICA
Arhimandritul
Sofronie Saharov
Întreaga Euharistie consta într-o
„pomenire” – înteleasa nu în sensul obisnuit, ca o reamintire doar, ci ca o
intrare existentiala în lumea lui Hristos, în dimensiunile sale divine si
umane. Pastile noastre, si prin urmare si Euharistia noastra, sunt o trecere de
pe pamânt la cer, de la moartea în pacat spre vesnicia sfânta a Tatalui.
Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugaciunea
– experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2007, p. 118.
Pr.
Prof. Dumitru Radu
Ca unul care am stat în școală din 1960
până în 2020 ca elev, student și 30 de ani profesor, pot să apreciez dacă
cineva are sau nu tact pedagogic, dacă e croit sau nu de a fi profesor. Nu este
suficient să ai studii și funcții publice ca să fii și dascăl adevărat la
catedră. Cu Părintele Radu am făcut Morala din câte-mi amintesc, dar nu s-a
prins mai nimic de mine din cursul dumnealui. Trecea pe lângă noi, ca apa pe
gâscă. Preda la sală, dar nu ne apropia sufletește. Eram lumi diferite. La
examene era foarte repezit. Ne ironiza și ne umilea. Se socotea pe sine undeva
mult prea sus pentru a se coborî mai aproape de noi.
Știu că într-un an a spovedit și dânsul
într-unul din posturi. La o ușă de altar spovedea Părintele Constantin Galeriu,
la alta Părintele Dumitru Radu. La părintele Galeriu se aștepta și o jumătate
de oră la coadă; la Părintele Radu se mergea pe bandă. Pentru toți care
ajungeau la dânsul avea loc un dialog ,,stas”: ,,- Cum te cheamă, berbece?” ,,-
Gheorghe mă cheamă, părinte” ,,- Domnul și Dumnezeul nostru….! Altul la rând!”
Cam așa se derulau spovedaniile. Mulțumesc lui Dumnezeu că n-am spovedit
niciodată așa.
Într-un moment de sinceritate, Domnul
Prof. Mihai Rădulescu mi-a povestit un incident pe care-l avusese cu Părintele
Radu. Venise la facultatea noastră un ucrainean Era vorba de poetul Corneliu
Irod, membru al Uniunii Scriitorilor din România, devenit mai târziu preot și
bun prieten al Domnului prof. Mihai Rădulescu. Ucraineanul era tobă de carte,
dar avea câteva carențe, pe care nu le putea repara din mers: nu studiase
limbile clasice. Domnul Rădulescu încercase să intervină pentru el pe lângă
Părintele Radu, ca să-i dea o notă de trecere la examen. Numai bine că
Părintele Radu, fără să țină seamă de rugămintea colegului, i-a dat notă proastă
ucraineanului și acesta a pierdut examenul. Numai bine că a doua zi Părintele
Radu s-a dus la Domnul Rădulescu să-l roage să fie mai indulgent la examenul de
engleză cu un nepot al său. Domnul Rădulescu i-a retezat-o fără menajamente:
,,- Nu-i spuneți numele, că-l trântesc!” Trecuseră examenele, dar Domnul Prof.
Mihai Rădulescu încă nu știa dacă-l trecuse sau îl trântise pe nepoțelul
Părintelui Radu.
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
RAPOSATII
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Rugati-va mereu pentru cei raposati. Nu
poate nimeni sa-si închipuie cât de mult asteapta cei morti sa ne rugam pentru
ei. Cei care au fost în puscarie stiu cum asteptau sa primeasca o veste, sa
primeasca un ajutor de la cei liberi; tot astfel asteapta si cei plecati din
lumea aceasta sa primeasca mângâiere de la noi.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
77
ARIPILE
PASARII
Sfantul
Paisie Aghioritul
Pasarile au aripi ca sa evite cursele, iar
noi oamenii cugetul, ca sa evitam pacatele si sa urcam la tronul lui Dumnezeu.
Sa alungati cugetele rele pe care le aduce diavolul! Sa nu le dati importanta,
ci sa le aruncati în spate.
Sfantul Paisie Aghioritul, Mica filocalie,
traducere de Parintele Victor Manolache, Ed. Egumenita, Galati, 2009, p. 133
OMIZILE
Sfantul
Inochentie al Odessei
Dupa seceta si ploaia peste masura,
primavara mai este desfigurata si de omizi si de paianjeni. În asemenea
împrejurari, aceste mici insecte par a fi trimise de un duh rau, care, pizmuind
frumusetea naturii, se sileste sa o doseasca si sa o ascunda dinaintea ochilor
nostri, sub pânza cea încurcata a paianjenului. Pomul însa nu poate fi
învinovatit de faptul ca în mijlocul primaverii, în toiul înfloririi, îl
acopera omizile si pânzele de paianjen. Însa când aceste omizi si aceste pânze
de paianjen se ivesc în suflet pe florile virtutilor, atunci pricina
întotdeauna este însusi omul.
Aceste omizi sunt fiicele mândriei si ale
îngâmfarii întru faptele noastre. Ele se ivesc si se înmultesc repede, de
îndata ce sufletul, reînnoit si înflorit sub suflarile harului, uita
slabiciunea sa si socoteste ca reînnoirea lui se datoreaza numai silintelor
sale, iar nu harului celui atoatesavârsitor al lui Hristos. Privegheaza, deci,
suflete credincios, orisicine ai fi tu, sa nu te cuprinda aceste omizi
diavolesti! Ele si pe copaci sunt dezgustatoare, dar în tine sunt de mii de ori
mai urâcioase. Pe arbore ele strica florile si frunzele si fac netrebnice
roadele, iar pomul ramâne sanatos; în suflet însa viermele mândriei poate
vatama nu numai florile si roadele, ci chiar sâmburele vietii, si astfel îl
preschimba pe om din vita [mladita] harica a viei Domnului într-o creanga buna
de nimic.
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 48-49.
MANCAREA
STRICATA
Sfantul
Nicolae Cabasila
Obisnuinta pacatului este tocmai repetarea
deasa a faptelor rele. El e ca o boala încuibata înlauntrul sufletului pe urma
unei mâncari stricate. Acest pacat din obisnuinta este statornic si
înlantuieste sufletul în niste catuse cu anevoie de stricat, robeste mintea, pe
om îl îndeamna sa savârseasca numai rele, ducând la cele mai urâte fapte pe cei
pe care-i prinde în mrejele sale, prin care pacatul s-a nascut si se naste fara
încetare, în acelasi timp savârsind raul si fiind el însusi o urmare a raului –
ca într-un cerc. Lucrurile au ajuns de asa fel, încât pacatul nu mai are
sfârsit, iar obiceiul rau da nastere la fapte rele care, înmultindu-se,
formeaza apoi ele însele o regula de savârsire a pacatelor. Si astfel, aceste
doua rele se ajuta una pe alta si cresc tot mai mari, dupa vorba Apostolului:
„Pacatul a prins viata (în mine), iar eu am murit”.
Sfantul Nicolae Cabasila, Talcuirea
Dumnezeiestii Liturghii si despre viata in Hristos, traducere de Pr. Ene
Braniste si Pr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucurestilor, Bucuresti,
1992, p. 159-160.
Pr.
Prof. Ștefan Alexe
L-am cunoscut în toamna lui 1973, când am
ajuns student al Institutului Teologic din București. Dânsul era spiritual,
adică ceva asemănător unui pedagog din ciclul liceal și gimnazial. Se ocupa de
disciplina studenților din internat. Locuia în casa parohială a bisericii ,,Sf.
Ecaterina”, peste stradă de institut. Din casă putea supraveghea pe fereastră
toate intrările și ieșirile din facultate, cât și strada din fața instituției.
Studenții din anii mai mari se temeau de
dânsul. Îl socoteau un om dur, legist, care tăia fără milă în carne vie. Se
vorbea că multora le anulase bursele, altora le scăzuse notele la purtare, ba
chiar fuseseră și câțiva exmatriculați
la propunerea dumnealui. Am aflat că fusese preot mulți ani într-un important
oraș din Germania, că acolo ocupase și funcția de consilier municipal mai multe
legislaturi. Într-un cuvânt, spiritul german îi intrase în oase și devenise un
fel de a fi.
Față de programul internatului de la
seminar, mie mi se părea cel de la facultate unul excepțional. De la ora 14 la
ora 20 erai liber să mergi în oraș. Acolo erai liber să faci ce vrei, numai să
nu contravii legii și bunelor moravuri. Aproape în fiecare zi ieșeam în oraș și
mergeam la Biblioteca Academiei, la Biblioteca Universitară, la Biblioteca
Centrală de Stat, la Arhivele Generale ale Statului. Mergeam destul de des și
la Sala Dallas, unde se țineau niște conferințe extraordinare în cadrul Universității Populare. Am avut
chiar posibilitatea să merg la câteva piese de teatru la Național, Nottara, la
Teatrul Mic, la Ateneu, ba chiar și la Operă. Eram cu adevărat fericit. Acolo
prinsesem gustul culturii și mă înfruptam din plin. Bucureștiul mă fascina prin
posibilitățile pe care mi le oferea. Primul an de studenție a fost cu adevărat
minunat.
În toamna lui 1974 eram în anul al doilea.
Într-o dimineață, s-a răspândit vestea
în internat: ,,Nimeni nu intră la masă, toți studenții iasă în curte!” N-am știut de ce. Cei pe care-i întrebam
ridicau din umeri, ori se fereau să răspundă. M-am îmbrăcat repede și am ieșit
în curte. Acolo era un grup mare de studenți din anii trei și patru. Un
oarecare Delureanu din anul patru se străduia să-i convingă pe ceilalți că așa
nu se mai poate, că trebuie făcut ceva ca lucrurile să se schimbe. Am înțeles
că făcuseră cunoscut Departamentului Cultelor, Patriarhiei, postului de radio
,,Europa liberă”, că studenții de la Teologie intră în grevă generală. Eram
buimăcit. Nu înțelegeam motivele unei asemenea acțiuni deosebit de curajoase și
riscante. Nu mi-a trebuit mult să aflu. Confrații mei din anii mari voiau să
fie intrarea și ieșirea din internat liberă și nesupravegheată, așa încât
fiecare student să intre și să iasă când vrea, ziua și noaptea. A doua
revendicare pe care o susțineau era schimbarea părintelui Alexe din funcția de
spiritual. Amenințau că nu vor intra la masă și nici la cursuri, până nu li se
vor împlini cererile.
La un moment dat a ieșit Părintele Alexe
în ușa sufrageriei și a spus cu voce tare: ,,- Cine a venit aici să învețe
carte ca să ajungă preot, să poftească la masă!” Am auzit în surdină comanda:
,,- Nu părăsește nimeni grupul! Greva continuă!” M-am uitat la colegii mei din
anul al doilea. Împreună cu cei din anul întâi erau toți buimăciți, fiindcă își
dădeau seama că intraseră într-un joc periculos și că erau folosiți pentru
scopuri străine de interesul lor. La un moment dat ne-am ridicat aproape toți
cei din anii întâi și doi și am plecat spre sala de mese. Am auzit în urma noastră vorbe de genul ,,-
Lașilor!” ,,- Spărgătorilor de grevă!” și altele.
Am intrat în sala de mese și am început să
mâncăm. Între timp au venit niște tineri și ne-au luat interviuri. Știu că m-au
întrebat și pe mine dacă sunt de acord cu greva și dacă mi se pare programul
prea dur. Am spus că am reușit cu bursă și mă străduiesc din răsputeri să-mi
mențin bursa, fiindcă părinții mei sunt colectiviști și nu au posibilitatea
să-mi plătească taxele și toate celelalte cheltuieli. Am spus, de asemenea, că
programul mi se pare excelent, că am avut timp în anul întâi și în cele aproape
două luni de studenție din anul al doilea să frecventez biblioteci și
instituții de cultură din oraș, să-mi pregătesc o serie de lucrări, de
articole. Despre Părintele Alexe am spus
că nu m-a certat și nu m-a pedepsit niciodată, fiindcă am respectat cu strictețe
programul, ba dimpotrivă îmi pare un om foarte cult și manierat, care vrea să
facă din noi oameni la fel de disciplinați ca dânsul.
A trecut greva. Am înțeles că mai mulți
dintre ,,organizatori” s-au ales cu exmatriculări și cu scăderi de note la purtare.
Părintele Alexe n-a fost schimbat, deși, pentru prestigiul său, nu i-a căzut
bine aventura noastră.
A trecut vremea și pe la 10 decembrie
1974 a venit mama la mine. Avea un sân
umflat și roșu. Medicii din Severin îi stabiliseră diagnosticul: cancer. Mai
mult, îi spuseseră că speranțele de viață sunt de câteva săptămâni, așa că
n-are rost s-o mai opereze. Venise să-și ia rămas bun de la mine. Plângea ca
ploaia. Mi-a dat Dumnezeu gândul bun și m-am dus cu dânsa la Policlinica
Batiștei, singura de la vremea aceea unde se dădeau consultații contra-cost. Am
nimerit la doctorul Jean Tomescu. A consultat-o și a spus. ,,- Azi e vineri!
Luni dimineață, la ora 8, mă aștepți la poarta Spitalului Caritas, unde eu sunt
director. Îți fac internarea și te operez! Dumneata te duci repede acasă și
aduci adeverință de la locul de muncă al tatălui, ca să nu plătească
spitalizarea!”
Așa am făcut. Luni dimineață eram cu mama
la poarta spitalului. A internat-o și a pregătit-o de operație. Marți, 14
decembrie, mama a fost operată. În tot timpul cât a durat operația am stat pe
coridorul spitalului și m-am rugat. Nu cred că m-am rugat vreodată cu mai multă
intensitate ca atunci. A ieșit cu bine din operație, dar a mai rămas câteva
zile internată.
Lipseam de la cursuri. Mă duceam zilnic la
dânsa. Aveam nevoie de învoire. M-am dus la Părintele Alexe și i-am spus despre
ce e vorba, rugându-l să-mi semneze biletul de voie. Am rămas profund
impresionat de cele ce mi-a spus atunci. Cred că pot reproduce cuvânt cu
cuvânt: ,,- Dragă Stănciulescule, du-te și ai grijă de mama ta! Dacă e nevoie
s-o transferi la alt spital mai bun; dacă are nevoie s-o pun în legătură cu
vreun doctor mai pregătit, te rog să-mi spui. Am multe cunoștințe importante în
lumea medicală a Bucureștiului și te pot ajuta! De asemenea, dacă mama ta are
nevoie de medicamente din străinătate, spune-i doctorului să-ți dea rețetă și
eu îți promit că-ți fac rost de ele. Eu am fost mulți ani preot în Germania și
am mulți prieteni acolo, care m-ar servi cu drag. De asemenea, îl am pe fratele
meu în Statele Unite și pot apela și la el dacă e nevoie. Dacă-ți trebuie bani,
spune-mi și te ajut. Ai curaj. Mă voi ruga și eu pentru mama ta, pentru viața
și sănătatea ei. Nu ești singur. Voi fi
alături de tine. Mergi și rezolvă problemele. Spui că știu eu de tine. La
sfârșit faci un bilet de voie cu zilele când ai lipsit și eu ți-l semnez!”
Am rămas uluit de cele ce-mi spusese omul
acela. El, teroarea institutului, se dovedea a fi nu numai un preot adevărat,
ci și un părinte cald, săritor, sufletist, gata să ajute pe cel aflat în
nevoie. Era ceea ce spunea un alt profesor al meu din școala generală,
regretatul Marius Buzatu: ,,cu cel rău sunt câine, cu cel bun sunt pâine!”
Nu a fost nevoie pentru mama nici de
medicamente din străinătate, nici de bani de la Părintele Alexe, ci doar de
câteva zile de învoire. Mama a mai trăit până în 2005 și a murit de
insuficiență renală, nicidecum de cancer. A fost un adevărat miracol! La
reușita operației a contribuit Dumnezeu, doctorul Jean Tomescu, dar și
rugăciunile și încurajările Părintelui Ștefan Alexe.
Dumnezeu să te ierte, Părinte bun!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
PUTEREA
LUMINII DUMNEZEIESTI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Asa cum soarele de pe cer îsi reflecta
întreaga-i maretie si stralucire în puzderia de corpuri transparente de pe
pamânt si soarele duhovnicesc – Dumnezeu – a binevoit sa se reflecte în
nenumarate fiinte, în cer si pe pamânt: acolo în îngeri, aici în oameni. Si
dupa cum lumina – si cea a soarelui material – nu se împiedica de corpurile
solide, dar transparente, luminând prin geamuri încaperi închise din toate
partile, în care nu patrunde aerul de afara, tot asa si lumina Soarelui
spiritual nu se opreste în fiintele spirituale, nu se izbeste de oprelisti
materiale, nici de pereti, nici de ziduri mohorâte de temnita, nici de
imensitatea muntilor, nici de adâncimea pesterilor în care se ascund de lume
robii lui Dumnezeu, nici de abisurile pamântului. Ea patrunde pretutindeni si
straluceste pretutindeni, în tot sufletul în stare sa primeasca lumina
adevarului ceresc. (Pavel si Sila se rugau în temnita, laudau pe Dumnezeu în
cântari, si Domnul le-a ascultat rugaciunea. – Faptele Apostolilor 16, 25-26).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 405.
CHICIURA
Sfantul
Inochentie al Odessei
Voiti voi oare sa vedeti frumusetea hainei
iernii în toata maretia ei? Duceti-va în orisicare dumbrava va place, la vreme
de chiciura si veti vedea ca iarna pare ca vrea sa se ia la întrecere cu
primavara în maiestrie si podoabe. Aceasta întrecere e foarte greu de câstigat,
pentru ca primavara are la îndemâna o multime de culori si vopsele, iar iarna
n-are decât una singura – culoarea alba. Însa iarna, dintr-o singura culoare, e
vrednic de minunare de nu cumva faureste mai multe podoabe decât primavara, din
multe! Aceste minunate draperii, care ca niste mantii împaratesti acopera
arborii mici si mari din crestet si pâna în radacina, aceasta multime de perle
si briliante, care scânteiaza la lumina soarelui si a lunii, acest chip maret
al arborilor nemiscati care par a fi taiati din fildes, aceasta tacere si
liniste sfânta, acest semiîntuneric din timpul zilei si aceasta semiluna din
timpul noptii – toate aceste tablouri marete îl aduc în uimire pe tot cel ce le
priveste cu luare aminte! Negresit ca fara aceste minuni ale iernii amfiteatrul
naturii ar pierde una din cele mai frumoase podoabe ale sale. Si câte tablouri
de acestea nu ni se înfatiseaza în fiecare padure si în fiecare dumbrava, în
fiecare gradina si în fiecare poteca? Cât de mult ar pretui omul asemenea
fenomene, daca ar sti sa le izvodeasca el! Pentru Faurarul ceresc, însa, ele nu
înseamna nimic – sufla un vântisor de la rasarit sau miazazi și podoabele
dispar, ramânând totul gol! Dupa o zi bate iarasi vântul de la miazanoapte si
iarasi se arata ca prin farmec aceleasi podoabe si aceleasi nespuse frumuseti!
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 83-8
U
M B R A
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca umbra nu are nimic în sine: nici viata, nici trup, nici miscare,
ci doar asemanarea cu trupul; iar când se ascunde soarele, dispare si ea tot
atunci. La fel si omul, nimic nu este fara Dumnezeu. Atâta vreme cât Domnul îl
tine, îl îndruma si îl lumineaza, el se crede a fi ceva si pare ca este, însa
cum îsi ascunde Dumnezeu lumina Sa si îl lipseste de puterea datatoare de
viata, omul dispare îndata. Despre aceasta zice Prorocul: „Ca o naluca umbla
omul” (Psalmul 38, 6) si „zilele lui ca umbra trec” (Psalmul 143, 4). Dintr-o
astfel de întâmplare învata sa-ti cunosti nimicnicia si sa te smeresti, acesta
fiind începutul întelepciunii crestinesti.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi,
traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 141.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu