Magda URSACHE – CRED IN PLATA SI RASPLATA ISTORIEI !

 

Magda URSACHE – CRED IN PLATA SI RASPLATA ISTORIEI !

 

„Fără istorie, fără limbă, calea colonizării se arată deschisă noilor fabricanți de lume, de ordine și de canon.”

Petru Ursache, Antropologia, o știință neocolonială, ed. I, Timpul, 2006; ed.a II-a ,Eikon,2014

M-am simțit ca Doctorul Arafat când a ieșit lumea-n stradă să-l apere de Băsescu-Petrov: surprins. Muta- tis mutandis, în dimineața de joi, 15 septembrie, au pornit telefoanele și e-mailurile. Au venit și multe flori virtuale. Galbene. Am fost și eu surprinsă. Foar- te surprinsă. Mesajul era să nu fiu supărată. Nu dau nume, nici măcar nom de plume, nume de pix, ca să nu le „cauzez” expeditorilor. Problema și problemul?

 

O notă din „România literară” nr. 37, pag. 28, intitulată Talmeș-balmeș. Era vorba de un articol mai vechi, apărut în „Asymetria” lui Dan Culcer, reluat, cu voia mea, de revista „Porto-Franco”, nr. 315, 2022, red. șef Sterian Vicol. Cum mă încurajau cititorii complici? Cam așa: „Ar trebui să fii nu mâhnită, ci veselă că te-a beștelit Manolescu.” „Dă-i pe râzătoare pe oportuniști. Cine te urăște o să te urască și mai tare.”

„Pe Magda nu poți decât s-o urăști sau s-o iubești.” Și încă: „Bărbatul curajos este o femeie: Doamna Magda Ursache.” Vreo 3-4 șefi de reviste mi-au oferit cât spațiu vreau pentru Drept la replică. De la Boppard:

„Dacă răspunzi, nu te mai vezi în „România literară” în veci, ca și mine.” Ei, Doc, la colecția mea de eșecuri adaug și asta! „Ești într-adevăr cel mai curajos bărbat, majoritatea preferă să tacă.” Din Londra: „N-am înțeles ce-ți reproșează N.M. Sunt alături de tine până la capăt. Unde o fi capătul, vom vedea”.

Nici eu n-am înțeles ce mi se reproșa. Am încercat să mă dumiresc de ce n-oi fi în chestie când consider oportunismul o boală pentru care nu există niciun vaccin „sigur și eficient”. Și nu-i nimic mai deformant decât această „corectitudine politică”, patologică de-a dreptul, încercând să ne reeduce mental.

 

Dar de ce aș fi un trouble fête care face talmeș-balmeș din istorie și din istoria literaturii române? Am recitit Oameni de apă ca să pricep ce i-a displăcut (Profesorului Acad. N. Manolescu sau anonimului, că nota Talmeș -balmeș nu-i semnată) și tot nu m-am dumirit de ce m-a pedepsit cu certare (vorbă de cronicar). Să fi scris bazaconii? Ce fel de bazaconii? Că „în lumina” P.C. (Political Correctness) se face mistificarea istoriei, dar și mistificarea istoriei literaturii?

 

Spus de la capăt: oamenii de apă (sintagma lui Șerban Foarță) sunt oameni de nimica toată, reversibili ca impermeabilele, dar și ex aequo în incompetență.

Ia să vedem ce n-a vrut să aprobe, din textul meu, cine a scris nota: că pilonii României, Biserica, Școala, Familia creștină, Limba română, se degradează, iar noi asistăm la distrugerea lor? Că termeni ca etnie, neam, rudenie, tradiție sunt considerați învechiți, fără sens și folos? Am mai citit o dată textul, luând-o de la capătul capătului, că tot n-am înțeles de ce sunt amendată, cu ajutor din DEX, pentru clarificarea vocabulei talmeș-balmeș: - că nu mă supun mișcării Cancel Culture, care dărâmă statui? Oamenii de apă sunt de acord cu alte statui: Marx, Engels, Marx și Engels; - că de la vulgata stalinistă la vulgata corectitudinii politice nu-i decât un pas? L-au făcut ciorile vopsite, cameleonii, maimuțele, struțo-cămilele; - că îi mai ucidem o dată, îi îngropăm prin uitare pe cei care au mers în moarte pentru pământul lor; - că politica memorială e mioapă: vede fasciști peste tot, prin sonorul domn Florian?; - că riposta națională e considerată inutilă, chiar aberantă?; - că se lucrează cu dubla măsură în toate ce sunt?; - că literatura etnospecifică, amprentată național, primește NU?

Ce scrie-n DEX, despre concepte esențiale ca va- loare, cultură, posteritate, nu ne mai place? Păi să re- scriem și DEX-ul!

Neemancipată mai sunt. O lipsită de corectitudine politică, înțepenită în Neam, în Tradiție, în Biserică. O conservatoare reacționară. O retrogradă ținând la etnic-etic-estetic, care nu mai e dans le vent, ferm convinsă că acela care cedează moral cedează și estetic. Noii ordini se supun cei atinși de correctness și-s destui. Se readaptează în foloase proprii și-s destule: slujbe grase, premii cu miros greu au obținut post-socialist cei care au suferit rău, dar bine. Goma le-a spus-o neted: „Rescriu istoria cum le-ar plăcea lor să fi fost.” Cine a cedat a și profitat. Și sunt ostili celor-lalți. Cu un cuvânt împrumutat de Mircea Cărtărescu de la Pierre Hasner: Ce monștri naște mama ei de democratură! Da, dintre cele trei feluri de oportunism, oportunism stalinist, oportunism anti-național, oportunism ateizant, cel mai periculos mi se pare oportunismul ateizant. Ateii și ateizanții au devenit ghizi de democrație originală, de cenzură și mai originală.

Un eseist de unde-i Dunărea mai lată scria una lată: „Motivul religios nu mai are ce căuta în poezia modernă.” Fluierați în biserică, băieți! Isonarii ideologiei political correctness blamează poezia care se îndreaptă spre religie, mit, iubire hristică. Cine nu intră în noul canon rămâne marginalizat, ca (dau un singur exemplu) superbul poet Constantin Hrehor.

Și ce să facă poeții? Să bage clopote sub apă (am uzat de titlul lui Corneliu Omescu)? Așa ne trebuie dacă acceptăm ca ghizi de democrație absolvenți de Academie „Ștefan Gheorghiu”. O pro-rectoriță de Iași, după ce a predat neabătut un curs despre Codul eticii și echității socialiste, s-a orientat spre etica lui Toma D’Aquino. Cea mai bizară alăturare e Marx - Sf.Augustin. Cât despre Eminescu gazetarul, care se arăta înspăimântat de „ireligiozitatea” tot mai mare și mai mare, mulți vor să bage soarele-n sac, vorba lui Creangă. Dacă T. Maiorescu l-a declarat „centrul iradiant al canonului cultural și literar românesc”, alții și alții îi neagă centralitatea, unicitatea.

Sub stupida etichetare incorect politic sunt puși martirii pușcăriilor, victimele ororii și terorii temnițelor comuniste. Repere morale ca Mircea Vulcănescu, Daniil Sandu Tudor, Ion Petrovici, Țuțea, Traian Chelariu, Radu Gyr, V. Voiculescu, Steinhardt, Vasile Militaru, Ciurunga rămân sub incidența damnatio memoriae. Mai ales despre sfinții închisorilor se lansează „opinii” minimalizatoare, din nepricepere sau din rea voință: Gafencu, Boca, Stăniloae, Monseniorul Ghika, Iustin Pârvu, Iuliu Hossu, Arsenie Papacioc, Benedict Ghiuș...

 

Cui mă acuză de talmeș-balmeș îi displace, pesemne, că am citat prea multe nume. Ce să fac dacă sunt atâția morți în pandaimos, atâția „oameni între oameni”, cu comportament demn, de neîndoit sub vremi vitrege, dar și atâția oameni de apă, vechii activiști, ieșiți iarăși la suprafață, plus fiii lor, grămadă? Abia în 1996 s-a ridicat sentința condamnării grupului Rugul aprins (din 8 mai 59). Daniil Sandu Tudor a murit la Aiud, după bătăi cumplite și-i făcut aventurier de o giruetă de acoperiș, un vire-vent, cocoșelul de tablă, care se tot rotește într-un picior, anunțând de unde bate vântul.

Eu cred în plata și răsplata Istoriei. Vin greu, dar vin, așa cum crede acad. Ion-Aurel Pop. Istoria scrisă de el dezmeticește, nu și istoria scrisă de Boia (v. Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune).

Nu-i de joacă alăturarea asta a iluzionistului de la U.B(ucurești). Dacă istoria devine ficțiune, nu cercetare laborioasă, eroii pot deveni peste noapte trădători, iar sfinții – marxiști. Doar n-o să ne propunem ca istoria să fie cât mai aproape de adevăr. Mai simplu e să ficționăm.

 

Deocamdată, asistăm la victoria ateizanților. Z. Ornea, corect politic așa cum a fost mereu, a scris că relaționarea ortodoxie-etnicitate e blamabilă și păguboasă. Domnul directori, cum era supranumit postsocialist, când se afla în fruntea a vreo trei instituții, n-a fost niciodată, nici ante, nici postdecembrist, păgubos (ca N. Gheran, care striga în țara surzilor: „Reacționăm ca niște inculpați”). Și chiar suntem inculpați: mereu și mereu domnul Florian ne acuză de extremism, iar exagerările românofobe (pe banii românilor) nu sunt taxate cum ar trebui.

 

Experimentul Pitești, rezistența din munți sunt subiecte tabu. Sorin Lavric e incorect politic atunci când le abordează? Rolul de debatteur e dificil. Poți fi rănit și ponegrit dacă ai demnitatea opiniei. Lavric e condamnat pentru că l-a evocat, în Parlament, pe V. Gafencu, numit „sfântul închisorilor” de un evreu, Monahul Nicolae Steinhardt. Evocat deopotrivă de Lavric.

 

I-a comemorat pe Mircea Vulcănescu, pe Monseniorul Ghika, pe Mitropolitul Visarion Puiu, pe luptătorii din munți, Toma Arnăuțoiu și Virgil Maxim. N-a uitat nici de victima re-educării de la Pitești, Constantin Oprișan. A fost cenzurat de „R.L”, numit ipochimen de Călin Vlasie. După ce l-a făcut idiot pe Eminescu, ce mai contează? Alt debatteur care nu e om de apă, Marius Oprea, e amendat că umblă după „potcoave de cai morți”, adică morții fără cruce din gropile comune.

Anticreștinismul e moștenit de la ateii staliniști. Ei au pornit atentatele la origini, limbă nativă, credință ortodoxă. Tătuca Stalin – ateul – e protoglobalizato- rul. În ce mă privește, lupt cu ignorarea adevărului istoric atât cât pot. Uitarea martirilor nu e numai o greșeală, e o crimă morală, o barbarie. În iarna lui 2012, parlamentarul Sorin Ilieșiu a propus o zi pentru comemorarea eroilor, martirilor. Presa a scris că s-ar fi opus atunci Andrei Pleșu, cum că n-am avea nevoie de „noi chermeze”. Să nu fi înțeles angelologul că temnița a fost o Academie de educație creștină?

Sau, poate, s-a opus pentru că eroii stânjenesc: e greu să fii ca ei.

În reabilitarea oamenilor de apă suntem neîntrecuți: Ana Pauker - Passionaria Balcanilor, Valter Roman, ca model de vitejie-n front (din ’64 până-n ’83, când a murit, a condus Editura Politică pentru dresajul nostru; medalia de aur „Secera și Ciocanul” a purtat-o în fală; ideea Regiunii Autonome Maghiare, 1952 -’68, de la el ni s-a tras). Recuperabili au fost Leonte Răutu, „perfectul acrobat”, Moșu, adică Gogu Rădulescu, înscris în GDS, Mizil, Ștefan Andrei, lăudând „dictatura de dezvoltare” a lui Ceaușescu.

 

Ioan-Aurel Pop dă O mică lecție de istorie (revista „Clipa”, 5 nov.2019): „știind istorie, ne simțim oameni între oameni și anume români.” Adversarii, cei care batjocoresc spiritul trecutului, nu-l plac. Acad. Ioan-Aurel Pop nu se „încadrează”, nu-i adaptabil ca oamenii de apă. Susține că interesul național nu trebuie interpretat politically correct. Și-i reconfortant să-l asculți spunând că ținta UE nu poate fi anihilarea națiunilor. Cum să fie ignorat lexemul patriae? Vine omul plat cumva? UE cere regionalizare, desființarea județelor. Județele sunt vechi de 600-700 de ani, ne-a spus Dinu Giurescu. Istoricul prinsese Regiunea Stalin și nu voia să se recomande: „Sunt X din regiunea a 5-a a Europei.” A murit mâhnit de tot ce ni se-ntâmplă, ca și istoricul istoriei sincere, Florin Constantiniu.

Spuneam că dubla măsură e-n toate, ca pe timpul PCR-ului (a nu se confunda cu testul pandemic).

 

Operele morale sunt minimalizate, negate, re-negate. E indicat „să nu”. Să nu scrii despre „legionarul miop” Mircea Eliade, „deloc înzestrat ca prozator” sau despre Cioran – după Crohmălniceanu, „pro- motor al fascismului”. Noica nu-i onorabil ideologic, Zigu Ornea, da, e onorabil. Iar gheristul a fost trecut pe lista lovinescienilor. Nu, n-am compasiune pentru un delator care a predat cartea lui Noica despre Hegel Securității.

Cornea și Ornea sunt scuzați pentru faza proletcultistă. La fel Crohmălniceanu, la fel S. Damian. „Decăzut” e numai G. Călinescu. George Ivașcu e lăudat pentru „geniul gazetăresc”. Ba geniul oportunist.

Învăța în închisoare limba rusă cântând. Călinescu e blasfemiat, body-guardul său ideologic -, pe vremea când Vitner nu-l scosese încă de la catedră - e lăudat. Se face procesul Iorga, nu și Peltz, care-l numise „vulcan care scuipă borș”, procesul Arghezi, nu MRP, procesul Camil Petrescu, nu și procesul Petru Dumitriu. CTP i-ar da premiul Nobel și foc lui Nichita Stănescu. Ni se spune că romancierul Canalului Dunăre-Marea Neagră a avut talent. Romancierul Bărăganului o fi avut și el talent? Și dacă Opera conta și contează, atunci de ce sunt revitalizați Deșliu, Beniuc, Jebeleanu, Banuș, și nu Vintilă Horia, Ștefan Baciu, Vasile Posteucă... De ce Galan și Sahia, dacă vorbim de talent? Paul Georgescu e prozator „de subțire” (și este), însă ruraliștii, de la Duiliu Zamfirescu la Rebreanu și Preda, „miros a oaie mioritică”.

 

„Ciracii prilejuali”, cum le spunea universitarul Luca Pițu oportuniștilor, cu silă față de valori emblematice, față de personalități marcante, ar trebui, în opinia mea, incriminați penal. Nu, nu-i subiect minor: stalinita e un virus mai puternic decât Omicron.

 

După Omicron rămân complicații, ca și după stalinită. Revizuirea valorilor (i-aș spune revizitare) trebuie făcută cu criterii ferme, nu cu ambiții și parti-pris-uri. Altfel devine revizionism. Am avut de-a face cu ideologii mercenari ai literaturii socialiste. Știu ce le putea pielea. Și nu pot să nu constat că au schimbat portavocea political-socialistă cu portavocea correct politică. Milițienii gândirii, acum polițiștii aceleiași, ne spun ce-i corect politic și ce nu. Să desconsiderăm etnoidentitatea în primul rând. Fii răbdător și profitor, că altfel... Altfel ce? „Ai avenirul dat la spate”, cum râdea incomodul Luca Pițu, care a refuzat Premiul USR, n-a membrat, n-a fost indemnizat.

 

Dacă nu reacționăm la îndrumări corect-politice frizând absurdul, până și sintagma lui V. Voiculescu, Gânduri albe, va fi declarată incorect politică. Iar blasfemia, odată tolerată, devine – prin repetare normală. Țara a cam intrat la apă sub acești oameni de apă, iar disprețul pentru valori atinge cote de ava- rie. E altfel cumva și nu văd eu bine?

Cuentos infantiles politicamente correctos (cum ar spune James Finn Garner) nu ascult. Nu-i ascult pe political think-eri, pe influencerii de școală neomar- xistă. Nu ocolesc să spun ce cred că trebuie spus: răul nu dispare de la sine, are rădăcini vii, foarte vii. Chiar dacă ia cineva aminte sau nu, chiar dacă sunt ignorată de cititori sau nu, eu fac ce depinde de puterea mea.

Dacă vreți, auziți ce vreau să spun. Dacă nu, nu. Trebuie, totuși, să mă scuz și o fac: Scuzați-mi abuzul de memorie!

 

14 actualitatea literară eseu nr. 121 n nov.-dec. 2022