ANDREI
ŞAGUNA – UN EVEREST AL ORTODOXIEI
„Moise
nu a putut fi mai mare pentru
poporul izraelitean, decât marele Şaguna
pentru biserica şi neamul nostru.
Mai
dă-ne Doamne
astfel de oameni!”
(Pr. Ioan Bârsan, 1851-1911)
ANDREI ANASTASIU ŞAGUNA a fost şi
a rămas una dintre cele mai mari personalităţi ale familiei sale ce şi-a tras seva
din milenara nobleţe geto-aromână şi
unul dintre cei mai mari Ierarhi ai Ortodoxiei naţionale şi universale.
Viitorul Mitropolit s-a născut în familia drept măritorilor creştini Naum şi Anastasia, dar strămoşii săi se întindeau peste multe secole şi peste
multe provincii muntoase aromâne,
precum Pindul, Gramatosa, Olimp, Grecia, Armenia, Macedonia, Illyria, Dalmaţia, Panonia, Moesia, care odinioară erau strălucite Coroane
ale marelui Imperiu al biruitorului împărat Burebista cel Mare (82-44 î.Hr.)
Mândri de obârşia lor getă, imperială, prin caracter, demnitate, eroism,
jertfă, onoare, credinţă, adevăr, libertate, omenie, autoritate, înţelepciune
şi-au spus ARMÂNI, iar vecinii lor,
rubedeniile din marea stirpă tracă i-au numit și VLAHI.
În vremea Imperiului Otoman, armânii
s-au bucurat de o oarecare autonomie, impusă prin autoritatea şi conştiinţa
apartenenţei lor la „milletul creştin ortodox”.
Termenul semnifică forma de organizare civilo-religioasă a creştinilor
ortodocşi din imperiul turc, ocrotiţi de patriarhul ecumenic şi ierarhii săi,
funcţionari guvernamentali.
(Timothy Ware, Istoria Bisericii Ortodoxe,
Ed. Aldo Press, Buc. 1993, p. 93)
Ulterior agresivitatea furibundă a musulmanilor albanezi, a culminat cu
distrugerea marii Cetăţi armâne MOSCOPOLE,
centrul lor, în 1789. Forţaţi să migreze, armânii s-au răspândit în imperiul
habsburgic şi în Ţările Daciei, închegând mari centre comerciale în marile
comunităţi întemeiate de ei, cu instituţii proprii, înfloritoare, economice,
şcolare, bisericeşti, în marile oraşe: Viena, Buda, Pesta, Szentendre, Miskolţ,
Eger, Poznan, Cluj, Oradea, Beiuş, Arad, Deva, Sibiu, Braşov ş.a.
Comunităţile armâne erau adevărate Cetăţi spirituale în sânul cărora
s-au cuprins toţi emigranţii ortodocşi din Imperiul Otoman, armâni, greci,
sârbi, bulgari, albanezi, vorbitori de limbă armână, greacă, germană, maghiară,
poloneză, italiană, sârbă.
Coeziunea şi unitatea acestor comunităţi a înfăptuit-o spiritul ortodox
al armânilor.
Trăirea vie, profundă, vibrantă a Ortodoxiei mântuitoare le-a înteţit
zelul marilor creatori, ziditori, ctitori de şcoli şi biserici, astfel că la
finele veacului al XVIII-lea se mândreau cu Cununa celor 22 de biserici şi capele în oraşe importante din Ungaria,
Buda, Pesta, Szentendre, Miskolţ şi Transilvania valahă, Arad, Cluj, Sibiu,
Braşov.
Între armânii prosperi în activitatea economico-spirituală, comerţ,
industrie, sistem bancar, învăţământ, biserică, marcând istoria Europei
Central-Orientale s-au numărat marile familii Sina şi Dumba din Viena,
Grabovszki din Pesta, Gojdu din Oradea, Mutovszky şi Şaguna din
Miskolţ, Mocsonyi din Banat şi Diamandi din Braşov.
(Maria Berenyi, „Colonii
macedo-române în Ungaria (Secolul XVIII-XX)”.)
Theodor Capidan tâlcuieşte numele „Şăgune” – haină de lână de culoare albă sau neagră. (Th. Capidan, Aromâni. Dialectul aromân. Studiu lingvistic.
Buc. 1932)
Familiile bogate, înrudite Sina, Grabovski, Mutovszky şi Şaguna care se întindeau peste aşezările Civara,
Grabova, Lunca şi Moscopole, cu imobile, magazine, cafenele, băcănii, pivniţe
de vinuri alese, ctitori ai bisericilor – catedrale din Miskolţ şi Pesta, l-au
educat şi influenţat pe tânărul Anastasiu înspre natura chemării sale
religios-spirituale. (Maria Berenyi, Cultura
românească la Budapesta).
Biserica din Miskolţ, cu hramul Sfânta Treime, ctitoria bunicilor
viitorului mare mitropolit ANDREI, unde a fost botezat Coconul Anastasiu,
strălucea prin arhitectura ei unicat, cu un iconostas de 16 m înălţime, împodobit cu 87
de icoane pictate de vienezul Antoniu Kuchelmeister, întrunind astfel faima
urcării în rândul celor mai impunătoare lăcaşuri de cult din Ungaria. (Ioan
Lupaş, Istoria bisericească a românilor
ardeleni, Ed. arhidiecezană Sibiu, 1918)
Falimentul negustorului Naum Şaguna a fost urmat de o prăbuşire psihică
a armânului, care s-a convertit salvator la
catolicism, marcând familia şi copilăria lui Anastasiu şi a fraţilor lui,
obligaţi să urmeze gimnaziul catolic inferior din Miskolţ. Însă, Bunul Dumnezeu
a avut altă chemare-alegere cu tânărul Anastasiu Şaguna.
După încheierea studiilor gimnaziale, Anastasiu, Evreta, Ecaterina şi
mama lor s-au mutat în conacul liderului comunităţii armâne din Pesta, Anastasie Grabovszki,
înnobilat de împăratul Austriei, Francisc I (1804-1835), cu titlul „de
Apadia”, în 1823. Era un Meccena al Artei şi Culturii în Pesta, un fel de
Lorenzo de Medici – Magnificul (1449-1492), care avea un ilustru cenaclu
literar axat pe tradiţie şi cultură valahă, frecventat de elita daco-română şi prolatină
din Pesta: Petru Maior, Gh. Şincai, Samuil Micu, Damaschin Bojincă, Emanuil Gojdu (alt Meccena), Eftimie
Murgu, Moise Nicoară, Ioan Teodorovici, Teodor Aaron, Andrei Mocioni, Constantin
Lecca, Paul Vasici, Partenie Cosma, Zaharie Carcalechi ş.a. (Maria Berenyi, „Familia Grabovsky din Pesta”, în Lumina, 2011)
A întreţinut relaţii cordiale şi cu boierul Alexandru Golescu
(1819-1881), participant al Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească şi un
militant al unirii Principatelor.
Anastasie Grabovszki
de Apadia
a luptat pentru introducerea limbii române în Cultul ortodox, iar ambele
sale soţii Elena şi Maria au condus „Societatea Femeilor
macedo-române din Pesta”, fondată în 1815, cu scopul promovării
educaţiei în limba maternă. (Maria Berenyi, „Activitatea
unor femei celebre pentru întărirea ortodoxiei româneşti din Transilvania şi
Ungaria secolului al XIX-lea)
La cinstirea numelui în 18
Ianuarie 1816, Anastasie Grabovszki
a primit omagiul poetului Naum Petrovici, printr-un volum de versuri, cu
dedicaţia, „celui de bun neam născutului domnului Anastasie Grabovski” mecenat şi patron al „Şcoalei Naţionale
Româneşti ca unui bun şi spre cultura Românilor învăpăiatului Patron.”
(Naum Petrovici, Versuri celui de
bun neam născutului domnului Atanasie Grabovski Cetăţeanului şi marelui
negoţiator din Pesta, precum şi a Şcoalei Naţionale Româneşti de acolo Curator
ca ounui bun şi spre cultura Românilor învăpăiatului Patron, la ziua numelui
Domniei sale în 18-lea Ianuarie 1816, în Crăiasa Tipografie a Universităţii
Ungureşti, 1816)
Este destul de evident ce a însemnat pentru tânărul Anastasiu, Casa
literară, naţionalistă a unchiului său Anastasie, în cei 6 ani cât s-a bucurat
de spiritul ortodox românesc ce a pulsat în ea cu zel, cu tărie, cu fiori, cu
har şi cu vibraţie maximă.
Anastasiu Şaguna şi-a însuşit prin studii o temeinică cunoaştere a
cultului romano-catolic, dar fiind puternic ancorat în gena strămoşilor, mai cu
seamă a mamei sale Anastasia şi rolul covârşitor primit în şcoala literară din
Casa bunicului Grabovszki, la doar 9 zile de la majorat (la unison cu
fraţii săi) a cerut palatinului imperial întoarcerea în „Sacra Graeco- Orientalis
Ecclesiae.”
Catolicii, în disperare că pierd un astfel de caracter deosebit au
apelat spre convingere la iezuitul August Popol, care a trudit şase săptămâni
pe viaţă şi pe moarte. Armânul Anastasiu
a triumfat, obligându-l pe împărat să aprobe prin decret cererea sa de revenire
la Ortodoxie. Miracolul s-a împlinit la 2
Septembrie 1928.
Perioada studiilor
universitare din cadrul Facultăţilor de Drept
şi Filosofie ale Universităţii
imperiale din Pesta, amiciţia cu Joseph Eotvos, lider politic, unul din
părinţii Ungariei moderne, ministru al Cultelor şi instrucţiunii publice (care
l-a ajutat în Parlamentul maghiar cu
Statutul Organic în 1868), ori amprenta profesorului-istoric Istvan Horvat (1784-1846),
l-au influenţat fidel asupra importanţei limbii, tradiţiei, religiei, culturii,
naţiunii, a misiunii Elitei naţionalist-creştine, testamentara neamului.
Mulţi reprezentanţi ai elitei maghiare din epoca respectivă au difuzat,
paradoxal şi incredibil, dincolo de vrerea politică, dincolo de iredentismul huno-ungro-maghiar
al nemeşimii, idei şi teorii privind originea limbilor europene şi a
popoarelor.
Încă nu se
întinsese filoxera bazaconiilor pseudo teoriei lui Roesler peste elita maghiară,
teorie care a fost călcată în picioare, arsă şi îngropată odată cu susţinătorul
ei maghiar Paul Hunfalvy, desfințat
categoric de savantul-prinţ Bogdan
Petriceicu Haşdeu, la al VII-lea Congres al orientaliştilor, ţinut la Viena
între 1-2 Octombrie 1886. (Bogdan Petriceicu Haşdeu, „Sur les elements turcs dans la langue roumaine. Notice lue au VII-e
Congres des Orientalistes”, a Vienne, le 2 octombre, 1886, Bucarest,1886,
p.5-6, 19-20, 21, 50)
Flacăra vocaţiei sacerdotale
Flacăra vocaţiei sacerdotale întru slujirea lui Dumnezeu şi a Naţiunii
sale daco-române s-a aprins de la candela episcopului de Vârşeţ, Maxim
Manuilovici, graţie viziunii sale, pe calea urcuşului mistic-naţionalist dintre
Pesta şi Vârşeţ, în Rugul celor 17 ramuri – 17 ani petrecuţi în mediul ortodox
sârbesc, ca student teolog, profesor, secretar mitropolitan de Carloviţ,
custode al bibliotecii mitropolitane şi egumen al mănăstirilor Jazak, Beşenova,
Hopovo şi Covil.
Nu se poate împlini un deziderat
mai sacru, mai patriot şi mai naţionalist în afara slujirii sacerdotale creştin
ortodoxe!
Mihai Mănăilă a fost preşedintele Consistoriului ortodox din Oradea
(1805-1829), protosinghel şi arhimandrit al mănăstirii Hopovo, episcop de
Vârşeţ (1829-1833) şi de Timişoara (1833-1838), protectorul tânărului
Anastasiu, găzduit ca un prieten în reşedinţa sa episcopală. (Dorel Octavian
Rusu, „Un înainte mergător al
reînfiinţării Episcopiei Oradiei: Episcopul Maxim Manuilovici, în LR, anul 21, nr. 1, 2010)
Şcoala Teologică de la Vârşeţ avea două secţii, în limba română şi limba
sârbă.
Graţie caracterului său integru şi studiilor strălucite mitropolitul de
Carloviţ l-a promovat în diferite funcţii eclesiale, moment în care Anastasiu
se călugăreşte primind numele Întâiului Apostol-Prieten al Mântuitorului
HRISTOS, ANDREI.
„Eu robul lui Dumnezeu Anastasie Şaguna, la
îndurata demandare a Excelenţei Sale domnului archiepiscop şi metropolit Ştefan
Stratimirovici de Kulpin am intrat la noviţiat în venerabila mănăstire Hopova
la 15 Aprilie 1833. Aici la 12 Octombrie al aceluiaşi an am îmbrăcat vestmântul
rasei şi am primit numele Andrei, al
Sfântului apostol al lui Christos întâi chematul...”(Apud. Ilarion
Puşcariu, Metropolia românilor)
Apreciat de toţi mitropoliţii sârbi, monahul Andrei a primit haina diaconiei la 2 Februarie 1834, de la ierarhul
Ştefan Statimirovici (1790-1836), epitrahilul de preot la 29 Iunie 1837, de la
vlădica Ştefan Stancovici (1837-1842) şi cârja de arhimandrit la 28 Octombrie
1842, acordată de mitropolitul Iosif Raiacici (1842-1860).
Intenţia mitropolitului Ştefan Stancovici de a-l numi în fruntea
Consistorului ortodox din Oradea, a fost împlinită de confratele său Iosif
Raiacici, care l-a sprijinit pe lângă împăratul Ferdinand întru alegerea ca vicar
şi apoi episcop în toamna anului 1845.
(Keith Hitchins, „The Early Career
of Andreiu Saguna (1808-1873), în RdEtR,
vol. IX-X, 1961-1962, 1965)
Când a primit cârja arhierească din mâinile mitropolitului Iosif
Raiacici, pe 18 Aprilie în Duminica Tomii
a anului 1848, în catedrala din Carloviţ, Vlădica Andrei şi-a răspândit
cuvântarea profetică peste vreme: „se
cere de la mine, ca prin ocârmuirea mea, să se pună în lucrare reînvierea diecesei noastre transilvane şi
ca reînvierea aceasta să corespundă trebuinţei bisericii, mântuirei poporului
şi spiritului timpului.” (Nicolae Popea, Archiepiscopul şi Metropolitul, pp. 37-38)
Astăzi, în Biserica Ortodoxă Română, de decenii bune, propunerea şi
sprijinirea de a ajunge arhiereu se face de masonerie ori de securitate în
spiritul ocult al timpului globalist-ecumenicist, dar evident fără reînvierea
Bisericii şi mântuirea poporului.
În paralel cu activitatea sacerdotală şi-a împlinit cu prisosinţă şi
orizontul cultural, ca bibliotecar, mulţimea călătoriilor şi-a limbilor
vorbite, reuşind să devină un mare cărturar şi un scriitor de prestigiu, dar Arhipăstorirea
ilustrului Vlădică a avut şi o mare CUMPĂNĂ, Revoluţia maghiară de la 1848,
moment iredentist atât de aşteptat de huno-ungurime. Biblioteca sa şi reşedinţa
eparhială de la Sibiu au fost incendiate şi prădate de haitele revoluţionare
maghiare ale lui Jozef Bem, în Martie 1849.
„Crima culturală” a fost
deplânsă amar de marele ierarh valah. „Ce
să vă zic fraţilor! Pentru nenorocirea eparhiei, a bisericilor şi a creştinilor
noştrii... Casa clerului s-a prădat şi s-a jefuit cu totul şi adică nu numai
chiliile mele, ci însă şi odoarele episcopeşti, preoţeşti şi diaconeşti,
împreună cu Capela episcopească şi cu cărţile dintr-ânsa, şi toată biblioteca
mea peste 3000 de cărţi s-a prădat, iar acte oficioase, parte s-au ars, parte
s-au rupt şi s-au nimicit întru atâta cât nici un odor, nici o carte sau altă
unealtă bisericească, nici o hârtie din Arhivă nu a rămas...
Precum s-a jefuit Episcopia, aşa s-a jefuit
şi partea cea mai mare a bisericilor noastre parohiale, din care pe unele le-au
ars şi prădat cu totul, pe altele le-au necinstit şi desfinţit în modul cel mai
fără de lege. Sfintele icoane din altare le-au batjocorit, au împuşcat în
icoana Domnului Hristos şi au strigat: Au încetat de a mai fi Dumnezeul
românilor!...
Au ucis, spânzurat şi împuşcat 12 preoţi şi
câteva mii de creştini, pentru că nu au vrut să se revolteze asupra
împăratului, şi că n-au vrut a recunoaşte supremaţia maghiară. Tocmai pentru
aceasta m-au declarat şi pe mine de proscris, şi doară mai rău m-ar fi muncit
pe mine decât pe mitropolitul Sava*,să fi putut pune mâna pe mine.
Recunoaştem şi cu durere de inimă mărturisim
că multe s-au întâmplat şi din partea creştinilor noştri; însă stăm înaintea
lumii şi mărturisim, fără sfială, că la toate acestea au fost siliţi oamenii
noştri prin cruzimile vrăjmaşilor; stăm şi mărturisim şi aceea că creştinii
noştri nici în mijlocul furiei, la care au fost aduşi, mâinile sale nu le-au
întinat cu nesfinţirea bisericilor, nici au spânzurat preoţi.”(„Actele
soborului bisericii ortodocse răsăritene din Ardeal din anul 1850”, în Actele soboarelor, pp. 24-26)
* Sava Brancovici
(1620-1683), mitropolitul Ardealului între 1656-1659 şi 1662-1680), a fost
permanent prigonit de principii calvini ai Transilvaniei, fiindcă n-a acceptat
convertirea sa la calvinism. În mod special Mihail Apafi, l-a arestat după
pofta sa, l-a destituit din arhierie, i-a confiscat bunurile, a pus să fie
torturat, zdruncinându-i sănătatea, astfel că la scurt timp de la eliberare, a
părăsit viaţa de pe pământ. Sinodul B.O.R. l-a canonizat în 28 Februarie 1950,
ca „sfânt
mărturisitor”.
(Mircea Păcurariu, Istoria
Bisericii Ortodoxe Române II, ed. a 3-a, pp. 68-76)
Ideea renaşterii Dacoromânismului
în sânul diferitelor state distincte din imperiul habsburgic, dar şi a
celor din Principatele Române a fost des vehiculată de elita română paşoptistă,
în vederea constituirii unui Ducat valah care să-i cuprindă pe toţi românii din
arealul carpato-danubian sub sceptrul Austriei. (Gelu Neamţu, Momente zbuciumate din lupta românilor
pentru realizarea Dacoromâniei 1848-1918,
Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2005, p. 402; Aurelia Florescu, Dacoromânia. Idealul
Naţional al tuturor românilor în Revoluţia de la 1848, Ed. Oltenia,
Craiova, 1992)
Evident, cele două stări, maghiară şi săsească, s-au opus cu toată
parşivitatea şi ticăloşia lor, avertizând Austria de marele pericol pentru
augusta ei Coroană. „Saşii, nota
Ilarion Puşcariu aflat la Viena, fură cei
dintâi, cari pe calea jurnalisticei se încercară a slăbi şi a perhoresca
cererile Românilor susţinând că consolidându-se în Austria o Românie nouă se
oblesc şi cărările între ea şi ţările române de sub Turci şi astfel se va
ridica un imperiu puternic daco-român dela Nistru până la Dunărea de jos şi
dela Tisa până la Prut şi Marea Neagră.” (Ilarion Puşcariu, Metropolia românilor.)
Realizarea acestui DEZIDERAT major împlinea şi celălalt ideal al
dacoromânilor şi anume: unificarea
bisericească sub cupola unei MITROPOLII
ortodoxe, aşezată pe VATRA străbună,
urmaşa tradiţiei Mitropoliei de Alba
Iulia, ctitoria Marelui Domn, Mihai Viteazul, în sânul căreia să
intre valahii din Banat, Bucovina, Ungaria şi Ardeal, nu pe pământul spurcat, crăiesc, acaparat samavolnic de saşi.
Iar au sărit saşii ca din gură de şarpe. Înălţarea Marelui Andrei Şaguna
la rangul de Mitropolit, el care deja avea o înălţime a personalităţii sale
covârşitoare, înspăimânta de moarte fariseicele făpturi, saşii – în spirit, în moralitate, în obiectivitate, în chipul cu
uitătura lor caracteristică, ce aruncă la orice pas albeaţa perfidă şi denigratoare.
Astăzi, România Crucificată are parte de un astfel de ales
cu o aşa uitătură...
Din corespondenţa lui August
Treboniu Laurian – aflat la Viena între 1849-1851, care ne susţinea cauza
dacoromână cu multe personalităţi valahe, se scoate în evidenţă conflictul
saşilor contra românilor, atenţionându-l pe George Bariţiu, în Ianuarie 1850,
că, „saşii
lucră tare aici (la Viena) în contra lui Şaguna”, pe care <<ar vrea să-l depărteze din Transilvania>>, fapt
pentru care era convins că toţi românii trebuie să înlăture din sânul naţiunii
orice intrigă împotriva lui.” (August
Treboniu Laurian către George Bariţiu, Viena, 25 Ianuarie 1850, în Simion
Retegan, coord., Mişcarea naţională a
românilor din Transilvania între 1849-1850, I, p. 273)
Marele Vlădică a îmbrăţişat cu toată fiinţa lui, cu tot cugetul lui, cu
întreaga sa trăire vlaho-ortodoxă restaurarea mitropoliei pentru a se pune
capăt „încetării abnormităţii
bisericeşci, în care ne-a adus pe noi vitregia timpurilor.” (August Treboniu Laurian către Simion
Bărnuţiu, Viena, 11 Mai 1850, pp. 381-382)
Replica şaguniană, tăioasă a armânului ierarh a fost publicată în
broşura, „Drepturile naţiunii române
împotriva atacurilor saşilor”. (Die
Rechte der romanischen Nation gegen die Angriffe der Sachsen, vertheidigt von
einem Romanem, Gedruckt bei I.P. Sollinger Witwe, Wien, 1850, 20 p.)
Consecinţele revoltei maghiare conduse de Jozef Bem a fost proclamarea „uniunii”, Transilvaniei cu Ungaria, de
către Dieta de la Cluj în data de 18 mai 1848, prin adoptarea legii I, de fapt fără-de-legea
RUŞINII, a HOŢIEI şi a MIŞELIEI hunice.
Vocile turmentate care au semnat „uniunea
turbată” au fost în cazul românilor, episcopul greco-unit Ioan Lemeni şi în
al saşilor, reprezentanţii Sighişoarei, ai Sebeşului şi ai Braşovului. (Liviu
Maior, Revoluţia de la 1848-1849, pp.
335-342)
Totdeauna relaţiile dintre poporul majoritar valah şi minoritatea
săsească venetică au fost aspre, viclene, duşmane, înşelătoare, abuzive, sfidătoare
din partea etniei care şi-a intitulat furtul moşiilor românilor dea lungul
secolelor „Pământul Crăiesc”, <<Sachsenboden>>- Pământul
săsesc şi <<Sachsenstuhle>>-
Scaunele săseşti, pentru a menţine o permanentă JIGNIRE adusă autohtonilor
milenari dacoromâni.
Marele Vlădică Andrei a
simţit durerea în inimă ca pe un fier înroşit şi a plâns cu lacrimi mari de
sânge pentru martirii eparhiei sale, pentru Fiii Ardealului, pentru
nenorocirile abătute asupra Principatului transilvănean, pentru pagubele
suferite de enoriaşii săi. În toată perioada de sfâşiere iscată de anarhiştii
maghiari, Episcopul Andrei s-a comportat ca un Mare PĂRINTE al Naţiei, ajutând,
salvând, îngrijind, tămăduind, suferind, împărtăşind deplin durerea cu toţi
Fiii săi crunt persecutaţi.
Astăzi, Naţiunea română trece prin aceleaşi grele încercări, drame,
tragedii, catastrofe, profanări, mutilări fizice, psihice, morale: războiul
statului împotriva instituţiilor lui fundamentale, împotriva Bisericii,
respectiv a clerului mirean şi monahal, împotriva culturii, revolta fratelui
contra fratelui, a familiei contra propriei familii sau a altei familii, a
copiilor împotriva părinţilor, războiul unor cetăţeni români împotiva tuturor
românilor creştini...
Dar,
cel mai greu apasă, cel mai rău doare, nepăsarea crasă a Ierarhilor
ortodocşi politico-religioşi, care trudesc pentru palatele lor, moşiile
lor, băncile lor, pentru eleganţa lor orbitoare, sfidătoare şi prin limuzinele lor
de superlux.
Vlădica Andrei a mers alături
de împăratul Austriei cu propria trăsură prin toate hârtoapele, şanţurile, prin
toate noroaiele, prin toate gropile, pe ploaie, arşiţă şi colb.
Dar, în ciuda aparenţelor, poporul
prostit de multa ascultare, nu ştie
cât
le este lor de greu: aurul de
pe mitră, aurul de pe odăjdii, aurul de pe însemnele arhiereşti, aurul cârjei, aurul din interiorul palatelor lor, aurul veselei princiare, aurul
din bănci, aurul viselor lor
regal-împlinite, aurul marilor biruri adunat an de an de la
Cuvioasa Paraskeva, de la Sf. Dimitrie cel Mare, de la Sf. Dimitrie cel Nou, de
la Sf. Mc. Filofteia, de la Maica Domnului, aurul tuturor lumânărilor aprinse-arse din ţară, aurul plăcerilor fireşti şi nefireşti, aurul marilor griji de copii, nepoţi, nepoate, verişoare ori alte
rubedenii, aurul în obligaţii şi
daruri către Oculta care i-a propulsat, nu în slujirea Domnului ori a naţiei,
ci în funcţii nobiliare de satrapi pe viaţă.
Au rămas pe baricadă doar câteva zeci de
mănăstiri, câteva zeci de biserici de mir, câteva figuri din Elita spirituală, mult
prea puțini credincioşi şi Vlădica Teodosie al Tomisului, care zi de zi, noapte
de noapte, ceas de ceas, suferă şi plânge alături de poporul său dobrogean dar
şi al Ţării, cerând mila şi iertarea Domnului.
Ştiu Mileniile, Pământul şi Cerul, omenia,
suferinţa, jertfa, crucea, eroismul, martiriul, iubirea, sfinţenia, slujirea,
slăvirea, creaţia spirituală, datinile, obiceiurile, pe care Neamul nostru
binecuvântat le-a oferit permanent ca Ofrandă sacră, liturgică.
Ştiu Mileniile – încercările
multe şi râvna noastră de neîngenunchere!
Ştiu Veacurile, Pământul şi Cerul, scâncetul copilului, cântecul de leagăn
al mamei, dârzenia tatălui, izbânzile luptelor, închinarea şi ruga bunicii, veghea
hotarelor, doina poetului, iertarea preotului, ctitoriile străbunilor,
transhumanţa oilor, tremurul ierbii, fiorul apei, statornicia muntelui, zborul
păsărilor, glasul sângelui şi viersul românesc.
Ştiu Veacurile – aducerile aminte
şi dreptul nostru sfânt la ÎNVIERE!
ŞTIU VEACURILE
„Ştiu veacurile
cum să cumpănească/ Când ne vor pune anii în talere,/ C-am rupt din munţi şi-am
dus pe mâini galere/ Pentru credinţa noastră-mpărătească/ Şi pentru dreptul
nostru la-Nviere.// Ştiu veacurile şi vor pune-n Carte,/ Ca să rămâie mărturie
dreaptă,/ Că n-am îngenunchiat pe nici o treaptă/ Şi, de-am murit, ne-am
ridicat din moarte/ Şi-am răsplătit cu faptă orice faptă.// Şi, dacă ne-am
bătut cu faţa suptă/ Şi fruntea de durere-ncrâncenată,/ Vor trece-n Carte fapta
minunată:/ Că am luptat şi, de n-am căzut în luptă,/ În moarte-am fost mai tari
ca niciodată.” (Mihai Buracu,
Eu Sunt Scribul... Amintiri şi Poezii
din Închisoare, Filos)
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu