Valentina Teclici - VICTORIA MILESCU, O CARTE ÎMBRĂCATĂ ÎN PIELE DE OM

 

VICTORIA MILESCU, O CARTE ÎMBRĂCATĂ ÎN PIELE DE OM*

 

Titlul volumului Protected flower – Floarea protejată este inspirat din una dintre experienţele autoarei când a participat la un festival de poezie în Elveţia. Acolo a văzut o floare protejată de legislaţie doar împotriva oamenilor, care plăteau amenzi dacă o rupeau sau o călcau în picioare. Însă vacile puteau paşte florile protejate după pofta inimii.

Volumul cuprinde 33 de poezii scrise într-un limbaj poetic şi filosofic clar, suplu, cu metafore proaspete şi surprinzătoare. Poezia Victoriei Milescu este un refugiu în care eşti invitat să te opreşti, să vibrezi şi să meditezi asupra destinului poetului, a propriului destin, ori asupra problemelor universale.

Iată câteva dintre temele majore care străbat poemele: efemeritatea condiţiei umane: „Dumnezeu şi moartea/ îmi poartă de grijă/ eu fac să dureze efemerul construiesc o casă pentru vrăbii/ sădesc un pom pentru Rai/ fac un copil care va dărâma casa/ fiind prea mică/ şi va tăia pomul pentru că nu rodeşte/ scriu o carte despre toate acestea/ şi cineva o va arde/ să se încălzească sub viscol…” (Imitându-i pe ceilalţi); transferul materiei: „Exist cât o gâză/ cât o piatră/ cu care îngerul joacă şotron/ el e din ce în ce mai copil/ cu cât eu îmbătrânesc” (Existențele fastuoase);  realitatea competitivă a vieţii care generează învinşi şi învingători, singurătatea  învinsului care „plânge fără lacrimi/ trece singur/ prin mulţimea vuind cu mii de braţe, de ochi, de guri/ înghiţindu-l cu lăcomie” (Învingătorul); non-sensul invidiei confraţilor: „mâna mea mângâindu-te/ devine mâna poemului/ sfârtecat de fraţii mei, lupii/ din pădurile albe/ spaima lor e şi a mea/ şi iarăşi a lor” (Sfârtecând spaima); conştiinţa propriei valori: „stau într-o cuşcă verde-mpletită/ eu, cea mai preţioasă, de neatins floare/ în zori înflorind roşu aprins/ în amurg, topindu-se în cenuşă/ departe de oameni/ să nu-i vatăme/ seminţele strălucitoare şi tari/ parfumul aromitor” (Propriul prizonier).

Poeziile despre poeme cuprind esenţa vieţii cu ce are ea mai special: condiţia şi menirea poetului cu căutările, sacrificiile, dezamăgirile, acceptarea, iluminarea: „lucrez la fiecare strop de sânge/ ce se prelinge peste faţă/ până când infinitul scapă/ o silabă/ din lumea-i preţioasă, de cuvinte/ nu ştiu, e rău, e bine/ lucrez la propria-mi reînviere/ în iarna fulgilor de argint” (Lucrarea iernii). Poeta ne îndeamnă să-i credem şi să-i iubim pe poeţi - „nebunii salahori la neant”  (...), „căzuţi din ironie divină aici, pe pământ/ trăind doar să dăruiască/ poeţii scriu despre ce va veni, cu siguranţă/ iubiţi-i, sunt îngerii decăzuţi/ cu nostalgia planetei pierdute/ sunt îngerii cu aripi încarnate/ presimţind că într-o zi îşi vor lua zborul/ spre ţinuturi cu mult mai amare…” (Poeţii).

În Europoem, poemul neexprimat își strigă de fapt durerea, renunţarea şi resemnarea în faţa vremurilor care poluează şi otrăvesc mediul şi conştiinţele, care doboară pe cei bravi şi ucid visele vizionarilor. „La un pas de noi/ poemul se zvârcoleşte/ sfârtecat de bombe, otrăvit/ poemul horcăie, dar nu-l auzim (...) trec nori grei, sulfuroşi/ (...) la umbra păsărilor de pradă/ soarele nostru a orbit/ râul se spală pe mâini cu leşuri/ cei bravi au căzut lângă noi/ în fluviul cu grătarele înfundate/ de visurile câtorva visători lucizi”. Există şi reproşul şi blestemul poemului care nu se simte la înălţimea ori la valoarea celorlalte poeme: „cât crezi că o să mai suport/ să te urmez ciuruit, gol/ de la un secol la altul/ să-mi pui coarne/ să-mi tragi pământul de sub picioare/ chiar dacă nu sunt eu cel mai cel/ din tot ce ai creat, blestemato!” (Poemul cu p mic).

Vizita făcută de ploaia „udă, înfrigurată” este privită cu teamă de poeta care instinctiv renunţă să rostească „dorinţa cea mai arzătoare/ a ultimei supravieţuitoare” şi alege salvarea de la scufundare a „micului nostru poem terestru” (Norocul de a exista).

Pars pro toto este o poezie în faţa căreia îţi vine să te închini. Identificarea cu poezia este sacrificiul sângelui, sudorii şi lacrimii cerut de poezie. Doar dacă-i dai totul, devii o parte din ea. Nu-i de mirare că poeta conchide: „Sunt o carte/ îmbrăcată în piele de om.”

Conexiunea cu Dumnezeu este exprimată deschis şi umil: „Sunt încă/ proprietatea lui Dumnezeu/ unde să fug/ sunt scribul sub teroarea cuvintelor/ m-ai trimis pentru că tac/ muşcând pământ/ (…) sunt încă preferata lui Dumnezeu/ unde să fug şi de ce…” (Între forţă şi slăbiciune).

Simbolurile şi preţul plătit pentru Libertatea libertăţii şi nebănuita naştere a „celui care va salva lumea”, „libertatea ca un rânjet de mitralieră/ (…) libertatea ca un tren cu răniţi cântând/ ca o cruce-n spinare/ purtată pe ploaie/ de discipolii ploii/ (…) ca o lege misterioasă în vremuri de ciumă/ ca un cort/ unde se va naşte cel ce va salva lumea/ şi nimeni nu ştie…“ sunt imagini impresionante retrăite de umanitate de-a lungul istoriei.

Victoria Milescu încearcă cu nostalgie să dezlege misterul meseriei de om „Nu ştiu ce e frumuseţea/ dar chipul tău/ îmi aminteşte de ea/ (...) plătesc pentru norocul cel bun/ cu norocul cel rău/ profesând meseria de om/ nu ştiu ce e adevărul, dar/ reinventez dezastrul/ de a te pierde/ adevărul se bate pentru noi/ noi ne batem pentru iluziile lui” (Meseria de om) şi acceptă cu înţelepciunea inimii şi optimism etapa pe care a atins-o după o viaţă dedicată scrisului: „Ştiu, sunt bătrână, deci o pradă uşoară/ pentru oricine/ nu-s o problemă pentru un hoţ/ nici pentru familia mea/ care a uitat că exist/ (…) trecătorii se uită la mine cu milă/ neînţelegându-mi zâmbetul/ sunt bătrână, dar inima mea/ e îndrăgostită, zburdă ca un fluture/ dansează şi cântă/ ştii că cele mai frumoase flori/ nu pot trăi fără un fluture/ chiar dacă bătrân, plin de riduri” (Din inimă spre cap).

Moartea este prezentă, ca parte din existenţă: „Vântul trece pe lângă/ adăpostul femeilor maltratate/ ele mor râzând/ pe gardul înalt cu colţi de fier/ au pus cerul cu stelele/ la uscat” (Oricui i se poate întâmpla orice).

În filosofia orientală, călătoria noastră spre moarte este doar graniţa dintre ceea ce a fost şi ceea ce se va repeta la nivel spiritual într-o viaţă viitoare: „o piatră/ aruncată de un băiat din lumea cealaltă/ sparge vitrina cu unelte de pescuit/ eliberându-le/ împreună cu mii de pești/ trupul meu ia foc vara/ la ferestrele tale florile au cearcăne/ udate de stele/ când noi dormim/ cerul pune câte o picătură/ din sângele lui din loc în loc/ și în venele noastre (Vis de fluture); sau: „Dacă spuneţi că zăpada/ e cenuşa îngerilor/ lăsaţi-mă să mă-ncălzesc sub ea/ printre seminţe, sub copaci/ iar primăvara/ să renasc în florile roşii/ ce izbucnesc strălucitoare în aer/ ca focurile de artificii…” (Zăpada caldă).

 Pentru poeta Victoria Milescu „A muri este tot/ un fel de a scrie poeme/ a muri este un fel de-a hoinări/ printre cuvinte/ având curajul de a cădea în genunchi/ şi a scrie cu apă vie” (Un fel de a fi), astfel menirea ei de poet continuă.

Acceptarea trecerii este o stare firească pentru autoare: „Sunt fericită/ ceea ce am fost/ nu voi mai fi niciodată/ las în urmă izbânzi/ iubiri mistuind până la măduvă/ ce nume să-mi iau/ ce vârstă să am/ când voi intra în camera ta de hotel, noaptea/ când muzica se va stinge/ şi dansatorii se vor topi” (Biografie). La fel ca şi înţelepciunea despre rolul iubirii şi al vieţii cu sens în existenţa umană: „vino să dansăm şi să bem, să iubim/ căci dacă nu vom iubi/ nu vom şti/ cum e moartea/ vino, prieten şi duşman/ rănit nu de cuţit ori de sabie/ mort fără să fi luptat/ fără să fi cunoscut cum e viaţa...” (Prieten şi duşman).

Fiecare îşi alege şi clădeşte soarta, personificată în „propriul poem”. Şi este judecat şi pedepsit de soarta aleasă (Ai grija ce poem îţi doreşti).Victoria Milescu îşi doreşte un poem autentic în care temele fundamentale sunt exprimate cu profunzime, dramatism şi prospeţime, ideile noi se exprimă cu îndrăzneală, sentimentele umane cântă şi plâng, forma şi fondul sunt în armonie. Aceasta este posibil pentru că Victoria Milescu gândeşte, simte şi respiră poezie. Pentru că poezia i-a pătruns până în măduva oaselor, pentru că, aşa cum se autodefineşte, este „o carte îmbrăcată in piele de om”.

Despre poeziile acestui volum atât de pline de esenţă s-ar putea spune mult mai mult, dar acest „Cuvânt înainte” se doreşte o invitaţie la lectură, un preambul la ceea ce fiecare cititor va adăuga prin starea emoţională în care se va găsi când va „răsfoi” sau citi volumul pe îndelete, prin propria înţelegere, filosofie şi experienţă de viaţă.

Cu această apariţie, numărul cărţilor publicate de poeta Victoria Milescu a ajuns la 36. La acestea se adaugă nenumăratele antologii colective în care i-au fost publicate poezii, precum şi premiile literare ca recunoaştere oficială a valorii operei sale. Mai multe detalii despre activitatea literară a Victoriei Milescu le veţi găsi în CV-ul ei de la sfârşitul cărţii.

 

* Cuvânt înainte semnat de Valentina Teclici la cartea Victoriei Milescu Protected flower – Floarea protejată, Scripta manent Ltd, Napier, New Zealand, 2021.

 

Valentina Teclici, Napier, Noua Zeelandă